CAPITOLUL 6

Motto: „Mai presus de orice: rămâi credincios ţie însuţi şi aţa precum ziua urmează nop­ţii, nu vei putea trăda pe ni­meni. "

(Shakespeare)

 

In luna Octombrie, am fost transferat cu duba la Ji­lava. Care este istoricul acestei închisori? Regele Carol I dispusese construirea mai multor forturi pentru apăra­rea capitalei. Fortul nr. 13, construit sub nivelul pă­mântului, a devenit ulterior „închisoarea Jilava".

La Jilava ni s'a făcut o percheziţie amănunţită. Nu voi uita niciodată scena când gardienii Jilavei, înarmaţi cu ciomege, ţipau la Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, un om cu părul alb care, tremurând de fri­că, a trebuit să se aplece pentru a fi percheziţionat în rect!

Am fost repartizat la celula nr. 13 de la secret, îm­preună cu Manoilescu.

Aceasta era prima celulă pe mâna stângă.

M'am prezentat noilor colegi, care erau aşezaţi pe un prici de lemn cu două nivele.

Oamenii au fost impresionaţi de starea de slăbiciu­ne în care fusesem adus de Jugoslavi.

Nici nu m'am dezmeticit bine, că doctorul Marin Enăchescu, fost conferenţiar la Facultatea de medicină din Bucureşti, mi-a făcut o riguroasă vizită medicală.

Mi-a spus că nu am nici o boală, dar mă apropii de distrofic. Apoi a făcut următoarea propunere: la fieca­re masă, toţi să contribuie cu câte o lingură de mân­care din raţia lor, pentru a face un supliment pentru mine.

Am refuzat politicos, dar toţi au insistat să primesc, spunând că după o lună va trece la supliment un alt coleg, care va fi găsit de medic cel mai slăbit.

Este atât de impresionantă forţa morală a unor oameni înfometaţi, care mai au tăria să-şi rupă din bucătura lor insuficientă, pentru a ajuta pe aproapele să supravieţuiască!

La Jilava fusese înlocuit vechiul director, Berezowschi, despre care am auzit numai cuvinte frumoase. Din ordinul lui Teohari Georgescu, el a fost închis şi tortu­rat pentru atitudinea lui umanitară. în locul lui a fost adus Maromet, care te speria numai cu privirea. Maromet era bâlbâit şi nu era în stare să lege nici o propoziţiune. Dintre „colaboratorii" lui, citez pe cei cu care am venit mai mult în contact: Ivănică, Fătu, Geamănu şi sanitarul Oprea.

Voi descrie pe reţinuţii politici care au trecut prin celula 13, până la jumătatea lunii martie 1950, când am plecat la proces.

Mihail Manoilescu, despre care am mai vorbit, a fost ministru de externe în timpul dictatului de la Viena (1940), când s'a rupt trupul Ardealului în două.

Era un om foarte cult. Acum devenise foarte reli­gios, cum erau aproape toţi cei din celula 13.

in fiecare dimineaţă, după ce se spăla, se întorcea cu faţa la răsărit şi se ruga îndelung.

George Fotino fusese decanul Facultăţii de drept din Bucureşti, unde fusesem şi eu student. Dăduse de­misie din funcţia de decan, în semn de protest pentru numirea lui Mircea Manolescu ca profesor de filozofia dreptului, fără respectarea tradiţiei universitare. Făcu­se parte din conducerea Partidului naţional — liberal, fapt pentru care fusese închis.  Şi el devenise un om foarte religios şi aşa a rămas toată viaţa. Nu voi putea uita că la 26 Octombrie 1956 l-am întâlnit la o coadă imensă, în faţa patriarhiei ortodoxe române, aşteptând să sărute mâna sfântului Dumitru!

Coco Dumitrescu era profesor de procedura civilă, tot la Facultatea de drept din Bucureşti. Era specialist şi în dreptul minier şi fusese închis pentru vina de a fi fost directorul unei societăţi petroliere. Era un om foar­te bun şi cu un veşnic surâs pe buze. A avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 Martie 1977!

