FRIGUL

C.H.: Cutremurător tot ce ne-aţi povestit!

Gv.V.: Vasile Motrescu a fost prins la doi ani după arestarea mea, în

1957, eu am fost prins în octombrie 1955. A fost condamnat la moarte,

împuşcat la Botoşani. Voi reveni asupra acestui detaliu final când voi evoca

iadul închisorii.

C.H.: Eraţi mai departe cu fraţii Chiraş şi cu Vasile Marciuc...

Gv.V.: Da, pentru scurtă vreme, căci şi de fraţii Chiraş aveam să mă

despart pentru totdeauna după atacul armat din Ursoaia... Securitatea şi-a

împânzit agenţii şi trupele peste tot. În urma evenimentului în care

Vălimăreanu a căzut, fapt consumat în Bercheza, la Bâtca Corbului,

Securitatea umbla zi şi noapte. Funcţiona un comandament pe locul zis

Poiana Mărului, unul la Pietrele Muierii, unul la fabrica de cherestea. Peste

tot era Securitatea. Pădurile pline, în sat, plin. Eram iarăşi în criză de

alimente.

Am luat cu noi ce am găsit. Când i-am aflat pe fraţii Chiraş la Ioniţă,

acesta din urmă a mers la Nataliţa şi mi-a adus două pâini, slănină şi

cârnaţi. Pâine ne-a dat şi gazda, şi preparate - nu puteam lua altceva, nu

aveam bordei, nu aveam ceaun, nu puteam face foc. Am intrat într-o criză

extremă.

Unde plecăm cu aceste alimente? în noaptea de 18 spre 19 ianuarie,

Dumnezeu mi-a deschis o portiţă salvatoare. Am zis:

- în alt loc nu putem sta, decât în podul grajdului de la mănăstire.

Pentru nimic în lume nu se va gândi cineva că vom fi acolo. Sunt atâtea

maici, atâta vânzoleală..." Era fân mult; în fiecare dimineaţă venea câte o

măicuţă şi lua câte un braţ de nutreţ. Am adunat fânul din fundul podului şi

l-am clădit în faţă, să fie la îndemână, să nu aibă de urcat în pod, unde ar fi

putut să ne descopere. Am rămas pe scândurile podului, am golit podul şi,

printre scândurile pereţilor urmăream ce se întâmplă afară. Am văzut

câteva vite şi douăzeci şi două de oi ale gospodăriei mănăstireşti. Pe locul

viran din preajmă opreau aproape în fiecare dimineaţă două tipuri de

maşini, din una ieşeau douăzeci şi două de oameni, din alta treizeci şi cinci.

Coborau şi câini lup care îi însoţeau pe oamenii aceia în toate părţile. Noi

eram la cincizeci de metri de ei şi-i vedeam bine. Teama noastră nu era faţă

de câinii agenţilor, ci de fânul care zilnic scădea.

în fiecare dimineaţă puneam câte un braţ la îndemână, în diferite

părţi, şi maica, fără să-şi închipuie, cânta cu evlavie „Mormântul Tău,

Mântuitorule...". Grav, fânul se subţia!

C.H.: De unde aveaţi apă?

Gv.V.: Cam la două-trei nopţi ieşeam de sub streaşină pe unde am

intrat, aveam bidoane pentru apă, coboram cale de vreo cincizeci de metri

până la izvorul care alimentează iazul mănăstirii, beam câteva guri de apă

rece şi ne umpleam vasele pe care le puneam unul în sân, două în buzunare,

întorcându-ne cu mare grijă. Dar cum am ajuns acolo? Am venit de la

Ioniţă trecând apă din preajmă, din vecinătatea mănăstirii, am trecut lunca

în genunchi, am stat la pândă până ce drumul s-a făcut liber. L-am trecut cu

repeziciune de sălbăticiune în zona bisericii săteşti, am închis poarta,

adăpostindu-ne sub streaşină gardului. Pe sub grajd era un gard înalt de

vreo doi metri. Am lăsat rucsacii jos, m-am aşezat în genunchi şi Gheorghe,

urcându-se pe mine, a ajuns peste gard. De acolo l-a prins de mână Ion,

le-am dat raniţele şi au mers tiptil pe sub streaşină. La fel şi eu, am sărit

peste gard - ei mi-au întins o puşcă, să am de ce mă prinde. Am intrat pe

sub streaşină într-o beznă ca smoala. Păturile care trebuiau să fie nelipsite

erau la bordeiul descoperit de securişti; Ioniţă mi-a dat o pătură, ceilalţi le

aveau cu ei. Uneori mai aveam rezerve prin unele locuri, pentru situa ţii

neprevăzute. Au început să huruie maşinile, să latre câinii pe toate uliţele,

ca la foc, ca şi cum ar fi intrat lupii în sat. Oamenii satului erau nelini ştiţi,

epuizaţi, în tensiune, în nesiguranţă.

Dimineaţa ne-am orientat, ştiam ce aveam de făcut cu fânul şi cu

maicile care veneau să hrănească animalele.

Din pod coboram în interiorul curţii mănăstirii, pe lângă zid, în

genunchi, ca să nu ni se vadă pufoaicele înnegrind zidul, mergeam după

apă; ne făceam nevoile fiziologice pe palete de fân pe care le puneam la

îngheţat sub streaşină. Era un ger oribil, răbdam de foame câte două-trei

zile. Nu am dormit un ceas. Pândeam prin spărturile scândurilor - mergeau

maşini cu soldaţi, îi duceau în munţi; se întorceau şi îi schimbau cu alţii

care intrau în activitatea de poteraşi. Inimaginabil! Aveau maşini, telefoane,

radio, muniţii, câini, bani de la stat, iar noi nu aveam decât frică, foame,

sete, ger! Ţineam bidoanele cu apă în sân, ca să nu îngheţe. Am mai trăit

acest fel de privaţiuni şi în alte locuri, îmi amintesc cum odată, o zi întreagă

am stat pe burtă într-un răzor de porumb, nu altfel decât în această poziţie

trebuind să-mi rezolv necesităţile fireşti, fiziologice. Orice mişcare, orice

clătinare de porumb era supravegheată de patrulele împrăştiate pe dealuri.

Aşa am stat oarecând şi între rândurile de cartofi din livada cantorului

bisericesc Nicolae Bodnărescu; el m-a văzut şi mi-a adus câteva mere şi nu

a spus nimănui nimic...

Am luptat în condiţii de neimaginat. Dar peste toată tehnica de care

beneficia Securitatea, una era cea mai periculoasă: vânzătorii, oamenii

recrutaţi pentru a ne prinde. Fără aceşti inşi duplicitari, forţele lor, toată

strategia Securităţii ar fi avut mai puţin efect, pe jumătate. Gerul ne

zdrobea; stăm cu mâinile sub pătură, sub haine, când strângeam armele ni

se lipeau mâinile de oţele. Trei săptămâni am îndurat austerităţile, am

consumat pâinea, slănina şi carnaţii, îngheţate toate.

într-o noapte am hotărât să plecăm, cu tot riscul. Unde? La Ioniţă

Procopciuc. Am repetat acelaşi mod de deplasare. Am ajuns iarăşi în şură,

până a se instala agenţii în pândă. Căci aceştia intrau în misie pe înserat,

când se liniştea satul. Când s-a înnoptat am luat legătura cu Ioniţă, ne-a

chemat în casă şi am mâncat ceva cald; a mers la Nataliţa şi mi-a adus

alimentele rezervate mie, celorlalţi doi le-a dat el hrană rece. Ştiam că spre

izvorul care aduce apă în heleşteul mănăstiresc nu-s primejdii şi că

de-acolo pădurea-i aproape. Pe pârâul Neagului, care e la mică distanţă, la

cabane, era pază. Am trecut pârâul şi am urcat într-un anumit loc al

Dealului Neagu, unde sunt nişte pietre uriaşe. Numai din vale era intrare

spre acea „cetate" şi era un loc excepţional pentru supraveghere, în vale

aveam pârâul, sursa de apă şi o pantă abruptă, strategică, în stânga erau

lucrări silvice, de la deal nu putea veni nimeni, căci erau pereţii de stâncă.

Maşinile hăitaşilor veneau pe pâraie până când nu mai puteau urca; de

acolo, activitatea era preluată de poteră.

Eram într-un loc foarte bun, chiar şi dacă ne-ar fi descoperit

urmăritorii, noi aveam loc de tragere, iar ei nu aveau cum să se retragă.

Asta urmăream: să nu mai fim de găsit la locul de unde au primit foc.

C.H.: Foarte interesant! Când am vizitat împreună acel loc plin de

amintiri, şi bucuroase şi triste, m-am convins câtă abilitate aţi avut, ce forţă

diabolică în anii aceia tineri...

Gv.V.: Am stat acolo o lună de zile, sub un brad. O lună de zile de

adevărat calvar, într-un ger cumplit. Toată luna lui februarie şi câteva zile

din martie. Am crezut că murim... Şi vă spun ceva ce trebuie ţinut minte,

luna aceea a fost mai grea decât toate închisorile la un loc.

C.H.: Uluitor! (Interlocutorul meu plânge mocnit...)

Gv.V.: Aşteptam disperaţi să treacă prin zonă muncitorii, să ne dea

ceva de mâncare. Gerul ne storcea şi ultimele puteri. Mâncăm câte o fărâmă

de pâine şi o bucăţică de slănină şi, de multe ori, zăpadă, căci la pârâu nu

puteam coborî: pocneau copacii, cădeau din ramuri gaiţe îngheţate.

