Comunismul este un cal mort ?
Crimele sunt imprescriptibile!
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - care
este formată din parlamentari a 46 de ţări! - a adoptat recent o rezoluţie în
care sunt condamnate crimele comise de regimurile comuniste. În documentul
adoptat sunt condamnate încălcările masive ale drepturilor omului, asasinatele
şi execuţiile individuale şi colective, moartea a milioane de oameni în lagăre
de concentrare, prin înfometare, deportări, tortură, muncă silnică şi alte
forme de teroare fizică în masă. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
unde sunt destui comunişti sau socialişti care au fost foarte deranjaţi de
ideea de proces al comunismului, nu a întrunit necesarul de două treimi din
voturile exprimate pentru a adopta şi alte două documente propuse de raportorul
PPE, anume proiectul de recomandare care face apel la guvernele Europei să
adopte o declaraţie oficială de condamnare internaţională a crimelor
regimurilor totalitare comuniste şi proiectul de recomandare în care se făcea
apel la guvernele Europei să adopte o declaraţie similară şi să întreprindă
anchete juridice ale persoanelor implicate în crimele comise sub regimurile
totalitare comuniste. Concret se propunea guvernelor fostelor ţări comuniste să
formeze Comisii naţionale de Evaluare, să relaxeze Legea Arhivelor, să modifice
manualele şcolare, să instituie o Zi Memorială, să înfiinţeze Muzee şi
Monumente publice. Acest rezultat al votului a fost foarte diferit interpretat,
de la satisfacţia pentru faptul că totuşi primul document a fost adoptat, deci
după cincisprezece ani de la căderea comunismului, în sfârşit se face un pas
înainte, până la dezamăgirea cu care se constată că în Europa putem vorbi de un
comunism, fie şi travestit în social-democraţie, încă foarte puternic.
Doamna Monica Lovinescu povestea că, ajunsă în Parisul
de după război, era privită cu ostilitate de cei mai mulţi dintre intelectualii
din capitala Franţei, atunci când auzeau că este refugiată din România: „Cum,
ai formidabila şansă de a construi comunismul în România şi tu vii aici, în
capitalismul acesta muribund (sau „în putrefacţie”)?” Probabil încă mai sunt
mulţi dintre aceia care cred că toate ororile regimurilor comuniste criminale
sunt inventate, că omenirea nu poate fi salvată de la pieire decât de comunism.
Încercând o primă diversiune care să abată atenţia de
la pericolul pe care încă îl reprezintă comunismul, domnul Silviu Brucan spunea
că un proces al comunismului este inutil, deoarece „comunismul este un cal
mort”. O altă diversiune, poate mai gravă, este cea lansată de domnul Ion
Iliescu, atunci când spunea că se doreşte condamnarea a patru milioane de
români, câţi au fost membri de partid. Când s-a lansat ideea procesului
comunismului, atât AFDPR-ul, cât şi Alianţa Civică au precizat două principii
esenţiale: răspunderea pentru crime nu poate fi decât personală, nu pot fi
răspunderi colective, trebuie pornit de la prezumţia de nevinovăţie şi nu este
vorba de toţi cei patru milioane de membri de partid, ci de nomenclatură,
activişti şi securişti, de cei care au fost salarizaţi şi au beneficiat de tot
felul de avantaje pentru a institui teroarea.
După cincisprezece ani constatăm că prezenţa lor în
structurile tuturor partidelor şi în administraţie este principala frână în
efortul nostru de a progresa. Legea lustraţiei, cerută de proclamaţia de la
Timişoara şi mai apoi de Piaţa Universităţii, care solicita ca timp de cinci
ani (un lustru este de cinci ani!) foştii activişti şi securişti să nu ocupe
funcţii publice nu presupunea nici procese penale, nici ani grei de puşcărie
(de mulţi probabil meritaţi cu vârf şi îndesat!) ci doar o retragere pentru a
nu mai face în continuare şi mai mult rău, cum s-a şi întâmplat. Această lege
acum este tardivă, oricum nu ar trebui să se mai pună problema celor cinci ani,
deci nu ar mai trebui să se numească „a lustraţiei”. Suntem nevoiţi să
constatăm că, dacă răsturnarea lui Ceauşescu a reuşit, revoluţia anticomunistă
este departe de a se fi încheiat.
