43

PROPRIETATEA GARANTATĂ

"Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular." Aşa sună articolul 44 (2) din Constituţia României şi liberalii au luptat mulţi ani cu socialiştii din parlament pentru a impune acest principiu fără de care nu există civilizaţie modernă. Principiul garantării proprietăţii de către stat este acum la loc de cinste în legea noastră fundamentală, avem un guvern şi chiar o primărie care se declară liberale, hai să vedem cum se aplică la Bacău concret acest principiu.

Zilele trecute am rămas fără telefon. Am reclamat la RomTelecom, a venit prompt o echipă să vadă care-i defecţiunea şi ce credeţi că se întâmplase ? Cablul de telefonie fusese pur şi simplu tăiat de nişte muncitori care instalează contori pentru energia termică. Planşeul de beton nu mai poate fi spart pentru a poziţiona un nou cablu, echipa de la RomTelecom a făcut o improvizaţie spânzurând un cablu de la panou până unde, prin spargerea peretelui, a putut să facă nişte conexiuni aproximative. Un muncitor mi-a spus resemnat că asta este a treia scară unde se întâmplă acest lucru. Poate CET-ul, sau cine montează aceste aparate a fost sesizat de la primul incident, dar nu-i pasă. Nimeni nu-l dă în judecată, nimeni nu-i cere despăgubiri, deşi tot în Constituţie scrie: "Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii" (art44,al.5).

Mai absurd, la scările blocurilor au apărut nişte anunţuri care cuprind extrase dintr-un ordin al preşedintelui A.N.R.S.P.G.C. privind metodologia de repartizare şi facturare a consumurilor individuale de energie termică în imobile de tip condominiu, potrivit căruia proprietarii care deţin centrale termie de apartament au obligaţia să izoleze termic ţevile care trec prin apartamentul lor şi comitetele executive ale asociaţiilor de proprietari trebuie să întocmească un proces verbal de constatare. Politrucul care a semnat un asemenea ordin (publicat în Monitorul Oficial !) habar n-are de Constituţie, cred că nici nu ştie ce guvern avem, iar cei de la CET nu ştiu că Bacăul are o primărie liberală (Oare cei de la Primărie ştiu ?...). Cum este posibil ca să mi se impună o anumită lucrare în apartament, atâta timp cât eu nu am nici un fel de contract cu CET-ul sau cu alt furnizor de energie termică ? Dacă facem un contract, eu voi pretinde să-mi plătească CET-ul chirie pentru faptul că-mi tranzitează apartamentul cu ţevile lui, iar dacă nu, n-are de cât să le taie. Cum este posibil ca nişte reprezentanţi ai asociaţiei de locatari, pe care eu nu i-am ales, deoarece nici nu sunt membru al asociaţiei, în sensul că nu am făcut o cerere de înscriere, să intre în apartamentul meu să verifice dacă am izolat ţevile sau nu ? Articolul 27 din Constituţie spune că domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. De zeci de ani CET-ul ia multe miliarde de la populaţie, de la şcoli, prestând nişte servicii mizerabile, iar acum, când proprietarii de apartamente au făcut unii sacrificii mari pentru a-şi monta o centrală termică de apartament şi pentru a nu mai arunca bani pe fereastră şi vede că nu mai are cu ce plăti salarii de sute de milioane unor directori incapabili să optimizeze sistemul, recurge la obligativitatea consumului colectiv, care timp de jumătate de secol a ascuns prostia şi incompetenţa, ba chiar le-a răsplătit ! Cum se implică Primăria în acest conflict ? Cum apără Constituţia şi principiile liberalismului, pe care pretinde că le reprezintă ? Eu cred că reacţia sănătoasă va veni până la urmă tot din partea proprietarilor, care pur şi simplu le va închide uşa în nas celor veniţi "în control"!