Pe înserat s-a pornit o vijelie mare, prăpădul lumii. Stăm sub un copac cu

rucsacii pe noi, cu automatul pe braţ, pândind în dreapta şi-n stânga, în

acest coşmar am dat glas:

- Măi, fraţilor, în noaptea asta ce facem? E gerul cumplit, murim, nu

altceva!

- Măi, uite ce e, răspunse Ionică, eu am zărit acolo în vale grămezi

multe de cetine rămase de la tăierile din toamnă. Cetinile sunt puse pe

frunze, sub ele e gol, nu-i zăpadă; după ce înnoptează mai bine şi e linişte

în zonă, ne coborâm şi intrăm fiecare sub câte o grămadă şi dormim pe

pământ.

Zis şi făcut - ne-am luat fiecare câte o movilă de vreascuri, am

coborât mai la vale, ei rămânând mai la deal, având în vedere o posibilă

încercuire a urmăritorilor. Ne-am învelit cu păturile, am tras automatele

înăuntru şi, de asemenea, raniţele, lăsând doar câte o fereastră, fiecare, în

cetină. Mi s-a părut că e bine, înfăşurat în pătură, cu desaga aproape. Dar

nu am putut sta mai mult de cinci minute, căci am şi fost atacaţi. De data

aceasta nu de haita securiştilor, ci de sute de şoareci! Au adulmecat pâinea

şi slănina şi au ieşit din toate cotloanele. Era o chiţcăială supărătoare, încât

era imposibil să aţipeşti, era teroare, era chin. Şi confraţii mei au suferit

aceeaşi invazie şi se străduiau să iasă dintre vreascuri; şi lor le-a fost

imposibil să se apere de curioasele şi agasantele vietăţi rozătoare.

- Ce-i, măi, fraţilor, nu aţi plătit nici voi chiria? Nu vă primeşte

proprietarul?, le-am zis eu, făcând haz de necaz, strămutându-ne din nou

sub copaci. Mai spuneam şi noi câte o vorbă de spirit ca să ne alungăm

urâtul, ca să nu ne afecteze moralul, psihicul, viaţa tragică şi întâmplările

grele.

într-o zi am văzut pe Pârâul Neagului oamenii care muncesc cu caii.

„Ho! Prrr! Trrr! Dea!" - auzeam în vale. Nu ştiam cine sunt, nici de unde.

Noaptea am ocolit cabana, bănuind că ar fi păzită şi prin pădure am coborât

şi m-am postat la jumătatea pârâului. Dimineaţa în zori m-am uitat cine

trecea la deal, la vale... Şi am văzut. Am reperat printre ei pe Toader

Mihailescu din comuna Marginea, îl cunoşteam încă de când eram copil.

Căsătorit cu o verişoară de-a mea, cu Viorica Teaciuc. L-am remarcat, l-am

lăsat să treacă la deal şi m-am uitat cine mai vine. Nu am reţinut oameni la

care să pot să apelez. Când a coborât la vale, Toader avea încărcată sania cu

lemne. Ducea pe pârâu la vale lemne şi le depozita undeva. Când a fost

aproape, în faţa mea, am aruncat cu un bulgăre de zăpadă. El s-a oprit, a

înţeles. A fost cu fraţii mei la vânătoare, de aceea l-am reperat şi mi-am

spus: „Cu el pot să fac legătura". S-a oprit. S-a uitat. Eu atunci am ieşit de

unde eram ascuns şi i-am făcut semn. El s-a uitat în faţă, în spate, nu era

nimeni. Degajat, a venit la mine, întrebându-mă:

- Ce faci, Gavriluţă?

- Fac rău, bădie Toadere. Murim. Sunt cu Mateienii aici şi nu avem

nimic de mâncare. De două zile n-am mâncat nimic... Ce zici, poţi să ne

ajuţi cumva, să mergi pe la ai noştri, să...

- Nu mă duc nicăieri. Eu am să vă aduc de la mine. Nu mă duc, că nu

vreau să fac legătură cu nimeni.

- Matale cum poţi să iei mai multe alimente? Nu vor bănui căruţaşii

sau cei de la magazin?

- Eu iau pâine pentru cal. Că mie îmi convine să dau trei pâini la cal. Una

dimineaţa, una la amiază, pe lângă fânul pe care îl mănâncă... Când mă

întorc la deal vă dau două pâini şi calului n-am să-i dau..."

Ne-a adus două pâini, o bucăţică de cârnaţ şi slănină. Aşa mănâncă

un muncitor iarna. Ce să mănânce? Ceva consistent, hrană rece. Dumnezeu

ne-a scos pe omul acesta să ne salveze! Zice:

- Mâine dimineaţă, dacă stai aici, am să-ţi aduc de-acasă ceva

pregătit. Am să vă mai dau şi câteva pâini. Voi lua mai multe de la

magazin.

N-am mai aşteptat să înnopteze. Am văzut că securitate nu e, am

ocolit locul şi m-am dus la ai mei spunându-le cum am avut întâlnirea.

- Suntem salvaţi! M-am întâlnit cu Toader Mihailescu - ei îl

cunoşteau -, mi-a dat două pâini şi slănina asta, o sticlă de lapte fierbinte,

mămăligă caldă, ochiuri...

A fost ceva dumnezeiesc! Am scos cele primite aproape plângând de

bucurie. Ne-am uitat şi am făcut semn din cap unul la altul, cum Dumnezeu

nu ne lasă şi ne trimite, în zilele amare, câte un om extraordinar, salvator.

Astfel, prezenţa lui Toader Mihailescu, a acestui om faţă de care sunt

veşnic recunoscător, a însemnat salvarea noastră timp de o lună de zile. Am

supravieţuit iarna, biruind gerurile, vântul, foamea, dar ne aştepta o nouă

încercare şi mai cumplită, primăvara! De ce? Când s-a arătat soarele, a

trebuit să trecem printr-o bruscă prefacere de temperatură. Ca un fulger

care îşi descarcă energiile am simţit prin coloana vertebrală un fior care

mi-a înmuiat toate mădularele. Mi-am amintit de câinii care rezistă toată

iarna în ger, iar primăvara mor. Diferenţa de temperatură pe un organism,

mai cu seamă slăbit, înseamnă sfârşitul acestuia. Aici insist, spre primăvară

ne-am întâlnit cu moartea.

Altădată, vara, am stat sub ploi torenţiale, sub rupere de nori, între

copacii care cădeau înfricoşător. Ne ascundeam armele ca să nu atragă

trăsnetele, gata-gata să fim luaţi de viituri la vale, de pământul care aluneca

de-odată cu copacii. Nu stăteam împreună, ci fiecare pe unde putea. După

ce urgia se mai potolea, ne strigam cu glas tare, fără frică, pentru că nimeni

nu putea fi acolo să ne audă. Speriate de pâraiele umflate de apă, de

crengile retezate, de furtună, în acel iad nici sălbăticiunile nu mai erau de

găsit. Foc nu puteam să facem. Trăiam, cum am spus, izolaţi. Ne-am zis:

dacă vom sta împreună, vom muri toţi, mai bine să supravieţuim, măcar

unul. Şi acest gând la moarte năprasnică ne străbătea inima la fiecare, după

fiecare trăsnet, după fiecare rupere de copac. Ne strigam şi ştiam că suntem

vii. Cu lacrimi vă spun, era de necrezut, nu pot mulţi să-şi închipuie cum e

viaţa în munţi. Şi, peste toate greutăţile, licărea neştiută în noi bucuria

libertăţii. Ziceam: „Suntem daci liberi şi trebuie să rezistăm până la moarte

împotriva diavolului!"

Am hotărât să ieşim dintre trunchiuri într-un loc mai golaş, sub

soare. Dar cum soarele se arată şi se ascunde când nu te aştepţi, zăpada de

deasupra se preschimba într-o lapoviţă îngreunată de apă, într-un fel de

terci, cu totul altfel decât în zonele de sus. Pentru că dincolo de pârâu erau

muncitorii în activitatea lor forestieră, nu puteam părăsi locul şi aşa trebuia

să stăm cu păturile pe noi sub terciul acela până noaptea când, gerul sosind,

ne strângea în adevărate carcase. Păturile erau umede, grele şi întocmai

hainele dedesubt, pielea udă, picioarele îngheţate în încălţămintea udă.

Dar, iarăşi spun, răbdam şi ne gândeam că împreună cu noi şi ca noi

sunt cu sutele prin munţii României, pentru aceeaşi cauză. Ştiu bine că au

trăit şi alţii în aceste condiţii inimaginabile, am vorbit cu mulţi în închisori

şi după ce au ieşit din lanţurile pe care ni le-a azvârlit pe mâini şi pe

picioare hidra roşie...

„între un om şi altul sunt deosebiri mai mari decât între două animale

din specii diferite."

(Michel de Montaigne)

„Oamenii îşi caută soarta, iar soarta îi caută pe oameni.. Şi viaţa trece

urmând acest ciclu.. Iar dacă e drept că soarta obişnuieşte întotdeauna să-şi

atingă ţinta, la fel s-a întâmplat şi acum. Totul s-a petrecut neobişnuit de

simplu şi, de aceea, inevitabil precum fatalitatea..”

