CAPITOLUL 9

 

Motto:

„ Voi, toţi ce-aţi plâns în întuneric Şi nimeni nu v'a mângâiat, Din lumga voastră 'ngenuncfiere, Sculaţi! Cristos a înviat!"

(Alexandru Vlahuţă)

 

Au venit şi Sfintele Paşti ale anului 1952. Am reci­tat colegilor două poezii pe care le recitam totdeauna de Paşti, atât în închisoare, cât şi după eliberare, une­ori chiar în biserică. Este vorba de poeziile ,,La Paşti", de Gheorghe Coşbuc şi „Cristos a înviat!", de Alexan­dru Vlahuţă. Sfintele Sărbători au fost totdeauna pri­lej de înălţare şi întărire sufletească.

Într-una din seri, a năvălit în baraca noastră un om cu capul roşu de sânge, care nu mai putea să vorbeas­că, ci răgea ca un animal şi căuta să se ascundă. Am rămas toţi îngroziţi. Nu bănuiam ce se putuse întâm­pla cu el, parcă intrase cu capul în gura unui tigru. Pro­fesorul Valeriu Basarabeanu a încercat să-1 liniştească, dar omul părea ieşit din minţi. Nu peste mult timp am aflat ce se întâmplase: nenorocitul se numea Maxim şi ajunsese la raportul comandantului Lazăr Tiberiu, care aluat o piatră şi 1-a lovit peste faţă, pânăi-a scos dinţii!

După câteva zile, am asistat la o altă scenă: Lazăr Tiberiu a scos în curte un grup de deţinuţi, pe care i-a pus să se culce în nişte bălţi cu apă murdară. Apoi i-a pus să facă broasca şi el îi lovea din spate cu piciorul în testicule.

Privind scena cu maiorul Lucian Dimitriu, pe fereas­tra barăcii noastre, i-am spus acestuia:

— Vă dau cuvântul de onoare că niciodată nu voi executa aceste culcări, cu riscul de a fi omorît!

Maiorul Dimitriu mi-a răspuns:

— Cred că acum gândeşti aşa, dar să ştii că în faţa lui Lazăr Tiberiu, de groază, vei uita de cuvântul dat. El ţine la această pedeapsă, pe care a aplicat-o şi la închisoara Făgăraş. Eu am fost de două ori voluntar pe front, de două ori rănit, dar îţi mărturisesc că mult mai greu este lagărul decât războiul!

Din acea zi, de câte ori treceam pe lângă coman­dantul lagărului, ştiind că s'ar putea să ne culce şi cum eram hotărît să nu mă culc, îmi aminteam de faţa plină de sânge a lui Maxim şi instinctiv îmi duceam mâna la faţă.

Dar s'a întâmplat şi inevitabilul. într-una din zile, Lazăr a oprit brigada noastră şi a ordonat:

—       Culcat!

Eu am rămas în picioare.

—       Culcat!, a răcnit el, din nou.

Dar eu nu m'am clintit. Atunci el s'a apropiat de mine şi mi-a strigat:

—       Mă, tu nu auzi să te culci?
I-am răspuns:

— Aceasta este o pedeapsă degradantă şi eu nu mă culc!

Lazăr mi-a strigat, ieşit din minţi:

—      Culcă-te mă, că te culc eu, pe veci!

Apoi s-a apropiat de mine şi cum eu nu m'am ferit, mi-a tras o lovitură puternică la carotidă. Am căzut în genunchi şi deşi eram foarte ameţit, am făcut efor­turi să rămân aşa. Lazăr mi-a strigat din nou:

—      Culcă-te, mă, nu auzi?

Văzând că tot nu mă culc, a început să se scarpine în cap, apoi a zis:

— Staţi puţin, să mă calmez! Luaţi pe banditul ăsta şi duceţi-1 la carceră!

Am fost dus la carceră, unde am început să-mi pi­păi faţa, pregătit să suport loviturile de piatră care-mi vor scoate dinţii. Se făcuse noapte, când am auzit că se deschide uşa carcerei. Mi-am făcut semnul crucii, aş­teptând masacrul.

Dar, spre uimirea mea, nu era Lazăr Tiberiu, ci Leon Humulescu, un deţinut care mi-a spus:

—      Domnul comandant a dat dispoziţie să mergi la baracă!

