Un citat mai extins, pentru ca aceasta provocare a domnlui Cangeopol ar trebui sa declanseze o dezbatere indelung ocultata.
NY Magazin
CAPITALISMUL DE DREAPTA - Liviu Cangeopol
[] După mai bine de 16 ani de la schimbarea însemnelor, spiritul urgenţei, însă, capătă o notă cel puţin stupidă, dacă nu cinică de-a dreptul. Pe linia aceluiaşi anacronism patologic, în viziunea lui Sorin Ilieşiu şi, prin extensie, a întregii societăţi civile, Corneliu Coposu devine “simbolul anticomunismului din România postcomunistă’, la care ar trebui să se raporteze orice condamnare a fostului regim dictatorial. Populaţia României socialiste este batjocorită prin jocul aparenţelor.[]
Dacă aşa-zisul Senior, cel care juca table cu Ion Iliescu la ceas de seară, după ora închiderii, care i-a propus acestuia să candideze la preşedinţia patriei din partea PN|CD, cel care se afişa fără prosop ca prieten al odiosului Virgil Măgureanu, implorându-l pe “disidentul” Mihai Botez să facă tot ce poate pentru Virgil la Washington DC, din noua sa calitate de ambasador al lui Ion Iliescu, cel care a aciuiat pe lângă el, în cunoştinţă de cauză, zeci de securişti, nu numai din rândul turnătorilor de partid (cu care ce-ar fi putut face?), cel care a înghesuit lumea să voteze constituţia plină de vicii a imundului imbecil iorgovan, cel care a sprijinit mămăliga emiliană să ajungă preşedinte al Securităţii, cel care, într'un cuvânt, N'A FĂCUT NIMIC ÎMPOTRIVA STABILIMENTULUI PERPETUĂRII COMUNISTE, pe numele său civil Corneliu Coposu, cel care n'a pus măcar o talpă de înfrânare marelui marş înapoi al hoardelor nomenklaturiste de rezervă, ai cărui oameni au boicotat singura lege care ar fi putut curăţa România de ticăloşi, cea a deconspirării Securităţii, dacă acest specimen poate fi considerat fără ezitare drept “simbolul anticomunismului din România postcomunistă”, cred că e timpul să ne dăm seama cât de mult s’a cufundat România în mrejele cretinismului multilateral avântat, aproape în aceeaşi măsură ca pe vremea Epocii de Aur.
Dar chiar dacă aşa-zisul Senior ar fi reprezentat, într’adevăr, “simbolul anticomunismului din România postcomunistă”, de ce ar fi ignorat “simbolul anticomunismului din România comunistă”? Prin ce s’a remarcat Corneliu Coposu ca anticomunist în timp ce armatele de ocupaţie ceauşiste îşi băteau joc de propria ţară? În puşcărie a intrat la grămadă, fără altă vină decât de a se fi nâscut într’o vreme în care a face politică în regim democrat echivala cu a fi duşmanul unui partid extremist, scos în afara legii pentru intenţia declarată de a servi interesele unei puteri străine şi ostile, recte URSS. Prin ce s’a remarcat Corneliu Coposu ca luptător anticomunist după ce a fost eliberat din închisoare? Prin aceea că a refuzat să se alăture Mişcării Goma, pe motiv că acesta ar fi fost un provocator bolşevic (!). Argument care a tinut loc de orice altă explicaţie şi pentru a justifica lipsa de reacţie la zbaterile Doinei Cornea şi ale altor indivizi care şi-au ridicat vocea cu curaj şi demnitate împotriva criminalului sistem. Corneliu Coposu, împreună cu ceilalţi “martiri” ai ţărănismului persecutat (cu excepţia bravului Ioan Puiu – care s’a şi autoexilat din membria ţărănistă de după) ar fi trebuit să fie în prima linie a luptei, dar n’au fost. Ei nu s’au solidarizat nici cu minerii din Valea Jiului, nici cu muncitorii de la Braşov, nici cu cei de la Iaşi, nu şi-au manifestat prin nimic protestul la adresa represiunii revoltei de la Timişoara. Este absolut nedrept, ridicol şI fraudulos ca un asemenea individ să fie considerat simbol al anticomunismului românesc.
Dacă am face din Ion Iliescu şi Sorin Ilieşiu simboluri ale celor două tabere care-şi dispută slujirea adevărului în România contemporană, am avea imaginea clară a dezastrului psihiatric naţional şi răspunsul la imposibilitatea pe termen lung a redresării morale a societăţii. Imaginile sunt false, iar esenţele pervertite. Nu există politicieni, dar există infractori, nu există luptători anticomunişti, dar există colaboratori ai Securităţii, nu există o societate civilă, dar există nişte imbecili cu morgă, nu există o naţiune, ci doar o adunătură de entităţi rătăcite ghidate doar de duhorile de canal ce se scurg violent în marele salon când gardianul deschide uşa pentru a-şi primi tainul de temenele, delir şi linguşeli. Niciodată ca acum România nu s’a aflat mai jos, iar speranţa mai absurdă. Minciună peste minciună, adunate într’un strat de sub care nu se pot ridica decât aburii coşmarului paralel al nimicului apocaliptic.