(C. Aitmatov)

„Nu toate sufletele sunt la fel de puternice; unele sunt tari ca piatra, altele

slabe ca fumul".

(Siluan Athonitul)

„Destin e un cuvânt ce are sens doar în nenorocire."

(Emil Cioran)

Am mers la prietenul salvator Toader Mihailescu, aproape plângând.

El ne-a spus:

- Oameni buni, veniţi la mine! Dar cum o să veniţi, că noaptea peste

tot e securitate? în satul Marginea - ce să spun? - n-am văzut, dar Suceviţa

e înconjurată. Dimineaţa, când vin, noi îi vedem. De asemenea, seara, când

mergem. Ne întâlnim cu maşini de la Securitate. Cum ajungeţi în Marginea,

asta dumneavoastră ştiţi. Ştiţi unde stau, veniţi la mine...

Am mers la ai mei şi le-am spus. Şi am făcut planul cum să mergem

la Marginea, din Vârful Neagului. Mateienii au spus: „Trecem în Şoarecu,

traversăm poienile Şoarecului, mergem spre vârful Pleşii şi pe sub vârf

mergem în continuare spre Marginea, iar când suntem în dreptul casei lui

Toader, din pădure trecem peste câmp până la el." Pe acolo pe unde am

spus că am coborât cândva cu Marciuc şi am dat peste un post fix. Eu n-am

fost de acord. Am spus aşa:

- Măi fraţilor, pe partea cealaltă este zăpadă şi nu putem merge fără

să lăsăm urme. Pe Şoarecu sunt poieni largi, e posibil să fie un post fix,

armata ne vede. Pe zăpadă orice pată neagră se vede de la distanţă şi

suntem în pericol. Ne găseşte urma un câine şi vine până la casa lui Toader.

- Dar tu ce faci?, mă întrebară fraţii.

- Ştiţi ce fac? Mă învelesc cu pătura, iau automatul sub părură şi

după ce văd că a înserat cobor pe aici, prin pădure, drept în uliţa de la

mănăstire spre Ciupu, în faţă; din livadă ies în uliţă şi din uliţă în drum.

Opresc o sanie şi rog să mă ia. Urc lângă cărăuşi şi merg în comuna

Marginea. Aşa procedez.

Ei n-au avut curajul să mă însoţească. Am mers singur. Când am

ajuns în uliţă, imediat a venit o sanie de la deal; ştiam că seara se retrag

sănii spre sat.

- Ia-mă, bade, şi pe mine.

- Urcă aici.

Pentru că ploua cu zăpadă, cum spun, drumeţii aveau păturile cailor

puse în cap, exact cum o aveam şi eu. M-am urcat lângă ei, eram acum trei.

Feciorul cu tata. Erau din Satu Mare. Am discutat împreună până la

Marginea. Le-am spus că sunt din Marginea, muncitor în pădure, că m-am

îmbolnăvit şi merg acasă; era la jumătatea săptămânii, iar muncitorii

veneau sâmbăta acasă, le-am spus aşa să nu li se pară suspect. Automatul

nu l-au văzut.

- M-am îmbolnăvit. Mă simt rău tare, oameni buni, le-am zis.

- Ai răcit ceva, bade.

- Cred că da.

La Tcaciuc au oprit, s-au dus şi au luat ceva de la prăvălia din drum.

Cred că un rachiu, căci n-am văzut să vină cu ceva la ei. În timpul cât au

stat acolo, au trecut două maşini cu securitate. Eu pe sanie, pe nişte lemne.

C.H.: Extraordinar!

Gv.V.: După ce au pornit de la Tcaciuc, mai la vale, pe uliţa lui

Grigore Zaremba, am întâlnit patru miliţieni care s-au dat în lături, pe

marginea şanţului şi după ce au lăsat să treacă sania au ieşit înapoi.

Muncitorii de pe sanie aveau autorizaţie de tăiere, duceau nişte bârne să-şi

facă feciorul casă, căci era proaspăt eliberat din armată. Eu i-am provocat:

- Oare ce caută armata asta, că şi pe la noi la cabană a fost?...

- E peste tot. Sunt nişte bieţi oameni, partizani prin păduri, şi îi caută. Vai

de capul lor... Atâta armată ce-am mai văzut în Rusca, unde lucrăm, acolo

unde tăiem copaci!

- Da feciorul unde a făcut armata?

-A făcut la Securitate. Tocmai pe la Oradea Mare. O, ce-a păţit,

săracul! Plângând mulţumea lui Dumnezeu când a venit acasă, că a scăpat

din ce-a păţit acolo! Prin munţi..., au murit şi din ăia şi din ăia... Toţi munţii

sunt plini...

Vedeţi, feciorul a făcut armata la Securitate şi aducea un partizan pe

sanie! Frumoasă treabă!

Până când am ieşit din Suceviţa ne-am mai întâlnit cu încă două

maşini ale Securităţii. Mă temeam să nu fie o gardă care să controleze

actele celor care ies din Suceviţa, în zona podului, spre Marginea, un filtru,

cum se zice... Am spus către oamenii din sanie:

- Mi-a spus cineva, nişte muncitori care vin în fiecare zi la pădure, că

seara sunt controale de acte aici la pod.

Am improvizat eu asta, să văd ce spun ei. Fără nici o şovăire, mi-au

răspuns:

- Nu ştiu. Dimineaţa i-am văzut aici, dar seara...; noi lucrăm de o

săptămână, nu ne-a controlat nimeni.

în mintea mea se croiau diferite strategii: fug din gura Voievodesei

peste apă, pe câmp, şi intru la Toader; sau - dacă mă opresc, spun că

buletinul de identitate e în pădure, că nu-l iau zilnic cu mine; ori - buletinul

e deteriorat, am lăsat fotografia la miliţie şi, pentru că sâmbăta, duminica

nu-i nimeni acolo, am ieşit la mijlocul săptămânii... Voi trimite nevasta

să-l ridice... Dar mă mai gândeam şi să folosesc automatul dacă nu vor

înţelege, dacă mă vor constrânge. Am fost însă cu noroc, am trecut prin

locul unde ar fi trebuit să fie garda. Nu era nimeni. Nu am vrut să cobor

chiar în poarta lui Toader Mihailescu. Aproape de lunca mare de la intrarea

în Marginea, am zis:

- Opriţi aici.

- Dar nu sunt case. Mai înainte un pic sunt case, pe dreapta. De ce să

cobori aici?

- Opriţi, că eu cobor aici.

Sania a oprit. M-am coborât, am scos automatul şi am spus:

- Ştiţi pe cine aţi adus pe sanie? Pe comandantul partizanilor din

regiunea asta. Am aici o întâlnire cu cineva care trebuie să ne dea nişte

informaţii şi un aparat de radio emisie-recepţie, în lunca asta...

Am spus aşa ca să se ducă vestea şi în Marginea, şi în Satu Mare, că

partizanii „prinşi" merg prin sate cu sania. Cărăuşii s-au speriat grozav, au

pornit calul şi s-au dus. Am coborât pe vale, am intrat în zăpadă şi după

aceea am ieşit în drum, după vreo două sute de metri, şi am intrat la Toader.

Când am păşit în casă, inima a început să bată puternic, să-mi zvâcnească

tâmplele, am zis că mor. Brusc mi-a urcat tensiunea în căldura din casă. Mam

dezbrăcat şi am ieşit pe prispa casei şi mi-am revenit la rece. Am stat

toată noaptea liniştit, am mâncat. Am băut lapte cald şi inima care îmi bătea

de nu vă puteţi închipui s-a astâmpărat. M-am culcat dezbrăcat, neacoperit,

dar încălţat.

- Descalţă-te, mi-a spus gazda.

- Nu. Mă tem. Cum fug eu? Sunt pierdut! Am speranţă că scap numai

dacă sunt încălţat, orice ar fi...

A doua zi am mai ieşit prin tindă, am urcat prin pod; în casa cealaltă

era rece, am stat acolo, m-am acomodat. Noaptea următoare a lătrat câinele,

au venit şi fraţii Chiraş. Au trecut la distanţă foarte mare. Au spus că pe

poalele pădurii Marginea nu era zăpadă, că eu mă speriasem: „Aţi lăsat

urme? Vă ia cu câinii mâine dimineaţă! Ne pomenim aici cu Securitatea în

douăzeci şi patru de ore" - le-am spus alarmat. M-au convins că au venit pe

frunze, că n-au lăsat urme.

Am rămas aici o săptămână, în timpul acesta venea aici Ioan

Mihailescu, vărul lui Toader, zis „Picior-de-Oaie", care stătea tocmai la

capătul celălalt al comunei Marginea, către Volovăţ. Venea pe acolo, că lui

Toader nu i-a fost frică şi i-a spus cum ne-a dat pâinea, cum ne-am găsit.

- Unde-s acum?, întrebă Ioan.

- La mine.

într-o seară am auzit că latră câinele şi, pe uşă, într-o clipă, am fost

dincolo, în cămară. A venit Toader, împreună cu soţia lui, Viorica, şi ne-a

chemat:

- Veniţi că e Ion, omul nostru.

Când am ieşit toţi trei de acolo, bărboşi, cu armele în mână, Ion, un

om înalt, voinic, s-a uitat la Toader, s-a uitat la noi, a făcut un pas uriaş şi

ne-a dat mâna.

- Măi, oameni buni, sunteţi cu adevărat bărbaţi!, rosti el simplu,

impresionat.

