CAPITOLUL 6
Motto: „Mai presus de orice: rămâi credincios ţie însuţi şi aţa precum ziua
urmează nopţii, nu vei putea trăda pe nimeni. "
(Shakespeare)
In luna Octombrie, am fost transferat
cu duba la Jilava. Care este istoricul acestei închisori? Regele Carol I
dispusese construirea mai multor forturi pentru apărarea capitalei. Fortul nr.
13, construit sub nivelul pământului, a devenit ulterior „închisoarea
Jilava".
La Jilava ni s'a făcut o percheziţie
amănunţită. Nu voi uita niciodată scena când gardienii Jilavei, înarmaţi cu
ciomege, ţipau la Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, un om cu părul
alb care, tremurând de frică, a trebuit să se aplece pentru a fi
percheziţionat în rect!
Am fost repartizat la celula nr. 13 de
la secret, împreună cu Manoilescu.
Aceasta era prima celulă pe mâna stângă.
M'am prezentat noilor colegi, care
erau aşezaţi pe un prici de lemn cu două nivele.
Oamenii au fost impresionaţi de starea
de slăbiciune în care fusesem adus de Jugoslavi.
Nici nu m'am dezmeticit bine, că
doctorul Marin Enăchescu, fost conferenţiar la Facultatea de medicină din
Bucureşti, mi-a făcut o riguroasă vizită medicală.
Mi-a spus că nu am nici o boală, dar mă apropii de
distrofic. Apoi a făcut următoarea propunere: la fiecare masă, toţi să contribuie
cu câte o lingură de mâncare din raţia lor, pentru a face un supliment pentru
mine.
Am refuzat politicos, dar toţi au
insistat să primesc, spunând că după o lună va trece la supliment un alt coleg,
care va fi găsit de medic cel mai slăbit.
Este atât de impresionantă forţa
morală a unor oameni înfometaţi, care mai au tăria să-şi rupă din bucătura lor
insuficientă, pentru a ajuta pe aproapele să supravieţuiască!
La Jilava fusese înlocuit vechiul
director, Berezowschi, despre care am auzit numai cuvinte frumoase. Din ordinul
lui Teohari Georgescu, el a fost închis şi torturat pentru atitudinea lui
umanitară. în locul lui a fost adus Maromet, care te speria numai cu privirea.
Maromet era bâlbâit şi nu era în stare să lege nici o propoziţiune. Dintre
„colaboratorii" lui, citez pe cei cu care am venit mai mult în contact:
Ivănică, Fătu, Geamănu şi sanitarul Oprea.
Voi descrie pe reţinuţii politici care
au trecut prin celula 13, până la jumătatea lunii martie 1950, când am plecat
la proces.
Mihail Manoilescu, despre care am mai
vorbit, a fost ministru de externe în timpul dictatului de la Viena (1940),
când s'a rupt trupul Ardealului în două.
Era un om foarte cult. Acum devenise
foarte religios, cum erau aproape toţi cei din celula 13.
in fiecare dimineaţă, după ce se
spăla, se întorcea cu faţa la răsărit şi se ruga îndelung.
George Fotino fusese decanul Facultăţii de drept din
Bucureşti, unde fusesem şi eu student. Dăduse demisie din funcţia de decan, în
semn de protest pentru numirea lui Mircea Manolescu ca profesor de filozofia
dreptului, fără respectarea tradiţiei universitare. Făcuse parte din
conducerea Partidului naţional — liberal, fapt pentru care fusese închis. Şi el devenise un om foarte religios şi aşa
a rămas toată viaţa. Nu voi putea uita că la 26 Octombrie 1956 l-am întâlnit la
o coadă imensă, în faţa patriarhiei ortodoxe române, aşteptând să sărute mâna
sfântului Dumitru!
Coco Dumitrescu era profesor de
procedura civilă, tot la Facultatea de drept din Bucureşti. Era specialist şi
în dreptul minier şi fusese închis pentru vina de a fi fost directorul unei
societăţi petroliere. Era un om foarte bun şi cu un veşnic surâs pe buze. A
avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 Martie 1977!
George Fotino, adresându-se lui Coco Dumitrescu şi mie, ne-a spus:
— Triste, dar înălţătoare timpuri,
când profesori ai Facultăţii de drept se întâlnesc în celulă cu studenţii lor,
fiind prigoniţi pentru libertate!
