SEMNELE

C.H.: Precum Biblia este plină de semne şi minuni, întocmai şi viaţa.

„Sensul unui semn este un alt semn prin care el poate fi tradus" (Pierce).

Ştiu că aveţi pe... recepţie o avalanşă de fapte...

Gv.V.: Exact. Nu ştiu cu ce să încep, ca să nu sar prea departe de la

un eveniment la altul. Oricum, împreună fiind cu fraţii Gheorghe şi Ion

Chiraş, într-o zi ne-am decis să răspândim nişte manifeste pe care le-am

pregătit din timp, toată vara. Gheorghe fiind mecanic şi meşter priceput la

multe lucruri, foarte îndemânatic, a confecţionat un aparat de tipărit. L-a

făcut din lemn -literele imprimate erau mari, cum sunt titlurile gazetelor, ca

să poată fi citite şi de bătrâni. Eu am adus hârtia şi tuşul. Am emis două

feluri de manifeste: unele aveau inscripţionat apelul „Fraţi români!", iar

altele „Fraţi creştini!". Am tipărit greu, trebuia aşezată literă după literă...

Trebuia să facem acest lucru, nu era destul numai să vorbim cu oamenii.

Am tipărit peste trei sute de manifeste prin care îi îndemnam pe oameni să

respecte Biserica, să nu se lase în voia rătăcitorilor care voiesc să-i ducă la

pierzanie. Să nu se înscrie la colectiv şi în partid, să nu se supună fiarei

roşii a comunismului, acelora despre care poetul închisorilor Radu Gyr a

scris semnificativ: „Din oraş spre soare-apune/ Năvălesc încinşi cu piei,/

Duhuri de sălbăticiune/ Fumegând ieşeau din ei".

Era anul 1953, spre ziua mănăstirii Suceviţa, înspre 6 august, de

hram, la Schimbarea la Faţă. Pentru bucovineni era o zi importantă,

luminată ca ziua Paştilor. Din toată Bucovina şi din Moldova veneau

credincioşi, încă mai înainte cu o zi, la slujba bisericii. Oamenii, pelerini

evlavioşi, erau pretutindeni, pe gangurile zidurilor, pe sub ziduri, în incintă,

pe la gospodarii din sat. Mi-am făcut din scoarţă de copac un potcap

călugăresc, pe care l-am învelit cu pânză neagră. Aveam barbă şi plete şi o

pelerină întunecată. Am apărut ca un călugăr adevărat în mulţime, în

noaptea dinspre 6 august. Cei doi fraţi Chiraş au rămas în colţul livezii, pe

dreapta şi pe stânga, pentru siguranţă. „Luaţi, fraţilor, luaţi pentru

credinţă!", ziceam în timp ce distribuiam tipăriturile,două câte două.

Am împărţit mai mult de o sută de manifeste; am ajuns în şosea şi

am dat câteva exemplare unor tineri şi tinere care erau în plimbare. Atunci

se făceau focuri pe marginea apei din apropiere - la munte, în august, e deja

frig. În acest timp, cineva venea dinspre luncă: „Unde-i călugărul care

împarte manifeste pentru credinţă?", întreba în gura mare. Se vede că erau

infiltraţi în mulţime agenţi ai Securităţii şi poate că unul o fi luat un

manifest de la mine ori de la altcineva şi l-a descifrat curios la lumina

focurilor de lângă apă. Eu am auzit, mi-am dat seama că nu a dat peste un

manifest „pentru credinţă", ci peste unul care îndemna la nesupunere

înaintea Antihristului comunist. Am părăsit imediat mulţimea şi am ajuns la

ai mei. Când am sărit gardul, ei mi-au zis:

- Hai, că te-au descoperit!

Mie nu-mi era frică întrucât, chiar dacă mă prindeau şi mă duceau la

postul de miliţie, în vale, cei doi care mă supravegheau din marginea livezii

ar fi intervenit şi, probabil, incidentul ar fi avut, cu tot neprevăzutul, o parte

care m-ar fi avantajat.

Dar isprava aceasta nu-i povestită complet. Am mers prin livada

mănăstirii şi am lansat manifeste şi în incintă. Le-am rulat şi le-am legat cu

pietricele ca să le putem arunca peste zid. Mulţi din cei care dormeau pe

iarbă, dincolo, au primit astfel mesajele noastre. Am plecat apoi într -un

pâlc de salcâmi, în zona şcolii satului, şi am făcut tustrei un scurt sfat: mai

aveam câteva zeci de manifeste şi trebuia să le risipim. Am ieşit la drumul

mare, la câte o căruţă care venea cu gospodari spre mănăstire şi am dat

manifestele ici şi colo. Pe cele care ne-au rămas le-am pus pe grămezile de

piatră de pe marginea drumului, la vedere, să ademenească trecătorii, îmi

amintesc de un grup de femei care venea, cred, dinspre Horodnic, în căruţa

unui gospodar voinic, cu manta neagră, cu gluga pe cap. S-a speriat grozav

când mi-a văzut automatul pe umăr şi pe cei doi prieteni pe marginea

şoselei. Caii au fost opriţi şi eu am zis: „Fraţilor, luaţi pentru credinţă!",

liniştindu-i. Ne-a mulţumit şi a spus: „Dumnezeu să vă călăuzească pe

drumul vieţii!".

- Unde mergem?, ne-am întrebat.

- La gazdele noastre, ne-am răspuns. Am hotărât să ne revedem după

trei zile, „La capătul gardului", într-un loc dosnic, unde cândva a fost un

gard care delimita pădurea Marginei de Suceviţa. După trei zile, respectând

consemnul, ne-am întâlnit şi, sub povara proviziilor, am ajuns toţi trei la

coliba unde am avut prima noastră întâlnire, la Chinul Mare. De acest

adăpost ne-am folosit vreo doi-trei ani până când, într-o zi, un ciobănaş, de

vreo 17-18 ani, fiind în preajmă cu turma şi câinii, ne-a descoperit. L-am

ameninţat cu pedepse grele dacă ne va deconspira securiştilor, dar el,

speriat, bietul, zicea doar: „Nu, nu. Dumnezeu să vă ajute." Era un fecioraş

din Cajvana. Dar noi nu am avut încredere şi, din ziua aceea, am părăsit

adăpostul şi ne-am urzit altul, spre „Pietrele cu sfredel", în aşa-numitul

„Şleagul lui Tcaciuc", într-un desiş extraordinar, pătruns doar de mistreţi.

Se intra greu în bordei, prin lăstărişul des care ne plesnea peste ochi. Am

stat acolo o vară, după care ne-am mutat în Drăguşinul; toamna ne-am făcut

bordei nou sub Poiana Micului, la Fundul Drăguşinului, am scos stânci

mari şi le-am pus apărare înspre deal. Mult am muncit acolo, dar ne-am

făcut o adevărată fortăreaţă. Acel adăpost e încă în picioare şi acum, l-am

văzut după ce am ieşit din închisoare; e o adevărată cazemată care numai

cu dinamită poate fi distrusă. Când am săpat, la adâncimea de doi metri am

găsit un şarpe, în septembrie. Ziua întreagă băteam la târnăcop, iar noaptea

mergeam după alimente şi, pentru că „vila" nu era gata, adăposteam

alimentele sub copaci, în pâraie, în locuri reci. Trebuia să facem aceasta

pentru că, zăpada odată sosită, nu ne mai permitea să ieşim în lume. Numai

când se îndura soarele să topească pe fruntea dealurilor omătul, ieşeam în

sat, extrem de atenţi ca să nu lăsăm nici o urmă...

C.H.: Ce s-a întâmplat, totuşi, după ce manifestele aduceau

demonstraţia că în afară sunt inşi revoltaţi, puşi pe fapte mari?

Gv.V.: Ce s-a întâmplat? Iată ce. În anul următor s-au luat măsuri

deosebite de protecţie a zonei, respectiv a mănăstirii şi a satului spre ziua

hramului de la 6 august. S-a pus o tăbliţă la capătul podului - între

Marginea şi Suceviţa - cu următoarea inscripţie: „Comuna Suceviţa

contaminată cu tifos exantematic". Dar nu a ţinut minciuna, nici miliţienii

care erau ici, colo între oameni nu au putut opri avalanşa credincioşilor care

au venit la hram, cu mic, cu mare. Dar mai înainte de a se împlini această

zi, la Calafmdeşti s-a înregistrat o răscoală a ţăranilor împotriva

colectivizării. Au murit, din câte mi s-a spus, şase oameni. Şi în alte

comune s-a întâmplat la fel. Eu ştiu? Să-i fi influenţat manifestele noastre,

ori obida celor cu filosofia fără Dumnezeu?

Am mai auzit că, a doua zi după ce am distribuit manifeste la

mănăstire, s-au alarmat securiştii şi şi-au trimis agenţi călări şi au făcut

ronduri prin sat. Acolo, la Suceviţa, era atunci o maică guralivă, foarte

bogată la gură, care se numea Paraschiva Parasca, socotită a fi nebună; a şi

fost arestată şi internată la Socola, de unde a fugit şi s-a întors pe jos la

mănăstire. Era nebună pentru că vorbea în gura mare împotriva

comuniştilor.

Oarecând, noaptea, am găsit-o căzută într-un şanţ. Auzind deosebit

de bine, venind la marginea drumului încet, atent, am auzit un horcăit în

şanţ. Mergeam spre una din gazdele mele. M-am oprit, am cunoscut-o. Am

ridicat-o şi am dus-o până la poarta mănăstirii. Nu am bănuit pentru nimic

în lume că şi ea m-a cunoscut. Acest moment mi-a fost nu prea favorabil,

deşi după spusele ei nu se prea lua Securitatea.

- Ce? Călugăr? Domnu căpitan Gavriluţă, căpitanul de haiduci cu

oamenii lui a vânturat manifestele!, striga din răsputeri.

Ea făcuse într-un fel bine raţionamentul - un călugăr autentic ar fi

venit la slujba de seară, ar fi tras la chilie, ar fi rămas la sobor cu

mitropolitul, în ziua de hram. Unii gospodari, auzind -o, ziceau:

- Zice lumea că Paraschiva e nebună, dar se pare că are dreptate!...

C.H.: E ca în romanele picareşti. Povestită astăzi, după ce s-au

consemnat pe peliculă nenumărate scenarii, multe inventate, din păcate,

stereotipe, isprava cu manifestele chiar pare decupată dintr-un film...

Gv.V.: Să mai adaug încă o întâmplare, din aceeaşi recuzită

haiducească.

Un membru de partid, care a ţinut foarte mult să se întâlnească cu

mine - şi să-i spun numele: Ion Mihailescu - care lucra cu cumnatul meu

Gheorghe în pădure, i-a spus acestuia într-o zi:

- Gheorghe, eu ştiu că domnul Gavriluţă e pe aici. Te-aş ruga tare,

fă-mi legătura să vorbesc cu el.

Cumnatul i-a răspuns:

- Tu nu eşti sănătos? Tu ştii şi eu nu ştiu? Dacă ar fi aici eu n-aş şti?

- Gheorghe, nu te feri de mine, eu sunt membru de partid, dar nu sunt

şi comunist; nu-s nebun, zice. Cum crezi mata că noi n-am aflat, nu ştim că

Gavriluţă e pe aici?

A insistat mult şi Gheorghe mi-a spus mie: „uite, uite, eu îi spun, ce

zici?"

- Bine, eu n-am frică, n-are ce-mi face. Dumneata ai încredere în el?

El va spune că a vorbit în casă la dumneata. Ce vei spune?

L-am pus pe gânduri pe Gheorghe. Eu veneam din când în când la el;

avea casa la marginea unei lunci şi eu veneam la casa lui fie prin faţă, fie

prin spate, sau lateral printr-o livadă; săream în curte, aveam un loc pe unde

intram în şură, aşa că scăpăm uşor de orice supraveghere. După un timp

mi-a spus:

- Eu nu pot scăpa de omul acesta; trebuie să vorbeşti cu el, să vezi ce

vrea.

