FUGARUL

 

Gv.V.: Exact. Suntem în incandescenţă... În cele ce urmează ar trebui

să fac referire la un personaj care are un pronunţat relief în biografia mea -

Vasile Marciuc...

C.H.: E un personaj pitoresc, fireşte. Eram încă în anii copilăriei

când, în amurg, până noaptea târziu, i-am auzit cântecele risipite pe măguri

şi văi, trompeta pe care îşi spunea povestea vieţii după ce a venit din

închisoare...

Gv.V.: Voi reveni, aici capitolul e mai dens. Până acolo, ca să nu

treacă în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un personaj eroic. E

vorba de Vladimir Macoveiciuc şi de grupul său care a activat până în

1946. Istoricul şi documentaristul Adrian Brişcă spune despre Macoveiciuc,

succint şi exact, că era „recunoscut ca cel mai de temut dintre partizanii

care au luptat în munţii Bucovinei împotriva ocupanţilor sovietici, precum

şi a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor". Şi are dreptate, Vladimir

Macoveiciuc a fost un autentic patriot şi nu poate lipsi din catalogul eroilor

Bucovinei. Ambuscada organizată în poiana Haciungului Mare, prin care a

distrus statul major al unei divizii ruse şti, faptă pentru care a fost răsplătit

cu medaliile „Virtutea militară", „Bărbăţie şi credinţă" şi „Crucea de fier"

(20 iunie 1944), activitatea sa în uniformă de locotenent în rezistenţa

anticomunistă, după 1945, lupta cu trădătorii conduşi de trogloditul Simion

Tudose, suferinţele pricinuite de arestarea familiei, de chinuirea soţiei şi a

fiului Victor, obligat să-şi strige disperat tatăl prin păduri, confruntarea cu

trădătorii Arcadie Şumlanschi şi Toader Brăileanu pe care îi pedepseşte

cumplit, dar mai cu seamă cu ipocritul Alexandru Scripa, plutonierul, şeful

postului de jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa, au dat dreptul

personajului la istorie şi legendă. Voi aminti, cu mare respect pentru

memoria acestui exemplar bărbat, doar câteva secvenţe finale: Vladimir,

urmărit de Siguranţă şi N.K.V.D., el şi câţiva dintre prietenii lui au fost

judecaţi, în contumacie, de Curtea Marţială, la Iaşi. Vladimir, atras de

locurile dragi, având garanţii de multă vreme din partea plutonierului

Scripa că nu i se va întâmpla nimic rău, a participat, în casa surorii lui,

Minodora Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de familie. Casa este

lângă biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul nopţii, au înconjurat casa,

iar dimineaţa, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946, au atacat fără nici o

somaţie. Cei din casă au răspuns cu foc; atunci, un sergent, Mihai Cimbru,

urcat pe casă, a stropit cu petrol şindrila, iar vâlvătaia de foc a cuprins

lemnăria. Ca să-i deruteze pe trădători, fiul lui Vladimir, Silvestru (1926-

1969), a ieşit afară şi a spus că se predă, în acelaşi timp, Vladimir a aruncat

o grenadă fumigenă şi, prin dâra de fum, a început să fugă spre gară. Dar

mai era un trădător pe care nu-l intuise, chiar „ocrotitorul" lui, Scripa, în

turla clopotniţei. De acolo, cu arma întinsă, a reuşit să-l împuşte într-un

picior. Vladimir nu a găsit o soluţie salvatoare, a scos pistolul şi s-a

împuşcat în tâmplă, căzând pe o movilă de pietriş pe marginea şoselei care

leagă Putna de Rădăuţi. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul odios al

căpitanului Popescu, şeful Siguranţei, însoţit de alte canalii, sosite în grabă.

Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pământul satului Vicovu de

Jos. Recomand pentru lectură în legătură cu acest episod, dar şi pentru a se

vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste, cartea fostului

condamnat politic, juristul Vasile Lazăr din Rădăuţii Sucevei, „Şase ani în

infern", Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

Acum, după ce am subliniat personalitatea lui Vladimir

Macoveiciuc, mă întorc la episodul pe care la început am dorit să-l descriu,

o întâmplare din 1945. În Suceviţa trăia un oarecare Toader Brăileanu, om

cu caracter discutabil - avea la activ o crimă urâtă, l-a ucis pe Ilie Senegeac,

în căruţă, pe câmp. După ce şi-a ispăşit pedeapsa în puşcărie, în '44, şi-a

luat nevasta, care era originară din Volovăţ, şi, părăsind Voievodeasa, s-a

retras în munţi, spre Putna. Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc şi a fost primit

în grup. De reţinut ar fi că, după 23 august 1944, mulţi dintre luptătorii din

munţi s-au întors acasă; unii au fost arestaţi, alţii au rămas liberi, alţii, ca să

li se piardă urma, au plecat pe şantiere şi s-au întors mai târziu.