În celula vecină se afla bătrânul
profesor de drept administrativ Anibal Teodorescu.
Un mare număr de profesori ai
Facultăţii de drept din Bucureşti au cunoscut apocalipsul închisorilor.
Citez pe câţiva: Istrate Micescu,
George Strat, Dumitru Gerota, Ovidiu Sachelarie, Finţescu, Leon.
Marin Enăchescu era arestat fiindcă
făcuse parte din Partidul naţional-ţărănesc. El se îngrijea neîncetat de
sănătatea noastră.
Eugen Haţeganu, avocat, fratele
celebrului doctor Iuliu Haţeganu şi al profesorului de la Facultatea de drept
din Cluj, Emil Haţeganu, era arestat pentru vina de a fi făcut parte din Partidul
naţional-ţărănesc. Rămăsese un tenace greco-catolic, deşi confesiunea
greco-catolică fusese interzisă în toamna anului 1948.
La ministerul de interne fusese
torturat în mod îngrozitor: Brânzaru cu şleahta lui îi striviseră penisul.
Şi el a avut o soartă tragică: a fost
găsit ucis într'o pădure, după evenimentele din Ungaria, din toamna anului
1956! El a fost vecinul meu de pat şi ne împrieteniserăm în mod deosebit.
Eugen Dobrescu, un tânăr conferenţiar
la Institutul de mine din Petroşani,era un mare matematician şi fusese închis
fiindcă făcea parte din Partidul social-democrat.
Inginerul Mavrocordat, din familia
domnitorului, era simpatizant ţărănist.
Niculescu-Malu, învăţător, fusese
membru marcant al Partidului social-democrat.
Prin celula 13 au mai trecut:
generalul de artilerie Mitrea; doctorul Petrasievici; avocatul Niţă; inginerii
Folgo şi Diesler.
Deşi cei citaţi mai sus erau oameni de
diferite nuanţe politice, o solidaritate deplină domnea în celula 13.
Toţi aveam acelaşi crez măreţ:
Dumnezeu şi democraţia!
O activitate intelectuală permanentă
ne ajuta să evadăm cu spiritul din celulă, tocmai ca în poezia lui Voiculescu:
Şi-atunci când iarna peste noi s'abate
Şi lupi şi neguri vor să ne sugrume,
Din albe piscuri de singurătate,
Luăm drum sufletului şi ieşim din lume.
Mihail Manoilescu ne-a vorbit despre
două evenimente importante din istoria neamului nostru, în care a jucat un rol
primodial şi pentru care a fost condamnat de toată lumea.
Primul a fost aducerea în ţară, în
anul 1930, a regelui Carol al II-lea.
Toţi consideram că venirea lui Carol
al II-lea a constituit o nenorocire pentru neamul românesc. Al doilea a fost
semnarea dictatului de la Viena, din anul 1940, prin care ni se răpea jumătate
din Ardeal. Manoilescu încerca să se scuze, afirmând că el a fost trimis la
Viena pentru a îmblânzi pe Germani, care-1 considerau prieten.
El susţinea că ar fi obţinut câteva
judeţe de la Germani, iniţial hărăzite Ungariei. După expunerea lui Manoilescu
despre dictatul de la Viena, a urmat o seară de poezie patriotică. Fiecare a
recitat versuri despre Ardeal. Eu am venit cu două încercări originale, din
care citez câteva strofe:
Ardealul (Decembrie 1944)
.........................................................
Bătrân castel, cu'mprejmuiri de munte,
Cu brazi înalţi şi Sarmisegetuze,
Murit-am îngânându-te pe buze
Şi sărutându-ţi brazdele cărunte!
Cu
braţ de fier, cu inimi de eroi,
Vom străjui de-a pururi la hotare.
De nu te-om apăra cu'nverşunare,
Să se dărâme munţii peste noi!
Noi nu ne-am jertfit în zadar (1946)
......................................................
Flăcăi voinici, cu glas de aramă,
Căzuta-au năvalnic, dând iureş.
Ca să fii mândră de mine, mamă,
Eu mi-am lăsat trupul în Mureş!
