Decembrie 89 - asa cum a fost: Paraşutiştii din Caracal - Cezar Mihalache, Natiunea, nr. 281, 15-21 decembrie 2004

Curând muncile agricole aveau să se sfârşească. Pentru că, beneficiind de un statut special, ei, paraşutiştii trebuiau să se prezinte mai devreme la instrucţie. De fapt, aşa credeau ei. Pentru că nimic nu era întâmplător. Iar zilele care au urmat, dacă ar fi ştiut să le interpreteze corect, să le coreleze cu evenimentele “de afară”, ar fi trebuit să reprezinte un semnal de alarmă. Zeci de trageri în poligon, atât cu banalele kalasnikov, cât şi cu arme mult mai sofisticate, salturi cu paraşuta, alarme de exerciţiu de câteva ori pe noapte, plieri de paraşute pe timp de zi şi noapte, marşuri de câte 30-40 kilometri, toate aveau un rol bine stabilit.

Nici măcar la ultimul Congres, când au fost aşezaţi în faţa televizorului ce avea sigilat selectorul de programe, nu şi-au dat seama de realitatea de lângă ei. Pentru că, nimeni nu ar fi îndrăznit să îi smulgă din faţa discursului lui Ceausescu, pentru a-i duce în câmpul de instrucţie, dacă nu ar fi avut un motiv bine întemeiat. Au ignorat chiar şi informaţiile pe care, subtil, ofiţerii aveau grijă să le “scape”. De fapt, pentru prima dată, ziarele pe care le citeau la ora de informare politică aveau şi paginile cu ştiri externe. Cu evenimente care îi mirau, dar pe care mintea lor încleiată în nepăsare refuza să le priceapă. Ştiau ei, ofiţerii, că în curând ceva avea să se întâmple? Fuseseră ei atenţionaţi încă din octombrie ‘89 de o posibilă răsturnare de situaţie? Renunţase Armata la braţele paraşutiştilor, ce să mai, adevăraţi culegători de porumb, cartofi, sfeclă şi alte cele, pentru a-i pregăti într-un ritm infernal?!

La jumătatea lui decembrie au primit răspunsul. Nu l-au ticluit ei cum trebuie, dar măcar era un semn. De fapt, atunci, a sunat pentru prima dată alarma în unitate. Semn că se întâmplase ceva. Pentru că la nici unul din zecile de exerciţii de alarmare nu răsunaseră sirenele. Şi mai era ceva... Pentru prima dată ofiţerii nu îi mai muştruluiau în timp ce, împiedicându-ne unii de alţii, încercau să se echipeze. Nu erau certaţi nici pentru faptul că nasturii nu erau bine încheiaţi, nici pentru bereta (mândria paraşutiştilor) pusă precum o şapcă de ceapist, nici pentru armele încurcate între ele şi schimbate jos în careu, nici măcar pentru formaţia prost aliniată. Nu, ofiţerii erau extrem de concilianţi. Deşi ţigările, privirile întunecate şi mersul grăbit le trăda nervozitatea. Apoi, unul mai mustăcios a vorbit. Era căpitan şi toţi ofiţerii ştiau că el era cel mai apropiat de inimile recruţilor. Le-a vorbit despre ţară, despre rolul lor de a menţine neştirbite fruntariile ei, despre mândria de a se fi numărat printre paraşutişti. După care, stingându-şi ţigara şi afişând o ţinută de adevărat ostaş, le-a descris evenimentele din ultimele zile. Întâi avea să le spună câte ceva despre preşedintele bulgar, despre faptul că nu se mai afla la conducerea ţării. Şi încheind scurt, a pus punctul pe “i”. Ungurii intraseră în România, iar ei, paraşutiştii, trebuiau să se ducă să apere ţara. La început au crezut că este vorba de o invazie. Aşa ca în filmele de război. Dar a mai vorbit cineva. De data asta se spunea ceva despre nişte huligani care terorizau Timişoara. Şi despre rolul paraşutiştilor militari de la Caracal în a curăţa oraşul de acele elemente violente. Totuşi, nu au plecat imediat. Ci abia după două zile, când părea că totul nu fusese decât o glumă. Atunci a sunat din nou alarma. Şi nu era o glumă. S-a împărţit muniţia de război, s-au distribuit raţiile de alimente, s-au încărcat paraşutele, iar ei s-au îmbarcat speriaţi în camioanele de transport. Mergeau la război.