5 octombrie

44

Protecţia socială

Recent PSD-ul şi PRM-ul, ca să mai tragă de timp în Parlament, au iniţiat o moţiune pe tema pensiilor şi au adus la galerie circa două sute de pensionari care să aplaude spectacolul oferit de vajnicii luptători pentru drepturile pe care ei înşişi le-au croit strâmb, printr-o lege făcută să mărească pensiile celor care au fost înainte de 1989 activişti, securişti, directori etc. Principiul potrivit căruia pensia se stabileşte în funcţie de cât a cotizat pensionarul de-a lungul întregii vieţi active este valabil doar într-un sistem de asigurări în care fiecare plăteşte cotizaţia cât vrea şi primeşte apoi după cât a plătit. În economia socialistă nimeni nu te întreba cât vrei să cotizezi, iar salariile erau stabilite după criterii de partid. Inechitatea în care au trăit o viaţă cei care ies la pensie o văd perpetuată şi prin această lege. Parlamentarii reprezentanţi ai fostei nomenclaturi, în loc să verse lacrimi de crocodil de la tribună pentru a impresiona galeria, mai bine ar iniţia o revizuire a legii. Pensionarii nemulţumiţi nu ar trebui să caşte gura de la galeria parlamentului, ci ar trebui să dea statul în judecată, cerând înapoi cotizaţia dată timp de patruzeci de ani, lună de lună. Pensia nu este "protecţie socială", omul care a muncit o viaţă nu stă cu mâna întinsă ca domnii parlamentari să-l milostivească, el cere banii pe care i-a depus la Casa de Pensii ca la o bancă. Povestea absurdă că suntem un popor de asistaţi, că cei câteva milioane care sunt activi muncesc pentru a plăti pentru ceilalţi, este o mare minciună. Pensionarul nu ia nici un leu din ceea ce produc tinerii, el îşi cere doar banii lui înapoi. Acest lucru nu-l înţeleg nici măcar cei care lucrează la Casa de Pensii. Am fost recent pe acolo şi m-a îngrozit mizeria, lipsa de confort şi de atenţie cu care sânt primiţi pensionarii de nişte funcţionari care iau totuşi salarii din banii lor. De la director la portar, toţi ar trebui să se poarte cu pensionarii precum cu adevăraţii stăpâni ai acelei instituţii. Este adevărat că există şi pensii de invaliditate, de urmaş, chiar pensii sociale care intră în sfera protecţiei sociale, dar nu trebuie să le punem în aceeaşi oală, cum face actuala lege a pensiilor. Confuzia este tipică pentru modul de gândire socialist, pentru care aşa zisa "solidaritate socială" înseamnă tocmai o asemenea nivelare. Pentru buget este o adevărată mană cerească, deoarece fondurile casei de pensii, ori cele ale sănătăţii, pot fi astfel deturnate spre sectoare rentabile...

Pentru că veni vorba de fondurile pentru Casa de Asigurări de Sănătate, trebuie să observ că s-a dus şi aici o campanie de presă absurdă pe tema plăţii asigurărilor de sănătate pentru bătrâni, copii şi ţărani. O mulţime de politicieni şi ziarişti au ţipat indignaţi că guvernul vrea să-i pună la plată pe ţăranii care n-au un leu, sau pe bătrânii cu o pensie de mizerie. Adevărul este însă că nu mai putem pretinde medicului să facă muncă patriotică, precum în socialism. Un doctor dintr-o comună cu câteva mii de ţărani care nu plătesc, de unde ia contravaloarea muncii sale ? Un pensionar care stă toată ziua la uşa medicului de familie, fără să plătească nici un leu, cheltuieşte banii pe care-i plăteşte un salariat, care n-are timp de medic. Ideea unui pachet de servicii medicale asigurat în contul banilor pe care medicul de familie îi ia de la CAS mi se pare absolut echitabilă. Cine nu-l consumă, treaba lui, cine-l depăşeşte, să plătească. Poate să pară dur ce spun, dar trebuie să ieşim odată din acest colhoz al solidarităţii sociale. Protecţia socială adevărată trebuie să o facă statul, nu pensionarii, nu medicii, nu "solidaritatea" care înseamnă să iau de la cine are cât de cât şi să dau la cine nu are. Moromete îi spunea fiului său, proaspăt activist de partid: "Eu înţeleg că voi, comuniştii, vreţi ca toţi să fim egali şi sunt de acord cu voi. Dar de ce să fim toţi egali în sărăcie şi nu în bogăţie ?". Ministerul agriculturii n-are de cât să plătească asigurarea de sănătate pentru ţărani, ministerul muncii şi protecţiei sociale n-are de cât să plătească asigurarea de sănătate pentru pensionari şi pentru cei asistaţi social, astfel încât medicii să nu mai facă muncă patriotică. Statul român trebuie să înţeleagă protecţia socială în spiritul Constituţiei, ca pe o obligaţie, dar o obligaţie a statului, nu a cetăţenilor. Cât îi priveşte pe pensionari, toţi trebuie să înţeleagă, de la parlamentari şi miniştri, până la portarul de la Casa de pensii, că ei nu sunt asistaţi social, ci sunt (sau ar trebui să fie!) rentieri ai unei munci de o viaţă.