în Suceviţa mai era la vremea aceea un alt om cam de aceeaşi

calitate, Arcadie Şumlanschi, slab de înger, fără virtuţi bărbăteşti. Pe acesta

l-a racolat Siguranţa din Rădăuţi, fâcându-i promisiuni că va fi avansat, că

va avea bani şi trai boieresc dacă îl va prinde pe Macoveiciuc. Era un om

slab la trup şi la minte, încât e de mirare că „organele" îşi puteau pune

nădejdi într-un asemenea ins, când Macoveiciuc era un super -om, de-o rară

inteligenţă şi curaj! Şumlanschi şi-a dat seama că nu are calităţi pentru o

asemenea acţiune şi, întâlnindu-l pe Brăilean, i-a propus lui să încerce.

Labil şi amator de aventură, fără căpătâi, Brăilean a acceptat târgul,

văzându-se deja... general, făcut de mai marii zilei. Şumlanschi l-a

prezentat şefilor Siguranţei şi aceştia au jubilat că aveau în teren doi agenţi

credincioşi pe urmele partizanului temut. Brăileanu a trimis o scrisoare lui

Vladimir, prin sora acestuia de la Vicov, spunând că este urmărit şi că

libertatea îi este ameninţată, rugându-l să-l primească în grup. Macoveiciuc

i-a răspuns:

- Măi cumetre (îi zicea aşa fiindcă în timp ce Brăileanu sta în munţi,

soţia i-a născut un copil pe care i l-a botezat Vladimir), am mâncat amândoi

o pâine şi ştii cât de amară e pâinea în sihăstriile munţilor. De ce nu-ţi vezi

de treabă? De ce vrei să-ţi găuresc pielea? Te rog prieteneşte, lasă-ne aşa

cum suntem şi vezi-ţi de rostul dumitale."

Dar Brăilean nu a ascultat, ştia ce plan are de împlinit, a insistat,

motivând că este urmărit. A spus la Siguranţă că Macoveiciuc are îndoieli

şi-l refuză. Atunci, şacalii Puterii au apelat la un simulacru ca să atragă

încrederea lui Vladimir faţă de cei doi. Într-o duminică, jandarmii au

început să tragă pe uliţele Suceviţei, pe uliţe, în marginea pădurilor. Toată

lumea ştia că Brăilean şi Şumlanschi sunt sub urmărire şi s-a crezut că

împuşcăturile sunt asupra lor şi că au scăpat, fugind în codru.

Pentru Macoveiciuc însă, stratagema era copilărească. Nu l-a

convins. S-a recurs la un alt şiretlic, într-o altă duminică, pe uliţele

Vicovului, când gospodari tineri şi vârstnici, flăcăi şi fete roiesc la ceasurile

amiezii, cei doi, legaţi cu sârmă ghimpată, plini de noroi, murdari, zăcuţi

prin păduri, treceau în văzul lumii sub escortă. S-a spus că au fost prinşi în

pădurea Hardic şi duşi la post. Seara, scena cu cei doi „prinşi" s-a repetat;

s-a dus vestea din gură în gură că cei doi, plini de funingine, au evadat prin

coşul de la soba poliţiei şi că se trăgeau gloanţe după ei. Cu toate acestea,

bandiţii au scăpat... Macoveiciuc ştia despre toate acestea de la vicovenii

săi, dar nu a văzut nici în această scenă destul adevăr ca să-i cucerească

inima.

Se apropia Crăciunul anului 1945. Din nou scrisori de la cei doi, din

nou refuz din partea lui Vladimir. Cei doi însă nu au astâmpăr, găsesc o

nouă cale de abordare, merg la sora lui Macoveiciuc, în Vicov, şi îi spun:

- Uite ce te rugăm pe dumneata: spune-i lui Vladimir că e aici

cumătrul lui, Toader. Te rog, numai o singură dată vreau să vorbesc cu el.