- Cu adevărat suntem bărbaţi, Dumnezeu să vă ajute! Dar las' că

scăpăm noi. Scăpăm. Şi dumneavoastră veţi scăpa. Va fi bine, am răspuns.

Acest om foarte simplu nu mai putea să nu treacă pe la noi să ne vadă. Dar

într-o seară am observat că Viorica dă semne de nelinişte. I-a spus lui

Toader:

- De Gavriluţă n-am nici o frică. Nu ştiu cum omul ăsta mi-a inspirat

mie încredere. Dar mi-e frică de ceilalţi doi. De aceştia doi, măi Toderică,

mi-e tare frică!

Toader nu putea să le spună: „Voi plecaţi!". Eu, nici atât. Astfel am

recurs la o strategie: l-am rugat pe Ion să mă primească la el, căci am

bănuieli că Securitatea, căutându-mă în Suceviţa, se va gândi: „Toader

lucrează la pădure. Viorica e din Suceviţa, e verişoară cu banditul

Vatamaniuc. E posibil ca să fie la ei!" Mă tem de percheziţie, îi zic:

- Bade Ion, nu poţi să mă ţii?

- Stai aici, mâine seară, când voi trece pe la Toader, îţi voi spune.

Am stat, şi seara, când a venit de la pădure, a intrat pe acolo şi a

spus:

- Gavrile, vino la mine, dar la mine nu vei putea sta căci am copii. Şi

nici pe gura femeii nu garantez. Ea e din familia Hriţcanilor, are rude

multe, poate să spună... Eu nu sunt sigur. Dar am găsit totuşi o cale. Vii la

mine mâine seară, intri în grajd, apoi în şură şi urci în pod. Stai în fân şi

Toader o să-ţi dea de mâncare pentru ziua aceea. Şi, dacă nu, dimineaţa,

când merg eu în grajd, dacă nu vei avea nimica, îţi voi aduce eu pâine şi

ceva la pâine şi vei sta o zi în pod. După aceea te voi duce eu unde

trebuie...

Fraţii Chiraş au mai stat câteva zile şi au plecat, săracii. Au lăsat

vorbă, când eu voi veni în Suceviţa, ca întâlnirea noastră să fie la Ioniţă. Ei

au stat în şură la Ioniţă sau la Marciuc, nu ştiu unde, că nu mi-au spus când

ne-am reîntâlnit.

Ion Mihailescu a venit la mine dimineaţa. De cu seară am intrat în

şură, aşa cum mi-a dat instrucţiuni. Viorica mi-a dat pâine, cârnaţi, ouă

fierte, o sticlă cu lapte. Am avut pe cinci zile mâncare. La Viorica, la

Toader cred că am găzduit vreo două săptămâni, în acest timp, stând eu la

cald, mâncând bine, am prins putere. Dar acum îmi era frig când ieşeam

afară şi mă simţeam rău; am început să dârdâi, deşi era spre primăvară, în

martie, când e încă frig; în şură era bine, sub pătura uscată, uscat la

picioare, însă mi-a fost mai rău decât în pod la mănăstire. Mi-am schimbat

ritmul. Dimineaţa, Ion mi-a spus:

- Stai liniştit, că ţi-am aranjat un loc. Deseară, când vin... Ai

mâncare?

- Am pe două zile.

- Bun. Deseară, când vin, te duc la o gazdă, după ce se înnoptează. Am stat,

greu a fost. Copiii au plecat la şcoală. Unul, cel mare, a plecat cu Ion, de

dimineaţă; nevasta făcea rânduiala la grajd, la oi, pleca şi se întorcea la

amiază.

Ion a sosit seara. A băgat calul în grajd, s-a dus în casă, a mâncat, s-a

urcat pe scară, a stat de vorbă cu mine.

- Te-a văzut cineva?

- Nimeni.

- Bun. Mai stai un pic să se înnopteze, să se liniştească lumea şi

mergem. Problema e aranjată. Dar un lucru te rog: Să fii bărbat!

N-am înţeles ce vrea să spună el cu „Să fii bărbat!". M-am gândit că,

stând acolo, va trebui să nu ies, să nu fac zgomot... N-am înţeles nimic, dar

am răspuns:

- Dragă Ioane, nici nu te gândi. Fără grijă! Aveţi toată încrederea în

mine.

L-am asigurat că sunt bărbat. Dar acolo era o altă situaţie.

M-a dus la o casă unde aş fi putut sta douăzeci şi cinci de ani liniştit,

unde puteam face vara plajă sau plimbări la soare prin curte. O casă cu

gospodărie mare, cu două grajduri mari în mijlocul unei livezi unde puteau

ateriza şi avioanele americane. Cât vedeai, tot livadă în jur. Casa, singură în

mijloc, grajdurile împrejmuite cu un gard de doi metri, de lemn gros,

cioplit, prins în stâlpi, deasupra cu acoperiş de şindrilă în două ape. În

curte, sub cerul liber, nu avea cine să te vadă nici din dreapta, nici din

stânga. Din pădure, nici atâta, căci grajdurile erau unul lângă altul. O

situaţie extraordinară: o femeie de treizeci şi doi de ani şi un bărbat de

şaizeci şi opt de ani, grav bolnav. La această situaţie a făcut referire Ion:

„Să fii bărbat"! Eu nu am ştiut. Bun. Dar să vedeţi, se închideau porţile la

doi metri peste zăplazul acela. Nu puteai trece pur şi simplu. Porţile erau

încuiate, zăvorâte. Dar Ion ştia că în acest gard din bârne groase era o

poartă secretă prin care se ieşea în livadă, înăuntru era un cârlig. El ştia o

găurică făcută pentru el de Eugenia Lazăr, prin care se putea băga un băţ. A

venit cu băţul pregătit de

acasă şi, ridicând cârligul, a deschis poarta. Am intrat, am dat cârligul

înapoi. Stăteam uluit. A mers, a bătut la geam. Era noaptea târziu. A ieşit

Eugenia. Eu stăteam deoparte. El: şo-şo-şo, şo-şo... „Am adus omul...

- Hai să vină în casă", încuviinţă Eugenia.

Când am intrat în casă, lumina era aprinsă. S-a uitat la mine şi a

exclamat:

- Cruce sfântă, parcă-i faţa lui Hristos!

N-am să uit niciodată. Ce-a văzut?! într-adevăr aveam o faţă

prelungă, mustăţi, plete şi un pic de barbă.

- Dezbracă-te, omule, îmi porunci - acestea au fost următoarele ei

cuvinte...

- Lăsaţi-mă, că mă dezbrac." Aveam automatul sub pufoaică. Ion a

stat între noi şi s-a uitat. Râzând:

- Gavriluţă, aici e gazda. Eu mi-am făcut datoria, tu să fii sănătos.

A ieşit şi a plecat. După el, Eugenia. Au stat mult şi au şuşotit afară.

Eu m-am întins pe un pat, acolo, lângă sobă. Pe celălalt pat era bătrânul.

„îîîî..., îîhh...", tot aşa făcea.

A venit Eugenia în casă, a închis uşile.

C.H.: Bătrânul îi era soţ sau tată?

Gv.V.: Soţul!

Eugenia spuse:

- Omule, să-ţi fac ceva să mănânci.

- Nu mi-e foame, am mâncare la mine, nu mi-e foame, te rog din tot

sufletul, mi-a fost tare frig, că am stat în podul şurii...

- Apoi dezbracă-te şi urcă-te pe cuptor. Acolo vei dormi...

Era o sobă cu cuptor mare. M-am dezbrăcat de pufoaică, am pus

automatul acolo, rucsacul l-am aşezat sub pat şi am rămas în haină. Am stat

încălţat, dar cu picioarele atârnate în jos, ca să nu stric aşternutul acela.

Nişte ţoale, nu cearşafuri, nu altceva. Şi am dormit puternic, cu automatul

lângă mine, cu pufoaica alături, descoperit, întors la perete. Dimineaţa,

bătrânul se îmbrăca şi mergea încet în grajd, aveau cinci oi şi două vaci; au

avut porc, dar l-au tăiat de Crăciun. A trecut o zi, au trecut două, au trecut

nouă; femeia mă îngrijea, nu ştiam cum să-i mulţumesc. Aveam Biblia la

mine. Şi moşneagul avea Biblie. Citeam, mergeam dincolo, în camera

cealaltă, şi mă rugam lui Dumnezeu, şi-i mulţumeam: „Doamne, ce mi-ai

dat mie, Dumnezeule? Cât noroc...". Primăvara fiind, în luna lui martie, s -a

înnourat şi a început să ningă cu nişte fulgi cât unghia de la degetul mare,

ningea de nu se vedea afară. Dar n-a ţinut mult. După două ceasuri s-a

arătat soarele. Mă gândeam: săracii soldaţi! Eu stau pe cuptor, mănânc,

mi-e cald, şi ei îngheaţă, uzi, pe munte, după Vatamaniuc! Şi mă întrebam:

„Cât voi sta, Doamne, aici?". Simţeam ceva. Este extraordinar, organismul

îţi spune, îţi dă semnale. Totul e să-l înţelegi, să stai de vorbă cu tine. Îmi

spunea eul meu că ceva se va schimba, nu peste mult timp, că binele acesta

nu va ţine multă vreme. Am zis: „Doamne, cum aş face să vorbesc cu Ion

să-mi aducă un ziar?"

- Tare aş citi un ziar, lele Eugenie...

