UMRL urmãreşte în continuare scopul pentru care a fost
înfiinţatã, la Geneva, în 1984 : lichidarea totalitarismului şi
restaurarea democraţiei în Romania. Pentru acest motiv a trimis
observatori la masa rotundã pe tema activitãţii CNSAS, care s’a ţinut Joi 3 Mai
2001, la iniţiativa Alianţei Civice, care i-a invitat la discuţii pe
Preşedintele şi Vice-preşedintele acestei instanţe, pe autorul proiectului de lege
care i-a dat naştere, pe Avocatul Poporului şi pe reprezentanţii presei.
Ideile emise şi pãrerile schimbate de participanţii la aceastã
reuniune, despre efectele existenţei CNSAS şi ale legii zise Ticu Dumitrescu
asupra societãţii româneşti, ne îngãduie sã tragem urmãtoarele învãţãminte
semnificative:
1)
Societatea româneascã - inclusiv
presa şi însãşi conducerea CNSAS - nu este încã edificatã asupra obiectului
Legii de Deconspirare a Securitãţii, al cãrei sens îi scapã în mare mãsurã:
a) Dacã legea are lacune şi poate fi amelioratã prin
modificãri, textul ei actual oferã importante posibilitãţi de a acţiona, ne
percepute de cei însãrcinaţi cu aplicarea lui;
b) Efectele legii depind în mai mare mãsurã de buna
credinţã, de tenacitatea, de înteligenţa şi de pregãtirea celor chemaţi s’o
administreze şi s’o aplice, decât de schimbãrile care i-se pot aduce.
2)
CNSAS - definitã ca organ eminamente
competent, obligatoriu moral şi transparent - a permis camuflarea atât a
conţinutului real al Legii cât şi a semnificaţiei ei efective, lãsând sã se
creadã:
a)
Cã se referã numai la informatori;
b)
Cã nu prevede sancţiuni.
3) Aceastã perdea de fum, la adãpostul cãreia se încearcã
reabilitarea tot mai fãţişe a Securitãţii - prezentatã de foştii ei
responsabili sub lumina cea mai favorabilã - s’a putut întinde numai datoritã
slãbiciunilor conducerii CNSAS, recte carenţelor personale ale celor care o
alcãtuiesc:
a)
Lipsa calificãrii cerute de
exercitarea mandatului primit ;
b)
Subordonarea faţã de interese
particulare, incompatibile cu obiectivele fundamentale ale poporului român,
începând cu reafirmarea suveranitãţii statale şi restaurarea democraţiei;
c)
Absenţa dimensiunii morale, de care
depind autoritatea personalã şi simţul rãspunderii ce condiţioneazã
îndeplinirea unei misiuni care cuprinde obligaţia de a cenzura clasa politicã,
cu riscul aferent al confruntãrii cu puterea.
Confuzia astfel întreţinutã în percepţia societãţii
româneşti obligã UMRL sã reacţioneze, explicitând acele aspecte ale Legii de
Deconspirare a Securitãţii care sunt indispensabile unei percepţii clare a
sensului ei, a domeniului ei şi a efectelor ei juridice de cãtre opinia publicã
şi societate.
A. Conceptul de “poliţie politicã”.
Poliţia
politicã este o instituţie specificã totalitarismului. De aceea, nu se poate
explica ceea ce înseamnã ea, fãrã a porni de la trãsãturile definitorii ale
acestuia. Totalitarismul este expresia politicã a banditismului, în sensul
concret al acaparãrii aparatului de stat de cãtre o asociaţie de rãufãcãtori şi
al exercitãrii puterii prin metode specifice crimei organizate. Partidele
totalitare sunt asociaţii de rãfãcãtori prin aceea cã sunt structuri
conspirative cu scopuri ascunse ce recurg la mijloace de acţiune care cad sub
incidenţa dreptului penal. Conspiraţia, subversiunea, diversiunea şi
terorismul nu sunt compatibile cu legalitatea. Instrument nemijlocit al unor
interese particulare constituite în partid unic, statul totalitar nu este
entitate de drept public, ci una de drept privat. De aceea, aparatul de
represiune al regimurilor totalitare nu are ca menire asigurarea ordinii
publice, a stãrii de drept, a siguranţei statului şi a securitãţii cetãţenilor,
ci menţinerea puterii în mâinile grupului care a acaparat-o, prin supunerea
întregii populaţii, ţinutã în acest scop sub o permanentã teroare poliţistã.