10 octombrie

45

Plebiscitul la români

Domnul preşedinte Mircea Geoană a avut zilele trecute năstruşnica idee de a ieşi în piaţă pentru a explica "boborului" cum devine cazul cu votul uninominal. Toneta cu pliante a stârnit curiozitatea câtorva gospodine, care alături de fideli ai PSD-ului au luat parte cu entuziasm la "acţiune". În acest peisaj balcanic, domnul Mircea Geoană nu se potrivea deloc, nu era de acolo, diplomatul obişnuit cu saloanele zâmbea stingher stând pe marginea trotuarului. Poate că totuşi acţiunea a dat roade, poate că cei câteva zeci de viitori votanţi s-au lămurit cum este cu votul uninominal şi parlamentul unicameral. De cât timp este nevoie, însă, pentru a lămuri tot electoratul ? Şi oare chiar au înţeles ceva din pliantele tipărite de PSD şi din explicaţiile domnului preşedinte cei care se înghesuiau în jurul tonetei? O tânără care tocmai ieşea de la "prelucrare" a fost întrebată de reporterul unei televiziuni ce a înţeles despre votul uninominal. "Este simplu, a răspuns tânăra, foarte convinsă. Voi vota cu PSD-ul !" La întrebarea despre parlamentul unicameral, a zâmbit telegenic şi a preferat să nu răspundă. Tânăra din reportajul televizat este un simbol al electoratului român. Imensa majoritate habar nu are despre ce este vorba, iar cei câţiva care ştiu, nu au nevoie de explicaţiile domnului preşedinte. Cum să decizi prin referendum o problemă atât de importantă cum este legislativul, când cei chestionaţi au un singur răspuns la orice întrebare: "Mie îmi dă ceva?", sau "Se măreşte pensia?"

Dacă domnul preşedinte Traian Băsescu doreşte să experimenteze plebiscitul, îi propun să întrebe ţăranii dintr-un sat tulcean dacă sunt de acord să li se omoare găinile, chiar şi după ce un doctor le va vorbi despre virusul gripei aviare ! Acela ar fi un referendum real, deoarece votanţii ar exprima un punct de vedere despre însăşi viaţa lor. Pentru ei orătăniile sunt o soluţie de supravieţuire, în timp ce votul uninominal sau parlamentul unicameral sunt precum loturile de pe planeta Marte vândute la Buhuşi. Referendumul pe care vrea să-l provoace domnul preşedinte Traian Băsescu nu va exprima voinţa electoratului, deoarece electoratul nu-şi poate exprima nici măcar opinia în legătură cu ceva despre care nu ştie mai nimic.

Care-i, atunci, scopul domnului preşedinte, de ce a cerut chiar schimbarea legii referendumului, care-i câştigul pentru el şi mai ales pentru ţară ? Constituţia este foarte clară (art.90), preşedintele poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea Parlamentului. Structura parlamentului, sau votul uninominal sunt probleme constituţionale pe care Parlamentul le poate pune în discuţie şi preşedintele poate consulta "boborul" doar cu privire la ce a hotărât Parlamentul. De ce atunci atâta tevatură ? Părerea mea este că domnul preşedinte Traian Băsescu vrea să folosească legea referendumului nu doar ca pe o jucărie prezidenţială, ci foarte pragmatic, pentru a exercita presiuni asupra partidelor care eventual îi ies din cuvânt. Se vede astfel că preşedintele nostru este mai mult decât un "jucător", el tinde, periculos, să treacă peste calitatea de "arbitru" pe care i-o conferă Constituţia, prin art.80 !