- O, dom' Gavriluţă! Stai aşa, eu trebuie să-l trimit pe al meu - adică

pe bărbatul ei - la Rădăuţi, să cumpere nişte macaroane, nişte chibrituri şi

gaz, îl trimit mâine şi-i spun să ia şi un ziar.

Văd că dimineaţa zice:

- Bă, las' că mă duc eu în grajd! Uite, ţi-am pus trăistuţa aceea cu

ovăz, în ovăz ţi-am pus zece ouă. Du-te şi le vinde în Rădăuţi şi cumpără

un pachet de macaroane, un kilogram de zahăr şi nu uita un ziar. Orice ziar,

pentru domnu'...

Moşul a luat trăistuţa pe umăr şi, peste câmp, s-a dus. Ea a plecat să

facă rânduială la grajduri. Dar, cum spun, iar a venit o ploaie, s-a stricat

vremea, căci aşa era, când soare, când ploaie, când zăpadă. Eugenia intră în

casă, îşi aruncă bocancii şi se lipi lângă sobă, zicându-mi:

- Ce bine ţi-e dumitale acolo, pe sobă!

Eu i-am zis să vină să se încălzească, fiindcă pot coborî, lăsându-i

locul liber.

- Urcă şi dumneata şi te încălzeşte!", o îndemn.

Atât i-a trebuit! A aruncat încălţările şi, ca un tigru, sări pe pat şi de

pe pat pe cuptor. Şi pe mine! Eu m-am ferit într-o parte, în alta, dar ea,

grămadă pe mine. La un moment dat, am coborât deodată, iar ea, pe mine,

ca râsul pe căprior.

- Măcar cu mâna vreau să te ating, să simt cum e un partizan!", îmi

zice răvăşită.

- Lele, dă-te jos! Lele, lasă-mă în pace!", i-am strigat încurcat.

Când am văzut că n-o mai pot ţine pe mine, m-am sprijinit cu

picioarele în sobă şi i-am făcut un vânt de s-a dus de-a dura către perete.

Am transpirat cu ea în luptă... M-am spălat, m-am dus la masă şi am

început să citesc din Biblie. Ea sta aşa, pe cuptor, cu coatele pe sobă, se uita

la mine, aprinsă, zicându-mi nervoasă, năduşit:

- Al dracului om mai eşti dumneata!

Nu voi uita cât voi trăi acest moment penibil. Eu nu puteam să încalc

dragostea, eu o aveam pe Nataliţa, căreia i-am jurat fidelitate şi m-am

cununat cu ea, cu jertfa sângelui meu. M-am căsătorit cu ea sub cerul liber,

în faţa lui Dumnezeu şi nu o puteam trăda, căci această fiinţă, Nataliţa, a

fost viaţa mea!

Ei, dar ce a făcut Eugenia? Seara a dispărut de acasă, ceea ce nu s-a

mai întâmplat până atunci, căci până atunci mânca împreună cu noi şi se

culca acolo, lângă bărbatul ei. Ea avea o prietenă ca şi ea, de acelaşi

caracter, la care, până am venit eu, mergea noapte de noapte. Acolo le

veneau doi prieteni, cu care petreceau pătimaş. Iată de ce mi-a spus Ion „te

duc undeva, dar să fii bărbat"! Acum am zis eu: poate să-mi dea o dată pe

zi mămăligă şi-o ceapă, stau la adăpost, mă uit pe fereastră cum plouă, cum

ninge. Ştiu că umblă Securitatea prin munţi, peste tot, dar nu mă întinez...

A trecut aşa o săptămână. Dimineaţa îmi dădea acolo, ceva, o ciorbă acră,

iar seara dispărea.

într-o seară a venit Ion. Am rămas surprins că mă vizitează. Nu

venea ca să nu fie bănuit, dar şi de altceva: Ion a trăit cu ea. Şi i-a făcut şi

un copil. Femeia lui l-a bănuit şi erau gata să se despartă; ea era din familie

de bătăuşi, de oameni gospodari, dar răi. N-aveai ce vorbi cu ei. Şi

Mihaileştii erau mulţi, familii vestite. Ion se jura că nu-i al lui copilul, că e

al lor, dar femeia lui îl acuza că trăieşte cu Eugenia. La un moment dat îi

spuse:

- Măi femeie, uite, Eugenia a trimis pe cutare, pe un vecin - a spus

el -, cu care a aranjat să...

- Ce-ai grăit cu acela la poartă?, se răsti ea.

- A trimis Eugenia şi se roagă să-i botezăm copilul.

Asta, ca să îndepărteze prezumţia de vinovăţie. Şi i-a îndepărtat,

într-adevăr, suspiciunea. Şi-a botezat propriul copil, l-a botezat cu nevastăsa.

Copilul a murit şi el nu prea mergea pe acolo, căci se temea să nu

bănuiască iarăşi femeia lui. Dar în noaptea aceea a venit, cu tot riscul. M-a

chemat afară. A stat un pic, mi-a făcut un semn; am ieşit după el şi mi-a

spus:

- Gavrile, ce ţi-am zis eu?

- Ce mi-ai spus, Ioane?

- Ţi-am spus să fii bărbat. Ce-ai făcut?

- Păi asta sunt. Nu-s?

I-am povestit că, noapte de noapte, de-o săptămână, tot umbla la o

prietenă de-a ei unde vin nişte vlăjgani de-ai lor. Acolo fiind, prietenii au

întrebat-o:

- De ce n-ai mai venit, Eugenie, până acum?

- Păi, n-am venit că, uite, cumătrul Ion mi-a adus un partizan şi am

crezut că am şi eu un om în casă. Dar, iaca, am încercat şi el m-a izbit de

perete... Am văzut că nu-i om. Şi-am venit iar acum...

- Cum, tu eşti nebună? -Da!

L-a convins pe acela că în casa ei este un partizan. Surprins,

vlăjganul a venit la Ion şi l-a întrebat:

- Tu ai adus în casă la nebuna asta un partizan sau vorbeşte ea

prostii?

- Vedeţi-vă de treabă. Unde găsesc eu partizani? Ce, partizani-s pe

drum? Vorbeşte ea aiurea, vă uitaţi la ea?"

Iată pentru ce Ion, cu tot riscul, a venit în casa Eugeniei în noa ptea

aceea. După ce mi-a povestit ceea ce am consemnat mai sus, mi-a zis:

- Uite, informaţia a venit în cerc. De la acela la acela, de la acela la

mine. Acum, tu fă ce vrei. Dacă ai curajul, stai, dar eu zic că ştirea o să

ajungă şi în altă parte...

- Mulţumesc, Ioane, mulţumesc, îi zic. „în seara asta, nu, dar dacă

poţi să-mi aduci nişte pâine mâine...

- Vin mâine seara şi îţi aduc; aranjez şi cu Toader, că eu nu prea pot

să-ţi aduc din pricina copiilor şi a nevestei.

- Nu-mi aduci nimic! Cât e până la Toader? Patru kilometri, din

spatele Marginii, ajung la el. Vorbeşte cu el şi eu vin.

Şi uite aşa am plecat de la Eugenia într-o noapte şi, pe unde ştiam eu,

am ajuns la Toader. Mateienii nu mai erau acolo, au plecat. Viorica s-a

bucurat că am rămas numai eu. Mi-a spus:

- Gavriluţă, poţi să stai aici ani de zile. Nu mi-e frică, nu ştiu de ce,

cu tine nu mi-e frică. Tare mi-era frică de Mateieni, de prezenţa lor în casă.

Nu de ei, Doamne fereşte! Dar îmi era frică să-i ţin în casă, nu ştiu de ce.

Am stat la Toader vreo două săptămâni. M-a stăpânit tot timpul

teama ca nu cumva Securitatea să ajungă pe firul nostru de rudenie şi să o

descopere şi pe Viorica lui Toader că este rudă cu noi. O percheziţie

însemna pericol. Am plecat, aşadar, după două săptămâni. Deşi am avut

multe gazde, foarte puţine dintre ele au fost atât de ospitaliere. Toţi au fost

ospitalieri, toţi, dar nu toţi au avut posibilităţi materiale. De milă îţi aruncau

o ceapă şi o bucăţică de mămăligă din puţinul pe care îl aveau. Şi atât a

contat enorm, enorm de mult! La Toader, vreau să spun că aveam un belşug

de neînchipuit. Totuşi a trebuit să renunţ, ca să nu fiu descoperit. Am plecat

de la Toader. Mi-a dat mâncare pentru o săptămână. M-am dus pe la Vârful

Pleşului, către Solca. Ştiam că arde pădurea de securitate. Am găsit pe

poteci urme de bocanci militari. Nu făceam foc, se încălzise, eram în

aprilie. Au mai fost ploi reci, dar de scurtă durată. Timp de vreo şapte-zece

zile am făcut foarte multă economie la ce mi-a dat Viorica; mâncăm de

două ori pe zi, nu de trei ori, câte puţin. Dăduse frunza şi mâncăm frunză de

fag. Trebuia să mă întorc la viaţa mea. Trebuia să mă întorc la frunza mea,

la rosturile mele, la urzică, la cuibarul meu. Că mă aşteptau iarăşi zile grele.