Aceastã teroare este întemeiatã pe folosirea de mijloace specifice tâlhãriei şi
gangsterismului. De aceea, face parte din criteriile care definesc
totalitarismul ca fiind de naturã criminalã.
Totalitarismul este prin definiţie opusul ordinii de
drept; formã absolutã a arbitrarului, el nu cunoaşte legea: normele sale
“juridice” sunt reglementãri procedurale menite sã acopere post factum
actele arbitrarii ale puterii. Aşadar, în totalitarism legea se confundã cu
fãrãdelegea, voinţa politicã scãpând oricãrei reguli de drept.
Instrumentul pe care se întemeiazã puterea absolutã a
partidului unic este poliţia sa privatã cu profil politic, cunoscutã în toate
ţãrile comuniste ca “braţul înarmat al clasei muncitoare” - la noi Securitatea.
Revenindu-i asigurarea traducerii în fapte a arbitrarului puterii, poliţia
politicã este un organ care acţioneazã în tainã, natura intrinsec criminalã a
obiectivelor şi a metodelor ei trebuind sã rãmânã secrete. Securitatea este
organizatorul şi înfãptuitorul genocidului comis prin exterminarea în massã a
categoriilor idezirabile, recurent predefinite ca “duşman de clasã” şi hãrãzite
“lichidãrii fizice şi morale” în virtutea “principiului responsabilitãţii
colective”, proclamat de ideologia oficialã şi justificat prin “sfânta urã de
clasã”. Prin urmare, funcţia de “poliţie politicã” a Securitãţii constã în
faptul cã ea este expresia concretã a crimei ca esenţã a sistemului comunist.
Statutul de satelit asigurând în sistemul totalitar
dominaţia de tip colonial, partidul unic din ţãrile cu acest rang nu reprezintã
interese bãştinaşe, ci este instrumentul local al unei hegemonii strãine.
Partidul Comunist Român nu are nimica românesc, fiind aglutinat în jurul unui
nucleu care este mandatarul direct al Moscovei - nomenclatura. El a funcţionat
ca armatã de ocupaţie a unei puteri strãine, îmbrãcatã în haine civile de
Gheorghiu-Dej şi deghizatã în costum popular de Ceauşescu. De unde şi
inconturnabila dependenţã a Securitãţii faţã de NKVD/MVD/KGB, inclusiv în
perioada naţionalismului de parodie a lui Ceauşescu, o supuşenie pe care rolul
ei în cursul evenimentelor din decembrie 1989 nu face decât s’o confirme.
Ca în orice armatã factorul responsabil nu-l alcãtuieşte
trupa, adicã massa membrilor de partid, ci cadrele şi “rezerva de cadre” a PCR.
Categoria “activiştilor de partid”, cãreia, ca autori ai deciziilor, îi aparţin
vinovaţii indiscutabili ai crimelor comunismului, nu depãşeşte în niciun caz
cifra de o sutã de mii, aprecierile sovietologilor celor mai autorizaţi
situând-o chiar în jurul câtorva zeci de mii. La vârfurile acestor structuri se
aflã marii responsabili ai crimelor comuniste, ale cãror fapte - analoge sau
identice cu ale responsabililor naţional-socialişti condamnaţi de Tribunalul
Internaţional de la Nürem-berg - îi hãrãzesc judecãţii. Aceastã categorie
constituie principala piedicã în calea desfãşurãrii normale a activitãţii
CNSAS, care nu este dealtfel decât un aspect al trecerii efective de la
totalitarism la democraţie, cãreia i-se împotriveşte din douã motive evidente
şi graţie unei situaţii la fel de clare:
1. restaurarea efectivã a democraţiei înseamnã revenire la
legalitate şi restabilirea dreptãţii – care ar implica pierderea poziţiilor
hegemonice atribuite de Armata Roşie şi a situaţiilor materiale aferente;
2. dezocultarea şi reconstituirea adevãrului istoric despre
perioada comunistã înseamnã dare în vileag a faptelor, care ar duce inevitabil
la inculparea şi condamnarea factorilor responsabili.