Invitat în România postdecembristă de Alianţa Civică, filosoful francez Jean-Francois Lyotard, pe atunci ministru al apărării în Franţa, spunea: "Voi, românii, după ce aţi rupt contractul social comunist, aveţi nevoie de un nou contract social." După trei luştri, noi încă ne ciondănim pe tema aceasta. Până nu vom avea un nou "contract social", pe care să-l respecte toţi, inclusiv preşedintele ţării, şi care să nu mai fie pus mereu în discuţie (vezi şi interminabila târguială din Parlament!), nu vom putea trece cu adevărat la joc : Nu poate fi joc cinstit fără un regulament acceptat de toţi şi fără un arbitru care să nu mai pretindă să fie şi jucător în acelaşi timp.

24 octombrie

46

Ministrul interimar

Domnul ministru Mircea Miclea a demisionat, supărat pe colegii de cabinet care au dat şi pentru 2006, ca-n fiecare an, prea puţini bani pentru învăţământ. Presa, politicienii ipocriţi din toate partidele, chiar şi sindicatele au aplaudat acest gest. Ministrul demisionar a fost rugat să mai stea o lună în fruntea ministerului, până se va găsi un nume tot atât de "celebru" care să accepte postul.

Domnul Mircea Miclea este, deci, ministru interimar. Dar interimar a fost domniasa de când a venit în fruntea ministerului. Cele două rapoarte publicate în acest timp, "Rezultatele obţinute în primele şase luni de la preluarea mandatului" şi "Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ", deşi însumează 155 pagini, nu fac decât să demonstreze sterilitatea guvernării. Avem în faţa ochilor o ficţiune formată din buline, grafice şi statistici. Totul este descriptiv, fără nici un fel de argumentare, fără nici o viziune, fără o "filosofie" a actului de guvernare. Raportările, atunci când se fac, sunt la documente ale Uniunii Europene, fără să ştie cititorul dacă e bine sau nu pentru România să ne aliniem la cutare "document". Domnul ministru a avut câteva "ţinte", mai ales pentru învăţământul universitar, pe care le-a atins doar teoretic. Aplicarea sistemului de credite transferabile presupune o recunoaştere a universităţilor noastre, de la Bacău, Vaslui sau Miercurea Ciuc, de către marile universităţi din lume. Confuzia care domneşte în acest sector al învăţământului românesc este evidentă, de la revolta profesorilor vârstnici sau contestarea rectorilor, până la demonstra]iile studenţilor de limbă maghiară. În raport domnul ministru spune că, din multele probleme cu care se confruntă învăţământul românesc, trei sunt cruciale: subfinanţarea cronică, apoi calitatea educaţiei şi descentralizarea sistemului de învăţământ. După cum se vede, domnul ministru a clacat la prima! Nici celelalte nu le-a dus dincolo de ficţiune, deoarece "Legea asigurării calităţii educaţiei" este inaplicabilă pentru simplul motiv că educaţia are multe imponderabile, vreau să spun componente care nu pot fi cuantificate şi "controlate". Profesorul are doi judecători: pe Dumnezeu şi propria conştiinţă. De fapt domnul ministru, care este psiholog, ştie că psihometria este o utopie, mai ales dacă ne ridicăm în zone superioare ale psihicului. Cu atât mai mult în domeniul educaţiei o evaluare este aproape imposibilă. Dacă vorbim însă de instrucţie, de achiziţionarea unor abilităţi şi deprinderi practice, aici se poate măsura eficacitatea şcolii. Problema învăţământului actual nu este atât instrucţia, cât educaţia. Şi asta este nu doar o problemă a şcolii, ci a întregii noastre societăţi. In materie de educaţie, însă, domnul ministru n-a suflat o vorbă. Ca să nu mint, vorbeşte despre "lifelong learning" doar ca principiu, dar nu are nici o soluţie concretă, mai ales de domeniul educaţiei. Noul regulament şcolar, care a făcut o oarecare vâlvă, vizează în special descentralizarea, cea de a treia "problemă crucială", dar rămâne tot în domeniul ficţiunii, deoarece nu există nici voinţa, nici putinţa de a-l aplica, de la directori de şcoli sau primari şi părinţi, până la factorii de decizie din minister.