Nu ştiam cât voi sta crai pe plai. Am mâncat multă frunză, vreo săptămâna,

aproape zece zile a ţinut hrana aceea. Am avut o întâlnire cu securitatea,

dar m-a scăpat. Doar au simţit că a fost ceva. Nu m-au văzut, că eu, când

i-am zărit, m-am întors (am avut noroc că a fost o cotitură pe poteca

respectivă) în cotitură şi din cotitură în deal, pe-o râpă şi am stat liniştit. Au

simţit că a fost ceva, nicidecum o sălbăticiune. Aşa vorbeau ei. S-au repezit

până în cărare, dar eu stăm liniştit după nişte tufe. Noroc că n-aveau câinii,

că sigur mă descopereau. Au stat ei în cărare, descumpăniţi.

- A fost o sălbăticiune?

- Nu, om a fost!

- Nu se poate. Dar unde a dispărut?

Se uitau în dreapta, se uitau în spate, eu, de acolo, cu un ochi printre

ramuri de cetină, îi vedeam. Au mai stat un timp. Unul dintre ei a zis:

- Hai să mergem.

Şi au plecat. Am fost într-un moment extraordinar. Erau vreo şapteopt,

cât i-am putut eu număra printre crenguţele acelea, o patrulă. M-am

dus prin locurile mele, pe direcţiile mele, pe unde am ştiut şi am ajuns la

Suceviţa. Am mers la îoniţă, cum am vorbit cu fraţii Chiraş, dar ei nu mai

erau acolo. Am intrat în şură, în secret. Dimineaţa, când a venit Ioniţă la

grajd, am vorbit cu el.

- Când ai venit?

- Azi-noapte. Ion şi Gheorghe sunt aici?

- Nu. Au fost acum trei zile, le-am dat ceva de-ale gurii şi au plecat.

- Ţi-au lăsat vreo vorbă?

- Au spus că ei sunt în partea Ursoaiei, dar precis nu ştiu unde. Ştiam

că acolo bate soarele toată ziua, că e cald şi nu e nevoie să umbli pe zăpadă,

că zăpada nu era încă topită pe versanţii de nord. Acolo aveam să ne

întâlnim, la Ursoaia.

Acum, să precizez. Este Ursoaia Mare şi Ursoaia Mică... În Ursoaia

Mică e mult desiş, lăstăriş, păltiniş. Cred că la Ursoaia Mare, că are lăstăriş

mic, foarte bun pentru a te adăposti, dar şi foarte bun ziua, că bate soarele şi

nu e umbră; cred că acolo vor fi fraţii Chiraş, Mateenii, mi-am zis. Ştiam că

este acolo un izvor foarte curat şi bogat în apă; m-am dus pe acolo. M-am

dus noaptea, încet, liniştit, până în apropiere, ca să nu-i bag în sperieţi, să

nu audă zgomot şi să fugă. Am stat pe loc, dimineaţa am ascultat şi n-am

auzit nici un fel de zgomot. Ei erau un pic mai departe de locul unde m -am

oprit eu. În zori m-am dus mai la deal, sub obcină, să pot auzi şi privi valea.

Nu am ascultat mult. Mi s-a părut că cineva a tuşit. Atât. Ar fi putut face şi

o vietate sălbatică un zgomot, dar eu am remarcat tuşea şi am zis că e

Ionică, din cauză că, fumând cândva, mai tuşea câte un pic. Sigur că şi eu

tuşeam, şi Gheorghe, ori strănutam; luam repede de pe cap căciula sau

pălăria, puneam în căciulă sau pălărie toată faţa şi acolo tuşeam, şi nu se

auzea nimic nici la doi metri. Tuşeam înăbuşit. M-am coborât încet la vale,

ca să nu-i sperii dacă aud vreun zgomot lângă pârâul acela. Izvorul era pe

coastă. Nu se putea sta pe coastă, era necesară o scobitură pentru a-ţi face o

colibă, măcar trei metri. pătraţi. Am coborât mai la vale pe lângă pârâu şi

am văzut o improvizaţie. Un om priceput ar fi dedus că aici cineva s-a

pregătit să ia apă. Erau nişte pietre puse în aşa fel încât să ridice apa, să

facă un fel de şipot pentru, umplut ori ceaunul, ori cana. Eu am remarcat

asta imediat şi am spus: „Aici sunt." în dreapta nu-s, că e pădurea de fag;

de acolo iau lemne, în stânga e lăstăriş. Am luat-o la stânga, încetişor,

m-am uitat pe unde ar putea să fie şi, foarte interesant, stăteau în colibă şi

nu m-au simţit. I-am surprins în colibă. Colibiţa era foarte simplă, foarte

joasă, nu te puteai ridica în picioare în ea. Stăteam mai mult în genunchi, ne

ridicam numai când ieşeam afară. Lăstărişul era mic, iar colibiţa era şi mai

mică, avea şaptezeci şi cinci cm înălţime. Era bună doar pentru noapte,

pentru dormit şi pentru ploaie. Au luat de pe nişte brazi căzuţi scoarţa ca

nişte olane mari, le-au pus sub cetină să fie acoperişul camuflat şi stăteau

acolo, în faţă erau clădite nişte lemne, ca să nu

se vadă focul când vântul împrăştie fumul. Am ajuns în faţa colibei, l-am

semnalizat pe Gheorghe. A sărit cu mâna pe puşcă. M-a văzut. A zis:

- Cum ai venit?

I-am povestit pe scurt cum am ajuns, cum am stat pe marginea

pârâului...

- Un partizan te găseşte, dar un securist, mai greu, rosti Ion râzând.

Aveam la mine alimente luate de la Ioniţă şi, prin el, de la Nataliţa;

aveam un rucsac bun. Ioniţă mi-a dat mai multe alimente, şi pentru fraţii

Chiraş. Am luat fasole şi cartofi, am luat pâine şi slănină. Greu a fost, dar

m-am dus. Bucuroşi tare au fost ei când m-au văzut ajuns cu alimente şi cu

informaţii. Aveau lângă ei pe omul care îi poate apăra oricând, căci, ziceau

ei: „Gavril altfel vede, altfel aude, altfel trage". Am rămas cu ei până am

terminat alimentele. Trebuia din nou să fac aprovizionarea. Am zis cu

prudenţă:

- Fraţilor, tot la Ioniţă, tot la Ioniţă? Doamne fereşte să nu fie o

pândă la el. E foarte periculos. Mă voi duce în altă parte să fac rost de ceva!

Se apropia Pastele, în ciuda teroarei, în ciuda extraordinarei presiuni pe

care o exercita Securitatea asupra populaţiei, asupra noastră, am zis să

facem Pastele ca niciodată, în casă, la un gospodar. Era periculos să merg

să iau alimente, să mă întorc. Ce-am făcut? M-am dus la Avram, la

cumnatul meu de şaptezeci şi şase de ani, în bune relaţii cu fraţii Chiraş.

- S-ar putea să stăm noi de Paşti aici, eu cu Mateienii...?, l-am

întrebat.

- Să veniţi, Gavriluţă, cu toată dragostea. Dar cum faceţi, pe unde

veniţi? Vedeţi că mişună securiştii pretutindeni.

- Uite ce gândesc eu, i-am propus, bucuros de primire, să faci mata o

gaură în gardul ăsta, aici, sus. Să nu venim pe uliţa de la deal şi nici pe uliţa

de la vale. Să venim prin munţi, pe drum şi, de acolo, pe potecă. Iată, aşa:

venim dinspre afiniş, pe lângă casa lui Bâz, pe după casa lui Nicuţăl, apoi

prin mijlocul livezii, pe unde nu ne a şteaptă nimeni, dar să nu fie nevoie de

sărit gardul. Să faci mata o gaură, pe care eu am s-o văd din cămară;

desfaci numai jos ştahetele, scândurile, şi le laşi aşa, prinse în cuiul de sus.

Eu voi prinde, voi trage, intrăm toţi pe geam în cămară şi din cămară în

casă.

Către geamul acela era coliba lui Ion Hrehorciuc al lui Toader. Nu se

aştepta nimeni ca de pe colibă să vină cineva acolo, la geam. Şi aşa de

secret şi de tainic a fost pregătită această intrare, încât mi-a plăcut grozav.

Am luat ceva de mâncare, m-am dus la ai mei şi le-am spus:

- Fraţilor, noi vom face Pastele în sat, la cineva. Deodată au ridicat

capetele, amândoi. „- Cum? Unde să faci Pastele?

- La sora mea, Glicheria.

- E riscant! Sor' ta este supravegheată! Este ea mai puţin

supravegheată?

- Da. În curte e Costan, fecioru' său cu nevastă-sa; nevastă-sa e din

Marginea, au copii. Multă lume vine acolo, multă lume vine şi la Avram şi

nimeni nu bănuieşte că vom fi acolo, mai ales de Paşti... Am pregătit

terenul în aşa fel încât ne vom strecura fără probleme.

- Dar pe unde? Trebuie de mers pe uliţă, drumul acela e periculos. Se

intră pe poartă în curte, în curte poate fi un copil de-al lui Costan", vorbi

îngrijorat Gheorghe.

- Staţi aşa, fraţilor, am aranjat totul. Cu mine mergeţi, i-am încurajat

eu.

