CAPITOLUL 2

Motto: „Oamenii vor cădea pradă demagogilor".

(Nietzsche)

Alegerile din 19 Noiembrie, primele şi ultimele alegeri din era comunistă la care au participat mai multe partide politice, treziseră Românilor mari speranţe. Se spunea şi se scria:

„Dacă alegerile nu vor fi libere, ele vor fi nule".

Lucrurile păreau clare ca lumina zilei.

Toată lumea aştepta cu înfrigurare rezultatul alegerilor. Se ştia că de acest rezultat depindea viitorul poporului român.

S'a estimat că peste 80% din cei care participaseră la vot au votat cu partidele istorice: Partidul naţional — ţărănesc, Partidul naţional — liberal şi Partidul social —democrat.

Publicarea rezultatului alegerilor a constituit o surpriză unanimă: cifrele erau inversate. Blocul comunist obţinuse o majoritate zdrobitoare, iar partidele istorice, pentru care masele se pronunţau pe faţă, obţinuseră un procentaj nesemnificativ!

Deşi falsificarea rezultatului alegerilor era evidentă, în multe secţii de votare măsluitorii fiind surprinşi în flagrant delict, alegerile nu au fost anulate de nimeni. Americanii priveau neputincioşi cum democraţia românească îşi dă duhul sub cizma sovietică.

In primul război mondial, Wilson lansase un tulburător ţel de luptă: „să salvăm lumea pentru democraţie".

In cel de-al doilea război mondial, Roosevelt declarase că luptă pentru „supravieţuirea democraţiei în lume".

Ce mai rămăsese din această cauză măreaţă?

Poporul român era demoralizat.

O nouă dictatură, de o cruzime nemaiîntâlnită, se instaura în această ţară lovită crunt de uraganele istoriei.

Profesorul Stere, care fusese închis cu Lenin în închisorile ţariste, redă cuvintele pe care acesta i le spusese în închisoare: „Piară, la urma urmei, 90% din omenire, numai revoluţia mondială să reuşească, cu ajutorul oricui, chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare".

Oare încălcarea brutală a voinţei poporului român nu înseamnă înaintarea sigură spre ţelul declarat de Lenin?

Comparată cu această siluire a voinţei poporului român, „afacerea Watergate" pare un fapt moral.

In luna Decembrie am fost chemat la Ministerul de război, la Bucureşti.

M'am prezentat la biroul cavalerie.

Şeful biroului, colonelul Cristescu, un bărbat înalt, suplu şi drept ca un brad, m'a primit cu multă prietenie şi m'a felicitat pentru conţinutul raportului prin care ceream plecarea din armată. Apoi m'am prezentat la biroul unui ofiţer magistrat. Acesta mi-a spus că raportul prin care ceream plecarea din armată conţine afirmaţii grave şi că îmi recomandă, pentru binele meu, să retractez aceste afirmaţii.

I-am răspuns că nu mă pot întoarce de pe drumul pe care am pornit.

Atunci ofiţerul magistrat mi-a comunicat că voi fi judecat de Consiliul superior al oştirii şi că s'ar putea să fiu închis.

Printre piesele de la dosarul meu se afla şi cartea poştală pe care o trimisesem colonelului Ionescu la 28 Octombrie.

Am revenit la regiment, unde se ştia că urmează să plec din armată. Aceasta m'a salvat de la participarea la o nouă crimă împotriva poporului român.

Un escadron din regimentul meu a fost detaşat în gara Tecuci, cu misiunea de a opri pe Moldovenii înfometaţi să plece spre regiunile ţării unde se mai găseau alimente.

Se ştie că în Moldova bântuia atunci o foamete apocaliptică, urmare a secetei din anul 1946. Numărul morţilor îndolia întreaga ţară.

Regimul comunist nu aducea Moldovenilor alimente şi nu-i lăsa nici să plece în alte regiuni ale ţării, pentru a şi le procura. Cine a ordonat, oare, această crimă de genocid? Nu cumva Stalin? Prea seamănă cu crimele comise de el împotriva oropsiţilor ţărani ruşi!

Ca şi ţăranilor ruşi, ţăranilor români li s'a promis pământ. Demagogii au reuşit să amăgească un mic număr de ţărani, care credeau că vor rămâne stăpânii pământului primit prin aşa zisa „reformă agrară".

Fiindcă, vai, în curând ei vor fi obligaţi să „cedeze" statului nu numai acest pământ, ci tot pământul lor!

După câteva luni, am fost judecat de Consiliul superior al oştirii, iar pe data de 16 Aprilie 1947, prin înalt Decret Regal, am fost trecut în retragere, prin aplicarea articolului 48, litera h, din legea înaintării în armată.