Să facem puţină istorie, poate învăţăm ceva din ea.
În iarna atât de friguroasă, dar atât de plină de
speranţe în care a căzut Ceauşescu, la prima conferinţă a Sindicatului Liber
din Învăţământ din Bacău am propus o Moţiune care devansa cu o lună Proclamaţia
de la Timişoara şi care, cu toată opoziţia unui grup agresiv din sală, a fost
adoptată. Iată textul integral: „Conferinţa Sindicatului Liber din Învăţământul
judeţului Bacău cere Inspectoratului Şcolar al judeţului Bacău să nu permită
integrarea în învăţământ a nici unui activist din aparatul de partid, utc sau
cultural, nici ca suplinitor, nici ca titular. Motivăm această hotărâre prin
aceea că aparatul de partid, utc şi cultural a fost principalul profitor al
dictaturii comuniste, s-a dovedit incapabil şi corupt, deci nu prezintă
calităţile morale necesare în munca de educaţie. Cerem de asemenea Ministerului
Învăţământului să ia măsuri ferme în
acest sens în tot învăţământul românesc. 4 februarie 1990.” (Catedra, an I,
nr.5, 5 martie 1990, p.1). Spre surpriza mea, ministerul a ţinut cont de
această moţiune; în regulamentul de numiri şi transferări a apărut exact
formularea de mai sus, dar cu o virgulă, după care mai erau câteva cuvinte:
„dacă nu are catedră rezervată”! Ori spuneţi-mi care activist nu avea prima
grijă să-şi rezerve cea mai bună catedră ?
Şi totuşi, atunci când Parlamentul Europei ezită, este
datoria noastră să luăm iniţiativa. Alianţa Civică in Bacău a cerut adoptarea
unei legi care să declare imprescriptibile crimele comunismului, atât cele de
dinaintea lui decembrie 1989, cât şi cele de după căderea lui Ceauşescu. Am mai
propus elaborarea unei cărţi roşii care să cuprindă numele tuturor activiştilor
şi securiştilor, atât din judeţe, cât şi din Capitală, însoţite de funcţii şi de cariera lor
postdecembristă. Dacă Guvernul României, fără să aştepte recomandări de la
Parlamentul Europei, organizează o structură de analiză a datelor necesare unui
proces al comunismului, nu putem decât să ne bucurăm.
Trebuie să înţelegem însă că tot ce s-a făcut până
acum în acest sens, s-a făcut din iniţiativa societăţii civile. Memorialul
Sighet şi şcoala de aici, programul de istorie orală, la care au participat
sute de elevi şi studenţi, apariţia a sute de cărţi, construirea unor monumente
reprezintă efortul societăţii civile de a lupta cu balaurul. Instituţionalizarea
luptei împotriva comunismului va face posibilă şi îndepărtarea tovarăşilor din
funcţiile publice, şi un adevărat proces al comunismului, asemănător celui
intentat nazismului, crima este crimă indiferent de culoare, şi mai ales un
amplu proces de educaţie anticomunistă. Un obiect care să fie obligatoriu în
şcoli ar trebui să arate elevilor adevărata faţă a comunismului. Ziua Naţională
de luptă împotriva comunismului, care este 15 Noiembrie, ar trebui comemorată
cu solemnitate în toate şcolile şi bisericile. La mănăstirea Petru Vodă,
părintele Iustin a aşezat la loc de cinste moaşte ale unor mucenici căzuţi
jertfă regimului criminal. În faţa lor trebuie să ne plecăm fruntea ca în faţa
tuturor sfinţilor Bisericii. Comunismul nu-i un cal mort, cum încearcă să ne
liniştească domnul Silviu Brucan. El este cu atât mai periculos, cu cât
afectează mentalitatea, atât individuală, cât şi colectivă. Europa n-are decât
să voteze sau nu tot felul de recomandări. Guvernul nostru este de apreciat
pentru faptul că a pornit instituţionalizarea acestei lupte. Însă educaţia, dar
mai ales credinţa ne va mântui.
Ioan NEACŞU