- Dacă vrei, spune-i diseară să vină aici; când vine din pădure să intre

pe aici.

Şi în seara următoare a venit. Eu eram într-o cămară, ascuns. N-a

ştiut, n-a bănuit nimic. A aprins o ţigară, au stat de vorbă amândoi.

- Gheorghe, mă duc acasă...

în momentul acela eu am deschis uşa şi am ieşit din cămară. Când

m-a văzut Ion Mihailescu, îi jucau lacrimile în ochi şi se uita la cumnatul

Gheorghe, se uita la mine. S-a ridicat de pe scaun, m-a îmbrăţişat, m-a

sărutat.

- Domnule Gavriluţă, mulţumesc lui Dumnezeu că am trăit ziua asta

să te văd! Uite de ce l-am rugat pe Gheorghe, aşa de mult să te întâlnesc;

tare mare nevoie am de dumneata...

- Ce nevoie ai dumneata, nea Ion, de mine? Mai degrabă poate voi

avea eu nevoie de dumneata. Eu sunt un om care are nevoie de oameni.

- Nu. De data asta eu am mare nevoie. Ştii ce, te rog grozav de mult

să mă scapi de mameluci.

- Ce mameluci, nea Ioane?

- Domnule Gavriluţă, uite despre ce-i vorba: ne cheamă la şedinţă la

căminul cultural. Eu mă duc: să vină nişte oameni să-mi vorbească, nu să

mă uit la nişte mameluci! Se urcă unul acolo în pod, în pod, la balcon,

scoate bustul lui Lenin şi cel al lui Stalin, de vreo şaptezeci centimetri,

mari, groşi, şi-i pune pe masa aceea lungă, unul într-un capăt, unul în altul

şi noi ne uităm la ei până vin cei care ne vorbesc, aşezându-se între ei. Nu-i

pot suferi, domnule Gavriluţă, scapă-mă de mameluci!"

I-am răspuns:

- Nea Ioane, nu dumneata trebuie să mă rogi, eu îţi mulţumesc, eu

n-am ştiut că mamelucii aceştia se urcă în pod la căminul cultural. Mi-ai dat

o bucurie nemaipomenită. Iţi mulţumesc..."

Am mai stat de vorbă şi Ion a plecat. Bineînţeles, l-am rugat nici

acasă soţiei să nu-i spună de prezenţa mea. Interesant, spun acum, după

zeci de ani, că nimeni nu a ştiut despre cele relatate până acum.

într-o noapte, fiind cu fraţii Chiraş, le-am povestit întâmplarea; cum

am avut curajul să stau cu Ion de vorbă, cu un membru de partid, m-au

întrebat surprinşi.

- Măi fraţilor, pentru mine n-a fost nici o problemă. Nu eram eu în

pericol. L-am întrebat pe cumnatul Gheorghe dacă el are încredere şi el m-a

asigurat. Sunt buni prieteni, lucrează de zeci de ani la ţapină împreună, în

echipă, le spulber eu nedumerirea.

Au râs bucuroşi fraţii Chiraş şi au zis: „Dar cum facem?" Eu le-am

propus ca în noaptea de 23 august să facem isprava, pentru că în această zi

o să se vadă, va avea efect, căci este o sărbătoare cum este pentru noi

Paştele. Şi au trecut săptămânile, a venit şi noaptea de 22 spre 23 august.

Ne-am deplasat spre comuna Suceviţa. Ţinta finală, punctul final: căminul

cultural. Am ajuns în marginea satului, am făcut o scurtă pândă, am

ascultat; în sat era linişte. Câinii nu lătrau. Şi, încet, încet, prin luncă, am

trecut apa şi am ajuns la căminul cultural. Vizavi de cămin era primăria

comunei Suceviţa. Primăria avea în faţă un fel de verandă mare de vreo

doi-trei metri, de trei metri lăţime, şi nu ştiam dacă acolo nu este vreun

paznic de noapte; înspre sărbători era pază de noapte peste tot, dar se vede

că paznicul era înăuntru la telefon. Cât am stat la pândă la colţul căminului,

am privit atent şi am văzut la primărie arborate drapelul românesc,

tricolorul, şi drapelul rusesc al comunismului. Pe mine m-a revoltat

extraordinar de mult această împerechere. Ce caută steagul roşu lângă

drapelul tricolor? Mi-am spus: îi vine şi lui rândul în noaptea aceasta! în

timp ce îmi făceam planul, am auzit de la vale tropot de cai. Am zis că vine

o căruţă; pe şosea se auzea de la mare distanţă tropotul cailor. Asta era cam

la vreun kilometru, când a trecut prin faţa noastră am văzut că era vorba

despre o patrulă de miliţie care venea de la Rădăuţi. Era regulă în zilele

acestea de sărbători, se patrula de la o comună la alta, de la un oraş la o

comună - patrule călări. S-au dus prin pădure, au dat telefon că au sosit,

confirmând că au fost în teren. După ce au trecut cotitura de la mănăstirea

Suceviţa, tropotul cailor s-a auzit tot mai rar. Am dedus că patrula e acum

departe, după cotitură. Am hotărât să mă urc pe perete - peretele era din

bârne, nu era tencuit cu nimic - până sus la geamul de la balcon, să sparg

geamul şi să iau busturile. Aşa am făcut. Mi-am făcut siguranţa la colţul

căminului şi, pe perete, ca o veveriţă, am ajuns sus la geam, am spart

geamul cu mânerul pistolului, am băgat mâna, am luat cârligele şi am luat

busturile de acolo... Era o ploaie, o ploaie aşa ca de toamnă, ciobănească,

cum se spune pe aici, rece. Le-am călcat cu picioarele. Mi-am zis în mintea

mea: dacă acum, cât am făcut zgomotulăsta, nu ne-a întrebat nimeni, n-a

strigat nimeni din veranda aceea, înseamnă că nu-i nimeni aici. Aşa că am

trecut podeţul de peste şanţ şi am mers la drapelul roşu, l-am prins cu mâna

şi l-am tăiat, apoi am plecat. Materialul, transformat în obiele, era foarte

moale şi plăcut. Când m-am descălţat, aşa, la câteva luni, am avut obiele

foarte moi şi le-am pus pe picioarele goale şi după aceea am tras obielele

mai groase, numai că peste un timp, când m-am descălţat, picioarele mele

erau roşii ca labele la raţă; a intrat vopseaua sovietică în picioarele mele...

A doua zi dimineaţa, după această întâmplare, a fost o alarmă ca şi

cum ar fi intrat ursul în stupină. Da, atunci m-am încălţat cu cârpele de la

steagul roşu...

* * *

„Istoria se plămădeşte din nerăbdarea faptelor"

(B. V. Anania)

„Nimeni nu ştie mai bine decât mine ce e aceea furia disperată"

(E. Cioran)

„Filozofia ciocanului care-i sfarmă pe cei slabi şi-i întăreşte pe cei tari."

(J. Sojcher)

„Acolo unde vin să bea mişeii, toate izvoarele sunt otrăvite."

(F. Nietzsche)

„Când oamenii mari se întâlnesc cu muntele, rezultă fapte mari."

(Blake)

Gv.V.: Putem oare să ne permitem, în acest dialog fluviu, o

divagaţie, desigur, nu singura?

C.H.: Bineînţeles. Tot ce spuneţi merită consemnat... Vă rog.

Gv.V.: Dorinţă mare am să tipărim această lungă poveste, să

întâlnesc oamenii şi să mă întrebe despre toate. Să ştie toţi că mare este

numai Dumnezeu care, în nenumărate situaţii m-a luat de sub aripa rece a

morţii, trecându-mă în viaţă. După ce am ieşit din închisoare - consemnez

aici - a trebuit să fac o intervenţie chirurgicală într-un spital bucureştean.

Aveam deja septicemie. Doctorul bucovinean Luncan a constatat că aveam

deja patruzeci de grade temperatura şi retenţie totală de urină. Pe masa de

operaţie fiind, am auzit anestezistul numărând: 4, 3, 2, O! îmi pierise

tensiunea, sângele se coagulase în plămân. Mi s-au făcut inciziile cerute de

urgenţă, mi s-a pus tub cu sânge, recurgându-se la infuzie prin denudare. A

fost o noapte oribilă. Intrasem în suprarealism; aveam parcă numai treizeci

de centimetri, numai contur, ca un desen în creion, un contur roz-albastru.

Alunecam într-o zonă fără de margini, extrem de întunecoasă, cu o viteză

de neînchipuit, ieşind după nu ştiu câtă vreme într-un alt spaţiu

indescriptibil, ca un azur de vară... Erau acolo miliarde de indivizi, toţi

dirijaţi, fără a se ciocni între ei, straturi de indivizi. Şi era o linişte

demenţială. Fără să ne tulbure s-au succedat cinci indivizi negri pe lângă

noi; stăm şi vibram toţi ca albinele.

La un moment dat, când unii mergeau în stânga şi alţii în dreapta, eu

am luat-o înapoi, intrând în cădere; vedeam, judecam, simţeam.

Conştientizam că sunt viu dar că impactul cu pământul, în cădere, îmi va fi

fatal; sus era bine, în acel albastru cosmic, zona neagră însă mă

înspăimânta. Deodată nu am mai ştiut nimic. După o vreme am deschis

ochii, mişcându-i anemic; l-am văzut pe medicul care mă privea atent. Mi-a

venit să plâng. O, Doamne, Tu ai fost acolo şi m-ai înviat! (Interlocutorul

meu lăcrimează emoţionat).

Şi am mai fost mort şi în alte câteva împrejurări...

Am căzut odată cu pieptul pe o stâncă, într-o văgăună, şi acolo am

murit de-a binelea. Când am deschis ochii, un vârtej de vânt rece ca ghea ţa,

cu frunze cu tot, se învârtea deasupra mea în văgăună. Am deschis ochii,

am văzut frunza galbenă. Am vrut să inspir aer. M-am speriat că am stat o

vară în prăpastie şi acum era toamna. N-am putut respira, nu mi-au dat voie

sternul, coastele. M-am speriat că nu pot respira, dar am încercat, mi-am

dat seama că mă asfixiez dacă nu trag aer. Am încercat să trag aer ca pe

acul de seringă, dar fără să mişc coşul pieptului, temându-mă să nu se rupă

ceva şi să mă înec cu sânge. Şi, încet-încet, a început să se înverzească

frunza... S-a făcut circulaţia la creier, vedeam toată bolta galbenă. Când am

simţit că mi-am reluat respiraţia, m-am dat la o parte, m-am ridicat în

genunchi şi am simţit că se învârte muntele cu mine şi era să cad. M-am

uitat, pe unde să ies din văgăuna mare cât o casă, adâncă de vreo

doisprezece metri cu pereţii ca pâlnia. Pe genunchi, ţinându-mă de nişte

tufe înfigându-mi degetele în pământ, încet, încet, cu mare precauţie să nu

alunec înapoi, am ieşit de acolo...

C.H.: Unde era asta?

Gv.V.: La „Pinul Mare".

C.H.: Şi în ce an?

Gv.V.: în anul când am tipărit manifestele...

C.H.: După isprava de la mănăstire, cu prilejul hramului

„Schimbarea la Faţă", ce alte momente, fapte semnificative vă amintiţi?

Gv.V.: Da. O altă acţiune cu fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş... Am

venit împreună, ca de multe ori de altfel, până la marginea comunei,

aproape de gardul livezii mamei mele. Livada aceasta era peste drum de

casă, spre sud, până-n marginea apei. Am venit până acolo şi am făcut un

sfat - aveam noi presimţirea că în sat e pericol. Am spus:

- Măi fraţilor, hai până aici. Eu mă duc până la mine acasă, la

factoru', la cumnatul Vasile Cazacu, căci el ştie tot ce se petrece în sat, duce

corespondenţa la post. După ce aflu ceva, vin să vă spun."

