Cum a dovedit Toader Şteţca ilegitimitatea regimului
Teoretic (formal), conform dreptului comunist şi statutului, CAP-urile erau asociaţii libere ale membrilor, forme de proprietate comună, exploatate în devălmăşie. Practic - ele au fost mici lagăre, în care ţăranii munceau aproape gratis pe pămînturile lor ("cooperativizate" prin uriaşă teroare), producînd pentru PCR, care procura astfel (prin decrete anuale de "contractare"- la preţuri ridicole) hrana necesară supravieţuirii marelui lagăr românesc.
Dacă s-ar fi reformat comunismul, CAP-urile s-ar fi putut transforma în asociaţii cu adevărat libere (asigurînd membrilor cîştigurile meritate) sau s-ar fi desfiinţat, conform statului, prin voinţa membrilor, exprimată în adunări generale ( în care s-ar fi hotărît returarea terenului fiecărui proprietar de drept şi modul de împărţire a capitalului acumulat de CAP: instalaţii, utilaje, construcţii, conturi, etc.). Ar mai fi rămas doar ca statul să compenseze trei decenii de jaf şi abuz, poate contribuind substanţial la fondul de pensii al cooperatorilor.
Dacă ar fi reuşit încercarea de revoluţie anticomunistă, CAP-urile ar fi fost declarate imediat nule de drept (create prin vicierea consimţămîntului şi menţinute prin sclavie). Terenurile ar fi revenit automat proprietarilor (inclusiv cele înstrăinate de statul jefuitor, cele folosite în alte scopuri fiind compensate corect). Capitalul acumulat trebuia distribuit conform contribuţiilor, prin înţelegerea membrilor. Statul urmînd a plăti datorii, compensaţii, sau pensii reparatorii. Putîndu-se foarte bine întîmpla ca, eliberaţi, oamenii cinstiţi să se întovărăşească de-a binelea, pentru a profita de eficacitatea agriculturii asociative.
Dar nu a fost să fie: nici reformă reparatorie, nici revoluţie corectoare. Contrarevoluţia FSN nu a avut ca mobil corijarea nedreptăţilor sau întărirea agriculturii, ci jefuirea devastatoare a terenurilor prinse în CAP-uri şi IAS-uri (şi a capitalului acumulat) - o pradă masivă pentru paraziţii post-comunişti, împrăştiaţi prin ţară. Tranziţia Criminală a combinat înşelătoria juridică cu spolierea de pe teren, reuşind "împroprietărirea" profitorilor fesenizaţi, cu cele mai valoroase loturi (la marginea şoselelor, lacurilor, oraşelor, etc).
Pentru a acoperi această lovitură, legea 18/1991 s-a dedat la o împroprietărire abuzivă (cu iz de retrocedare) dînd Comisiilor de desfiinţare (compuse din fosta nomenclatură CAP) dreptul de a împărţi cum/cui vor ("reconstituind" şi "constituind") … un pămînt care nu aparţinuse statului nici o clipă şi care nu a fost expropiat de la CAP-uri explicit ! Expropierea aceasta "tacită" şi inadmisibilă era mai evidentă în paragrafele care fixau soarta capitalului acumulat de CAP: o parte se putea vinde oricum (Tovarăşii si-au înzestrat gratis cumetrii cu tractoare, vaci, grajduri, etc.), o alta lua statul făţis : sediile - numite parşiv "clădiri cu destinaţie socială", sau tot ce nu se vindea la aşa-zisele "licitaţii".
Cît priveşte terenul, legea (prin exprimări abile - ca "nu neapărat", "de regulă") dădea comisiilor dreptul să acorde suprafeţe plasate oriunde. Aşa au ajuns proprietarii adevăraţi în fundul cîmpului sau pe coaste, în timp ce terenurile lor bine plasate - care azi valorează zeci/sute de euro metru pătrat - au fost acaparate de mafia locală (a se vedea situaţia comunelor suburbane, cucerite de roiuri de fesenişti, deveniţi cooperatori peste noapte).
Pentru a jefui pămîntul, s-au aplicat o multitudine de tehnici "juridice". De exemplu, nu s-au retrocedat proprietarilor decît suprafeţele trecute la rol, deşi se ştia că, pentru a evita arestarea (după nesfîrşite şicane, ameninţări, bătăi, arestări)- ţăranii chiaburizaţi declaraseră în roluri mai puţin decît realitatea. În loc să restabilească adevărul, pentru a favoriza acapararea pămîntului nedeclarat, regimul FSN a îngreunat sau blocat accesul la arhive. S-a dat pămînt pe baza mărturiilor vecinilor din 1962 - deşi cei care făcuseră cooperativizarea ştiau că între 1948 şi 1962 avuseseră loc o sumedenie de deplasări forţate. S-au respectat "comasările" arbitrare care au dus la schimbarea graniţelor între localităţi: încît o Comisie să se pomenească cu sute de hectare în plus (distribuite rapid clientelei) în timp ce alta - vecină - să constate pierderi… care au dus la aplicarea unor "cote de reducere" necompensate nici azi.