George Fotino, adresându-se lui Coco Dumitrescu şi mie, ne-a spus:  

— Triste, dar înălţătoare timpuri, când profesori ai Facultăţii de drept se întâlnesc în celulă cu studenţii lor, fiind prigoniţi pentru libertate!

În celula vecină se afla bătrânul profesor de drept administrativ Anibal Teodorescu.

Un mare număr de profesori ai Facultăţii de drept din Bucureşti au cunoscut apocalipsul închisorilor.

Citez pe câţiva: Istrate Micescu, George Strat, Dumitru Gerota, Ovidiu Sachelarie, Finţescu, Leon.

Marin Enăchescu era arestat fiindcă făcuse parte din Partidul naţional-ţărănesc. El se îngrijea neîncetat de sănătatea noastră.

Eugen Haţeganu, avocat, fratele celebrului doctor Iuliu Haţeganu şi al profesorului de la Facultatea de drept din Cluj, Emil Haţeganu, era arestat pentru vina de a fi făcut parte din Partidul naţional-ţărănesc. Ră­măsese un tenace greco-catolic, deşi confesiunea greco-catolică fusese interzisă în toamna anului 1948.

La ministerul de interne fusese torturat în mod în­grozitor: Brânzaru cu şleahta lui îi striviseră penisul.

Şi el a avut o soartă tragică: a fost găsit ucis într'o pădure, după evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956! El a fost vecinul meu de pat şi ne împrie­teniserăm în mod deosebit.

Eugen Dobrescu, un tânăr conferenţiar la Institutul de mine din Petroşani,era un mare matematician şi fusese închis fiindcă făcea parte din Partidul social-democrat.

Inginerul Mavrocordat, din familia domnitorului, era simpatizant ţărănist.

Niculescu-Malu, învăţător, fusese membru marcant al Partidului social-democrat.

Prin celula 13 au mai trecut: generalul de artilerie Mitrea; doctorul Petrasievici; avocatul Niţă; inginerii Folgo şi Diesler.

Deşi cei citaţi mai sus erau oameni de diferite nu­anţe politice, o solidaritate deplină domnea în celula 13.

Toţi aveam acelaşi crez măreţ: Dumnezeu şi de­mocraţia!

O activitate intelectuală permanentă ne ajuta să evadăm cu spiritul din celulă, tocmai ca în poezia lui Voiculescu:

 

Şi-atunci când iarna peste noi s'abate

Şi lupi şi neguri vor să ne sugrume,

Din albe piscuri de singurătate,

Luăm drum sufletului şi ieşim din lume.

Mihail Manoilescu ne-a vorbit despre două eveni­mente importante din istoria neamului nostru, în care a jucat un rol primodial şi pentru care a fost condamnat de toată lumea.

Primul a fost aducerea în ţară, în anul 1930, a rege­lui Carol al II-lea.

Toţi consideram că venirea lui Carol al II-lea a con­stituit o nenorocire pentru neamul românesc. Al doilea a fost semnarea dictatului de la Viena, din anul 1940, prin care ni se răpea jumătate din Ardeal. Manoilescu încerca să se scuze, afirmând că el a fost trimis la Viena pentru a îmblânzi pe Germani, care-1 considerau prieten.

El susţinea că ar fi obţinut câteva judeţe de la Ger­mani, iniţial hărăzite Ungariei. După expunerea lui Manoilescu despre dictatul de la Viena, a urmat o seară de poezie patriotică. Fiecare a recitat versuri despre Ardeal. Eu am venit cu două încercări originale, din care citez câteva strofe:

 

Ardealul (Decembrie 1944)

.........................................................

Bătrân castel, cu'mprejmuiri de munte,

Cu brazi înalţi şi Sarmisegetuze,

Murit-am îngânându-te pe buze

Şi sărutându-ţi brazdele cărunte!

     

            Cu braţ de fier, cu inimi de eroi,

Vom străjui de-a pururi la hotare.

De nu te-om apăra cu'nverşunare,

Să se dărâme munţii peste noi!

 

 

 

Noi nu ne-am jertfit în zadar (1946)

......................................................

Flăcăi voinici, cu glas de aramă,

Căzuta-au năvalnic, dând iureş.

Ca să fii mândră de mine, mamă,

Eu mi-am lăsat trupul în Mureş!