Drumul până la aerodromul militar Deveselul, deşi destul de lung, li s-a părut mai scurt ca niciodată. Era teama de necunoscut? Greu de spus... Oricum, pentru a-i îmbărbăta ofiţerii i-au pus să cânte. “Treceţi batalioane române, Carpaţii!”. Un cântec care înălţase idealul şi curajul bunicilor lor, iar acum era menit să insufle încredere paraşutiştilor care nu văzuseră războaie decât în filme. Aşadar, ei cântau pentru sine, cu atât mai mult cu cât oraşul pe care-l străbăteau, Caracalul, era pustiu.
Ajunşi la aeroport nu au mai avut vreme să admire siluetele avioanelor militare de luptă, ci s-au îmbarcat în cele de transport care aşteptau aliniate. Ordine scurte, discuţii între ofiţeri şi, în sfârşit, o decizie de bun augur. Nu aveau nevoie de paraşute. Pentru că, situaţia din Banat fiind destul de stabilă, nu mai era nevoie să se paraşuteze.
Timişoara. De la aeroport aveau să plece spre oraş într-o adevărată formaţie de luptă. Doar erau în război. Formaţia lor era compusă dintr-un tanc pe post de antemergător şi câteva camioane militare, camuflate. Dar, oraşul nu era nici pe departe în război. Pentru că, de fapt, nu era nici un fel de război. Se vedeau zeci de magazine devastate, străzi pline de cioburi, tancuri şi maşini incendiate, semn de răzmeriţă locală, dar nici gând de război. Cel puţin nu de cel pe care şi-l imaginau, ei bravii paraşutişti. Dar părerile lor oricum nu contau. Important era ca trupa de elită a lui Ceauşescu, adică ei, paraşutistii, aşa cum le gâdilau orgoliul ofiţerii, să-şi facă datoria.
Prima măsură după debarcare a fost una umanitară. S-a decis trimiterea înapoi la Caracal a tuturor recruţilor proveniţi din Timişoara şi împrejurări. Pentru că, aveau să afle mai târziu, nu era indicat ca aceştia să rişte o întâlnire faţă în faţă, de pe poziţii opuse, cu rudele şi prietenii. După care, dotaţi cu nişte camioane uriaşe Tatra, paraşutistii au trecut la acţiune. O acţiune care nu însemna război armat, ci pur şi simplu hărţuirea unor manifestanţi care se încăpăţânau să se adune pe străzi.
La început, au alergat dintr-o parte în alta a oraşului. Se opreau în locurile în care se găseau grupurile de “tulburenţi”, săreau din maşini şi tăbărau pe manifestanţi. De fapt, o luau la fugă spre ei, sperând ca aceştia să se retragă înaintea de a ajunge lângă ei. Ceea ce, adesea, se şi întâmpla, timişorenii speriindu-se de costumaţia lor. De altfel, pentru că s-a dovedit că aveau un impact psihologic puternic avea să se aplice o tactică extrem de eficientă. Comandoul. Ideea nu se născuse la eşaloanele superioare, ci fusese sugerată de un plutonier mare amator de filme de acţiune. El i-a pus pe paraşutişti să se vopsească pe feţe, să-şi pună crengi pe căşti. Văzuse el într-un film cum se proceda. Se lua funinginea de pe ţevile de eşapament ale camioanelor. Soldaţilor le-a plăcut joaca de-a războiul şi s-au “înnegrit” chiar mai mult decât era necesar. Apoi, un ofiţer le-a spus că nu trebuiau să vorbească cu manifestanţii sub nici o formă. Pentru că, vopsiţi pe feţe, îmbrăcaţi cu nişte uniforme demne de forţele speciale (având zeci de buzunare şi o croială adaptată paraşutismului), nu era prea greu să creeze impresia că ei nu sunt chiar orişicine. Ci ditamai trupe de comando. Iar dacă soldaţii nu vorbeau între ei, însemna că nu ştiau română, deci erau străini, mercenari. Şi-l apăreau pe Ceauşeşcu, aşa că nu era de joacă. Bineînţeles, scenariul nu a ţinut prea mult. Arătau ei feroce, dar totuşi pe dinăuntru erau tot copii. Şi încet-încet vorba s-a dus. “Sunt paraşutiştii de la Caracal!”. Apoi, a urmat fraternizarea cu populaţia. Şi din gonaci de manifestanţi, au ajuns să caute terorişti. Şi au căutat mult şi bine, dar nu au găsit nimic. Aşa că, dezumflaţi au trebuit să se retragă de pe “scenă”.
S-a mai încercat însă o manipulare. Despre care s-a aflat mult mai târziu. Pentru că fusese o treabă care putea să-i coste viaţa, ba chiar trecuseră la un pas de moarte. Astfel, aveau să fie trimişi la Combinatul “Solventul” pentru a verifica presupuse acţiuni teroriste. Pe drum, însă, au primit câteva ordine contradictorii, care i-au pus pe gânduri pe ofiţerii lor. Mai târziu s-a aflat şi motivul diversiunii. Ar fi trebuit să ajungă într-o pădure, unde trebuiau să fie măcelăriţi pentru a se putea prezenta populaţiei cadavre de terorişti.
A fost însă şansa paraşutiştilor caracaleni ca generalii Gabor şi Ştefan Guşă să ordone, în momentul apariţiei ordinelor diversioniste, să abandoneze acţiunea. Cine şi ce a vrut de fapt să pună la cale nu s-a mai aflat niciodată. Oricum, la numai câteva ore după incident paraşutiştii erau expediaţi din Timişoara înghesuiţi într-un avion care avea să decoleze sub un tir puternic de arme. N-au mai plecat însă toţi. Subofiţerul de contrainformaţii s-a pus la adăpost în momentul în care s-a aflat de fuga Ceauşeştilor, nu înainte de a preda armamentul unuia dintre soldaţi. Au mai fugit şi câţiva subofiţeri, speriaţi de întorsătura lucrurilor, dar adevăraţii comandanţi au rămas atunci lângă soldaţii lor.
(va urma)