Aceastã categorie - oligarhia colonialã sovieticã,
formatã din nomenclatura mandatarilor Kremlinului, plus parentela (2 generaţii
din 1945 pânã astãzi) şi clientela ei politicã - deţine încã mijloacele necesare
pentru a se împotrivi unei evoluţii contrare intereselor ei, strict legate de
pãstrarea puterii.
B. “Agenţii” şi “Informatorii” Securitãţii.
Din Securitatea consideratã ca poliţie politicã fac
parte, dupã Lege, douã categorii de indivizi: “agenţii” şi “colaboratorii “ ei.
1. Agenţii sunt toţi cei care care figureazã pe statele de
platã ale Securitãţii, adicã „securiştii oficiali”, care formeazã numai o parte
din grupul celor pe care societatea româneascã îi denumeşte generic
“securişti”.
2. Colaboratorii se împart în douã sub-categorii inegale ca
importanţã:
a. informatorii, mai cunoscuţi sub denumirea de “turnãtori”
(plãtiţi şi şantajaţi);
b. cei vizaţi de aliniatul 5 al Articolului 5 al Legii, nişte
colaboratori ne asimilabili informatorilor şi care, prin prerogativele şi
competenţele lor, exercitã rãspunderi mai înalte decât agenţii: acele persoane
care au fãcut poliţie politicã prin aceea cã au contribuit în mod responsabil
„la instaurarea şi la menţinerea totalitarismului comunist”. Aceastã categorie
îi cuprinde, prin urmare, pe toţi nomenclaturiştii şi activişti partid.
Aşadar, „Legea Ticu” – aşa mutilatã cum se spune cã este
– recunoaşte calitatea de „securist” a tuturor factorilor de decizie din
aparatul de stat şi din conducerea PCR. Nu se poate, deci, nega posibilitatea
pe care - dupã adoptarea Legii şi punerea ei în aplicare – au avut-o toate
organele puterii (Preşedintele, Parlamentul, guvernele şi Justiţia), forţele
politice (partidele) şi societatea civilã (organizaţiile neguvernamentale), de
a împiedica atribuirea de mandate elective şi numirea în funcţii publice a
„securiştilor”, recte a persoanelor care au fãcut poliţie politicã.
Faptul cã „Legea Ticu” nu prevede sancţionarea
activitãţii definite ca relevând de poliţia politicã nu înseamnã cã cei care au
fãcut poliţie politicã nu pot fi sancţionaţi. Ei pot fi sancţionaţi prin
eliminarea din viaţa publicã, ca urmare a presiunilor exercitate de forţele
politice şi de societatea civilã. În primul rând fãcându li-se publicitate
negativã în presã celor care au deţinut, în aparatele de partid şi/sau de stat,
funcţii pe care nu le puteau exercita fãrã a a face poliţie politicã, conform
definiţiei Art. 5, al. 5 al Legii. Şi dacã oprobiul public nu este suficient
pentru a-i împiedica pe cei vizaţi sã candideze la alegerile locale sau
generale, ori sã fie numiţi în funcţii publice, existã mijloace sociale şi
legale de recurs. Presa, televiziunea şi radiourile private, ONG-urile şi ceea
ce se numeşte societatea civilă, în genere, au capacitatea de a ostraciza
persoanele lipsite de onorabilitate socială despre care vorbim, boycotându-le
activitatea, igonorându-le prezenţa, ne reproducându-le imaginea şi vorbele,
tratândule ca şi cum n-ar exista. Pe căi legale, candidatul Ion Iliescu, spre
pildã, ar fi putut fi oprit sã candideze la alegerile generale din decembrie
2000 dacã un numãr semnificativ de asociaţii şi partide ar fi depus contestaţii
curajos şi coerent argumentate, aşa cum a procedat UMRL, deoarece nu putea
contesta caracterul de poliţie politicã al activitãţii desfãşurate de d-sa în
C.C. al P.C.R.. „Lipsa sancţiunilor” nu se datoreşte carenţelor Legii, ci
nepriceperii şi lipsei de bãrbãţie a clasei politice, a conducãtorilor ONG şi a
direcţiei organelor de presã.
Ion
Varlam
Adrian Mihalcea
Bucureşti 10 mai 2001.