Gândind pe buline, statistic, în "puncte tari şi puncte slabe" , fără argumente, fără o filosofie a educaţiei, domnul ministru a construit, cât a construit, o lume virtuală, cu credite transferabile, masterate şi doctorate, comisii de evaluare a calităţii educaţiei şi regulamente şcolare, toate fictive deoarece nu pornesc de la o realitate dramatică dar în multe privinţe sublimă: şcoala românească. Cu domnul ministru Mircea Miclea se întâmplă ceea ce se întâmplă cu mulţi colegi de guvernare, inclusiv (sau "mai ales"!) din judeţe: ei pot lua decizii, dar nu ştiu ce decizii să ia. Nu au înţelepciunea de a-i întreba pe cei care ştiu ce trebuie făcut. Cine poate nu ştie, cine ştie nu poate ! Şi ne trezim că, de la ministru până la directorul unei şcoli săteşti, toţi sunt... interimari !

21 octombrie

47

Salariile bugetarilor

Citesc uluit în presă şi pe internet despre faptul că soţia unui fost ministru al justiţiei, în prezent preşedinte al Comisiei de Integritate Morală a PSD (!!!), a fost numită de guvernul soţului său şefa unei bănci de stat, calitate în care a câştigat 7,2 miliarde de lei pe an, ultimul salariu fiind de 800 de milioane pe lună ! Destituită de actualul guvern, are tupeul să dea statul în judecată cerând 18 miliarde de lei despăgubiri. În acelaşi timp, profesorii fac o grevă de două ore pentru a li se mări salariul de 4,5 milioane cu vreo sută-două de mii de lei ! Absurdul situaţiei întrece orice absurditate cu care ne-am obişnuit în Absurdistan.

Să ne înţelegem: oricine poate câştiga oricât de mulţi bani, cu condiţia ca suma respectivă să se justifice. Dacă doamna de care vorbim ar fi fost salariata unei bănci particulare, putea avea orice salariu, proprietarul băncii face cu banii lui ce vrea. Dacă este însă vorba de o bancă de stat, atunci proprietari suntem noi toţi, iar guvernul administrează averea naţională în numele nostru. Aici nu mai poate fi vorba de salarii confidenţiale, transparenţa este necesară deoarece toţi plătitorii de impozite au dreptul să ştie cum sunt administraţi banii lor. Domnul Ţiriac, de exemplu, îşi poate plăti salariaţii cu cât vrea el, poate da sute de mii de dolari "confidenţial". Are doar obligaţia de a plăti impozitele legale, restul nu ne priveşte. Salariile plătite din buget, însă, la fel cu celelalte cheltuieli, avem dreptul să le cunoaştem, deoarece sunt banii noştri. Avem dreptul să ştim cine a făcut şi cu câţi bani Kitsch-ul din faţa palatului prefecturii, deoarece plătim impozite şi taxe locale. Avem dreptul să ştim câţi bani primeşte funcţionara de la ghişeu, la primărie sau la poştă, câţi bani primeşte poliţistul, procurorul, medicul, profesorul, ofiţerul, deoarece toţi aceştia îl servesc pe Măria Sa Plătitorul de Impozite. Ce face o şefă de bancă pentru a o plăti cu opt sute de milioane, în timp ce un profesor este plătit cu patru milioane şi jumătate ?

Pe de altă parte, miile de salariaţi ai statului au dreptul să ştie cum vor fi plătiţi în anul financiar viitor, pentru a hotărî dacă este oportun pentru ei să rămână funcţionari la stat, sau este mai bine să se angajeze la o firmă particulară. Mi-a căzut în mână acum câţiva ani o revistă din Franţa care publica, în noiembrie, salariile oferite de Stat pentru anul următor în armată, justiţie, sănătate, învăţământ, cultură, administraţie, pentru ca salariaţii să ştie cât vor câştiga dacă se angajează la Stat. Salariile bugetarilor ar trebui armonizate, astfel încât să nu existe diferenţe ameţitoare, cum este cea de la care am pornit acest comentariu. Eu am pledat în urmă cu mulţi ani pentru o asemenea lege, inspirată din legea lui Mihail Manoilescu din 1927. Domnul Văcăroiu, pe atunci prim ministru, chiar a elaborat o lege bazată pe celebrul salariu al secretarei-dactilografe, o ficţiune care n-a ţinut prea mult, deoarece fiecare categorie de salariaţi a cerut câte o lege specială, începutul făcându-l chiar parlamentarii. Acum profesorii cer o lege a salarizării în învăţământ, lege care nu cred că îi va avantaja faţă de ceilalţi bugetari. Din păcate cele trei sindicate din învăţământul preuniversitar sunt conduse de acelaşi triumvirat neschimbat de aproape cincisprezece ani, în ciuda faptului că nu a reuşit niciodată să obţină ceva, ba uneori a cerut chiar mai puţin decât era guvernul dispus să dea. În mod normal, cei trei ar fi trebuit să-şi dea demisia de onoare (sic!) de la primul eşec, dar ei continuă să iniţieze greve ridicole şi să mimeze negocieri din care nu obţin nimic.