Art. 48, litera h, prevedea că se trece din poziţia de activitate în poziţia de retragere „ofiţerul care s'a dovedit a fi activat într'o asociaţie sau partid politic sau care a întreprins o acţiune politică personală".

Intr'o asociaţie sau partid politic nu am activat niciodată. Refuzasem să dau curs şi insistenţelor lui Sidorovici de a intra în partidul comunist.

Din câte am constatat ulterior, nici un ofiţer care s'a înscris în partidul comunist „în mod conspirativ" nu a fost judecat de Consiliul superior al oştirii. Dimpotrivă, toţi aceşti ofiţeri au avut avantaje materiale, unii ajungând până la gradul de general.

Raportul prin care cerusem plecarea din armată a fost considerat „o acţiune politică personală".

Am părăsit, deci, armata! Acest deznodământ nu-1 întrezărisem când am păşit cu emoţie pe poarta Liceului militar „D.A. Sturdza", din Craiova.

Armata rămânea pe mâna colonelului Constantin Ionescu şi a altor ofiţeri politici de categoria lui.

Dar ce s'o fi ales din acest colonel, care s'a dovedit un comunist atât de înfocat?

Am auzit că după anul 1950 a fost condamnat pentru crimă de război.

Dar ce ne miră acest fapt? Nu preconiza Lenin înfăptuirea revoluţiei mondiale cu ajutorul oricui? Chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare!

Şi mai ales al demagogilor! Şi poate chiar al teroriştilor!

Rămas fără serviciu, am hotărît să fac eforturi pentru terminarea facultăţii.

în toamna anului 1947 am susţinut ultimul examen din anul II: dreptul civil, cu profesorul Luţescu. Acest examen l-am pregătit cu cea mai mare atenţie, având şi timpul necesar.

Profesorul Luţescu mi-a cerut să supraveghez pe studenţii anului IV, care dădeau lucrare scrisă la dreptul comparat, într'o jumătate a amfiteatrului unde se ţinea examenul.

Printre cei care dădeau lucrare scrisă se aflau şi doi cunoscuţi: locotenentul de cavalerie Ştefan Velea, fost instructor la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte şi Mihai Sbenghe, fost coleg de liceu.

La sfârşit, profesorul Luţescu mi-a propus să frecventez cursurile facultăţii, pentru a colabora cu el. I-am răspuns, cu regret, că nu am posibilităţi materiale.

La început, un minim de existenţă îmi era asigurat cu greu de sărmanul meu tată, căruia i se anulase pensia de invalid din primul război mondial.

La 30 Decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul „Victoria".

O manevră asemănătoare încercase Stalin şi în cazul Jugoslaviei. El îi ceruse lui Tito să accepte pe regele Petru, chiar dacă mai târziu îi va înfige un cuţit în spate. Iată morala lui Stalin, care după răpirea Basarabiei şi Bucovinei din anul 1940 fusese denumit „măcelarul din Piaţa roşie"!

Iată pe mâna cui dăduse Roosevelt ţările din răsăritul Europei, ţări cu o zbuciumată istorie, dar cu o neastâmpărată sete de libertate!

La începutul anului 1948, mi se oferă de către nişte cunoscuţi un post de pedagog la Şcoala normală de învăţători din Craiova, pentru anul şcolar în curs. Nu aveam altă alternativă.

Aici am găsit aceeaşi atmosferă sufocantă din armată: şcoala era supusă unui proces de dezintegrare, pentru a se putea înfăptui mai uşor reforma urmărită de partidul comunist.

Profesori bătrâni şi de valoare deosebită nu mai aveau nici cea mai mică autoritate asupra elevilor incitaţi la indisciplină.

In această perioadă, m'am împrietenit cu maiorul de cavalerie în rezervă Lucian Dimitriu, cu numele conspirativ „MALU".

După rezoluţia cominformului din vara anului 1948, împotriva lui Tito, maiorul Dimitriu mi-a propus să încerc o trecere de frontieră în Jugoslavia, pentru a constata ce posibilităţi există acolo pentru rezistenţa românească.

Deşi m'am declarat de acord cu propunerea sa, el a renunţat, pentru moment, la acest plan.

Până în toamnă, am pregătit ultimele examene din anul III, dintre care dreptul internaţional public m'a atras în mod deosebit. învăţasem 52 de articole din Charta „Naţiunilor Unite", ca pe „Tatăl nostru", fără a omite un singur cuvânt. Preambulul Chartei l-am încrustat cu litere de aur în inima mea şi el îmi va fi de mare folos în viitorul apropiat. Voi face deseori uz, în special de prima parte a preambulului:

„Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărîte să salvăm generaţiile viitoare de plaga războiului, care de două ori în decursul vieţii noastre a adus omenirii dureri nespuse şi pentru a reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor şi în egalitatea tuturor naţiunilor mari sau mici.