Am mers, factorul mi-a spus că postul de miliţie din sat e plin de

securişti. Unii sunt militari iar unii poartă sumane, sunt civili. Am venit

repede la ai mei, le-am spus:

- Dacă sunt cu sumane, nu sunt pentru misiune în munte. Sunt însă

vreo douăzeci-treizeci de securişti acolo. Nu-i o misiune de munte, pentru

noi au venit civilii pentru arestări în sat. Asta-i sigur.

Ne-am întrebat:

- Cum îi anunţăm pe ai noştri, gazde, prieteni din sat?

Oamenii noştri erau alarmaţi, se aşteptau la arestări pentru că erau

bănuiţi că ne dau mâncare. Dar erau bănuiţi, desigur, şi pentru faptul că

erau rude cu noi sau prieteni cu noi, cu Mateienii mai ales. Unii ne -au şi

spus.

C.H.: Aceasta se întâmpla în clopotniţa mare a mănăstirii?

Gv.V.: Nu, în cea a bisericii săteşti de lângă mănăstire. Iniţial am

încercat să intrăm în clopotniţa mănăstirii, dar poarta de la intrare, din

turnul paraclis, era încuiată, în fine, după ce am tras clopotele, am coborât.

Curios, am găsit uşa deschisă. Noi am închis uşa după ce am intrat în

clopotniţă. Eu, fiind înaintea celorlalţi doi, am avut impresia că s-a mişcat o

figură de om în uşă. M-am oprit. Am întors mâna în spate, oprindu-i pe

complici, împietrit în tensiune, atent. Deodată am auzit:

- Ce trageţi clopotele la ora asta?

Am cunoscut pe paznicul cimitirului, Avram Procopciuc, zis Bălan.

Am armat pistolul, să audă ţăcănitul metalului, şi am spus:

- Pleacă sau trag. Nu ştii că au intrat bandiţii în sat?

S-a speriat, s-a întors cu o iuţeală de sălbăticiune. Am auzit pe după

turn: dup, dup, dup...

Avea căsuţa în cimitir, unde şi dormea, era paznic. Am auzit trântită

uşa, zăvorul. A stins lampa. S-a făcut linişte. Am început să râdem şi, după

turn, ne-am dus pe lângă gardul mănăstirii, prin cimitir, pe lângă gardul

cimitirului, la oamenii noştri. Asta era sâmbătă, spre duminică. Datorită

faptului că la miezul nopţii a sunat clopotul în tot satul, oamenii care ne -au

spus că dorm în şură sau pe-afară şi-au dat seama că asta-i o alarmă. Ei au

fost atenţionaţi. Mulţi s-au adunat în faţa primăriei în dumineca ce a urmat

şi discutau despre eveniment: „în comuna Suceviţa, niciodată nu s-a

pomenit ca la doisprezece noaptea să se tragă clopotele. Ce s-a întâmplat?

Ce-a fost asta?" Căpitanul de securitate a fost informat că lumea-i adunată

şi discută acolo. A venit şi a spus:

- Oameni buni, poftiţi în cămin, să vorbim un pic.

Oamenii au mers. Vreo douăzeci-treizeci de oameni. A început aşa:

- Oameni buni, de ce vreţi ca să vă faceţi dumneavoastră greutăţi?

Noi am venit pentru bandiţii din munţi. Dumneavoastră i-aţi anunţat azi

noapte trăgând clopotele. Vă spun că dacă dumneavoastră nu vă băgaţi

minţile în cap şi nu vă vedeţi de treabă - vedeţi cum sunteţi dumneavoastră

între munţi, în dreapta un munte, în stânga un munte, ieşire aveţi numai pe

la fabrica de cherestea, la vale, spre Rădăuţi - noi vă blocăm, să staţi aici ca

şoarecii, iar de muriţi nu ne va păsa... Punem o patrulă în şosea şi nu vă

dăm voie să ieşiţi din comuna Suceviţa nicăieri, ca să vă băgaţi mintea în

cap. Noi am venit pentru bandiţii din munţi şi dumneavoastră i-aţi anunţat?

în sfârşit, oamenii noştri şi-au dat seama că clopotele nu pe noi ne-au

anunţat de prezenţa Securităţii. Noi ştiam că aceasta este prezentă oriunde

şi că e pe urma noastră. Nu ar fi fost util pentru noi, deloc, un astfel de

semnal.

C.H.: Când a fost asta, vă aduceţi aminte?

Gv.V.: Da. În 1952. În anii aceia, 1952, 1953, 1954, am avut o

activitate deosebit de bogată. Nu puteam sta pasivi, trebuia să dăm anumite

replici, nu puteam fi indiferenţi la starea de deteriorare, tot mai evidentă, a

lumii româneşti, a vieţii din satele noastre. Ştiu bine că multe dintre

isprăvile noastre au întreţinut speranţa a multe sute de oameni, care pur şi

simplu râdeau de stângăciile celor care ne urmăreau, bucurându-se că

partizanii, în minoritate, deţin controlul, stăpânesc situaţia, intimidându-i şi

discreditându-i pe pândarii care ne aşteptau fără succes. Metodele noastre,

aparent aventuroase, poznaşe, erau, prin imprevizibilul lor, eficiente şi

iritante.

Voi relata o nouă acţiune, o ispravă a fraţilor Chiraş la care am luat

parte. Voi spune şi aici numai ce e adevărat, întrucât chiar şi securiştii care

îşi mai amintesc de rezistenţa armată din munţi, citind cele scrise aici, să nu

poată spune că am minţit.

Ion Chiraş, înainte de a fugi în munţi, să se eschiveze de arestare, a

lucrat mai mult timp ca muncitor forestier la cantonul Şoarecul, zis Pietrele

Muierii, la un brigadier silvic al cărui nume nu mi-l amintesc acum.

Plecând, suma pentru o lună, o sumă frumuşică la acea vreme, a rămas la

canton. Brigadierul nu a vrut să încredinţeze banii fraţilor Nicolae şi Vasile,

trimişi de Ion, răstindu-se la ei: „Să vină el, nu vă dau nici un ban!".

Ştiam de la informatorii noştri că e membru de partid activ, vândut

Securităţii, şi că umbla prin pădure ca să descopere vreo urmă despre noi,

să informeze stăpânii. Noi am răbdat, Ion a tăcut un timp. A trimis-o la

canton pe mama sa. A gândit că în faţa unei bătrâne neputincioase

brigadierul se va înduioşa. I-a zis bătrâna: „Domnule brigadier, ştiţi prea

bine că Ion mă îngrijea pe mine, că eram în grija lui. Eu acum sunt

muritoare de foame, el e dus în ţară, nu ştiu unde, şi înainte de a pleca mi-a

spus: «Mamă, vezi să scoţi banii de la brigadierul silvic de pe Şoarecu,

acolo unde am lucrat...». Să vină el!", fu răspunsul adresat bătrânei.

Această situaţie l-a ofensat pe Ion, l-a făcut furios, greu de stăpânit. Şi aşa

era greu de stăpânit, căci comunismul îl ţinea mereu încruntat, anii de

suferinţă, de prizonierat, marcându-l profund.

- Lăsaţi-mă, fraţilor, să-i vedeţi ce-i fac banditului, călăului acesta!,

se aprinse Ion.

Nu am înţeles ce vrea să-i facă până într-o zi, când, trecând dintr-o

parte într-alta a muntelui, peste valea Şoarecului, oprindu-ne în pânde de

seară, până când se făcea întuneric şi se lăsa liniştea pe poieni, un cârd de

oi se răsfira pe mirişte. Am înţeles că oile sunt ale pădurarului şi că rămân

până târziu în codru. Ne-am despărţit - unii după alimente, alţii după

informaţii. Spun aici - fac o paranteză din nou -, eu călătoream extrem de

mult. Treceam creste şi văi, cu o sprinteneală de sălbăticiune, pentru a

obţine un ziar. Deseori stăm ceasuri de-a rândul în aşteptare pe-aproape de

potecile care se încrucişau prin poieni, unde culegătorii fructelor de pădure

făceau popas şi lăsau în urmă, absolut din întâmplare, câte un ambalaj fără

trebuinţă, câte un petec de ziar. Ştiam ce e la ONU, în Rusia, în ţară, în

lume. Duceam ziarul în bordei, mă urcam pe acoperiş în plină zi şi le

citeam fraţilor ştiri. Unii dintre prietenii de încredere asta ne-aduceau în

pădure - una, două pâini, ca să nu fie suspect rucsacul, de prea mare

încărcătură, şi un ziar cu veşti.

Turma se arătă din nou în poiană, întâlnirea cu fraţii Chiraş avu loc

după cum ne-am înţeles, după două zile, în poiana Ştiubei. Oile erau fără

paznic. Am auzit semnalul fraţilor în marginea poienii. „Ce-i cu oile

acestea?" - întreb. „Vreau să-mi iau plata oprită de brigadier", a zis Ion. Şi,

cinstit mărturisesc, am prins opt oi din cârd, le-am tăiat, şi din carnea şi

pieile împărţite la sprijinitorii noştri am recuperat banii lui Ion. Fapta are

aspectul unui jaf, dar cinstit privită nu-i decât plata unei nedreptăţi. Ion nu a

luat mai mult decât i se cuvenea, opt oi a socotit suma care i s -a oprit. E o

faptă pe care nu o ascund, ca să nu se spună că evoc numai şi numai fapte

pozitive care, anume subliniate, nu au urmărit altceva decât a ne prezenta

ca eroi. Nu putem spune că nu au fost şi unele compromisuri, au fost

situaţii limită, care dictau întreprinderi speciale. Moartea era prezentă în

orice respiraţie, în somnul de lup din toţi acei ani, în cuiburile noastre

rezemate de credinţa în Dumnezeu şi de armele mereu treze...

O altă acţiune... Cum am spus mai sus, prin cumnatul meu, factorul

poştal, aflam multe lucruri. Aveam informaţii exacte. Astfel am aflat că

Gavril Bujdei din Suceviţa era corespondent voluntar la ziarul „Scânteia".

Vasile Cazacu, factorul, mi-a arătat plicuri ştampilate, corespondenţa

pentru gazetă, pe care o expedia gratuit. Am comunicat fraţilor Chiraş ce

activitate face acest membru activ al partidului comunist, le -am arătat

articole din ziar, ce propun şi ce propagă. Am hotărât să-i facem o farsă.

Ne-am dus la casa lui - la poartă avea o cutie de corespondenţă; el lansase

în sat propunerea ca oricare dintre cetăţeni, cu probleme, să pună doleanţele

ori informaţiile în cutie. Am introdus şi noi în cutie doleanţele noastre, pe

care le-am semnat „Partizanii" - „Ascultă, cetăţene", i-am scris, „dacă nu te

pocăieşti şi dacă mai ai corespondenţă cu «Scânteia», cu trădătorii

Neamului care sunt instrumentul de oprimare şi de teroare asupra poporului

român, dacă nu părăseşti această lucrare şi nu te pocăieşti, iei foc şi arzi în

casă ca un şobolan...".

Un timp nu a scris, mi-a spus cumnatul Vasile Cazacu. Dar nu peste

un interval larg, o corespondenţă de la „Scânteia" îl întâmpină cam în aceşti

termeni: „Tovarăşe Bujdei, dumneavoastră care aţi fost un corespondent

foarte activ şi plăcut, de ce aţi întrerupt şi aţi întârziat atât de mult cu ştirile,

aţi lăsat atâta gol şi nu ne-aţi mai informat de cele petrecute pe teritoriul

comunei Suceviţa şi în regiune?". Corespondentul a mai trimis, ici, colo,

câte un articolaş. Noi i-am dat un prim avertisment: într-o noapte, i-am

smuls toată ceapa de pe straturile din grădină, punându-i în cutia de

corespondenţă o scrisoare cam aşa ticluită: „Am aflat că încă nu te-ai

pocăit; am luat ceapa pentru că avem nevoie; dacă mai continuaţi, venim şi

vă dăm foc. Semnează «Partizanii»".