Spune-i că vreau să petrecem Crăciunul împreună, că destul suntem

chinuiţi, fugari prin păduri... Şi eu, şi tovarăşul meu Şumlanschi ne

descurcăm foarte greu; bine ar fi să petrecem Crăciunul împreună, negreşit

voi aduce eu tot ce trebuie, carne, făină, rachiu..."

Macoveiciuc a venit înainte de sărbători la sora sa şi, aceasta, bucuroasă de

revedere, i-a transmis dorinţa cumătrului Toader.

- Ce i-ai spus?" - se încruntă el, prevăzător.

- I-am spus că îţi voi comunica ce mi-ai zis şi la data când vor veni

vor lua răspunsul după cum îmi vei spune...

- Bine, dragă soră, voi veni la data de ei hotărâtă, dar nu voi sta de

vorbă cu ei. Să le spui că ai vorbit cu mine, că sunt de acord cu petrecerea

de Crăciun, dar să nu aducă nimic." Sora a înţeles şi Vladimir le-a spus

confraţilor că la respectiva dată va fi acasă. A avut o înţelegere cu sora sa,

să-l tăinuiască, şi, înspre ziua întâlnirii, s-a ascuns sub pat. Sora a primit

instrucţiunile:

- Stai de vorbă cu ei, spune-le ce am hotărât şi fă-ţi drum la treburile

gospodăriei. Ei vor veni seara, îi laşi în casă ca pe nişte urmăriţi, să-şi

spună păsurile."

Vladimir intui că cei doi vor vorbi câte ceva în taină, ştiindu-se

singuri. Şi aşa a fost. Brăilean, frecându-şi mâinile, înjurând, a zis:

- Ne-a căzut. Bun. Să te abţii să bei... La miezul nopţii, când voi fi

lângă uşă, voi spune că ies afară să mă uşurez; tu să nu stai mult şi să mă

urmezi. Dăm grenade pe geam şi ce vom prinde viu, viu va fi, iar ce va fi

mort, mort va fi... Generali ne fac, bă!

- Aşa, aşa, răspunse încântat de plan Şumlanschi.

Macoveiciuc, sub pat, şi-a zis în sine: „Generali vă fac eu, nu

securiştii!" A venit Minodora, sora, după ce a rânduit gospodăria.

- Domnule Brăilean, să vă dau ceva de mâncare...

- Dacă ai, e tare bine, suntem tare flămânzi, urmăriţi cum ştiţi, în

necaz, se maimuţăreau trădătorii. Au mâncat şi au plecat. Vladimir a ieşit

din ascunzătoare şi i-a zis Minodorei:

- Sora mea, bine ai lucrat, bine ai făcut. Uite ce au vorbit ei...

- Vai de mine! Aşa ceva?

- Da, eu ţi-am spus că ăştia nu-s curaţi.

- Bată-i Dumnezeu să-i bată!

- Lasă, că-i batem noi până i-o bate Dumnezeu! Faci colaci şi

cumperi rachiu, cum ţi-am spus; eu îţi voi aduce carne şi vom face

Crăciunul împreună şi Anul Nou... Şi vor fi şi cei doi, desigur.

- Dar ai spus că au vorbit aşa şi aşa... -Aşa cum spun eu!

- Bine, a conchis sora. Vladimir a plecat la ai lui şi le-a spus toată

întâmplarea; se uitau unul la altul miraţi, aşteptând să vadă ce hotărâre se

pronunţă.

- Nu-i nimica, hotărârea vom lua-o după aceea... Totul e să ne

întâlnim, să petrecem. Când ei vor vrea să iasă afară, îi voi reţine, pentru că

ştiu pentru ce vor să iasă.

La momentul aşteptat s-au întâlnit, s-au sărutat ca nişte prieteni

adevăraţi, legaţi şi pătrunşi de aceeaşi suferinţă. Toader Brăilean era peste

măsură de fericit, bucuros că îi va reuşi planul. Au mâncat, au băut cu

măsură şi, spre ceasul al doisprezecelea, Toader s-a tras către uşă, motivând

că merge „să dea drumul la apă", să urineze. Cei doi, trebuie precizat, erau

echipaţi ca partizanii, aveau pistoale şi grenade. Macoveiciuc, rezemat de

uşă, punându-i mâna pe umăr, i-a zis:

- Cumetre, nu da drumul la apă afară, dă-i drumul aici.