Cu greu i-am convins. Am venit prin livadă după ce s-a înnoptat, mai

erau două zile până la Paşti. Am dat scândurile acelea la o parte, le-am lăsat

înapoi, am coborât încet râpa, am deschis portiţa şi am intrat în curticica

din spate, am venit la geam, am tras de geam... Mateienii, uluiţi, cu mare

încredere în mine, se simţeau acum în siguranţă. Unde am fost cu ei au

văzut la mine multă şmecherie, multă precauţie, mută vigilenţă, multă

dibăcie. Geamul era jos. Am sărit eu mai înainte, după aceea l-am urcat pe

Gheorghe şi pe Ion. Am intrat în cămară. Ne uitam unul la altul; în casă nu

s-a simţit că ar fi cineva. Eu am stat la uşă şi am ascultat să nu fie cineva

străin. Era linişte. La un moment dat am auzit uşa, a intrat Glicheria, venise

de la Costan.

- Dar unde ai stat atâta? întrebă Avram.

- La Costan am stat.

- Ce-ai făcut?

- La el am să coc..., am făcut şi-am dres. Doar facem pregătirea

pentru Paşti.

- Bine, femeie, fă ceva să mâncăm şi hai să ne culcăm, că toată ziua

ai muncit, de dimineaţă...

- Am gata, să încălzesc doar...

Erau numai ei amândoi. Am deschis uşa încet şi am intrat singur.

Avram: - „Ia uite-te, bată-te pietrele” - zicea el cuvântul acesta din când în

când -, „când ai venit?”

- Acum jumătate de oră.

- Şi unde ai stat?

- în cămară. Nu ştiam cine e în casă... Când a venit sora Glicheria şi

a spus unde a fost, am luat seama că sunteţi singuri.

- Erai în cămară?

- Da. Uite ce e, camuflarea ferestrelor pe care o practicăm de obicei

aici nu-i bună. Geamurile acoperite pot atrage atenţia. Dar mai trebuie să-ţi

spun ceva: nu sunt singur, am venit cu Mateienii, a şa cum ţi-am spus când

ţi-am propus să sărbătorim Pastele acasă.

- Unde sunt?

- în cămară.

- Să vină încoace! Măi, băbucă, o strigă el pe Glicheria, dar ce ai stat

atâta acolo...

- Lasă, măi omule, că le avem noi pe ale noastre.

Lui Avram, când i-a văzut pe cei doi, i-a venit a plânge, i-a văzut

bărboşi, i-a cuprins sărutându-i:

- Luaţi loc, oameni buni, le-a zis. Chinuri grele pe dumneavoastră,

oameni buni! adăugă Avram impresionat.

- Grele şi pe noi, grele şi pe dumneavoastră... Aceste chinuri ni le-au

adus comuniştii, vorbiră cei doi.

- Aşa e! Drept vă spun că eu cu băbuca nu mă cert, decât numai că

nu se dă naft (gaz lampant, adică) decât pe ouă! Dacă eu am două-trei găini

şi le hrănesc, nu trebuie să mănânc şi eu un ou? Să le dau lor? Bată-i

Dumnezeu să-i bată! Gazul numai pe ouă îl dau! S-a dus băbuca în târg şi a

cumpărat zece ouă. Eu i-am zis: «Du-te, măi femeie, şi ia vreo cinci

kilograme de gaz, să avem». Iar când s-a dus, auzi vorbă: «Nu, astea

mănâncă-le dumneata! Nouă să ne dai ouă cu coaja roşie, Astea sunt cu

coaja albă, le-ai cumpărat mata de la crescătorie. Astea sunt de la

Gostat...». A venit acasă fără gaz. I-am spus: «Măi băbuca, dar eu sunt aşa

de prost cum sunt ei de cuminţi? Lasă că le duci ouă roşii! Du-te, te rog, în

luncă pe malul apei, şi adu-mi vreo patru, cinci coji de arin». Le-am pus în

apă caldă, am pus ouăle acolo. Când s-au înroşit le-am scos, le-am şters, leam

lăsat să se usuce. După aceea i-am zis: «Du-te şi le du ouă roşii...».

Coaja de arin înroşeşte apa bine. Le-am scos repede şi erau acum ouă de

găină Rhode Island. Le-a dus şi a luat gaz."

Avram râdea şi le povestea Mateienilor. A fost un moment de

destindere, de voie bună. În timpul acesta s-a făcut mâncare, mămăligă,

tochitură, cârnaţi, slănină, ouă. Aş fi dorit să beau lapte, dar Glicheria nu a

apelat la Ileana, la nora sa, soţia lui Costan.

- Lasă că mâine merg eu în altă parte, nu la Costan, să bănuiască

ceva, a zis.

Am mâncat, am stat de vorbă, ne-am pregătit somnul. Pe un pat au

dormit ei, gazdele, iar pe altul noi trei; am pus nişte scaune alături şi am

dormit acolo liniştiţi. Avram a spus:

- Nici o grijă, staţi liniştiţi. Geamul este pregătit, în caz de primejdie,

pe aici nimeni nu se gândeşte că ar putea să plece cineva. Dar nu vine

nimeni, să nu vă faceţi griji...

Patru zile am stat. Două zile au fost până la Paşti şi două zile ale

Paştelui. Am privit pe geam cum venea lumea dimineaţa cu pasca de la

sfinţit, de la biserică. A fost extraordinar...

Necazul a fost că nu puteam ieşi ziua nici pe geam, nicăieri. W.C.-ul

era o problemă. Avram însă a găsit o soluţie.

- Uite, aveţi o căldare cu apă în cămară. Asta e căldarea pe care o

folosim şi noi, că suntem bătrâni şi nu ieşim noaptea afară. Folosiţi căldarea

asta. Deseară, când se înnoptează, o aruncăm..."

Era stingher, dar în criză am folosit şi acest mijloc, cum am spus,

patru zile. Securitatea înnebunea peste tot.

Am plecat de la Avram cu rucsacele pline. Mateienii au mers la sora

lor Margareta, au luat de la ea şi de data aceasta nu numai fasole şi cartofi,

ci şi pască, colac mult, brânză, unt, smântână, ouă, slănină, cârnaţi. Ei au

vorbit şi cu îoniţă, şi cu Varvara, soţia lui. Ea a mers la Nataliţa care a venit

pentru mine şi ne-a adus acolo toate de trebuinţă. Când a venit Nataliţa, a

plâns zicând:

- Oameni buni, uncheşilor, aici aţi fost?

- Aici, Nataliţa. Nu plânge, că noi am făcut Pastele foarte bine şi

i-am văzut şi pe comunizoi. Am făcut Pastele creştineşte...

A plecat Nataliţa. A plecat noaptea şi era tare întuneric. Nu voi uita-o

pe această fiinţă toată viaţa, dar nici noaptea aceea nu voi uita-o! Abia am

dat rucsacele jos pe geam, dincolo, apoi am ieşit noi, am luat rucsacele şi

prin livadă, am călcat prin mlaştină. „Acum hai să nu mai mergem pe

acolo", am zis. „Mergem prin faţa casei lui Bâz, trecem şi urcăm la stânga

afinişului". Dincolo, în partea cealaltă, aveam numai un pic de colibiţă

improvizată, pentru o noapte, să stăm acolo dacă plouă. Şi după aceea

aveam să mergem la Ursoaia. Era grozav de întuneric, extraordinar, sus

plumb, jos plumb. Am intrat în pădure, am pierdut drumul şi am luat-o

drept la Stăncuţa Afinişului. Loc abrupt, drept. Ne ţineam unul de altul să

nu ne pierdem, să nu fim nevoiţi să strigăm, în sat era linişte. Doar câinii

lătrau, ici-colo. Orice zgomot pe timp de noapte pe coasta muntelui era

suspect. Am făcut vreun kilometru, vreo şapte sute-opt sute de metri până

în vârf; i-am făcut în două ceasuri, cu greutate! Pe acolo nu am mai mers şi

n-am ştiut că sunt atâtea stânci, atâtea gropi, copaci căzuţi.. Ce greu a fost!

Să nu ne scoatem ochii şi să nu ne rupem picioarele, am mers încet,

ajungând în partea cealaltă. Acum era uşor, pădurea era rară, am coborât

către Pârâul Neagului. Acolo aveam colibiţă. Noi ştiam la orice oră din

noapte să ajungem la adăpost, nu era o problemă. Am spus şi repet: cum

cunoaşte gospodina bucătăria ei, noaptea, fără lumină, aşa ştiam noi

pădurile, şi izvorul, şi copacul sub care nu plouă, unde am ascuns sticla cu

cartuşe ş.a.m.d. Puteam să venim de la zece km, mergeam drept acolo unde

era ascunsă sticla cu cartuşe! Şi am stat acolo până dimineaţa. Dimineaţa

am mâncat, era linişte în jurul nostru. Am luat apă din pârâu, am băut şi

mai târziu ne-am ridicat, am trecut pârâul şi am urcat pieptiş evitând

drumul, căci era periculos. Am urcat sus, am ocolit poiana La Ştiubei şi

ne-am dus la colibiţă noastră. Acolo am găsit toate cum le-am lăsat. Am

cercetat semnele, zona şi toate erau nemişcate. Soarele încălzise, era uscat,

frumos. Am rămas la colibiţă vreo două zile. Au venit apoi nori, ploi reci

care au ţinut vreo săptămână, începuse să curgă apă de dedesubt, apă de

munte, jos era cetină multă, putregai, cum e în bârlog la mistreţ. Mistreţul

rupe putregai din copacul vechi şi-l pune jos, măcinat în gură, îl aşterne.