Nu ştiu nici azi de ce Lazăr nu s-a dezlănţuit îm­potriva mea, dar din ziua aceea nu a mai făcut nicioda­tă culcări cu deţinuţii.

La baracă mă aşteptau, îngrijoraţi patru prieteni ca­re asistaseră la scena în care refuzasem să mă culc: ma­iorul Lucian Dimitriu, comandorul Mocanu, profesorul Basarabeanu şi studentul medicinist Pârleţeanu.

Eu lucram tot la construirea de sobe din cărămidă şi mi se repartiza totdeauna un ajutor, pentru a-mi pre­para pământul galben şi a-mi aduce cărămizi.

Unul din ajutoare a fost profesorul Valeriu Basara­beanu, pe care-1 cunoşteam din Iugoslavia şi pe care 1-am învăţat să construiască sobe.

Un alt ajutor a fost Nicolae Ghiţă, din Bucureşti, Român macedonean, închis pentru a fi făcut parte din Partidul naţional-liberal. Era un om în vârstă şi eu îmi aduceam singur materialul, pentru a-1 scuti de eforturi. Nicolae Ghiţă era un bun Român şi un om de mare cu­raj, cu care am rămas prieten.

Am mai avut ajutor pe un tânăr arestat din armată şi condamnat la şapte ani închisoare, pentru vina de a fi ars cu ţigara un portret al Anei Pauker, în dreptul urechii. Chiar după ce Ana Pauker a fost aruncată de pe tron, bietul ostaş a continuat să facă închisoare!

In aceeaşi perioadă, a sosit la canal un lot de preoţi greco-catolici, închişi pentru vina de a fi refuzat să treacă la ortodoxism, după interzicerea bisericii greco-catolice. Am luat ca ajutor, pentru a-1 scăpa de munca distrugătoa­re, pe părintele Onofrei Pompei, din Sibiu, un om bătrân şi foarte firav. Eu îmi aduceam singur materialul.

După dictatul de la Viena, părintele Onofrei Pom­pei rămăsese în teritoriul ocupat de Unguri. Ungurii, după ce l-au maltratat, l-au dus în podul casei şi l-au spânzurat. Dar, minune: după plecarea asasinilor, frân­ghia s-a rupt şi părintele şi-a revenit!

Acum părintele Onofrei avea o privire care iradia o lumină stranie, el părea un adevărat sfânt.

In brigadă aveam un prieten romano-catolic, Vasile Ungureanu, din Roman, învăţător, cu care mergeam la părintele Onofrei Pompei, în timpul liber. Părintele ne spunea versete din Evanghelie sau rugăciuni.

Ungureanu încerca mereu să mă convertească la catolicism, dar l-am făcut să înţeleagă că sunt un orto­dox convins, care visează la unirea bisericilor. Trebuie să mărturisesc că şi organizaţiile politice, în special ţă­răniştii, liberalii şi legionarii, au încercat mereu să mă atragă în rândurile lor, aşa cum încercau cu miile de tineri neangajaţi. Eu nu voiam să mă încadrez în nici un partid, dar eram pentru o democraţie pluralistă, pentru recunoaşterea dreptului poporului român de a-şi alege în mod absolut liber partidul pe care-1 doreşte.

In această perioadă am cunoscut pe preoţii greco-catolici: Remus Păcuraru, Lungu şi Miclea, care mi-au plăcut pentru credinţa lor puternică şi pentru com­portarea lor.

La 12 Septembrie 1952, au fost înfiinţate două bri­găzi disciplinare: O. 1 şi O. 2. Brigada O. 1 avea ca bri­gadier pe faimosul torţionar Zubrinski, iar ca pontator pe Segal.

Zubrinski provocase multe suferinţe colonelului Badea Constantinescu, din Craiova, ofiţer decorat cu „Mihai Viteazul" şi om de mare caracter.

Brigada O. 2 avea ca brigadier pe torţionarul Mureşanu, iar ca pontator pe Mărăcine, student „reeducat".

Eu am fost mutat în brigada lui Mureşanu. Baraca noastră a fost izolată de restul barăcilor cu un gard de sârmă ghimpată. Tratamentul era foarte dur: muncă grea, raţia de mâncare redusă la jumătate, interzicerea de a primi scrisori sau pachete de la familie.

