Conceptul de criptocomunism
Au trecut zece ani de când cel mai
important om politic al României postdecembriste a intrat în eternitate.
Dincolo de emoţia firească pe care o simţim atunci când îi rostim numele,
dincolo de evocarea plină de admiraţie pentru omul politic, gânditorul şi omul
Corneliu Coposu, poate cel mai adevărat omagiu cu care suntem datori este acela
de a-i duce mai departe opera. Iată de ce cred că aprofundarea gândirii sale
politice, aplicarea ei în condiţiile economice, sociale şi politice de acum şi
din viitor este o obligaţie de onoare pentru noi toţi.
Corneliu Coposu nu a fost un politolog, dar îndelungata sa
carieră politică presupune o gândire politică, presupune acele faimoase
principii de la care nu s-a abătut
întreaga viaţă. Din discursuri şi interviuri se poate reconstrui un adevărat
sistem de gândire, bine articulat, coerent, capabil să dea sens şi ideal
acţiunii politice. Ezitările, chiar neîmplinirile politicii postdecembriste din
România sunt cauzate în mare parte şi de gândirea politică ezitantă, confuză,
care nu defineşte întâi termenii, pentru a ne putea înţelege. Imediat după
1989, termenii de „neocomunism” şi „criptocomunism” se foloseau nediferenţiat
şi cu un conţinut destul de confuz, emoţional, uşor de manipulat. Pe internet
am găsit 837 pagini pentru „neocomunism” şi 177 pagini pentru „criptocomunism”.
Dacă Piaţa Universităţii s-a autodefinit ca „zonă liberă de neocomunism”, dacă
în primii ani de după evenimentele din 1989 a existat un pericol real de
instaurare la noi a unui neocomunism cum s-a întâmplat în multe ţări din fostul
spaţiu sovietic, noţiunea nu trebuie confundată cu „criptocomunismul”, aşa cum
se mai întâmplă. Neocomunismul, ca şi neofascismul, reprezintă expresii
politice asumate de mişcări sau partide
care există în lume şi chiar aspiră la putere, cum se întâmplă în Rusia, ori în
Moldova. Şi la noi a fost partidul domnului Verdeţ, care era o clonă declarată
a fostului PCR. Neocomunismul a fost dezavuat de cei care au preluat puterea în
1989, după o uşoară ezitare a domnului Ion Iliescu, cel care declara că
Ceauşescu a „întinat idealurile socialismului” şi revoluţia din decembrie a
fost doar anticeauşistă, nu anticomunistă, deci aceste idealuri trebuie
reabilitate. Înţelegând faptul că românii nu mai vor să audă de comunism,
FSN-ul şi mai apoi PDSR-ul, scindat în PSD şi PD au adoptat un discurs mai mult
sau mai puţin anticomunist, avansând ideea de „democraţie originală” pentru
construcţia politică atât de abil realizată la umbra social-democraţiei, construcţie criptocomunistă, în
accepţia pe care o dă acestui termen Corneliu Coposu.
Confuzia a continuat în aceşti ani. Ziarul „Dimineaţa”
scria în nr.55/ 1997 despre guvernarea CDR: „Aceste forţe politice ce îşi spun
în dispreţul adevărului „democratice”, acuzând, în acelaşi timp, fosta Putere
de criptocomunism sau neocomunism…”, iar domnul Traian Băsescu afirma, în
Curierul Naţional din 17 august 2001, că elaborarea unei legi speciale pentru
Rege este…criptocomunism ! Am dat doar două exemple din sute, pentru a arăta că
cei doi termeni, deşi foarte diferiţi, se confundă în discursul politic sau
jurnalistic. Este meritul lui Corneliu Coposu că a folosit în construcţia sa
politică postdecembristă conceptul de „criptocomunism” pentru a demonstra necesitatea
politică a unui front anticomunist unic, până la îndepărtarea acestui cancer
care încă roade ţara. Iată ce spunea în 1994: „Regimul comunist, prelungit în
România vreme de patru decenii şi jumătate, a avut ca principal efect nociv
asupra populaţiei din ţară imprimarea complexului relei credinţe, complexul
minciunii. Este foarte greu pentru persoane care s-au născut, au trăit şi au
exercitat profesiuni în comunism să se emancipeze de această concepţie. (…)
Acestui fapt se datoreşte şi încercarea de culpabilizare generală pe care o
imprimă şi caută să o lărgească puterea politică, pentru a solidariza în
răspundere pe toţi cei patru milioane de membri PCR, care nu au altă vină decât
aceea a pragmatismului care i-a
determinat să opteze pentru înscrierea în PCR, unde erau simpli cotizanţi.(…)
Oameni care în primele momente postrevoluţionare s-au ascuns de furia mulţimii,
odată cu consolidarea puterii
criptocomuniste a celor care au confiscat din mâna generaţiei tinere
revoluţia şi s-au prezentat ca „emanaţi” ai acestei revoluţii, odată cu
consolidarea puterii lor politice, au scos capul rând pe rând şi se manifestă
prin nostalgia faţă de trecut, pe de o parte, pe de ală parte prin încercarea
de demolare a democraţiei incipiente şi de organizare sistematică a unei
campanii de calomnii împotriva celor care au fost victimele persecuţiei
comuniste în trecut” (Tudor Călin Zarojanu, „Viaţa lui Corneliu Coposu”, Ed.