Aşa l-am lecuit pe Bujdei; a văzut că nu-i de glumă cu „bandiţii" din

munţi şi nu şi-a mai strecurat minciunile la redacţia oficinei comuniste

„Scânteia".

C.H.: Erau jocuri necesare, aş zice, alarme, semne pentru trezire din

duplicitate, apeluri la bunul simţ căci, nu?, „Bunul simţ reprezintă un zid de

netrecut înălţat în faţa fanatismului", după M. Rădulescu (din „Rugul

aprins"), pe când „Partea celor fricoşi şi leneşi este mişelie multă".

(Thomas de Kempis), sau altfel spus: „De îndată ce faci Satanei

concesiunea de a discuta cu el, poţi fi sigur că te bate la dialectică şi te

înduplecă" (Blaga).

E pe aproape o întrebare care va deschide o perspectivă asupra

naraţiilor care vor urma, o întrebare referitoare la... locuinţele Dvs.

pasagere, despre viaţa primară din acele vizuini...

Gv.V.: Ajungem şi acolo. Dar pentru ca să nu facem ocoluri prea

întinse, voi mai aminti câteva „istorii" cam din aceeaşi perioadă. Da, chiar

din 1955...

C.H.: E bine că putem respecta desfăşurarea în acest fel...

Gv.V.: Iată un eveniment deosebit, din care numai Domnul

Dumnezeu, ca întotdeauna, m-a scos. De multe ori mă gândesc că

Dumnezeu a vrut ca eu să supravieţuiesc situaţiilor grele, şi din munţi, şi

din închisoare, încât să fiu martorul tuturor evenimentelor care s-au

petrecut în toţi acei ani grei. Am trecut peste toate numai cu grija şi puterea

Lui. Practic, omeneşte judecând, era imposibil de scăpat din acele critice

situaţii, dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Astfel, voi re lata o

întâmplare din luna august a anului 1955. Am venit din munţi la Gheorghe

Cazacu, pe Pârâul Boului, unde el îşi avea locuinţa. Era baci la stână şi

aveam cu el anumite legături; era cu stâna venită de la munte aici, lângă sat.

Aveam informaţii că stâna era noapte de noapte păzită. Nici o mişcare nu se

putea face fără a fi observată. Aşa că eu am venit la el acasă, după ce s-a

înnoptat, pe ploaie. Am folosit acest moment, ploaia fiind întotdeauna în

favoarea noastră. M-am târât pe un parau de pe terenul de cosit, în amonte

de casa lui Gheorghe; am ajuns până lângă casa lui, am făcut o scurtă

observaţie, o scurtă ascultare; nefiind nimic suspect, am ajuns sub geamul

lui; am bătut semnalul la geam şi s-a deschis uşa. Am trecut pe sub geam,

să nu fiu văzut de cineva, căci putea fi cineva la pândă. Geamurile erau

camuflate, dar lumina se vedea în casă. Mergeam în genunchi pe sub

geamuri şi când gospodina ieşea să arunce o căldare de lături din casă, în

timp ce se deschidea uşa, intram pe lângă ea în tindă. Asta era regula peste

tot, la toate gazdele. Măriuţa, soţia lui Gheorghe, aşa a procedat. A închis

uşa, şi eu am rămas în tindă. Nimeni nu ar fi văzut că a intrat cineva acolo,

nimeni nu a observat că pe lângă picioarele ei, pe jos, ca o pisică, a intrat

cineva în casă. Am întrebat unde e Gheorghe.

- Gheorghe nu e acasă, e dus pe cal călare la Marginea, ca să aducă

un strungar, că ne-a fugit strungarul de la oi."

De regulă strungarii fug toamna de la stâne, când sunt ploi şi e frig.

Asta era spre toamnă, în luna august, când încep ploile.

- Nu vine şi nu ştiu de ce nu vine, şi-i plecat cam de mult. Dar să ştii

că el, în seara asta, nu-ţi poate aduce nimic de la stână, Gavriluţă, pentru că

stâna e foarte păzită, iar dacă el merge să ia ceva şi iese imediat, este

controlat. Aşa că mănâncă, du-te în pod, în şură, c-am răsturnat şapte căruţe

cu fân acolo, intră în fân şi stai până mâine. Mâine, ziua, îţi va aduce

Gheorghe ce-ţi trebuie şi ai să pleci."

Mi-a dat o strachină cu lapte şi, am ieşit. Nu am intrat în şură, ci am

hotărât să-l aştept pe Gheorghe şi am stat în grajd; Gheorghe trebuia să-şi

vadă iapa tânără, pe care, din pricina frigului, nu o mai lăsa la stână, pe

deal, ci o adăpostea acasă. Am stat la pândă, am ascultat, am mirosit: nici o

suspiciune, nimic deosebit. Atunci m-am aşezat pe fânul din iesle, am pus

raniţa jos, automatul între genunchi şi am aţipit. Femeia m-a prevenit:

„Gavriluţă, dimineaţa dacă ai să auzi vorbind, să nu ieşi cumva, crezând că

suntem noi; că sunt copiii care vin şi dezleagă vacile şi le duc la păscut.

După ce se liniştesc lucrurile şi pleacă copiii cu vitele, voi veni cu

mâncarea şi o să te strig pe nume. Stai acolo". Eu am aţipit în iesle,

aşteptându-l pe Gheorghe. La un moment dat, prin somn, deşi eram foarte

obosit, - dormeam ca sălbăticiunile, care şi când dorm aud totul - am auzit

ceva nedesluşit, în subconştientul meu am spus: „Sunt copiii care au venit

să ia vitele şi mă vor găsi în iesle". Am sărit. Afară era întuneric; o lumină

venea de undeva, atingea uşa, juca pe perete. Uşa nu era închisă, că nu era

ger ca să se închidă uşa la grajd; era doar o portiţă deschisă până la

jumătate. Mă duc lângă portiţa aceea, privesc afară şi văd în mijlocul curţii

pe maiorul Iacob Boscu, cel care era comandantul batalionului care ne

urmărea pe noi. Vedeam foarte bine noaptea, căci numai noaptea umblam

şi mi-am adaptat extraordinar şi mirosul, şi vederea, şi auzul. Am privit

spre poartă, am văzut că este deschisă şi că în raza ei era un civil cu

automatul în mână. M-am repezit la gaura pe unde se dă afară gunoiul din

grajd. Am scos capul şi am văzut după şură un securist. Sta în picioare.

Mi-am dat seama că sunt încercuit. Un plutonier făcea percheziţie. Nu i-am

simţit când au intrat şi când au bătut în geam, când au sculat pe femeie şi

nici când le-a dat drumul. Au făcut percheziţie în casă, în cămăruţa mică de

pe coasta dealului, în pantă. De la grajd la casa aceea erau şase metri, cât

lărgimea curţii. Plutonierul era cu femeia acolo, maiorul cu locotenentul

major discutau în curte. Dumnezeu a îngăduit să-i aud. Era o situaţie

delicată. Am repetat în mintea mea de două ori ce am de făcut; când va veni

femeia la şură, dau peste lampă, sting lampa şi cu automatul îi secer pe toţi

şi fug. Aşa plănuiam. Am mai repetat o dată, ca să ştiu ce am de făcut, căci

în astfel de situaţii omul face ce şi-a pus în cap, dar picioarele fac altceva,

iar mâinile la fel.

în momentul acela, plutonierul a spus „Aici nu mai avem cine ştie

ce, mai avem şura". Eram pregătit, am mai privit o dată spre poartă să ştiu

ce am de făcut, pe unde să merg. Poarta era părăsită. Ce-a zis păzitorul în

mintea lui: „Dacă aici n-a fost nimic, în şură poate să fie şi, dacă e în şură,

în faţă avem pe maior, pe plutonier, pe locotenentul major. Mă duc să

dublez după şură, pentru că banditul o fi după şură şi fuge sigur la deal, în

pădure". Aşa a părăsit poarta. Eu, când am văzut că a părăsit poarta, mi-am

zis că am scăpat, ca de multe ori, având doar 10% şansă. Am folosit cele

10% şi restul până la 100% a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a salvat de

nenumărate ori. Astfel, cu degetul pe trăgaci, m-am lăsat pe burtă, pe prag,

lângă cei doi. Până la ei aveam trei metri, erau drept în faţa uşii grajdului.

M-am lăsat uşor în jos, dar cu ochii la ei; maiorul sta întors şi privea spre

deal, - Dumnezeu l-a întors să nu mă vadă. Nu ştiu cum am alunecat, ca

şarpele, şi am ajuns până la poartă. Nu în picioare, pe coate, pe genunchi,

cu rapiditate. Plutonierul, în timpul acesta, ieşea din căsuţa din pantă; am

ajuns la poartă, apoi pe pârâu la vale, nu la deal, la vale, spre sat. Drumul

de pe marginea pârâului trecea pe lângă o casă care era în construcţie, după

care era un securist. Acesta a simţit că fuge cineva la vale. Era întuneric şi

ploua, era foarte întuneric. El nu m-a văzut, dar a auzit şi a somat: „Stai!",

puternic, o somaţie foarte energică. Normal, eu n-aveam să stau. Mi-am

continuat fuga şi atunci el a tras, a tras după zgomot, că de văzut nu vedea

nimic; gardul din stânga mea era din scândură veche. Când scândura de

brad este veche şi udă, este neagră; eu, pe acest fond negru, eram foarte

bine protejat de pufoaică. A tras după zgomot, dar automatul lui, bătea

înainte. Când am simţit după capul meu cartuşele, ca albinele, oprindu-se în

gardul din stânga mea, mi-am dat seama că nu-i mult şi automatul mă

prinde şi m-am izbit cu faţa la pământ. El a încetat tragerea. A crezut că ma

lovit. Eu am bănuit ce a crezut el, dar mi-am dat seama că s-au alarmat şi

cei din curte. Imediat m-am ridicat şi, repede, fără zgomot, căci mai aveam

cinci metri şi ajungeam la poartă la bătrâna Margareta Brăilean, m-am târât

la adăpost. Cunoşteam bine terenul, căci, de zeci şi zeci de ori, noaptea, am

trecut încolo şi încoace prin curtea aceea. Curtea era mare, avea două

grajduri. Bătrâna fusese foarte bogată, dar acum era singură şi amărâtă. Am

zis în mintea mea: „Sar peste poartă, intru în curte şi, pe după şură, ocolesc

casa lui Gheorghe Cazacu, apoi urc la deal, în pădure". Era o strategie:

fugeam într-o direcţie ca să fiu văzut, ca să scap, dar după aceea ocoleam şi

cădeam în spatele celor care mă căutau, în direcţia unde au văzut că am

fugit. S-a dat alarma şi s-a tras o rachetă; când ofiţerii au trecut în fugă pe

la poartă, eu trăgeam încet zăvorul ca să nu se audă clănţănind, mă încuiam

în curte. Ei, dincolo de poartă, alergau la vale după mine. Unul a zis:

„Tovarăşe maior, acolo a căzut! A căzut, dar nu e!"