Vecinul meu de pat era Ionel Nacu, Român macedonean, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerci­ale. El era un om cinstit şi bun. Deşi era legionar, Ionel Nacu nu făcea nici o discriminare între cei pe care-i considera ostaşi ai neamului românesc. Nu mai vorbesc de atitudinea lui consecventă împotriva tiraniei, fiind­că în brigăzile O. 1 şi O. 2 aproape toţi oamenii erau caractere tari, care considerau, ca Rousseau, că pe lu­me „sunt bunuri mai de preţ decât viaţa şi care trebuie puse înaintea ei".

Concentrarea în aceste brigăzi a unor oameni care rămâneau cu fruntea sus a fost o mare greşeală a admi­nistraţiei lagărului, care se va întoarce ca un bumerang împotriva ei.

La mijlocul lunii Octombrie, mă aflam pe un şan­tier din apropierea comunei Ovidiu, unde trebuia să ali­mentez cu pietre mari un concasor. Dar cum brigadie­rului Mureşanu nu-i plăcea ritmul în care lucram, a în­ceput să ţipe la mine. I-am replicat pe acelaşi ton. Mu­reşanu m'a reclamat unui militar din gardă, Vrăjitorescu, din judeţul Buzău. Acesta mi-a aplicat un pumn în maxilar, rupându-mi un dinte. Din cauza acestui inci­dent, am luat o hotârîre care m'ar fi putut costa viaţa: pe data de 22 Octombrie 1952 voi declara grava lucru­lui, pentru toată perioada cât voi mai sta la Peninsulă. La 22 Octombrie se împlineau şase ani de când înain­tasem raportul prin care ceream plecarea din armată.

În ziua stabilită, l-am anunţat pe brigadierul Mure­şanu că nu voi mai lucra niciodată la Peninsulă.

Mureşanu a plecat cu brigada la lucru şi la poartă m'a reclamat că nu mai vreau să lucrez.

Am fost chemat la poartă. Locotenentul Vornicu a ţipat să ies la lucru, dar cum eu i-am spus că nu voi mai lucra niciodată în acest lagăr, m'a apucat de piept şi târîndu-mă m'a scos pe poartă, apoi m'a predat gărzii, dându-i dispoziţie să tragă, dacă voi încerca să plec. Le-am spus că pot ieşi pe şantier, dar nu voi lucra.

Ajuns pe şantier, m'am aşezat pe pământ şi am re­fuzat să lucrez.

In aceeaşi zi, brigadierul a raportat gărzii pe cole­gul Nistor Man, din Şieu, judeţul Maramureş, elev. Comandantul gărzii 1-a bătut în mod barbar. Dar, când s-a întors de la bătaie, Nistor, un tânăr slăbuţ şi blond, ţinea fruntea sus şi râdea. Această atitudine scotea din minţi pe torsionări.

Eu am fost mereu ameninţat, dar nu m'au mai bă­tut în acea zi. A doua zi nu m'au mai scos cu forţa pe poartă, ci m'au lăsat în baracă.

Mâncarea era distrugătoare, ceea ce a determinat pe colegii din lagăr să organizeze un ajutor în alimente fără precedent.

Intr'o zi, aflându-mă în ţarcul brigăzii, am vorbit cu un coleg despre Larousse. Brigadierul Mureşanu, ca­re tocmai trecea pe acolo, s-a repezit la mine, răcnind:

—      Ce-ai zis de Rus, ce-ai zis de Rus?
M'am întors spre el şi i-am replicat:

— Nu am vorbit de „Rus", ci de „Larousse". Dum­neata eşti cu gândul numai la Ruşi!

La fel s-a întâmplat cu ocazia unei percheziţii efec­tuate la mine acasă, mai târziu. Găsind un caiet cu idei extrase de mine din Emile, al lui Rousseau, maiorul de securitate Rădulescu m'a luat la fix:

—       Spune-mi de când scrii la Emile!

I-am replicat că dacă aş fi scris eu Emile, astăzi nu aş mai sta de vorbă cu el.

Jenat, a renunţat la ideea de a mă acuza că am scris un roman „subversiv".

Norocul lui Rousseau că s-a născut în secolul al XVIII-lea şi în Franţa.