 

Eu nu sunt mort, mamă, respir,

Prin cute de steag, peste veac!

Mi-am dăruit lutul, ca bir,

Pentru ţară, pentru pământul dac.

 

Eu n'am putut suporta robia,

Am apărat libertate, credinţă.

Trebuia, mamă, pentru România,

Să-mi jertfesc pământeasca fiinţă!

......................................................

Manoilescu, care ştia câteva limbi străine, învăţase la bătrâneţe ceva engleză, de la Dan Brătianu. Acum îmi preda şi mie limba engleză.

Hârtie nu a existat niciodată în închisori. Dar oa­menii au inventat o metodă care se generalizase: se acoperea un ciob de geam sau o parte exterioară a gamelei cu o soluţie de săpun, se presăra puţin praf de var sau D.D.T. şi se lăsa să se usuce.

Apoi se scria cu un beţişor. Bineînţeles că acesta era un lucru riscant.

Manoilescu făcuse şi poezii în închisoare. El mi-a recitat o poezie despre închisoarea Jilava, cu o frumoa­să imagine: sârma ghimpată de pe închisoare era com­parată cu cununa de spini de pe capul Mântuitorului.

George Fotino ne-a povestit întâmplări din viaţa sa politică. Mie mi-a ţinut mai multe prelegeri din istori­cul dreptului românesc, curs pe care-1 preda la faculta­te şi la care nu dădusem încă examen.

După terminarea cursului, mi-a pus întrebări, apoi mi-a spus:

— Dacă Dumnezeu va face să ne întâlnim din nou la facultate, eu voi considera că examenul l-ai trecut astăzi!

Numai că nici unul din noi nu a mai ajuns la Fa­cultatea de drept.

Coco Dumitrescu mi-a ţinut zeci de prelegeri de procedură civilă, exact ca la facultate. La sfârşit m'a pus să-i povestesc tot cursul şi mi-a dat calificativul „bilă albă".

Eu luasem deja acest examen, dar la celălalt profe­sor, M.G. Constantinescu. In nici un caz nu mă putu­sem pregăti la acest examen ca aici, la Jilava.

Coco Dumitrescu mi-a ţinut şi prelegeri de drept civil anul IV şi de drept minier.

Fiind foarte slăbit, Coco Dumitrescu a urmat la suplimentul de mâncare după mine. Eu începusem să mă întremez.

Marin Enăchescu ne-a ţinut nenumărate prelegeri de anatomie.

Eugen Dobrescu ne-a predat algebră.

Inginerul Mavrocordat, care făcuse studii în Anglia ne-a predat limba engleză. Pentru pronunţarea corectă a vocalelor, ne-a alcătuit nişte fraze cu iz de închisoare. Voi cita frazele referitoare la vocalele A şi E: Our fate is to fast, because we have no fat in our food  (Soarta noastră  este  să postim, fiindcă noi nu avem grăsime în hrana noastră). Even when in bed, we freeze. (Chiar când în pat, noi îngheţăm).

Se apropia Crăciunul anului 1949. Pe lângă pro­gramul de post şi rugăciuni, în ajun am cântat şi colin­de. Eu am prezentat şi căpriţa, care se termina cu ur­mătoarele versuri:

Domnul Fâtu dacă vine Suge sângele din tine!

Fătu era un gardian foarte crud, ţigan din Jilava, care avea o expresie preferată: „Sug sângele din tine!" Am avut un mare noroc că Fătu nu a venit şi nici alţi gardieni.

Sau poate gardianul care ne păzea, uitând că e co­munist, a ascultat şi ci colindele şi nu a reclamat ni­mănui.

Trebuie să precizez că în această perioadă se apli­cau pedepse colective distrugătoare.

Cu puţin timp înainte, într'o seară, pe secţia noas­tră s'au auzit ţipete de groază. Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Oamenii dintr'o celulă au fost scoşi pe sală complet dezbrăcaţi (la Crăciun) şi crunt bătuţi cu ciomegele. După bătaie, bieţii oameni au fost închişi într'o celulă neagră, unde au fost ţinuţi dezbrăcaţi toată noaptea. Nu am aflat care era vina lor.