Lumina de la rachetă nu permitea să se vadă până în şosea. Din

Pârâul Boului până în stradă erau vreo cincizeci şaizeci de metri. „A intrat

în pământ!" îşi spuneau miraţi urmăritorii, ştiind că Vatamaniuc, acest om,

când apare, când dispare, de nenumărate ori le-a dejucat planurile. Au

încercat să deschisă poarta şi au găsit-o încuiată. Stăm după şură, gata-gata

să-i... luminez cu o grenadă. Dar am chibzuit că nu-i bine să mă descopăr,

astfel că, după ce adversarii s-au liniştit, pe potecă; pe după ultima casă

dinspre pădure, m-am pierdut în codru. Mai aveam jumătate de noapte şi în

timpul zilei care a urmat am trecut drumul Solcii spre Arbore, cu anumite

ocolişuri, coborând pe câmpul Rădăuţilor până la apa Suceviţei. Am intrat

în pârâu, ca să mi se piardă urma, apoi, prin Vârful Piesei, prin bârloagele

mistreţilor, tocmai ca să nu-mi ia câinii urma. Eram astfel pierdut ca piatran

apă.

Am ajuns în Marginea, la o gazdă; m-am odihnit şi am primit

alimente pentru câteva zile, după care m-am întors la fraţii mei de

pustietate şi nădejde.

C.H.: Zona ilustrată îmi este foarte cunoscută şi chiar evenimentul,

pe cum l-aţi descris, e încă foarte exact în memoria celor care locuiesc pe

Pârâul Boului, unii în calitate de... martori la cele relatate. Să continuăm în

aceeaşi notă.

Gv.V.: Voi cere îngăduinţa să consemnăm un moment deosebit de

interesant care, la vremea respectivă, m-a pus într-o situaţie din care foarte

greu am reuşit să ies.

într-o zi anume, vărul meu Traian Brăilean, prin fratele meu Ion, m-a

chemat la o întâlnire, asigurându-mă că mă poate ajuta cu hrană. Era o

noapte din anul 1953; am mers la casa lui Traian aşteptându-l în pândă,

camuflat, să nu fiu văzut de membrii familiei sale. El, într-un târziu, a

venit, a trecut prin curte spre grajd şi am stat de vorbă cu el. Era om de

încredere, prieten cu fratele Ion, tovarăşi de vânătoare. Când m-a văzut s-a

bucurat şi m-a dus în şură, mi-a dat să mănânc şi mi-a zis scurt: „Mâine

vom sta de vorbă". În noaptea aceea am stat singur. Traian a venit la mine

în ziua care a urmat şi a stat mult de vorbă cu mine. Mi-a spus aşa:

- Gavriluţă, eu te voi ajuta în situaţia în care eşti. Să nu apelezi la

nimeni, te voi avea în vedere, dar te rog să-mi faci un serviciu..."

Să mi se permită o precizare: Traian Brăilean era într-un proces cu

cumnatul său Toader Chiraş, pe o chestiune de avere; mama lui Traian,

Brăileanca, o fire ciudată, a încredinţat averea lui Toader, iar Traian,

nedreptăţit, cum ştie toată lumea şi astăzi, s-a simţit ofensat. Motivaţia

mamei, foarte prezentă în conflictele secolului trecut, era căsătoria lui

Traian cu o fată pe care nu o agrea, pe care nu a primit-o în casa ei. Traian,

om cu foarte mult bun simţ, ca să nu o supere pe mama sa, şi-a făcut o casă

mică în curtea mare a mamei, lăsând-o în încăperile largi ale casei ei,

convieţuind cuviincios alături de nevasta şi copiii săi. Era supus întru toate,

trebăluind cu pricepere în gospodărie, evitând orice neînţelegere. Traian,

nedreptăţit de mama sa, s-a judecat cu Toader Chiraş, cumnatul, ani de zile.

Avocaţii, corupţi ca întotdeauna, au avut mult de câştigat din acest conflict.

După vreo zece ani de judecată a câştigat, în cele din urmă, datorită gurii

bogate şi influenţelor, Toader Chiraş. Traian, pe bună dreptate intrigat,

văzând că legea nu se respectă şi că nicăieri nu-i dreptate, mi-a propus să-l

împuşc pe Toader. Propunerea, se înţelege, m-a pus într-o situaţie

excepţională, îmi era văr, mi-a făcut promisiuni că mă va ajuta în timpul cât

voi sta partizan în munţi, mi-a dat să mănânc, nu ştiam cum să ies din

încurcătură. Aproape că nu era cale să refuz. Dar nici gestul pe care mi l-a

propus nu-l puteam duce la capăt. Mai întâi că presupunea vărsare de

sânge, curmarea unei vieţi şi, după aceea, agenţii din sat îl cunoşteau prea

bine şi s-ar fi făcut o revoltă de neînchipuit. Noi, cei din munţi, aveam o

credinţă a noastră, pe care nu o puteam încălca, chiar şi dacă unele dintre

cărările celor de dinafară nu presupuneau destulă corectitudine. Astfel,

cumpănind bine, mi-am zis: eu nu m-am retras în munţi ca să împuşc

oameni. Chiar dacă era o vină, nu am socotit că eu sunt potrivit să o

pedepsesc. Dumnezeu le are pe toate în grijă, pe toţi şi pe mine. Şi, voi

spune mereu, faţă de mine a avut grijă permanent. M-a scos din mari

încercări şi din moarte. I-am simţit mâna în mii de împrejurări...

Nu ştiam cum să ies din încurcătură. I-am zis lui Traian:

- Bine, vărule, eu am să o fac, dar în nici un caz cu automatul meu;

este ştiut că eu am automat şi se va şti că eu l-am împuşcat pe Toader

Chiraş.

Am încercat acest cuvânt crezând că îl voi face pe Traian să renunţe.

El însă avea o soluţie la îndemână, pe care eu nu am bănuit-o: mi-a spus că

îmi procură o armă civilă.

- Bine, i-am zis surprins, dacă o procuri...

El mi-a zis să vin după o săptămână. Şi am venit, căci aveam nevoie

de alimente. Veneam la el pentru că era un om deosebit, vertical, un

anticomunist sută la sută, era de încredere şi, acum, după propunerea sa,

mai apropiat de mine. Scăpa şi bănuielilor - locuia modest cu nevasta şi

copiii, aproape de casa bătrânei şi locul unde ne găzduia era în afara

primejdiilor.

Noaptea, sosind, am stat în şură, iar dimineaţa mi-a adus mâncare şi

am stat de vorbă. Mi-a zis nemulţumit:

- Să ştii că încă n-am putut face rost de puşcă!" Eu, în sine, m-am

bucurat nespus de mult şi i-am mulţumit în şoaptă lui Dumnezeu că iarăşi

m-a păzit într-o cale bună. A trecut un an de zile şi Traian, la o anumită

vreme, mi-a zis:

- Nu am găsit nici o puşcă civilă şi nici nu mai vreau să apelez la

prea mulţi, ca nu cumva, când va fi să se întâmple ceea ce ţi-am propus faţă

de Toader, să fiu bănuit... Am luat o hotărâre, să fac eu o armă...

- Bine! încearcă!", i-am răspuns eu fără să-l descurajez, între timp,

fraţii Chiraş din munţi au aflat de la mine ce vrea Traian. Ion Chiraş a

cumpănit îndelung, m-a privit oarecum ironic şi a cutezat să mă întrebe

nelămurit:

- Dumneata ce zici că-i de făcut?

- De ce mă întrebi, frate Ioane?, i-am ripostat. Dacă nu-i împuşcăm

pe cutare şi pe cutare, agenţi înrăiţi şi periculoşi, care ne vor viaţa, apoi

cum să-l împuşcăm pe Toader Chiraş?

Gheorghe, stând deoparte, cunoscându-l bine pe Toader, la care a

lucrat ca morar, de unde a şi fost arestat de Securitate, a zâmbit şi şi-a

clătinat capul: „Numai un nebun ar face asta!"

După vreo săptămână, ruda noastră Margareta mi-a adus un mesaj

surprinzător:

- Gavrile, a venit Toader Chiraş şi ţi-a adus o legătură cu haine,

pantaloni, cămăşi.

- Cum asta?, întreb neînţelegând.

Ce a fost? Gheorghe s-a dus la Toader şi i-a spus ce i se pregăteşte.

L-a avertizat că îi este viaţa în primejdie. Margareta a fost surprinsă când

Toader, venind la ea, i-a încredinţat pachetul cu haine, silabisindu-i şoptit:

- Ştii pentru cine e. Eu nu cred să facă Gavril o astfel de prostie...

Pe bună dreptate, omul intrase în griji. Şi eu nu am dorit aceasta. Am

mers la Margareta în noaptea următoare şi apoi la Toader.

- îţi mulţumesc, domnule Chiraş, i-am zis cu sinceră politeţe. Să nu

fiţi deloc descumpănit, dacă ar fi să muriţi de mâna mea, asta înseamnă sute

de ani să trăiţi! Eu nu-s un nebun să fac un astfel de păcat; nu am făcut-o

nici faţă de oamenii care cu arma în mână umblă după noi. Dumneata ne-ai

făcut destul de mult bine şi Gheorghe mi-a spus că sunteţi împotriva

comunismului... Să te împuşcăm? Pentru ce?

- Bănuiam eu, ştiam eu că nu vei face tu aşa ceva...

Ne-am despărţit, mi-a pus la dispoziţie alimentele trebuitoare şi a

rămas încrezător, netulburat de gândul unui asasinat. L-am asigurat de toată

preţuirea noastră şi că nu i se va întâmpla nimic rău. A ţinut să-mi facă

cunoscut un amănunt: „Traian a mai pus pe cineva să-mi curme zilele, pe

un mărginean, dar nici acela nu a vrut s-o facă. Eu nu-s vinovat că mama

şi-a împărţit cum a vrut averea..."

Am mai mers la Traian, dar el nu avea nici o armă pentru a duce la

capăt ce mi-a propus. Povestea aceasta s-a stins cum s-a aprins. Şi nu

întâmplător folosesc aceste cuvinte aici, căci de aprins şi de stins va trebui

să vorbesc numaidecât. Să vedeţi! După o anumită vreme, la nunta unuia

dintre feciorii lui Toader, a avut loc un incendiu. Era asta prin '54 -'55, cam

aşa. Nataliţa, prietena mea bună, mi-a adus veste despre această întâmplare:

„Ieri noapte, când se pregăteau cazanele cu mâncare, în toiul nunţii, a luat

şura foc..."

Eu eram în momentul acela în localitatea Marginea, în casa Eugeniei

Lazăr. Era iarna şi nu am ieşit pe pământul nins timp de o săptămână. Ştiu

că am fost acuzat că eu am provocat incendiul, după cum am fost învinuit şi

de alte situaţii pe care, în umbra „bandiţilor", le puneau în acţiune, în mod

reprobabil deseori, alţi factori interesaţi care, astfel, îşi ascundeau

identitatea. Dar, în proces, după ce am fost prins, Eugenia Lazăr a depus

mărturie dreaptă că eu, în acele zile, nu m-am depărtat de casa ei. După

cum, şi mai mult, Toader Chiraş, interogat fiind, după ce Traian a fost

arestat, a spus deschis şi cinstit: „Eu i-am dat mâncare pentru că mi-a salvat

viaţa. M-a anunţat că Traian vrea să mă împuşte şi Vatamaniuc nu a

făcut-o. Mi-a spus că nu mă va ucide, iar eu i-am dat de mâncare". Desigur,

după ziua fatală din octombrie 1955, când am fost ridicat, între primele

întrebări s-a numărat şi cea referitoare la momentul incendiului din noaptea

nunţii.

C.H.: N-a fost un incendiu provocat?

Gv.V.: Provocat a fost. Şi eu ştiu şi de cine...

C.H.: Deci n-a fost o întâmplare, ci o provocare.

Gv.V.: Provocat, dar nu de mine. Bănuiala a planat foarte mulţi ani

peste mine. Virginia, fiica lui Toader Chiraş, mult timp după ce m-am

eliberat nu-mi răspundea la „bună ziua", dar într-o zi m-a oprit şi mi-a spus

că eu port răspunderea pentru focul de la gospodăria tatălui ei. Atunci, eu,

dacă am văzut că a intrat în vorbă cu mine, căci până atunci nu-mi vorbea şi

îmi arăta ostilitate în mod tacit, ştiind prea bine de ce mă duşmăneşte,

m-am oprit şi i-am spus: „Virginie, trebuia de mult să stai de vorbă cu

mine. Mă bănuiai şi m-ai vorbit prin sat şi n-am stat de vorbă cu tine că n-ai

vrut tu, dar acum, dacă m-ai oprit, eu am să-ţi spun cine a dat foc, cine e

vinovatul."