Maşina de scris, Buc., 1996, p.184). Definirea puterii politice din România ca
fiind criptocomunistă implica o anumită strategie politică, despre care vom
vorbi mai târziu. Acum este timpul să încercăm o aprofundare a acestui concept,
care nu a fost folosit pentru prima dată de spionul Pacepa, aşa cum a afirmat
acesta recent într-un interviu, este un concept prezent încă de la jumătatea
secolului trecut în literatura de specialitate. Tânărul şi foarte bătăiosul
Marc Grunet vorbeşte, de exemplu, în „La page libérale” din 6 nov. 2002 despre
criptocomunismul organizaţiei UNESCO şi în general al politicilor care se
fondează pe negarea individului liber în favoarea valorilor supreme ale
grupului. Globalizarea, statul mondial etc. duc după el la criptocomunism.
Meritul lui Corneliu Coposu este acela că a folosit conceptul de criptocomunism
în condiţiile specifice ale României postdecembriste şi mai ales că a elaborat
o strategie politică bazată pe acest concept.
Criptocomunismul se manifestă de cincisprezece ani la trei nivele:
instituţii, oameni şi mentalităţi. Ideea potrivit căreia coada câinelui trebuie
tăiată o singură dată, nu pe bucăţi, a fost respinsă cu violenţă de
guvernanţii roşii, deoarece o
radicalizare a reformei i-ar fi scos şi pe ei din joc. Frânarea, stoparea, sau
măcar încetinirea reformei a fost strategia politică a fostei nomenclaturi, a securiştilor
şi directorilor care au constituit, aşa cum arată domnul preşedinte Emil
Constantinescu, noua clasă politică. Oameni din afara mafiei de partid au fost admişi în măsura în care prezenţa
lor legitima criptocomuniştii. Chiar şi partidele istorice au fost acceptate
pentru legitimarea puterii politice. Domnul Ion Iliescu a acceptat chiar şi o
schimbare de putere, evident de
operetă, pentru a arăta cât de bine funcţionează democraţia. Schimbarea de care
vorbeam, cea din 1996, a adus la putere CDR şi pe Emil Constantinescu, dar cu
ce preţ ? Adevăratul câştigător a fost PD-ul, deoarece domnul Petre Roman a
devenit al doilea om în Stat, iar PD-ul a participat la guvernare, sabotând cât
s-a putut iniţiativele Convenţiei. Coaliţia a distrus Convenţia! În
administraţia locală au rămas aceiaşi oameni ai PDSR-ului, poliţia a rămas
aceeaşi, justiţia la fel. În cei patru ani de guvernare CDR s-a făcut mai mult
pentru România decât în toţi ceilalţi ani, dar cu ce preţ ? Oamenii nu s-au schimbat – a fost o adevărată
isterie pe tema „cederizării” instituţiilor, care a intimidat puterea –
instituţiile au rămas aceleaşi, marcate de corupţie, de birocraţie, de
slugărnicie, de hoţie, de lipsă de iniţiativă, de centralism. Să ne amintim
numai cu câtă ostilitate a fost întâmpinată ideea demilitarizării poliţiei. În
fond era o idee simplă, poliţistul nu mai trebuia să răspundă la ordin, ci să
apere legea. Acest lucru însă ar fi întors pe dos tot sistemul! De fapt, ideea
este valabilă încă, reforma s-a făcut şi în poliţie formal. Vechiul regim
comunist, fără Ceauşescu!, s-a ocultat în noua clasă politică, în noile/
vechile instituţii (în ministere sunt funcţionari de pe vremea lui
Gheorghiu-Dej!) . Avem astfel bine definite primele două nivele ale conceptului
de criptocomunism.
