Incep, deci, mărturia mea sub semnul luminos al libertăţii.
Inainte de a începe să scriu, am urcat la etajul al 3-lea al turnului Eiffel, unde m'am rugat Domnului să-mi ajute să termin mărturia mea şi să redau cât mai fidel adevărul.
Am la dispoziţie două luni, după care trebuie să mă întorc în România.
La Paris mă apasă în permanenţă grija procurării unor mijloace minime de trai.
O altă dificultate o constituie faptul că sunt bolnav de ciroză hepatică (rezultat a aproape 10 ani de internare politică) şi trebuie să lupt din greu cu o stare de oboseală şi somnolenţă permanentă, specifică acestei afecţiuni.
Imi vin mereu în minte versurile lui Ion Minulescu:

     „Sunt obosit de drum şi-aş vrea
     Să dorm trei nopţi, trei vieţi în şir,
     Culcat pe-un aşternut, aşa
     Cum dorm culcaţi în cimitir."

După opinia medicilor, faptul că evoluţia bolii s'a oprit constituie un miracol. Toată mărturia o voi scrie din memorie, care odată era fidelă.
Nu voi putea pune lucrarea pe nicovală de douăzeci de ori, cum recomandă, pe bună dreptate, Boileau. O voi pune pe nicovală numai de două ori.
Rog cititorii să nu aştepte o operă literară. Să aştepte, însă, o mărturie adevărată, cu toate numele reale şi cu dialoguri exacte, care urmăreşte un dublu scop:
1. Să arunce o rază de lumină asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria României, pentru ca generaţiile viitoare să vadă ce se poate întâmpla când o ţară îşi pierde independenţa.
2.Să vorbească pentru cei care nu mai pot vorbi.
Conducerea românească ar trebui să judece pe toţi cei vinovaţi de represiunea gigantică împotriva poporului român, în perioada stalinistă.
Mă raliez opiniei lui Alexandru Soljeniţin nu este necesar ca aceşti criminali să execute o condamnare, ci numai să recunoască în mod răspicat că sunt nişte criminali.
Ar trebui, de asemenea, să se considere anii grei de închisoare politică drept ani de vechime în muncă, deoarece mulţi foşti deţinuţi politici, adevăraţi supravieţuitori, sunt grav bolnavi şi nu mai pot lucra pentru a realiza numărul de ani cerut de legea pensiilor.
Ar fi un act de dreptate în faţa lumii şi a istoriei. Rugăciunile, versurile, citatele şi maximele menţionate în această mărturie sunt numai dintre cele utilizate în închisori.
Cu ajutorul rugăciunilor, s'a rezistat în momentele când disperarea încerca să ne arunce în valurile morţii. Versurile ne-au fost un aliat de nădejde, fiindcă, aşa cum spune Therese d'Avila, „fără poezie viaţa nu ar putea fi tolerată."
Citatele şi maximele au fost o hrană sufletească excepţională, fiindcă filozofia este „laptele cel dulce al celor oropsiţi", după cum ne spune Shakespeare.
Mulţumesc tuturor celor care vor ajuta la publicarea acestei mărturii.
Fiind vorba de o mărturie, îi rog să nu schimbe nici un cuvânt, pentru a nu răni adevărul.

REMUS RADINA
Paris, 4 Iulie 1978