- Ei, cum se poate, aici? ripostă Brăilean.

- Da, da, lasă! Dă drumul aici, iar dacă vrei să ieşi afară, lasă

grenadele, nu le arunca prin geam...

- Ce-i vorba asta? întrebă surprins.

- Aşa cum spun eu! rosti scurt Vladimir, punându-i mâna, strâns, pe

braţ. Ce ţi-am spus eu cumetre, dumneatale? Să-ţi vezi de treabă, să fii

cinstit dacă nu vrei să-ţi găurim pielea...

- Da, da ce-i vorba asta? bolborosi încurcat Brăilean. Eu, dacă vreţi

ne primiţi, dacă nu, nu... Ne vom chinui cum vom putea sau, dacă nu, ne

vom preda...

Macoveiciuc, privindu-i dispreţuitor, dar şi cu milă, căci ştia prea

bine că-s victimele minciunii, le-a răspuns:

- Lăsaţi, că nici nu vă veţi preda, nici nu vă veţi chinui. Vom pune

capăt suferinţelor voastre.

Petrecerea, atât cât mai putea fi petrecere în acele condiţii, a

continuat. Cei doi trădători au fost legaţi şi au petrecut sărbătoarea lângă

toţi ceilalţi. Li s-a dat din bunătăţile ospăţului, iar după festin i-au dus în

pădure, trecând printr-o poiană, pe lângă un stog, pe lângă o luncă. Ger de

ianuarie. Anul 1946. Cei doi au fost dezbrăcaţi şi legaţi de un copac,

suferind gerul astfel, o noapte întreagă. Dimineaţa au fost legaţi de un fag

căzut şi tăiaţi în bucăţi cu topoarele. Li s-a tras în faţă şi câte o rafală de

gloanţe, apoi au fost ascunşi, cu tot cu haine, sub un stog. După o vreme,

un flăcău, feciorul proprietarului acelei poieni, înso ţit de tatăl său, pentru că

se isprăvea nutreţul din şură, a ajuns la stog. A oprit sania, a văzut în jurul

stogului o mulţime de urme de bocanci. Privind mai atent, a văzut şi o

haină. A tras-o, a văzut o mână, l-a strigat pe tatăl său, speriat, îngrozit.

în sat nu se mai auzise de mult timp nimic despre Brăilean şi

Şumlanschi; unii ziceau că-s prinşi, alţii că-s împuşcaţi. În sfârşit, toţi

credeau că-s dispăruţi, şi cei din Rădăuţi, şi cei din Vicov. Cei doi, tatăl şi

fiul cu sania, ştiau câte ceva despre perechea amintită, astfel că, aflându-se

într-o împrejurare sinistră, au hotărât:

- Uite ce, măi băiete, nu luăm fân. Mergem acasă, repede-repede.

Au anunţat postul de poliţie din Vicov. Telefonul a informat Rădăuţii

şi procurorul, împreună cu comandantul poliţiei, Popescu, şi alţi însoţitori,

conduşi de omul care le-a furnizat informaţia, au ajuns la stog. Olenici,

şeful, care era comunist, şi-a făcut cruce, căci nu mai văzuse în nici o

anchetă un spectacol atât de macabru. Cadavrele au fost coborâte cu sania

şi li s-a făcut autopsia. A fost chemat Vasile Brăilean şi întrebat:

- îl recunoşti, e fratele dumitale?

- Nu-l cunosc", a zis uimit. Feţele celor doi erau ciuruite de gloanţe.

După un timp de analiză, Vasile a recunoscut că este fratele său, Toader. Şi,

întocmai, o femeie mărunţică, sora lui Arcadie, care se vaită: „Fratele meu!

Fratele meu!". Au fost îngropaţi sub un gard, în cimitirul din Vicov, unde,

în '46, avea să fie înmormântat şi temerarul Vladimir Macoveiciuc, cel

care, după legile nescrise ale lumii, şi-a dat viaţa pentru demnitate, dar a şi

pedepsit fără milă trădarea...

C.H.: Pe Vladimir Macoveiciuc l-aţi cunoscut?