Şi spre a crea condiţii care să ajute la menţinerea justiţiei şi respectului faţă de obligaţiile ce decurg din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional........... "

Acest impresionant preambul aducea accente din preambulul Constituţiei americane:

„Noi, popoarele Statelor Unite, în scopul de a stabili justiţia, şi de a ne asigura nouă şi urmaşilor noştri binefacerile libertăţii..."

Venit la Bucureşti la examene, în luna Octombrie 1948, am dus-o foarte greu din punct de vedere material. Locuiam pe Splaiul Unirii, aproape de podul Mărăşeşti, într'o fostă baracă germană, plină de paraziţi. Primeam o masă pe zi, la cantina fabricii „Lemaître".

Am trecut examenul la dreptul internaţional public. Profesorul Nicolae Daşcovici era de o severitate ieşită din comun, dar a ştiut să ne strecoare în suflet dragostea pentru drepturile omului, atât de brutal încălcate în România anului 1948. De la el am reţinut faimoasa frază rostită de preşedintele Franţei, Al. Millerand, după primul război mondial, cu ocazia restituirii Ardealului către România: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască, dacă s'a dovedit a fi contrarie dreptăţii".

Tot el ne vorbea cu entuziasm despre ţelurile şi principiile „Naţiunilor Unite", despre omul „cetăţean al lumii", despre „dreptul sfânt de azil".

Am luat hotărîrea să aprofundez cândva studiile de drept internaţional.

Marile institute de drept internaţional din Occident îmi păreau o lume de vis.

Din cauza lipsei de bani pentru plata chiriei, am fost obligat să lucrez ca salahor la construirea unei expoziţii, lângă fostul cinematograf ARO. Condiţiile de lucru erau inumane. Lucram 12 ore, noaptea, cu o pauză la miezul nopţii. Aici mai lucrau ca salahori sute de elevi şi studenţi de la Facultatea de drept şi Academia comercială, într'una din seri, prezentându-ne la lucru, nu am mai fost angajaţi.

Se spunea că un post de radio american ar fi criticat faptul că elevii şi studenţii lucrează ca salahori în România.

Tinerii erau deprimaţi. Numai că, din lipsă de mână de lucru, constructorii au fost obligaţi să ne reangajeze.

Intr'o noapte, un student originar din Banat mi-a spus că Românii trec frontiera în Jugoslavia, unde sunt bine primiţi. Mi-a încolţit gândul să încerc o trecere de frontieră în Jugoslavia, din mai multe motive. In primul rând, voiam să îndeplinesc o dorinţă a maiorului Lucian Dimitriu, care intenţionase să mă trimită în Jugoslavia în cursul verii trecute.

Apoi, condiţiile materiale deveneau tot mai grele. Eu nu eram primit în nici-un serviciu, din cauza dosarului politic necorespunzător, şi nu mai puteam continua facultatea, deşi mai aveam un singur an.

Atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Arestările se ţineau lanţ. Aşteptam să fiu şi eu arestat, pentru atitudinea deschisă din timpul armatei.

Cu câteva zile în urmă, văzusem oprită pe stradă o unitate aparţinând Institutului medico-militar, din Bucureşti. Am recunoscut şi câţiva foşti colegi de liceu. Toţi strigau fără încetare:

- Stalin! Stalin! Stalin! Stalin! Stalin!............

Am rămas uimit de această scenă dezolantă!

Ce se întâmplase, oare, în armată, în ultimul an şi jumătate, de când eu o părăsisem, că oamenii se transformaseră astfel?

Hotărîrea a fost luată: voi pleca singur, direct la frontieră, cât mai curând posibil, pentru a nu cheltui puţinii bani primiţi după munca istovitoare de salahor. Nu voi povesti planul meu nimănui, din cauza pericolului de trădare, voluntară sau involuntară.

Maiorului Dimitriu îi voi comunica din Jugoslavia tot ce voia să ştie.

Voi trece frontiera pe data de 2 Noiambrie 1948, ziua alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Aceste alegeri îmi păreau de o importanţă deosebită şi trecerea frontierei în această zi demonstra simpatia mea pentru această ţară, pe care o consideram, ca Lincoln, „ultima bună speranţă a pământului".

In seara zilei de 31 Octombrie, mergând spre baraca mea, am trecut pe lângă o instituţie, în apropiere de podul Şerban Vodă, care era păzită de un militar. L-am întrebat ce instituţie este, dar a refuzat să-mi răspundă. Aveam să aflu în luna Martie 1950 ce instituţie era: Tribunalul militar Bucureşti, unde aveam să fiu judecat şi condamnat.

A doua zi am plecat la gară şi nu m'am oprit până la frontiera româno - jugoslavă.