Un text apărut în COTIDIANUL si Lumea Liberă (N.Y.)

 ___________________________________________________________________________

P R O C E S U L C O M U N I S M U L U I -

O E X I G E N Ţ Ă A T R A N Z I Ţ I E I

_________________________________________________________________

Revenirea la putere a comuniştilor, pe cale pretins "democratică", în Ungaria, în Bulgaria, în Polonia şi acuma în Rusia, pune - ca şi proaspăta înlocuire a lui Kozârev prin KGB-istul Primakov - o serie întreagă de probleme Occidentului care s'a autoamăgit cu iluzia că prăbuşirea comunismului este definitivă şi că imperialismul rusesc a încetat de a mai fi un pericol.

Simulacrul democratic a fost necesar pentru a adormi vigilenţa puterilor exportatoare de capital şi de tehnologie, de a căror încredere monstrul sovietic avea nevoie numai pentru a le putea prinde din urmă sau a le devia de la obiectivele lor strategice. Moscova nu mai putea ţine pasul în competiţia pentru armele strategice şi, de aceea, a avut absolută nevoie să facă Statelor Unite concesii, astfel încât ele să renunţe la iniţiativa star war: acest program al lui Reagan devenea caduc dacă dispărea the Empire of the Evil, pentru că fusese conceput să facă faţă ameninţării acestuia. Comunismul nici n'a fost bine "lichidat" prin ukaz c'a şi a început transferul de tehnologie şi de mijloace financiare.

Moscova nu mai are nevoie de arme nucleare şi de mijloace sofisticate dacă Occidentul renunţă la argumentul preventiv pe care-l reprezintă scutul disuaziunii nucleare (the nuclear deterrant). Intr'adevăr, o dată cu dispariţia acestuia, Rusia redevine cea mai puternică ţară din Lume datorită revenirii la armamentul "clasic": şi-a păstrat reţeaua internaţională de complicităţi ce-i permite să provoace, ori unde şi când doreşte, tulburări civile sau conflicte armate bazate pe frustrări etnice sau religioase şi revendicări sociale ori teritoriale, atunci când doreşte să intervină în afacerile interne ale altui stat sau să paralizeze acţiunea Puterilor Occidentale. Acest lucru îl poate face rapid şi cu eficacitate deoarece şi-a conservat şi modernizat capacitatea de intervenţie rapidă care - spre deosebire de ceea ce se petrece în statele democratice - nu este afectată de lentorile administrative şi blocajele financiare ce decurg din controlul executivului de către legislativ. Ca şi pe vremea ţarilor, Kremlinul asigură stabilitatea şi expansiunea imperiului prin destabilizarea statelor vecine, paralizând pe această cale proiectele şi iniţiativele "competitorilor" (ca să nu le mai spunem "adversari"). Nimica nu s'a schimbat de când Marx scria (în 1853 în "The New York Herald") că "steaua polară a politicii ruseşti este imuabilă", această putere reuşind să-şi consolideze imperiul în continuă expansiune "prin alternarea ropotului de cizme şi a sgomotului săbiei scoase din teacă cu campaniile de seducere a curţilor europeene". Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât personalul politic occidental este mai mediocru şi mai incult, prudenţa lui comercială ajungând să facă din proxima scadenţă electorală unica preocupare dintre mandate - o tendinţă confirmată de faptul că oamenii de stat care se remarcă prin viziune şi caracter sunt repede vilipendiaţi şi ejectaţi de pe scena politică (ca Thatcher, Nixon sau de Gaulle). Se ajunge chiar la situaţii dramatice, unele persoane care şi-au demonstrat public ignoranţa într'o anume materie ajungând să primească răspunderi tocmai în domeniul lor de incompetenţă expresă (spre pildă D-nii Strobe Talbott şi Pierre Lellouch - consilierii pentru problemele lumii ex-sovietice şi comuniste ai preşedinţilor Clinton şi Chirac - care nu au nici cea mai elementară cunoştiinţă despre istoria şi geopolitica Rusiei şi a statelor ex-satelite).