Guvernul trebuie să înţeleagă faptul că aşa nu se mai poate. Ceauşescu se mândrea cu faptul că ajunsese la un raport de 1/7 între salariul minim şi cel maxim. Care este raportul între salariul de 4,5 milioane şi cel de 800 ? Sigur că nivelarea salariilor este o prostie, dar o ierarhizare a lor ar trebui să răspundă unei filosofii cu privire la valoarea, importanţa, nivelul de calificare etc. a salariaţilor, în aşa fel încât Măria Sa Plătitorul de Impozite să beneficieze de cele mai bune servicii oferite de Stat, iar salariaţii statului, "bugetarii", să aibă conştiinţa faptului că sunt plătiţi cinstit, după calitatea şi cantitatea muncii lor.

31 octombrie

48

Marea trăncăneală

Doamna demisionată de la Cotroceni a stârnit o adevărată furtună prin dezvăluirea unui secret al cancelariei prezidenţiale: domnul Tăriceanu a vorbit la telefon cu procurorul general când procuratura îl ancheta pe domnul Dinu Patriciu, procurorul l-a informat pe domnul preşedinte iar acesta a ţinut informaţia secretă. Cine a greşit ? Şefa cancelariei prezidenţiale are voie să spună tot ce ştie, nici o informaţie din cancelaria preşedintelui nu va rămâne secretă, măcar pentru perioada mandatului ? Domnul preşedinte are voie să ţină secretă o informaţie care este de interes public, anume faptul că domnul prim ministru intervine pe lângă procurorul general, (dacă a intervenit !) în anchetarea unui caz ? Domnul prim ministru are voie să se informeze cu privire la un caz în anchetă ? De când doamna fostă şefă de cancelarie a aruncat bomba, o adevărată furtună mediatică s-a pornit, iar domnul preşedinte Traian Băsescu, abia aterizat pe aeroportul Otopeni, a răspuns după ureche unor întrebări foarte agresive care nu urmăreau atât adevărul, cât bârfa. Încălzit de ploaia de întrebări, domnul preşedinte a spus la un moment dat că primul ministru trebuie "să-şi vadă de treabă", ca şi cum ar fi uşier la Palat ! A început un nou episod din marea trăncăneală, uriaşul spectacol care ţine la noi loc de politică. Politicienii noştri nu ştiu să ţină un secret, dar nici măcar discreţi nu sunt. În lipsa unor proiecte politice care să fie puse în operă şi care să le ia toată energia, ei stau toată ziua la bârfe, spunând nu ce au făcut pozitiv pentru ţară, ci mai ales ce au făcut rău adversarii, sau chiar inventând fel de fel de "scenarii". Dacă ştim că doamna Udrea a intrat în PNL în preajma alegerilor, pentru a deveni consilier în Consiliul Capitalei, dacă mai ştim că a fost recomandată de domnul Stolojan, apoi a fost luată la Cotroceni într-un post foarte important, dacă mai ştim că domnul Băsescu a demis-o acum câteva zile, ea a demisionat din PNL, deşi n-avea de ce să fie supărată pe partid, apoi a trântit "informaţia clasificată" (cu sau fără ştirea domnului Traian Băsescu?), dacă ne mai amintim cum a trântit domnul preşedinte guvernul lui Victor Ciorbea, atunci scenariul e gata ! Şi acum să te ţii câte sute de presupuneri şi variante de scenariu, infinit mai multe decât în cazul telefonului lui Sorin Roşca Stănescu, telefon care a atentat nici mai mult, nici mai puţin decât la cea mai înaltă instituţie a statului !