Eu nu sunt mort, mamă, respir,
Prin cute de steag, peste veac!
Mi-am dăruit lutul, ca bir,
Pentru ţară, pentru pământul dac.
Eu n'am putut suporta robia,
Am apărat libertate, credinţă.
Trebuia, mamă, pentru România,
Să-mi jertfesc pământeasca fiinţă!
......................................................
Manoilescu, care ştia câteva limbi
străine, învăţase la bătrâneţe ceva engleză, de la Dan Brătianu. Acum îmi preda
şi mie limba engleză.
Hârtie nu a existat niciodată în închisori. Dar oamenii
au inventat o metodă care se generalizase: se acoperea un ciob de geam sau o
parte exterioară a gamelei cu o soluţie de săpun, se presăra puţin praf de var
sau D.D.T. şi se lăsa să se usuce.
Apoi se scria cu un beţişor.
Bineînţeles că acesta era un lucru riscant.
Manoilescu făcuse şi poezii în
închisoare. El mi-a recitat o poezie despre închisoarea Jilava, cu o frumoasă
imagine: sârma ghimpată de pe închisoare era comparată cu cununa de spini de
pe capul Mântuitorului.
George Fotino ne-a povestit întâmplări
din viaţa sa politică. Mie mi-a ţinut mai multe prelegeri din istoricul
dreptului românesc, curs pe care-1 preda la facultate şi la care nu dădusem
încă examen.
După terminarea cursului, mi-a pus
întrebări, apoi mi-a spus:
— Dacă Dumnezeu va face să ne întâlnim
din nou la facultate, eu voi considera că examenul l-ai trecut astăzi!
Numai că nici unul din noi nu a mai
ajuns la Facultatea de drept.
Coco Dumitrescu mi-a ţinut zeci de
prelegeri de procedură civilă, exact ca la facultate. La sfârşit m'a pus să-i
povestesc tot cursul şi mi-a dat calificativul „bilă albă".
Eu luasem deja acest examen, dar la
celălalt profesor, M.G. Constantinescu. In nici un caz nu mă putusem pregăti
la acest examen ca aici, la Jilava.
Coco Dumitrescu mi-a ţinut şi
prelegeri de drept civil anul IV şi de drept minier.
Fiind foarte slăbit, Coco Dumitrescu a
urmat la suplimentul de mâncare după mine. Eu începusem să mă întremez.
Marin Enăchescu ne-a ţinut nenumărate
prelegeri de anatomie.
Eugen Dobrescu ne-a predat algebră.
Inginerul Mavrocordat, care făcuse
studii în Anglia ne-a predat limba engleză. Pentru pronunţarea corectă a
vocalelor, ne-a alcătuit nişte fraze cu iz de închisoare. Voi cita frazele
referitoare la vocalele A şi E: Our fate is to fast, because we have no fat in
our food (Soarta noastră este
să postim, fiindcă noi nu avem grăsime în hrana noastră). Even when in
bed, we freeze. (Chiar când în pat, noi îngheţăm).
Se apropia Crăciunul anului 1949. Pe
lângă programul de post şi rugăciuni, în ajun am cântat şi colinde. Eu am
prezentat şi căpriţa, care se termina cu următoarele versuri:
Domnul Fâtu dacă vine Suge sângele din tine!
Fătu era un gardian foarte crud, ţigan din Jilava, care avea o expresie
preferată: „Sug sângele din tine!" Am avut un mare noroc că Fătu nu a
venit şi nici alţi gardieni.
Sau poate gardianul care ne păzea,
uitând că e comunist, a ascultat şi ci colindele şi nu a reclamat nimănui.
Trebuie să precizez că în această
perioadă se aplicau pedepse colective distrugătoare.
Cu puţin timp înainte, într'o seară,
pe secţia noastră s'au auzit ţipete de groază. Am aflat mai târziu ce se
întâmplase. Oamenii dintr'o celulă au fost scoşi pe sală complet dezbrăcaţi (la
Crăciun) şi crunt bătuţi cu ciomegele. După bătaie, bieţii oameni au fost
închişi într'o celulă neagră, unde au fost ţinuţi dezbrăcaţi toată noaptea. Nu
am aflat care era vina lor.