C.H.: S-a convins, aţi ieşit din culpă, nu?

Gv.V.: Absolut. Când i-am spus cum Securitatea a discutat problema

asta în instanţă, cum s-au analizat amănunţit faptele mele din cei peste şase

ani, şi cum crima de incendiere, prezentă în codul penal, fiind un capăt de

acuzare deosebit, nu s-a discutat ca o vină a mea. Eu, după ce am scăpat,

am aflat cine a dat foc. Nu spun nici un nume, nu trebuie...

C.H.: Probabil că tot Traian a pus pe cineva...

Gv.V.: Absolut că Traian. Virginia a spus: „Acum am înţeles eu de

ce în noaptea aceea Traian Brăilean a stat tot timpul la bufet şi a băut: ca să

aibă martori, justificare că el nu a fost...

Eu ştiu pe cine a pus Traian. Pe o rudă a lui şi rudă, totodată, cu

mine. De aceea nu-l pomenesc. Aşa s-a petrecut această faptă deosebit de

gravă.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe Traian să-mi procure puşca ucigătoare şi

tot El m-a călăuzit în aşa fel punând piedicile încât oribila faptă să nu se

materializeze.

Dar să mai conturăm încă una din întâmplările legate de Vasile

Zaremba a lui Ion. Eu, cu acest om, am făcut şcoala primară, ne-am şi bătut

cândva, în copilărie - bătaia, intrigile inocente ca şi prieteniile care se leagă

repede, este ştiut, fac parte din acel univers. Cu Vasile, şi în şcoală, şi după

aceea am rămas buni prieteni.

Eram într-o situaţie critică, şi eu, şi fraţii Chiraş. Ion s-a îmbolnăvit

şi aveam nevoie urgentă de medicamente, de bani. Aveam o seringă pe care

o sterilizam prin fierbere, din când în când; mai târziu aveam o trusă pe

care am obţinut-o de la moaşa satului, soţia unui cărăuş, priceput şi la

scripcă, numit Bejenaru. Voi spune cum, într-un amurg, folosind o metodă

nu tocmai elegantă, am deposedat-o de instrumentar...

La Vasile Zaremba am fost de câteva ori, dar de data aceasta am fost

după bani. Nu mi i-a dat atunci, dar mi i-a promis, zicând:

- Vino mâine noapte şi, uite, sub scândura aceea din spatele grajdului

vei găsi o sută de lei." Am găsit, cum mi-a spus, am procurat medicamente

şi Ion s-a întremat. La Vasile am mai venit când eram presat de necazuri.

- Când ai nevoie de ceva vino la mine, mâncare mi-a dat

Dumnezeu", mi-a zis. Deşi am fost colegi, vorbea cu mine cu multă

politeţe. Fiind străin de neamul meu, aproape greu de bănuit, Vasile m-a

primit la el în condiţii de bună protecţie, când şiroiau ploile torenţiale şi

cerul era biciuit de trăsnete şi fulgere. Mai aveam un avantaj: acest prieten

era paznic în sat şi nu părea... să aibă partizani pe-acasă. Cum am spus, în

podul şurii lui aveam siguranţă; am suit deseori scara în podul cu fân,

venind prin livadă, ud, flămând, cu crucea destinului pe umeri.

Vasile pleca în pădure, cu caii, cu securea. Nevasta lui, Valuca, fiica

lui Avram Hrehorciuc din Voievodeasa - soră a tatălui Dvs., Ioan, Nicu

fierarul -, când lipsea gospodarul se îngrijea de mine ca să am hrană.

între timp ceva s-a întâmplat, nu ştiu nici acum taina - poate îngerul

păzitor m-a oprit -, mi-am pus în gând să nu mai merg la această gazdă.

Parcă cineva mi-a şters din memorie acea adresă. Să vedeţi ce semnal plin

de înţelesuri avut-am: nimic nu mă atrăgea în acel loc - Cel de Sus a vrut să

mă mai păstreze; într-un scurt interval, cei doi paznici, Vasile Zaremba şi

Traian Hrehorciuc, străjeri de noapte, unul în vale de Sfatul Popular, iar

celălalt la deal, au fost... prelucraţi de Securitate.

Aproape că era inevitabil, căci Primăria era la ordinele Securităţii, iar

cei doi, cu o activitate care cuprindea tot satul, până sub păduri, nu puteau

scăpa de „serviciile" pe care le impuneau ziloţii Stelei Roşii. Vasile a spus:

- La mine a venit Vatamaniuc...

Slujbaşii Securităţii s-au bucurat de această informaţie pe care nu o

aveau la îndemână.

- Dă-i mâncare", i-au spus domnii, întinzându-mi o cursă.

- Bine. Eu vă spun că a fost, dar nu vreau să...

- Dă-i, să vină, veni replica slujbaşilor entuziaşti.

După o anume vreme, Vasile le-a spus:

- Nu a mai venit...

Nu a fost crezut, a devenit dubios, chiar incomod în ochii vajnicilor

vânători de partizani. Fără să fie înştiinţat, doi dintre securişti au urcat în

podul şurii şi au stat acolo timp de două săptămâni. Asta am aflat nu

demult, după ce Vasile a murit, în anul 1991, într-o convorbire cu Valuca,

deci după zeci de ani. Mi se confirma, în urma acestei convorbiri, o

informaţie de demult, pe care voi insera-o aici. După ce m-am eliberat din

închisoare, am mers la o bună cunoştinţă a noastră, Gheorghe Procopciuc al

lui Lazăr. Soţia lui mi-a spus aceste lucruri interesante: „Eu mergeam

deseori la unchiul meu Vasile Vatamaniuc al lui Artemie, la casa lui care

(la vremea pe care o evocăm, era vecină cu casa lui Vasile Zaremba). Eram

copilă şi mergeam prin grădinile din preajmă, după fluturi, după căpşuni, şi

am auzit nu o dată şoapte în podul şurii lui Zaremba. Am aflat că acolo erau

nişte miliţieni despre care, desigur, atunci nu ştiam ce caută şi ce anume

vorbesc încet, plictisindu-se cât e ziua de lungă şi muţind odată cu lăsarea

serii. Am aflat, mi-a spus atunci Despina Procopciuc, că pe dumneata te

aşteptau miliţienii..."

Valuca, în convorbirea pe care am avut-o, adăugă:

„Aşa de tare mă temeam că vei veni pe neaşteptate acolo şi că va fi

foc şi moarte! Dumnezeu ştie ce se putea întâmpla, putea să ia şura foc şi să

te împuşte..."

Extraordinar! - astfel zic şi acum, apăsat. Ce m-a oprit să nu merg în

acele zile la Vasile? Căci foame îmi era, zile de-a rândul am răbdat foame,

încât mâncăm muguri, frunze; cum, cine mi-a şters atunci din creier numele

lui Zaremba şi m-a oprit să nu dau buzna peste pândarii înarmaţi?!

C.H.: „Semnalul" care v-a protejat e, după cum aţi subliniat, mai

presus de înţelegere. Sfântul Atanasie cel Mare astfel zice: „Faptele

săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi

mai presus de fire".

Gv.V.: „întoarce-te acolo unde ai pierdut şi pleacă de-acolo unde ai

reuşit", zice un proverb grecesc...

Desigur, trebuie redus numărul mare de întâmplări dar, dacă am

îngăduinţă, memoria mă împinge să mă întorc la un episod de o anumită

savoare.

Eram în comuna Marginea, la un cetăţean pe care îl chema Ion

Hriţcan. El nu a suferit arest, pentru că eu nu l-am descoperit, fiind o

împrejurare favorabilă. L-a acest Hriţcan m-a dus Ion Mihailescu, zis Picior

de Oaie. Era în primăvara lui 1955 - lapoviţă, ninsoare, vreme urâtă, când

soare, când cer tulbure, ca la început de primăvară. Stăm în pod şi priveam

uliţa care mergea spre Volovăţ; casa lui Hriţcan era ultima pe acea uliţă.

Supravegheam zona cu maximă prudenţă, cu ochii treji în găurile

scândurilor. Ce văd într-o zi? Un agent fiscal ducea o vacă de funie. Un

ajutor, în urma lui, mâna rumegătoarea şi, după aceştia, cu un copil în braţe,

numai în cămaşă, o femeie plângând se ruga de zbir să-i lase vaca până

când bărbatul se va întoarce din pădure ca să-i achite impozitul funciar. Era

o scenă care m-a revoltat. Am pus mâna pe automat, mi-am zvârlit raniţa pe

umăr şi am hotărât să cobor, să le ocolesc locul şi să le ies înainte; să-l

ameninţ pe agent ca să-i dau vaca amărâtei femei. Aşa aveam să zic: „Hai

spre pădure să vă împuşc!", şi după ce le dam o sperietură zdravănă aveam

să-i părăsesc...

C.H.: Până a mai consemna şi alte întâmplări care prin fermecătoarea

Dvs. artă a povestirii ne vor trece prin noi probe de mirare şi... palpitaţie, să

facem un popas necesar într-un cuib de vieţuitori în sihăstrii. Să ne spuneţi

cum era un bordei, ce utilităţi avea.

Gv.V.: în bordei intram pe o scăriţă făcută din pământ şi pietre,

rezistentă, să nu se dărâme. Intrarea era la trei-patru metri distanţă de

bordei. Dam la o parte o scoarţă de brad şi intram prin tunel. Bordeiul era

săpat în pământ la o adâncime de doi metri, ca să putem sta şi în picioare,

căci aveam luni întregi de stat acolo, câte patru-cinci luni de iarnă. După

cum se ştie prea bine, aici în Bucovina, în munţi, iarna vine devreme şi

pleacă târziu. Locuinţa noastră avea aceeaşi lăţime ca şi adâncimea, iar

lungimea era de vreo patru metri. Aveam nevoie de spaţiu pentru

depozitarea lemnelor şi a alimentelor. Patul era făcut din nişte bârnişoare

cioplite, pe care le găseam pe la cabane; acestea erau aşezate uşor înclinat

şi rezemate pe ţăruşi bătuţi în pământ. Plita de pe soba mică din interior o

procuram din sat şi primăvara o ascundeam undeva cu târnăcopul, alături

de alte unelte pe care le dezgropam când ne instalam în locuri stabile. Când

ne mutam în altă „chirie", luam cu noi şi lemnăria paturilor, care nu

putrezea câţiva ani. Alteori foloseam pentru dormit cetina pe care o

acopeream cu aşternuturile. Dormeam încălţaţi şi cu pantalonii pe noi, în

cămăşi numai, căci în bordeie era foarte cald. Făceam focul între

douăsprezece şi unu noaptea, atunci găteam şi mâncarea. Ne păstram

mâncarea şi pentru a doua zi, ca să nu facem zilnic focul. Iar când

aprindeam focul trimiteam santinelă afară. Nu ne era frică de securişti, căci

aceştia nu umblau prin pădure, având posturi fixe în jurul comunelor, ci

atenţia noastră sta în permanentă alarmă faţă de agenţii acestora, care erau

oamenii muntelui, vânători, braconieri, paznici de vânătoare, recrutaţi şi

plătiţi bine de Securitate ca să ne descopere. Numai ziua umblau securiştii,

numai noaptea agenţii. Puneam santinelă afară ca să auzim din vreme orice

zgomot suspect. Luam extrem de aspre măsuri de siguranţă. Agenţii,

obişnuiţi cu pădurea, cu pândele la vânat, ştiau locurile tainice unde puteam

fi ascunşi. Când ne procuram lemnele, eram numai ochi şi urechi - luam

bucăţi din arbori trăsniţi, câte o bucată fiecare, ori, dacă lemnul era mai

greu, câte doi la câte o buturugă. Un capăt îl introduceam în bordei şi

celălalt rămânea afară. Ne deplasam departe în pădure, căci în zona

bordeiului, fiind numai lăstăriş, nu se găsea lemn de foc. În bordei tăiam cu

ferăstrăul bucăţi de câte doi metri şi le băgăm sub pat, făceam stive, având

în vedere iernile lungi şi capricioase, zăpezile care nu ne permiteau să ieşim

pentru a nu ne deconspira.