În jurul datei de 1 Noiembrie, 15 colegi din brigă­zile disciplinare au fost puşi în lanţuri şi ridicaţi de la Peninsulă, din cauza atitudinii lor intransingente. Îi voi prezenta pe scurt: doctorul Ahile Sari, din Constanţa; căpitanul de geniu Iuliu Căpăţână, din Tîrgu Jiu; locotenentul de artilerie Dan Iliescu, din Bucureşti, fost coleg la Liceul militar ,,D.A.Sturdza; Arsenescu, din Bu­cureşti, comisar; Radu Simina, din Ploeşti, student; Octavian Rădulescu, din Bucureşti, student; Frunză, din Moldova, funcţionar; inginerul Vernescu, din Bucu­reşti; Grig Popoiu, din Panciu, elev; Nilă Roman, din Beiuş, student; Iordăchescu, din Buzău, elev; Curpăna ru, din Bacău, elev; Milan Heimovici, din Bucureşti, pastor protestant; Furduiescu, din Roman, funcţionar; David Tărcuţă, despre care am mai vorbit.

Pe data de 11 Noiembrie, mai mulţi colegi din bri­gada O. 2 au declarat greva lucrului. După ce adminis­traţia lagărului le-a promis îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, ei au renunţat la grevă. Cum eu am refuzat, în continuare, să ies la lucru, am fost dus la raportul lui Lazăr Tiberiu. Acesta mi-a citit motivul pentru care fu­sesem mutat în brigada disciplinară: „Activitate reac­ţionară în rândul studenţilor".

Mi-am dat seama imediat cine fusese turnătorul: Ion Stancu, din brigăzile studenţeşti, pe care încerca­sem să-1 schimb, cu câteva luni mai înainte.

Lazăr m'a ameninţat că va lua măsuri severe, dacă nu ies la lucru. Mi-a venit iar în minte pedeapsa pe care o aplicase el lui Maxim: scoaterea dinţilor cu piatra!

I-am declarat lui Lazăr că sunt ferm hotărît să nu mai lucrez la Peninsulă. Lazăr a dat dispoziţie să fiu dus la carceră. A venit noaptea, era frig şi eu eram îm­brăcat subţire. Pe la ora 22 s-a deschis uşa carcerei şi a fost închis împreună cu mine Minică, din Maramureş, elev. Era fără haină şi mirosea a sânge. Minică m'a ru­gat să-i pun mâna pe cap. Când i-am pus mâna pe cap, am rămas îngrozit: tot capul era numai cucuie şi era plin de sânge. Comandantul Lazăr îl bătuse cu un vă­trai peste cap şi peste un picior bolnav şi mai scurt. El aruncase mâncare colegilor mei din brigăzile disciplina­re şi fusese prins de brigadieri, care l-au dus la coman­dant. Lazăr 1-a bătut ore înşir, să declare cine i-a dat mâncarea şi pentru cine. Dar el nu a spus nimic.

Acum aştepta să fie anchetat din nou. Cum tremu­ram amândoi de frig, ne-am rezemat spate de spate, să ne mai încălzim. Apoi am căutat să-1 încurajez pe acest firav copil. I-am spus rugăciuni, texte evanghelice, poe­zii şi maxime, astfel că nici nu-i mai păsa de anchetă. Dimineaţa, pe la ora 7, copilul a fost luat. Nu l-am mai întâlnit niciodată.

Am fost scos şi eu din carceră, mi s-au bătut lan­ţuri la picioare şi împreună cu şase colegi, care refuzaseră lucrul în ajun, iar acum erau tot în lanţuri, am fost îmbarcaţi într-o maşină, spre o direcţie necunoscută.

Voi prezenta pe aceşti şase colegi: Ştefan Pintilescu, din Bucureşti, comandor de aviaţie; Petre Gheor-ghe, din Bucureşti, muncitor, comunist care luase parte la grevele de la Griviţa, din 1933; Bănică Matei, din co­muna Balaci, judeţul Ilfov, subofiţer; Matei Hang, din Ardeal, comerciant; Ion Tofoleanu, din Cărei, student la Facultatea de medicină din Cluj, care a trecut demn prin închisoarea Piteşti, Nistor Man, despre care am mai vorbit.