Mâncarea era foarte slabă, cea mai bună era considerată mâncarea de
cartofi cu „intestine de pasăre". Uneori ne scoteau la aer, în ţarc.
Plimbarea se făcea în cerc, exact ca în poezia lui Radu Gyr:
Din temniţa noastră, închisă' n milenii,
Ne-au scos în curtea hâdă, gardienii.
Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă,
Ne învârtim într' o circumferinţă.
Păşim absenţi, mecanice cadenţe,
Făcând maneju-acestei penitenţe.
Reglementar, sub cerul ca o zdreanţă,
Păşim unul după altul, la distanţă.
Cu ochi de mort, cu faţă de mumie,
Strigoi în uniformă pământie,
In geometria cercului tăcerii,
Tăcem, cum ne ordonă temnicerii.
Intr'una din zile, pe când ne aflam în
ţarc, am văzut la o fereastră de la secţia a II-a un bărbat care desena în
aer o cruce mare cât fereastra. Am atras, discret, atenţia colegilor.
Iniţial, nu l-am înţeles, dar imediat
ne-am dat seama ce vrea să ne spună: era condamnat la moarte!
L-am privit atent şi i-am întâlnit
privirea senină şi pătrunzătoare.
Am aflat că era artist şi se numea
Emilian. Impreună cu el mai erau condamnaţi la moarte doi ofiţeri superiori de
cavalerie: Eliade şi Tetorian.
In dimineaţa zilei de 13 Decembrie,
ne-am trezit în rafale de arme automate.
Terciul ni s'a servit foarte târziu.
Am aflat că atunci ar fi fost executaţi Emilian, Eliade şi Tetorian.
Mi-au venit în minte cuvintele lui
Jammes: „Eroismul este singurul înţeles al vieţii."
Asistenţa medicală era numai pe
hârtie. Un reţinut politic din celula vecină se îmbolnăvise foarte rău. Gardianul
a luat patru oameni din aceeaşi celulă, l-au pus pe bolnav pe o pătură şi l-au
dus la infirmerie. Sanitarul Oprea, care era o fiară, cum i-a văzut a pus mâna
pe un ciomag şi a început să-i lovească cu furie pe cei ce transportaseră
bolnavul.
Aceştia au fugit înnebuniţi. Dar la
câteva zeci de metri şi-au adus aminte de bolnav. S'au oprit să se uite şi au
rămas uimiţi: bolnavul fugea după ei de mânca pământul! Călăul Oprea îl
vindecase cu ciomagul!
Intr'o zi, gardianul ne-a anunţat că
suntem obligaţi ca pe viitor să spunem „să trăiţi!" gardienilor care vin
la numărătoare. Ne aştepta deci o nouă umilinţă!
Majoritatea considera că trebuie să ne
supunem, altfel vom fi torturaţi.
Eu am susţinut că nu este normal să spunem „să
trăiţi!" torsionărilor noştri, cum face generalul Mociul ski. După lungi
discuţii, bietul Eugen Haţeganu a găsit o soluţie: va spune numai el „să
trăiţi!", totdeauna, pentru a-i salva pe ceilalţi de la umilinţă.
Aşa s'a procedat totdeauna în celula
noastră. In perioada cât am stat în celula 13, nu au existat delatori printre
noi. Oamenii rămâneau credincioşi lor înşişi.
Termenul consacrat în închisori pentru
denunţător era cel de „turnător", termen intrat în dicţionar şi devenit
odios pentru întregul popor român.
La mijlocul lunii Martie 1950, mi s'a
spus să-mi fac bagajul. M'am despărţit cu emoţie şi cu tristeţe de a-ceşti
fraţi de suferinţă, care făcuseră din celula 13 o adevărată sală de cursuri.
Profesorii de aici ajunseseră la
concluzia că valoarea umană trebuie căutată în însuşirile morale ale individului.
Aceeaşi afirmaţie o voi auzi din gura a sute de elite intelectuale, în
închisorile pe unde mă va duce soarta.
De la Jilava am fost transferat la
închisoarea Uranus şi judecat de Tribunalul militar Bucureşti.
La proces am fost obligat să pun lacăt
la gură, din cauza familiei mele, care a plâns tot timpul.
Am primit o condamnare de cinci ani.