Etc.Etc…
Am fost silit la această minimă explicaţie, pentru a introduce în context "cazul Şteţca"- omul pedepsit pentru că a încercat să facă ce trebuia făcut. Un tînăr revenit în sat, care a crezut că a avut loc o adevărată revoluţie anticomunistă şi a trecut la o adevărată reparaţie. Descoperind, progresiv, că România era tot ocupată, de zbiri care trecuseră la jefuit. Omul care a fost declarat pericol public, doar pentru că a procedat la desfiinţarea normală a CAP-ului din Săpînţa, oferind un model contagios - periculos pentru regimul uzurpator. Omul pentru care sătenii drepţi au fost dispuşi să meargă pînă la razboi - cu duşmanii din sat sau chiar cu autorităţile. Pentru care ţăranii au băjenit pe la diversele instanţe în care era judecat şi au îngheţat alegerile (de la care el fusese exclus, abuziv). Pentru eliberarea căruia s-au luat ostatici. Omul care, părăsit de o societate românească prizonieră şi decazută - a fost silit să ia calea pribegiei. Şi care se întoarce după 20 de ani, ca să vadă dacă l-am uitat…
Numai înţelegând ce s-a întîmplat după 22 decembrie 1989 în satele româneşti se poate analiza pertinent acest dosar, se pot aprecia just semnificaţiile sale majore: sociale, economice, juridice, politice şi umane. Este tragic că după 1989 au fost atît de puţini dispuşi să apere dreptatea şi să încerce eliberarea reală a semenilor lor. Dar ca puţinii care ne-au salvat onoarea, cu preţul distrugerii vieţii lor, sînt daţi uitării - e de neiertat.
Lucrez de mult la o amplă analiză a tîlhăriei funciare feseniste, în care un loc aparte ocupă încercarea lui Toader Şteţca de a rezista potopului de injustiţie coordonat de guvernul de la Bucureşti. Pînă cînd voi finaliza această cercetare cu un raport complet CIVES, sper ca gruparea de articole de presă pe care o expunem pe site să fie suficient de expresivă.
Cel care chiar vrea să priceapă ce s-a întîmplat - nu se va împotmoli în fleacurile cu care banaliştii politici, mercenari ideologici ai sistemului, încearcă estomparea marilor sensuri ale luptei lui Şteţca (cutare adept a făcut cutare infracţiune, cutare critic susţine că Şteţca l-a nedreptăţit, cutare reclamant - că a fost lovit de susţinătorii lui Şteţca, etc.). Nu se va mira deloc că Şteţca a avut şi mulţi duşmani în Săpînţa: nu au existat doar victime ale comunismului, ci şi profitori şi slujitori ai săi (comuniştii locali, miliţienii conducători ai echipelor de informatori săteşti ai securităţii, şmecheri parazitari, etc.). Nu se va lăsa captat de înscenările care au vizat compromiterea lui Şteţca şi nici nu va fi jenat de "legile" încălcate de un luptător - pentru a apăra dreptatea ţăranilor - jupuiţi de un regim de aparentă legitimitate. Probabil că şi Horia sau Tudor au încălcat prevederile cu care "cei tari se îngrădiră" pentru a-şi apăra "averea şi mărirea" creată "prin bunuri ce furară". Şi ei au trebuit să spargă cercul "legal" al supunerii, ca să apere cauza dreaptă, dar atît de ingrată, a obidiţilor români.
In ce priveşte valoarea şi sensul adînc al acţiunii lui Şteţca, lectura "Proclamaţiei de la Săpînţa" este elocventă. Studierea onestă a dosarului justifică pe deplin adăugarea lui Şteţca în galeria eroilor populari. S-a opus unei forţe uriaşe, susţinut mai mult din gură, de la distanţă. Lăudat - dar nu însoţit. Dacă ar fi făcut şi alţii ca el, România ar fi azi liberă şi prosperă. Sperînd că face parte dintr-un front larg , Şteţca a vorbit fraţilor săi din Piaţa Universităţii. Dar s-a înşelat, neintuind distanţa dintre vorbăria revoluţionară şi fapta bărbătească, nebănuind capacitatea de "descurcare" (supunere, renunţare, trădare) a românilor, de orientare a intelectualilor. Puţini au chef azi să recunoască în Şteţca o victimă a dezertării generale. Avem atîţia dizidenţi, atîţia opozanţi, atîtea merite, atîţia combatanţi de catifea - şi nici un rezultat.
Ţin să subliniez că Toader Şteţca nu este doar o figură simbolică şi tragică a luptei pentru dreptate socială, nu este numai un erou, murdărit de ruşinoasa laşitate şi uitare a masei manipulate. El este şi un argument preţios pentru Procesul Comunismului, Contrarevoluţiei şi Tranziţiei Criminale. Acţiunea lui a revelat în veci misiunea regimului FSN-ist: acapararea avuţiilor strînse de statul comunist de la victimele sale. Singura desfiinţare corecta a CAP-ului a fost reprimată nemilos, cu mijloace stupefiante: S(ecu)RI-stice, mediatice, administrative, juridice şi militare. Aşa au cîştigat Petre Roman şi ai lui "pariul cu agricultura".
Fiind lovit de sistemul FSN-ist pentru că a vrut să facă dreptate, Toader Şteţca a demonstrat ilegitimitatea nocivă a acestui sistem. Condamnarea sa de către uzurpatorii statului român a însemnat auto-denunţarea farsei post-decembriste. Atacat de "Justiţia" strîmbată de uzurpatorii statului, Şteţca s-a luat după lumina dreptăţii. S-a pomenit rătăcit pe drumul corect, în timp ce majoritatea rămăsese sub cealaltă lumină.
Ioan Roşca, 29 iulie 2010
|