Mâncarea era foarte slabă, cea mai bună era consi­derată mâncarea de cartofi cu „intestine de pasăre". Uneori ne scoteau la aer, în ţarc. Plimbarea se făcea în cerc, exact ca în poezia lui Radu Gyr:

 

Din temniţa noastră, închisă' n milenii,

Ne-au scos în curtea hâdă, gardienii.

Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă,

Ne învârtim într' o circumferinţă.

 Păşim absenţi, mecanice cadenţe,

Făcând maneju-acestei penitenţe.

Reglementar, sub cerul ca o zdreanţă,

Păşim unul după altul, la distanţă.

Cu ochi de mort, cu faţă de mumie,

Strigoi în uniformă pământie,

In geometria cercului tăcerii,

Tăcem, cum ne ordonă temnicerii.

Intr'una din zile, pe când ne aflam în ţarc, am vă­zut la o fereastră de la secţia a II-a un bărbat care de­sena în aer o cruce mare cât fereastra. Am atras, discret, atenţia colegilor.

Iniţial, nu l-am înţeles, dar imediat ne-am dat sea­ma ce vrea să ne spună: era condamnat la moarte!

L-am privit atent şi i-am întâlnit privirea senină şi pătrunzătoare.

Am aflat că era artist şi se numea Emilian. Impre­ună cu el mai erau condamnaţi la moarte doi ofiţeri superiori de cavalerie: Eliade şi Tetorian.

In dimineaţa zilei de 13 Decembrie, ne-am trezit în rafale de arme automate.

Terciul ni s'a servit foarte târziu. Am aflat că atunci ar fi fost executaţi Emilian, Eliade şi Tetorian.

Mi-au venit în minte cuvintele lui Jammes: „Erois­mul este singurul înţeles al vieţii."

Asistenţa medicală era numai pe hârtie. Un reţinut politic din celula vecină se îmbolnăvise foarte rău. Gar­dianul a luat patru oameni din aceeaşi celulă, l-au pus pe bolnav pe o pătură şi l-au dus la infirmerie. Sanita­rul Oprea, care era o fiară, cum i-a văzut a pus mâna pe un ciomag şi a început să-i lovească cu furie pe cei ce transportaseră bolnavul.

Aceştia au fugit înnebuniţi. Dar la câteva zeci de metri şi-au adus aminte de bolnav. S'au oprit să se uite şi au rămas uimiţi: bolnavul fugea după ei de mânca pământul! Călăul Oprea îl vindecase cu ciomagul!

Intr'o zi, gardianul ne-a anunţat că suntem obligaţi ca pe viitor să spunem „să trăiţi!" gardienilor care vin la numărătoare. Ne aştepta deci o nouă umilinţă!

Majoritatea considera că trebuie să ne supunem, altfel vom fi torturaţi.

Eu am susţinut că nu este normal să spunem „să trăiţi!" torsionărilor noştri, cum face generalul Mociul ski. După lungi discuţii, bietul Eugen Haţeganu a găsit o soluţie: va spune numai el „să trăiţi!", totdeauna, pentru a-i salva pe ceilalţi de la umilinţă.

Aşa s'a procedat totdeauna în celula noastră. In pe­rioada cât am stat în celula 13, nu au existat delatori printre noi. Oamenii rămâneau credincioşi lor înşişi.

Termenul consacrat în închisori pentru denunţător era cel de „turnător", termen intrat în dicţionar şi de­venit odios pentru întregul popor român.

La mijlocul lunii Martie 1950, mi s'a spus să-mi fac bagajul. M'am despărţit cu emoţie şi cu tristeţe de a-ceşti fraţi de suferinţă, care făcuseră din celula 13 o adevărată sală de cursuri.

Profesorii de aici ajunseseră la concluzia că valoa­rea umană trebuie căutată în însuşirile morale ale indi­vidului. Aceeaşi afirmaţie o voi auzi din gura a sute de elite intelectuale, în închisorile pe unde mă va duce soarta.

De la Jilava am fost transferat la închisoarea Uranus şi judecat de Tribunalul militar Bucureşti.

La proces am fost obligat să pun lacăt la gură, din cauza familiei mele, care a plâns tot timpul.

Am primit o condamnare de cinci ani.