Problema transparenţei actului decizional la noi se înţelege greşit. Sunt cazuri în care decidenţii trebuie să păstreze discreţia, sau chiar secretul informaţiei un anumit timp. Este arhicunoscut cazul licitaţiilor. Dar şi o anchetă trebuie să se desfăşoare cu discreţie, chiar în secret. Un criminal este nevinovat până la sentinţa definitivă, deci mi se pare absurd ca doamna procuror care anchetează o presupusă crimă să apară la televizor şi să comenteze, riscând astfel să-l pună în gardă pe vinovat, sau să influenţeze completul de judecată. Circul mediatic organizat în jurul arestării domnilor Iacobov, Sechelariu sau Patriciu riscă să compromită, să producă grave daune morale unor oameni care poate vor fi găsiţi nevinovaţi. Miliardele de dolari pe care zice domnul Patriciu că le va pretinde drept daune s-ar putea să trebuiască la un moment dat să le plătească cineva. A închide un om fie şi numai pentru câteva ceasuri, doar ca să-l umileşti, mi se pare nu doar un grav abuz, dar şi un comportament primitiv. Eu sunt de acord să fie închişi toţi hoţii, dar numai după o judecată dreaptă şi o sentinţă definitivă. Domnul Botoş a dat şi a primit nenumărate telefoane în zbuciumata sa carieră. De ce tocmai telefonul domnului prim ministru, nevinovat în sensul că nu urmărea să influenţeze ancheta, nici nu avea cum, ci doar urmărea să se informeze, de ce doar acest telefon a stârnit atâta tevatură ? Doamne fereşte, iar îmi vine în minte un scenariu !

Nici în politică nu tot ce se discută în structurile de conducere ale unui partid poate fi făcut public. Amintiţi-vă de celebrele stenograme ale PSD-ului (adevărate sau false, iar dăm peste un scenariu!), vedeţi câtă trăncăneală se face pe nişte remanieri, posibile sau doar inventate, cât se bârfesc oameni capabili care nu au altă vină decât aceea de a se fi înhămat la căruţa statului. Ziariştii imaginează decizii pe care partidele sunt departe de a le lua, dar şi politicieni dornici să-şi vadă numele la ziar, sau să-şi sape vreun coleg aruncă informaţii, acuze, astfel încât cititorul scârbit de atâta bârfă sfârşeşte prin a-i pune pe toţi în aceeaşi oală. Problema viceprimarului de Bacău, sau a subprefectului, ar fi trebuit ca publicul nici să nu le ştie. N-au decât ca stafurile partidelor să se adune, să discute până în zori şi când au soluţia politică gata, să convoace o conferinţă de presă şi să o comunice. N-are rost să beşteleşti un om ca domnul Constantin Avram pe motiv că face doar administraţie şi nu face muncă de partid, asta este chiar o problemă de discutat între patru ochi! Adevărul este că domnul subprefect nu ştie să comunice, nici nu prea primeşte sfaturi, dar ăsta nu-i un motiv să fie schimbat din funcţie. Ideea că de la 1 ianuarie subprefectul devine funcţionar public şi este bine să fie prins pe post nu cel care este capabil cu adevărat, ci doar cine este agreat de partid, s-ar putea să fie o bârfă. Ca să arate că nu asta a urmărit, conducerea PD din Bacău să amâne schimbarea planificată până la 1 februarie ! Uite că am ajuns să fac şi eu speculaţii, "să bârfesc", dar asta pentru că domnii de la partidul respectiv îşi spală rufele în public. Ia să fi păstrat discreţia în legătură cu schimbările planificate, să discute în partid cât vor, iar când au ajuns la o hotărâre, să o comunice pur şi simplu!

In afară de numiri şi demiteri, de telefoane şi bârfe, politicienii noştri ar trebui să mai şi muncească. Altfel, ţara se duce de râpă, deoarece toată munca lor este o mare trăncăneală.