O cu totul altă viziune are domnul Cătălin Zamfir,
care în studiul său „Procesul politic în tranziţia din România: o explicaţie
structurală”, din „Sociologie românească”, vol. I, nr. 1-2, 2003, ediţie
electronică, susţine că după căderea comunismului partidele ar fi trebuit
structurate pe aşa numita „tehnocraţie”, o clasă care vine din statul comunist
foarte bine definită şi având toate competenţele necesare. Aceste partide,
treptat, în consens, ar fi construit programe şi ideologii proprii. Această socoteală
a fost încurcată de partidele istorice, care s-au încăpăţânat să nu moară, ba
chiar au creat tensiuni şi i-au obligat pe „tehnocraţi” să se înghesuie în
FSN=PDSR=PSD+PD. Activiştii şi securiştii au dispărut în studiul domnului
Zamfir, dacă nu cumva chiar ei sunt „tehnocraţii” fără de care nu putem
construi democraţia originală ! „Suspiciunea că importante forţe politice
intenţionează să reinstaureze comunismul într-o formă sau alta (gorbaciovism,
neocomunism, criptocomunism, „mentalităţi comuniste”, „apartenenţa la fosta
securitate”) a înveninat relaţiile între partide. Chiar recent, în discursul
unui important lider politic al opoziţiei (suntem în 2003!) a apărut acuzaţia
surprinzătoare de „bolşevism””(p.6). Partidele istorice mai mult încurcă, deoarece
sunt formate din oameni marginalizaţi de vechiul regim, deci incompetenţi,
intelectuali frustraţi, răzbunători, sunt dominate de o gerontocraţie care este
obsedată doar de trecut, de lupta anticomunistă. Partidele istorice şi toţi cei
care se opun partidului „tehnocraţilor” sunt împotriva democraţiei. Piaţa
Universităţii, venirea M. S. Regelui, contestarea alegerilor din 1990 sunt de
fapt manifestări elitiste, care se opun „voinţei colectivităţii”. Cuvântul
„colectivitate” este un cuvânt cheie în studiul domnului Cătălin Zamfir, ceea
ce plasează chiar acest studiu în zona conceptului de criptocomunism !
„Democraţia nu mai are nici o legătură cu „voinţa colectivităţii”, aceasta
putând fi „politic incorectă”, purtătoare a unei mentalităţi de tip comunist”
(p.7), citează oripilat autorul idei după el absurde. Nu înţelege, sau nu vrea
să înţeleagă faptul că tocmai această idee este adevărată, că nu ne putem baza
pe „voinţa colectivităţii” atunci când ea este formată din „oameni de tip nou”,
cu creierul spălat, manipulaţi timp de o jumătate de secol de o foarte bine
pusă la punct propagandă, cu mentalitate comunistă, chiar dacă nu se vede acest
lucru: este criptocomunistă !
A treia componentă - şi poate cea mai periculoasă - o
constituie mentalitatea. Colectivismul de care face atâta caz domnul Cătălin
Zamfir este cea mai puţin nocivă trăsătură a mentalităţii criptocomuniste. El
se corelează însă cu paternalismul, care-l face pe om inactiv, lipsit de
iniţiativă, hoţ sau corupt, incapabil să stea pe propriile picioare, să intre
în lupta reală pentru existenţă. El aşteaptă să i se dea şi se mulţumeşte cu
foarte puţin, cu cât i se dă. Nu-i adevărat că astea sunt trăsături negative
ale poporului român şi intelectualii care le discută dovedesc dispreţ faţă de
popor, aşa cum susţine domnul Cătălin Zamfir. Astea sunt trăsături ale
mentalităţii colectiviste şi paternaliste care a fost cultivată cu o
perseverenţă diabolică de propaganda comunistă. Pot oamenii ăştia să
reacţioneze normal la oferta de viaţă civilizată pe care o făcea domnul Raţiu
? Pot ei să nu fie manipulaţi cu
lozinci absurde ca „Vin moşierii”, „Noi muncim, nu gândim”, „Câmpeanu n-a
mâncat salam cu soia” şi altele de acest fel ? „Tehnocraţii” cunoşteau foarte
bine mentalitatea criptocomunistă a celor care formau „colectivitatea” şi în
toţi aceşti ani am asistat la o magistrală lecţie de manipulare a prostiei
indusă prin foame, frig, frică.
Nu toţi românii au fost „mancurtizaţi”. Electoratul
care gândea era, însă, fatal divizat. Iată de ce elementul principal al
strategiei politice a lui Corneliu Coposu a fost unirea tuturor forţelor
anticomuniste pentru salvarea ţării. „Părerea mea este că o organizare ideală a
alegerilor pentru doborârea criptocomunismului
ar fi alinierea Opoziţiei la un singur nivel, cu un singur candidat la
preşedinţie şi o singură listă” (op. cit., p.188), spunea el în 1995. Conceptul
de criptocomunism i-a servit lui Corneliu Coposu la elaborarea celui mai
eficace proiect politic al opoziţiei anticomuniste: Convenţia Democratică din România.
Succesul din alegerile anului 1996, când Corneliu Coposu nu mai era printre
noi, a fost o dovadă a eficacităţii practice a conceptului de criptocomunism.
Forţele cu adevărat democratice, anticomuniste, nu au avut din păcate în nici o
legislatură din ultimii cincisprezece ani puterea cu adevărat, pentru a salva
ţara. Ele au datoria să împlinească testamentul marelui om politic pe care îl
comemorăm, să se unească pentru a face din România un stat modern, european. În
acest sens conceptul de criptocomunism este important nu doar teoretic, ci şi
practic, pentru elaborarea viitoarelor strategii.
Prof.
Ioan Neacşu
Bacău