Izvorul trebuia să fie lângă bordei; niciodată nu ne făceam... casă

nouă până nu descopeream în peisaj un şipot de apă foarte apropiat. Când îl

reperam, hotărâm pe loc: „Aici ne vom face bordeiul la toamnă". Aveam în

vedere aşadar, când ne instalam, câteva condiţii: apa, lemnul, desişul

netulburat de turme şi munci forestiere.

Am spus că nu ne descălţam, aşa e. Încălţămintea nu era în repaus,

nu era permis aşa ceva. Nimeni nu ar fi zis, în caz de primejdie: „încalţă-te

şi apoi vino!". Cu hainele şi proviziile era altfel. Santinela prevenea

posturile, pericolul era comunicat de la distan ţă, de la o sută-două sute de

metri, nu de la zece-douăzeci de metri. Era timp de îmbrăcare? Nu! Aveam

timp să iau haina pe mine; armamentul era lângă capul meu. Muniţia - sub

haină şi în rucsac, totul era în alarmă, tot timpul, în rucsac, permanent

aveam două-trei kilograme de mălai, câţiva cartofi, două kilograme de

fasole ş.a.m.d. În caz de alarmă, alimentele trebuiau să ne acopere două-trei

zile; în caz de primejdie se trăia pe cont propriu, mai ales dacă trebuia să

părăsim bordeiul cu alimente. Aşa că trebuia să luăm multe, foarte multe

măsuri de siguranţă.

Ne descălţam la două-trei luni o dată, şi asta în pădure, dacă era

linişte în cursul zilei. Dacă santinela de afară spunea că-i linişte în zonă, ne

descălţam, schimbam obielele, ne spălam pe picioare, ne ungeam cu seu ori

măduvă de cerb, să evităm rănile. Pentru că nu ne descălţam, mai cu seamă

în timpul verii, eram veşnic uzi. Picioarele ne erau haşurate, încreţite de

ziceai că-s putrede de luni de zile, albe cum e zăpada, din cauza apei. Ne

descălţam numai când putrezeau obielele şi opincile. Şi cu ocazia aceasta

vreau să vă spun un lucru: chiar dacă nu mă va crede lumea care va citi

aceste mărturisiri, nu ştiu ce-i aceea reumatism! Deşi am stat nouă ani în

lanţuri şi pe ciment, prin regiuni umede, nu ştiu ce-i aceea reumatism, ce-i

aceea durere de picioare...

Aşa cum am arătat, construcţia bordeiului trebuia să permită

depozitarea lemnelor şi alimentelor. La capăt de pat, era sacul cu mălai şi

alimentele ce trebuiau să stea la uscat. Cartofii la intrare, în dreapta şi în

stânga, la răcoare. Jos era mai răcoare, lângă uşă. Intram aplecaţi, printr-o

uşă de un metru, ca şi înălţimea tunelului. Fumul mergea pe marginea

pârâului, antrenat de vânt, de curenţii care veneau de pe munte, şi se

pierdea undeva în pădure. Să se ştie că foloseam lemne din care nu iese

fum. Cum? Nu foloseam pentru nimic în lume lemn cu putregai în el.

Putregaiul dă fum; nu foloseam lemn de brad; bradul, pe lângă faptul că

pocneşte tare când arde, scoate fum. Noi foloseam lemn de fag uscat, aşa

zis ciungan, uscat în picioare, care neavând soare nu a putut să crească, să

spargă bolta fagilor bătrâni. Având rădăcinile putrede, nu mergeam cu

toporul, îl împingeam doar şi îl ţineam bine, să nu facă zgomot când cade.

Crengile uscate, galbene ca arama, nu fac fum, iar dacă fac, fac extrem de

puţin; nici de la zece metri apropiere nu se vede fum pe coş. O sumedenie

de reguli trebuiau respectate.

C.H.: în afara acestor reguli severe, care definesc un habitat straniu,

să ne spuneţi cum... curgea timpul prin acest spaţiu, ori, mai direct, cum se

derula o zi, o noapte din viaţa unui partizan.

Gv.V.: Cum începea ziua? în zori de zi, înainte cu mult de a se arăta

soarele, masa era luată deja, focul nu mai ardea, era numai jar. Pe jăratec

puneam o oală de pământ cu apă, cu frunze de zmeură şi cu frunze de mure

pentru ceai. Toată ziua beam ceai, în loc de apă, deşi aveam apă foarte,

foarte bună lângă bordei. Acolo fierbea ceaiul şi se păstra cald. Afară,

santinela. Era frig, ger, sta zece minute; intra unul, ieşea altul. Afară nu

exista minut fără santinelă. O să întrebe cineva: dar când eram singur cine

supraveghea? Când eram singur, bine îmbrăcat, învelit cu pătura, stăm până

la 12 noaptea afară.

C.H.: Nu reprezenta o excesivă uzură fizică întreprinderea aceasta?

O asemenea luciditate, un psihic atât de tare presupunea şi un trup de oţel...

Gv.V.: Cine va citi cele scrise, rog să mă creadă că eram foarte

fericit. Dar trebuie să spun de ce: mă urcam pe un vârf de munte şi priveam

cât vedeam cu ochii un spaţiu de o sută de kilometri în timpul zilei, în

linişte, cu soarele sus, şi îmi ziceam: lumea aceasta-i mare, poporul acesta

trăieşte pe aceste meleaguri; milioane de oameni sunt obliga ţi să se închine

cui nu trebuie, şi eu, iată, ce fericit sunt că nu mă obligă nimeni la o astfel

de închisoare! Sunt unul din dacii liberi! Aşa eram de fericit, încât pe toate

le învingeam uşor. Şi foamea, şi frigul, erau uşoare; altceva nu voiam decât

să fiu liber, să nu pună mâna pe mine duşmanii credinţei şi ai libertăţii. De

aici a venit puterea mare de rezistenţă.

C.H.: Şi strategia aceasta, reperele acestea extraordinar de bine

manevrate au venit dintr-o cultură. Care era cultura aceasta?

Gv.V.: Noi toţi am fost militari. Toţi. Eu aveam o şcoală militară, Ion

a fost sergent la vânătorii de munte, Gheorghe la un regiment motomecanizat.

Armata română s-a pregătit extraordinar de bine pentru că, se

ştia clar, încă din '31-'39 Hitler făcuse pregătiri de război. Se ştia că

războiul bate la uşă, că norii negri ai războiului pluteau deja deasupra

Europei. România şi-a pregătit foarte bine armata, la orice temă de luptă.

Cuvintele „folosirea terenului" nu lipseau de nicăieri. Noi ştiam să folosim

terenul, să ne apărăm de gloanţele inamicului...

„... norodul crede în Dumnezeu şi în puterea dreptăţii şi e în stare să

verse lacrimi de căinţă, în timp ce mărimurile lumii s-au lepădat de aceste

lucruri şi, bizuindu-se mai presus de orice pe ştiinţă, vor să înscăuneze

dreptatea pe faţa pământului, călăuziţi numai de făclia minţii lor, fără a mai

purcede ca altădată în numele lui Hristos, ba mai mult încă, au răspândit

zvonul că nu există nici fărădelege, şi nici păcat. Şi aşa cum judecă ei

lucrurile, au dreptate: de vreme ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate

fi vorba de păcat."

(Dostoievski)

„Sămânţă multă vei semăna în ţarină şi puţine vei strânge, pentru că o vor

mânca lăcustele. Vie vei sădi şi o vei lucra, şi vin nu vei bea, nici te vei

veseli din ea, pentru că o vor mânca viermii."

(Deuteronom 28, 38-39).

„Cu picioarele pline de noroi, ca Iisus pe Golgota, omul viu urcă pe scara

mântuirii ducând cu el, parcă, tot greul pământului. Aceasta este de fapt

calea izbăvitoare în sens evanghelic sau, altfel spus, calea sufletului

renăscut din povara păcatelor."

(Alex. Horia)

C.H.: Să mai stăm o clipă pe prispa bordeielor. După ce le părăseaţi

le distrugeaţi?

G.V.: Bordeiul era o construcţie strategică, îl foloseam până ce apele

se infiltrau în structura lui, primăvara. Atunci, de regulă, îl părăseam; iarna

nu aveam probleme. Dar pentru că dedesubt era cald şi deasupra zăpadă,

spre primăvară aveam necazuri. Acoperişul, însă, ca să fie rezistent, ca să

nu permită scurgeri, să picure înăuntru, îl făceam din bârne peste care

puneam scoarţă de brad, un fel de olane concave, pe care le desprindeam de

pe arborii căzuţi. O scoarţă o puneam cu scobitura în sus şi alta cu scobitura

în jos, aşa cum se pune ţigla semirotundă. Apoi un rând de cetină şi altele

de frunze. Frunzele asigurau izolaţia pentru menţinerea căldurii şi, totodată,

pe acoperişul puţin înclinat, fuga apei. Pentru ca frunza să stea presată,

presarăm pământ din cel rezultat de la săparea vizuinei, iar ici-colo plantam

brăduţi încât, astfel camuflat, bordeiul nu putea fi bănuit de nimeni, nici de

la cinci metri distanţă. Nimic nu indica prezenţa unor oameni acolo. Nu le

distrugeam, nici nu aveam cum. Aduceam foarte multe crengi uscate,

vârfuri de copaci rupţi şi făceam o grămadă (i se spune în partea locului

„lom"), iar crengile putrezeau şi nimeni nu ştia că acolo a fost un bordei.

Izvorul îl astupam într-un fel oarecare. Lucrurile pe care le foloseam acolo

le ascundeam în alte locuri tainice din pădure, de unde le luam în toamna

următoare. Primăvara, la jumătatea lui mai, ieşeam la suprafaţă. Se

dezgheţa pământul, venea topirea zăpezii, se infiltrau apele, bordeiului

începeau să i se umezească pereţii, nu de deasupra, ci din dreapta şi din

stânga.

C.H.: Sursă de lumină aveaţi acolo sau nu aveaţi?

Gv.V.: Aveam un gemuşor, totdeauna la nivel cu pământul aveam un

gemuşor.

C.H.: Dar o lumânare, un felinar?...

Gv.V.: Felinar. Păi, noaptea cum găteam? Găteam noaptea,

întotdeauna; era regulă, numai noaptea. Şi citeam la felinar Biblia.

Aduceam sticle cu gaz şi aprindeam felinarul, pe care îl ascundeam.

C.H.: în faţa acestor vicisitudini, se înţelege că trupul mai ceda din

când în când. Cum vă rezolvaţi problemele medicale?

Gv.V.: Eu am avut puţine probleme, căci eram tânăr şi foarte bine

antrenat. Totuşi, odată am avut o problemă deosebit de gravă. Am făcut

meningită. Am stat într-o colibiţă, într-o toamnă târzie, până ne-am făcut

bordeiul. Eram cu aprovizionarea, într-o toamnă fără zăpadă, cu brumă

groasă. De multe ori, până când soarele nu se arăta ca să topească bruma,

nu ieşeam, să nu lăsăm urme. Am stat în colibiţă fără foc, foarte transpirat.