Gv.V.: Nu l-am cunoscut. Eu am venit în '49, el a fost lichidat în

'46...

C.H.: Dar pe cine aţi cunoscut?

Gv.V.: Pe Pătrăuceanu - nu, pe Cenuşă - nu, pe Vasile Motrescu l-am

cunoscut bine. E un capitol de valoare din biografia mea şi în cuprinsul

acestui dialog care va deveni, după cum aţi hotărât Dvs., o carte... Dar, dacă

îmi este permis, voi creiona şi chipurile celor doi. Constantin Cenuşă era

din Putna (n. 1911), a fost muncitor forestier şi pădurar, în timp ce ajuta pe

consăteni să se evacueze în păduri, doi locuitori l-au denunţat la autorităţile

româno-germane că are legături cu ruşii sovietici. Vladimir Macoveiciuc a

depus garanţie pentru el şi, astfel, internat din nou într-un spital, după un

vechi accident, este încadrat în grupul de partizani al lui Vladimir Tironiac.

Era un luptător brav, se bucura de conferirea decoraţiilor „Virtutea

Militară" şi „Crucea de Fier". A fost arestat, a evadat de la Securitate şi s-a

apropiat de Vasile Motrescu, apoi de Cosma Pătrăuceanu. S-a predat în

1951, la 30 august, după ce a fost condamnat în contumacie de două ori.

După ani de muncă silnică, a fost eliberat în 1964. A fost găsit spânzurat

după numai trei zile de la eliberare. Nimeni nu a dezlegat misterul acestei

dispariţii.

Celălalt prieten al lui Constantin Cenuşă (căruia i se mai spunea

Costan ori Buzalincă), Cosma Pătrăuceanu (n. 1909), era din comuna

Straja, judeţul Rădăuţi, acum judeţul Suceava. A fost prezent pe frontul de

răsărit ca infanterist, apoi în artileria antiaeriană, în 1940 a beneficiat de o

graţiere, fiind acuzat că a asasinat o evreică. Urmărit şi socotit drept

criminal de război, a luat drumul codrului, înarmat, a intrat mai întâi în

legătură cu Constantin Gherman, apoi cu Cenuşă, din '50. S-a predat alături

de prietenul său Cenuşă, în aceeaşi zi, 30 august 1951. Condamnarea sa

însuma nu mai puţin de... douăzeci şi doi de ani de închisoare. A trăit în

libertate din '59, până în 10 iunie 1992, la Rădăuţi.

Sigur că ştiu încă multe amănunte pe care nu le vom mai consemna,

după cum, bineînţeles, multe nu le am la îndemână pentru că memoria nu-i

totdeauna activă şi selectivă. Şi mă gândesc la câţiva membri din familia lui

Vasile Motrescu: la Gheorghe (n. 1924), suferind, cu invaliditate de gradul

II, la Victor Macoveiciuc (n. 1928), fiul lui Vladimir, un om deosebit de

politicos şi moral, până nu demult şofer de autobuz, la Autobaza Rădăuţi, la

Rusu Arhip, din grupul lui Vladimir, eliberat de la Dej în '64, la Grigore

Zaremba, voluntar în grupul fratelui meu Ion Vatamaniuc, la atâ ţia şi

atâţia...

C.H.: Era păcat să nu înscriem aceste pagini. Acum să ne vorbiţi

despre ce anunţaţi anterior...

Gv.V.: Am amintit câteva acţiuni principale înfăptuite în combinaţia

cu fraţii Chiraş. În multe feluri am activat împreună. Am provocat anumite

sabotaje - am demontat un motor de tractor, am năruit o stivă de buşteni -cu

scopul de a întârzia curgerea materialului lemnos de la Dorneşti la ruşi: câte

optsprezece tone de cherestea în douăzeci şi patru de ore; am avut diverse

ciocniri cu Securitatea, cu un anume ecou.

între timp a fugit şi Vasile Marciuc (1917-1976) din sediul

Securităţii din Rădăuţi. Ulterior am aflat că a fost gazda principală pentru

fraţii Chiraş. Vestea arestării ne-a adus-o, spre mirarea lui Ion, fratele

Gheorghe. Vasile Marciuc era un om înalt, foarte, foarte calm, dar şi

hotărât. A fost pe front în Rusia, de unde a venit cu câteva decoraţii. Era

luptător de precizie pe tancul.