7 noiembrie

49

Frumosul cel de toate zilele

Zilele astea se desfăşoară la Bacău cel de al 12-lea Simpozion Naţional de Estetică. Grevele, sărăcia, luptele politice, mitocănia şi hoţia care ne înconjoară par să trimită în ficţiune un asemenea eveniment. Ajuns la a douăsprezecea ediţie, Simpozionul Naţional de Estetică organizat de Centrul Cultural Internaţional George Apostu în colaborare cu Academia Română şi Universitatea Bacovia a devenit totuşi o adevărată instituţie culturală. În 1992, când am iniţiat prima ediţie, am sperat într-un reviriment al esteticii în noua Românie. Visul meu de a avea o Academie de Estetică, o Revistă de Estetică şi un Simpozion Naţional de Estetică s-a împlinit doar în ceea ce priveşte simpozionul. Sper ca tinerii preocupaţi de problemele esteticii, fie că vin din filosofie, fie că vin din critica literară sau de artă, ori dinspre teoria artei, să ducă mai departe ceea ce am început eu în 1992, când cu ajutorul esteticianului Grigore Smeu de la Academie am organizat prima ediţie, având ca temă "Starea esteticului în lumea de azi". Încercam atunci să răspundem la întrebarea dacă lumea sfârşitului de mileniu mai are nevoie de estetică, dacă pragmatismul nu presupune o abandonare a acestor preocupări devenite caduce. Faptul că simpozionul a ajuns la a douăsprezecea ediţie este şi el un răspuns. Grigore Smeu a scris chiar o carte pe această temă, "Esteticul cotidian în lumea de azi" (Ed. Acad., 1992), în care nu se sfiieşte să abordeze infinita lume a esteticului cotidian, de la design la artizanat, de la estetica ceremoniilor la Kitsch, deoarece obiectul esteticii nu-l formează doar capodoperele marilor artişti. Esteticul este "pâinea noastră cea de toate zilele"; pentru a putea trăi cu adevărat trebuie să trăim frumos. La ediţia din 2002 părintele profesor, acad. Dumitru Popesc a vorbit chiar despre "Frumuseţea lui Dumnezeu şi frumuseţea lumii", subliniind faptul că Dumnezeu a făcut lumea frumoasă şi pe om sănătos, urâtul şi boala au intrat în lume datorită păcatelor oamenilor. Poate obiectul care nu ar trebui să lipsească din nici un plan de învăţământ este tocmai cum să trăim frumos. Lumea artificială pe care o face omul nu trebuie să contrazică armonia lumii lui Dumnezeu. Strada, de exemplu, trebuie să fie frumoasă, cu trotuarele sale, cu vitrinele sale, cu întreg frontul stradal, pe fundalul căruia trebuie sa treacă siluetele oamenilor îmbrăcaţi astfel încât totul să se armonizeze. "Zâmbetul social", cum spunea G. Călinescu, trebuie să se vadă pe chipuri. Întors din exil după 50 de ani, domnul Neagu Djuvara spunea că primul lucru care l-a şocat la sosirea în ţară a fost faptul că de pe chipul bucureştenilor se ştersese zâmbetul pe care-l ţinea el minte. De la comportamentul social, care nu costă nimic, până la construcţiile care ar trebui să se armonizeze între ele şi care costă multe miliarde, tot ce ne înconjoară poate şi trebuie să beneficieze de teoria estetică. Estetica poate să coboare din Academie în stradă, dar aşteaptă să fie solicitată. Când primăria instalează plăcinta din faţa Palatului Prefecturii, fără să întrebe pe nimeni, ca să iau doar un ultim exemplu, teoriile estetice pe care filosofi importanţi le elaborează şi le comunică în simpozioane cum este cel de la Bacău rămân în rafturile bibliotecilor bune doar pentru a fi citate în bibliografii savante. Estetica trebuie să coboare în stradă, dar asta nu depinde apropare deloc de esteticieni. Părintele Iustin de la Petru Vodă spunea, citându-i pe sfinţii părinţi din Filocalie, că lumea în care trăim este pridvorul raiului. Depinde însă de noi ca să vedem minunea lui Dumnezeu care ne înconjoară. Pentru asta trebuie să trăim în armonie cu această frumuseţe şi Estetica ne poate ajuta să înţelegem lumea din această perspectivă şi să ne bucurăm de viaţă.

10 noiembrie