Am mers până acolo o jumătate de noapte, cu povara de douăzeci de

kilograme în spate, prin pădure, foarte greu... Fac menţiunea că, deşi

cunoşteam deosebit de bine terenul, mersul presupunea precau ţiune - o

creangă arcuind, o groapă nevăzută, o alunecare, în orice clipă puteau

produce un accident. Dar nu m s-a întâmplat niciodată ca să stăm în ghips,

eram atenţi la fiecare mişcare. În schimb, în colibiţa de care am vorbit, a

fost un curent probabil transmis prin găurile şoarecilor, încât am răcit rău la

cap. Nu ştiu dacă vreun doctor s-ar fi încumetat să mă trateze şi să-mi dea

speranţe de viaţă. Mi-am făcut zeci şi zeci de injecţii şi chiar perfuzii cu

glucoza, penicilină şi streptomicină. Având această dură experienţă, nu

mi-a fost greu să-mi pun perfuzii, spre mirarea pacienţilor şi a asistenţilor,

cândva, cu ani mai încoace, la Spitalul Fundeni. Dar ceva nu trebuie să uit

aici: de la moarte m-au salvat chiar şi comuniştii. Pomenesc aici numele lui

Aurel Zub, membru de partid, şef de brigadă în silvicultură. Acesta nu a

fost vădit de nimeni şi nu a făcut închisoare, nu am spus nimănui nimic de

acest om. El mi-a dat mie mulţi bani, m-a ajutat mult.

L-am întâmpinat într-un amurg târziu şi i-am spus cine sunt. El

venea din pădure, târziu ca de obicei; ştia de mine, căci Securitatea îl

anunţase şi aştepta informaţii. Mi-a pus banii sub o lespede la poartă,

spunându-mi să caut acolo din când în când. Avea casa forestieră pe Pârâul

Mesteacănului. Mi-a spus să nu-i mai ies în cale.

C.H.: A fost o înţelegere sau el s-a înspăimântat de prezenţa Dvs.?

Gv.V: Nu din teamă a făcut ce a făcut; a înţeles că am nevoie şi m-a

ajutat. Am găsit înţelegere, afecţiune, însemna că e de acord cu poziţia mea.

Şi mai ştia că nu-s numai eu în codru. Toţi munţii României erau plini de

partizani. Oricum, ceea ce am relatat aici e în premieră, am spus-o acum

pentru prima dată...

C.H.: Dar în afară de tratamentul acesta „ştiinţific" pe care îl făceaţi

cu foarte mult curaj, nu vă temeaţi să vă infectaţi cu acele pe care le

primeaţi?

Gv.V.: Luam extraordinare măsuri. Deşi nu aveam ace de unică

folosinţă, după fiecare întrebuinţare eu le treceam prin flacără şi spirt.

Aveam totul la mine, şi sticluţa cu iod, şi vată, în caz că aş fi fost rănit.

Dădeam foc la un pic de vată cu spirt, ţineam cu penseta acul şi-1 treceam

prin flacără până se înroşea şi-l puneam la seringă, îl ştergeam cu spirt, ca

să nu fie cu fum de la flacără...

C.H.: Dar în cazurile mai simple apelaţi la medicina obişnuită,

empirică, nu? La plante, la frunze, la seve, la...

Gv.V.: Da. Dar la mine, în acea situaţie, a fost o problemă mai

complicată. Un an de zile mi-am făcut tratament.

C.H.: Şi în timpul acesta stăteaţi ca într-un fel de carantină...

Gv.V.: Nu! Eu trebuia să circul. Mă duceam după medicamente, ba

mai mult, şi după alimente. Mergeam şi după lemne, deşi sufeream, aveam

dureri de cap. Dar Dumnezeu m-a întărit. Cum să spun, posteam mult.

Aveam zile pe săptămână când nu mâncăm nimic şi nu beam nimic. Se

poate trăi dacă bunul Dumnezeu te ajută, un pic dacă Dumnezeu se îndură,

scapi de nenorociri, scapi de moarte, depăşeşti situaţii incredibile, treci

peste ele şi supravieţuieşti. Cum am spus, în munţi, şase ani, în închisoare,

nouă ani, lanţuri, bătăi, izolări cu apă, ce să mai spun, numai Dumnezeu

m-a scos din acele iaduri de necrezut. Sunt aproximativ sănătos faţă de alţii

care n-au suferit nimic. Dumnezeu, în care mi-am pus nădejdea şi pe care

l-am rugat stăruitor, din toată fiinţa mea a fost cu mine, asta ştiu.

C.H.: în legătură cu acest aspect religios, căci aţi avut ardere

lăuntrică şi încredere frumoasă, cum petreceaţi Dvs., de exemplu, o

sărbătoare? Ştiaţi calendarul, nu? Sărbătoarea pascală, sărbătoarea

Crăciunului, sărbătoarea onomastică le trăiaţi ca pe nişte zile mai speciale?

Gv.V: Onomasticile? Nici nu ne gândeam la ele. Ceea ce petreceam

mai cu emoţie, mai cu tot sufletul era sărbătoarea Crăciunului şi a Anului

Nou, că noi eram acolo, în pământ, nu circulam, în schimb, spre

sărbătoarea Paştelui, noi veneam cu o săptămână înainte la oamenii noştri,

care ne pregăteau ceva. De Paşti era foarte periculos fiindcă criminalii care

ne urmăreau ştiau că-i imposibil să nu venim. Şi făceau pândă, dar degeaba

făceau pândă. Că noi veneam cu o săptămână înainte şi luam tot ce trebuia

pentru sărbătoarea de Paşti şi sărbătoream cu ouă roşii, cu cozonac, cu unt,

cu de toate, acolo, în munţi.

C.H.: Aţi fost într-o noapte de înviere până pe Dealul Neagului... Se

oficia slujba învierii în cimitirul satului Sucevi ţa, în apropierea mănăstirii...

Gv.V: A, da, da! Nu era zăpadă atunci! Când era zăpadă, aşa cum am

amintit, nu ieşeam din bordeie. Când se arăta soarele şi topea ninsoarea

vreo săptămână, ieşeam pe suprafeţele golite ale dealurilor făcând ocoluri

mari de câte cincizeci şi o sută metri, evitând petele de omăt. De la bordei

până aproape de sat făceam câte o zi întreagă. Când erau lucrări şi

muncitorii umblau în teren, era mai simplu, se amestecau urmele. Dacă era

zăpadă, ne aduceau în munţi câte ceva prietenii aleşi, în locuri nebănuite.

Astfel, într-un an am prins nişte goluri pe care le-am păşit fără

primejdie şi am ajuns pe Vârful Neagului. De pe acest deal, ca şi de pe

dealul din faţa mănăstirii, numit Furcoi, unde cu sute de ani înainte a fost

un schit de sihastri, mănăstirea Movileştilor şi biserica sătească se văd ca

într-o strachină. Pe vârful Neagului am ajuns toţi trei, eu şi fraţii Chiraş.

Acolo este o cruce de piatră, ne-am aşezat pe pământ şi am privit tăcuţi

cimitirul învăpăiat, plin de nenumărate lumânări. Era o mare de lumină, pur

şi simplu ardeau mormintele. Bine a zis cine a zis că această noapte este

mai luminoasă decât ziua. Panorama aceea mirifică, bătaia clopotelor

duioase, cântările învierii, cei dragi din morminte, chipurile pioase ale

rudeniilor noastre aplecate peste cruci, bucuria unică a acelui moment, toate

la un loc au făcut o mare impresie asupra noastră. Am simţit toţi că ne

tulburăm şi ne-am căutat puterea de a nu ne copleşi nostalgiile. Nu am mai

mers la nici un eveniment de o asemenea emoţie, am hotărât să nu ne mai

lăsăm robiţi de impresii. Aşa că, în toţi ceilalţi ani, am petrecut în... chilia

noastră; aveam ce mânca şi, în izolarea noastră, eram chiar fericiţi când

ştiam că securiştii, comunizoii, cum le spunea Ion Chiraş, îşi pierd timpul

zadarnic în pânde pe unde nici gândul nostru nu trecea.

C.H.: Oare când să fi fost acea înviere, în ce an?

Gv.V.: Cu precizie, în 1954.

C.H.: Ce relaţii aţi avut Dvs. În acest interval cu biserica, cu

mănăstirea, cu călugării, cu duhovnicii ori cu preotul satului?

Gv.V.: Cu mănăstirea, nimic. Gheorghe Chiraş, în schimb, era un om

evlavios, cu multă încredere în Biserică şi în preot. El a îndrăznit chiar să

meargă într-o zi la preot ca să se roage pentru viaţa lui, pentru cele două

fiice mici şi pentru nevastă. Preotul i-a spus scurt: „Fugi, că eşti urmărit!".

El a plecat dezamăgit - a mers la păstorul turmei şi păstorul l-a refuzat.

C.H.: Un episod similar, dar cu mult mai mult dramatism a

consemnat şi fratele Dvs. din munţii Făgăraşi, I. Gavrilă-Ogoranu când,

flămând fiind, a nimerit la preotul... A., care nu a fost deloc ospitalier. Aşa

scria el în secvenţa: „De ce-ai făcut asta, părinte A.?".

La Suceviţa cine era atunci preot?

Gv.V.: Mi se pare că Pânzeanu... Oricum, Gheorghe nu a renunţat,

s-a dus la Voievodeasa; acolo era un preot Antonescu, locuia în casa

parohială a romano-catolicilor.

C.H.: Acest preot m-a botezat pe mine...

Gv.V: Gheorghe a fost primit şi preotul i-a dat un rucsac cu alimente;

a venit şi ne-a povestit foarte fericit că a găsit înţelegere şi mărinimie la

acest om al bisericii. Eu nu am încercat. Nu cunoşteam pe nimeni în

Voievodeasa, mi-am rezolvat partea duhovnicească prin post şi rugăciune

stăruitoare.

Lângă automat am avut întotdeauna Biblia, după cum în inimă am

avut întotdeauna Ţara şi pe Nataliţa...

C.H.: E rotundă şi frumoasă ca o pecete această rostire din urmă.

Vom reveni, precum am convenit, într-o secţiune întreagă, la numele cu

care aţi încheiat istorisirea dinainte.

Gv.V.: Da, numaidecât, cu detalii generoase. Acum voi mai adăuga

mici informaţii în legătură cu viaţa noastră în bordeiele pădurilor. Mai întâi

vreau să spun că toţi dormeam foarte puţin - ne culcam după ora unu-două

noaptea şi ne trezeam la patru dimineaţa, rânduindu-ne în misia de santinelă

pe bordei. Mâncăm la miezul nopţii şi ne pregăteam rucsacele pentru

posibilele alarme; oricând trebuia să fim gata de drum. Purtam opinci, care

nu fac zgomot, uşoare la drum lung, haină şi, deasupra, pufoaică. Pe cap, în

timp de iarnă, foloseam căciulile.

C.H.: Aveaţi în... garderobă şi echipament de travestire?

Gv.V.: Nu. O singură dată am folosit o ţinută de acest fel, când am

împărţit manifestele la hramul mănăstirii, după cum am consemnat.

Echipamentul de care am amintit mai sus, mai ales pufoaica, vă închipuiţi,

era o povară ziua, în lunile călduroase; dar pufoaica era bună noaptea când,

începând din luna august, în munţi este frig. Mai foloseam şi o pătură, tot

pentru zile aspre, dar nu două rânduri de haine, de zi şi de noapte.

Stăteam mult de vorbă cu oamenii şi, în timpul retragerii, îi studiam

la rând, căutând inşi care ar fi putut să ne fie de ajutor. Nici Securitatea nu

le studia atât de amănunţit biografiile. O luam cu strămoşii şi moşii, cu

neamurile, dădeam importanţă politicii pe care au făcut-o, moralităţii,

credinţei, onestităţii, curajului acestora, mereu gândindu-ne la posibilităţi

de salvare la vreme de necaz.

Căci „e o morală născută din mistica pământului" (Alexandru Horia).