Iarna pământul nu e îngheţat. Jos, stratul de putregai e gros ca o saltea, ca

iasca, nu îngheaţă, e cald. Ştiam cum e, căci am dormit în bârlog de mistreţ.

Când trece apa însă şi putregaiul se udă, stai ca pe o sugativă umedă, e rău.

Dar am stat aşa, până s-au oprit ploile şi soarele a încălzit din nou.

într-o bună zi era gata să fim în mare primejdie. O patrulă a trecut

sus pe obcină, nu prea departe de coliba noastră. Avea câini. Câinele a

simţit mirosul. S-a coborât pe vale. Acolo era lăstăriş, în partea cealaltă,

peste pârâiaş, era o pădure de fag. Patrula, spre norocul nostru, a evitat

lăstărişul căci era greu de pătruns. Şi-a dat drumul prin pădure. Fiind multe

crengi de fag uscate, am simţit din timp foşnetul, zgomotul. Eu eram afară,

stăteam în faţa colibei. Când am simţit mişcarea, am luat rucsacele şi prin

lăstărişul acela am urcat Ursoaia; am trecut peste o potecă în Ursoaia Mică

şi după aceea, peste o creastă pe care o ştiam noi pe marginea Şoarecului.

Era ziua, Şoarecul e înalt, poienile sunt la vedere, spre Pietrele Muierii; am

stat acolo. Dacă vor veni pe urma noastră, vom vedea ce avem de făcut. Au

ajuns la colibă. Acolo, la Ursoaia Mică, erau nişte bârloage de mistreţ şi noi

am mers prin bârloage, prin lăsaturi şi acolo ni s-a pierdut urma. Câinii au

dus patrula numai până acolo, mai departe n-au venit. Am stat pe marginea

pădurii; i-am lăsat pe Mateieni într-o parte, iar eu am mers în altă parte, să

supraveghez direcţia de unde am venit noi, să văd de la distanţă dacă

agenţii vin pe urma noastră. N-au venit. S-a lăsat întunericul. Am trecut

Şoarecul şi ne-am dus la Vulturul. Dacă au găsit colibiţa, e posibil să se

facă poteră în toată Ursoaia, în Ursoaia Mare, şi în Ursoaia Mică. Am trecut

în muntele Vulturul şi am stat acolo. Mâncare aveam; cu economie,

mâncăm o dată pe zi. Nu era o problemă. Acum se făcuse cald, au crescut

ierburile prin parchete; am aflat noi de la cineva că Neculai, fratele

Mateienilor, şi-a luat boii şi vaca şi a mers în pădure, aproape de Poiana

Haşca, unde avea o colibă. Vitele lui păşteau în parchet şi el făcea cărbuni,

ca să câştige bani. Noi am aflat asta şi, până să terminăm alimentele, ne-am

sfătuit cum să intrăm în legătură cu el. În mod categoric, am zis, Neculai

este supravegheat, păzit. Cum să nu fie fratele celor fugiţi în pădure

supravegheat când el stă cu vitele în codru? Am umblat vreo două zile prin

apropiere, până am aflat unde sunt vitele lui. Şi am stat lângă vite. Seara,

când a venit să le ia, am vorbit cu el. De colibă nu ne-am apropiat. S-a

speriat. I-am spus că îl aşteptăm de patru ceasuri, că am venit mai devreme

să nu-l scăpăm dacă vine şi-şi ia vitele mai devreme.

- Cum facem pentru nişte alimente, că suntem în situaţie critică?

Securitatea ne căuta insistent, pe la Bercheza, pe la Drăguşinu, prin partea

Şoarecului, până la apa Şoarecului. Potera nu se gândea că noi suntem la

Vulturu. Era uşor de închipuit că noi trebuia să avem legături cu oamenii

din sat. La un moment dat ne căutau şi în jurul satului Voievodeasa; şi

partea aceea, de la Vârful Pleşului încolo, către Marginea, a fost controlată

toată. Chiar şi pădurea izolată de la Burla. Aveam siguranţă la Vulturu dar

era greu cu alimentele; până în sat să ajungi, în Suceviţa, era distanţă mare.

Problema era că pe acest drum lung puteai avea surprize neplăcute. Neculai

se îngândura:

- Oameni buni, eu acolo nu pot mişca. O să încerc. Noaptea sigur se

face pândă, pază la mine la colibă. Aşa că, nici vorbă să intraţi. Deşi am

lapte zilnic, am bidonul cu lapte acolo în izvor... Dar şi ziua mă tem. Cum

să vă aduc? Că aş avea ce să vă aduc. Am să văd eu cum fac. Ziua am să

umblu împrejurul colibei, să văd dacă cineva mă pândeşte şi dacă am să

simt că nu e nimeni, am să iau o dată ceva, puţin, şi am să duc până într-un

loc; mă voi duce după lemne, iar dacă vin, mai iau ceva cu mine. De vreo

cinci ori dacă merg la colibă, tot vă aduc ceva mâncare; o depozitez şi după

aceea o iau toată de acolo, într-o traistă, şi v-o aduc vouă."

Aşa a făcut, cu precauţie mare. Ne-a adus brânză, două sticle cu lapte,

pâine - ceea ce avea. Mălai, cartofi, din acestea mai puţin că puţin avea şi

el. O săptămână ne-am descurcat. După ce am terminat proviziile, iarăşi nu

ştiam ce e de făcut. Tot Toader Mihailescu din Marginea ne-a rămas ultima

nădejde. Am hotărât să-l vizităm.

- Dar mergem toţi?", au întrebat fraţii Chiraş, amintindu-şi că

Viorica s-a arătat oarecum stingheră. Să mergi numai tu, Gavrile, mi-au zis,

noi te vom aştepta în pădure.

- Fraţilor, le-am răspuns, o zi-două, o noapte vom putea sta la Toader

în şură, nu-i vom deranja casa, vremea e de acum încălzită.

I-am convins, am intrat în şură şi am stat acolo liniştiţi. Dimineaţa,

când a venit Toader, am vorbit cu el. Ne-a zis:

- Eu plec la pădure, dar îi spun Vioricăi şi ea vă va aduce de

mâncare.

Viorica ne-a adus mâncare bună. Aveam promisiuni să primim

alimente şi din Suceviţa. Toader, mărinimos, a zis:

- Ce să mai bat drumul până în Suceviţa? Vă dau eu cartofi cât vreţi,

căci am, mălai vă dau cât vreţi, căci am, şi o să vă cumpăr şi nişte pâine

dacă vreţi.

- Da, prietene Toader. Nişte pâine, aceea ţine mai mult.

Mălaiul se uda şi trebuia să îl ţinem la uscat. Foarte complicată boală

aduce mălaiul! Am stat vreo patru zile la Toader, pentru că aveam

posibilitatea să ne alimentăm şi pentru că au început nişte ploi care ne

ţineau locului. Când vremea s-a liniştit, am luat câte un rucsac zdravăn în

spate şi am plecat. După ce am intrat în pădure, am făcut iar sfat. Unde

mergem? La Ursoaia nu se mai putea, coliba era descoperită. Trebuia

pentru totdeauna părăsită. Am spus:

- Măi, fraţilor, părţile acelea ştim noi prea bine că sunt suspecte;

ne-au fost descoperite de mai multe ori colibele şi bordeiele, în zona aceea

securiştii bat ziua şi noaptea, bănuind că acolo am fi ascunşi. Ei ştiu că

trebuie să venim în Suceviţa după alimente şi stau în pază în jurul comunei.

Eu zic să mergem spre Pietrele Muierii, în comuna Poiana Micului. Ştiu

acolo nişte desişuri tainice, pline de mistreţi şi de cerbi. Pe acolo nu a prea

fost potera; un mărginean mi-a spus că acum o lună i-a întâlnit aici pe

securişti...

C.H.: Vă voi provoca de data aceasta cu o întrebare mai specială,

care se înscrie în context. Aceşti bărbaţi care stăteau în munţi aveau soţii

acasă, unii aveau şi copii... Cum îşi rezolvau ei viaţa conjugală? Erau

femeile lor sălbăticite, bărbaţii lor mai aveau acces la tandreţe, la câte o

întâlnire firească?

Gv.V.: Bună întrebare. Atât Vasile Motrescu, cât şi fraţii Chiraş se

întâlneau cu soţiile lor; nu pot să spun că adeseori, dar la două luni o dată,

în mod sigur se întâlneau. Aranjamentul pentru întâlnirea lor era între

anumite gazde, prieteni de-ai lor. Mergeau în podul şurii şi stăteau la gazda

respectivă, iar gazda le anunţa pe soţii:

- Gheorghe este la mine. Să vii deseară până la el, să vorbiţi, să-i spui

de copii...

Veneau, intrau la ei şi stăteau acolo de vorbă. Ei, bărbaţii, foarte,

foarte rar, o dată la şase-şapte luni îndrăzneau să meargă acasă. Când se

întâlneau, petreceau o zi împreună. Mai mult se întâlneau noaptea, pe la

gazdele lor. Vasile Motrescu la fel ne-a spus. Aşa procedau toţi. Soţia lui

Gheorghe Chiraş lucra la fabrica de cherestea, după ce Gheorghe a fugit în

munţi. Aveau două fetiţe şi erau foarte săraci. Sărăcia de acasă şi

suspiciunea propagandiştilor comunişti i-a făcut pe cei mai mulţi dintre noi

să părăsească casa şi familia şi să îmbrăţişeze muntele, în speranţa unui

viitor mai bun...