Acest diletantism a avut ca efect euforia creată de "prăbuşirea comunismului" - o prăbuşire de comandă. Este drept că au contribuit la stârnirea acestei stări de spirit şi analizele induse sau produse de numeroşii "disidenţi" plasaţi de Andropov şi urmaşii lui în universităţile şi institutele de sovietologie (americane mai ales). Oameni ca Mihai-Sorin Botez, Vladimir Tismăneanu, Mircea Răceanu etc., fiind ei înşişi descendenţi, rude sau prieteni de nomenclaturişti (ar fi plecat ei altfel în Apus?) au elaborat teorii concepute pentru a pregăti "tranziţia", adică a le asigura alor lor nu numai impunitatea, dar şi menţinerea la putere. Aşa se explică faptul că foştii comunişti au fost creditaţi de clasa politică occidentală cu intenţia sinceră de a opera trecerea de la totalitarism la democraţie şi chiar cu aptitudinea de a juca rolul de pedagogi ai democraţiei şi ai economiei de piaţă. Dincolo de caracterul lui trist şi dramatic pentru noi, acest wishful thinking occidental este deadreptul sinucigaş. Aceeaşi "analiză indusă" se află, desigur, şi la originea presiunilor politice, economice şi de alte feluri, la care au fost supuşi leaderii rezistenţei anti-comuniste, cărora li s'a cerut să renunţe la procesul comunismului. Presiunile şi şantajul nu au venit doar de la oameni "taraţi", ca Willi Brandt - care a doua zi după dărâmarea zidului de la Berlin declara: -"Noi spunem da democraţiei, dar nu fără socialism!" - ca D-na Catherine Lalumičre, ca D-nul Jacques Delors, ca François Mitterrand, etc. - ci şi de la democraţi sinceri, al căror angajament anti-nazist nu a fost duplicitar şi interesat. Când s'a pus problema eliminării comuniştilor din aparatul de stat al tărilor satelite ale URSS, ziare ca "Le Monde" şi "New York Times" au acuzat tinerele democraţii din Europa de Est de "isterie fascistă". În noiembrie 1991, filosoful evreu Alain Finkielkraut a considerat chiar că trebuie să intervină pentru a „interzice folosirea pericolului antisemit ca argument împotriva lichidării totalitarismului sovietic”. Preşedintele lituanian Lansbergis a fost primul sancţionat, plătind cu pierderea mandatului refuzul de a renunţa la Nürembergul comunismului.

Responsabilii occidentali şi în special americani plătesc astăzi scump această duplicitate - adică refuzul de a-i trata pe comunişti aşa cum au fost trataţi naţional-socialiştii vinovaţi de exact aceleaşi crime. Ţările lor sunt inundate de un val de criminalitate fără precedent, ale cărui conotaţii politice sunt puse în evidenţă de conexiuni care nu mai pot fi tăgăduite chiar dacă purtătorii de cuvânt oficiali neagă astfel de legături. Delictele românilor din Germania sunt în această privinţă doar partea vizibilă a icebergului, cea pe care poliţiile apusene nu încearcă s'o oculteze - aşa cum au ascuns rolul KGB-ului în atentatul contra Papei, punându-l pe seama "serviciilor speciale bulgare".

Tranziţia nu este o simplă substituire de organigrame în vederea reformării unor aparate inoperante sau viciate. Ea este RESTRUCTURARE, adică înlocuirea întregii structuri existente printr'o altă structură. Este vorba, prin urmare de a înlocui tot cadrul instituţional: schema organizatorică, regulile de funcţionare şi ansamblul uman prin care acest aparat s'a perpetuat şi a operat. Este evident că duşmanii declaraţi ai democraţiei (recte marxiştii) şi persecutorii de democraţi nu pot reconstrui democraţia pe care ei au distrus-o, cum nu pot nici să-şi despăgubească victimele. La fel şi cu gestionarii economiei etatizate cu planificare autoritară, care nu au nici-o calitate pentru a organiza privatizarea şi a restabili economia bazată pe iniţiativă şi proprietate particulară.

Clasa dominantă, care deţine - în virtutea confuziei atributive şi patrimoniale dintre stat şi partidul la putere (ex-unic) - controlul centrelor de decizie în toate domeniile de activitate (politic, economic, social, etc.), nu va abandona de bună voie poziţiile pe care le-a acaparat în ultimii 50 de ani. Prin urmare, chiar dacă o va face prin mijloace diferite de cele de până acum, ea va perpetua sistemul care i-a asigurat monopolul puterii în stat, cu privilegiile aferente. Cum comunismul nu s'a prăbuşit printr'o înfrângere militară - ci printr'un dezastru economic şi tehnologic - şi-a păstrat aproape intact aparatul politic (partidele născute din PCR), mecanismul terorist-diversionist (SRI şi TV) şi baza materială a puterii (gestiunea patrimoniului etatizat). Scoaterea statului din mâinile partidului care l-a anexat după 30 Decembrie 1947 şi divorţul dintre domeniul public şi interesele particulare care-l acaparează nu se poate face numai prin organizarea de alegeri libere - aşa cum bine ne-au arătat-o cei şase ani în cursul cărora, după răsturnarea clanului Ceauşescu, nu s'a schimbat nimic, în afara de etichete, lozinci şi feţe. Inlăturarea comuniştilor - adică a responsabililor regimului antidemocratic care, din 1989 până azi, au dovedit cu prisosinţă că sunt şi rămân duşmanii democraţiei - nu se poate face decât pe cale judiciară: prin procesul comunismului. Care nu este judecarea unei doctrine utopice, ci a oamenilor care au făcut din aceasta o întreprindere criminală.

Bucureşti 15/01/96.

Ion Varlam.