CAPITOLUL 11

 

 

Motto:

„Iar visuri şi iluzii, Pe marginea uitării, Trec şi se pierd în zare Ca păsările mării."

(Eminescu)

 

 

Prin luna Iulie 1953, s-a făcut o triere a tuturor de­ţinuţilor politici din lagărul Galeş, de către ofiţeri de securitate străini. Fiindcă am refuzat să iau poziţia de „drepţi" când am fost strigat, m'au dus la carceră. Dar am avut şi marea onoare de a mi se lega mâinile la spa­te cu  "cătuşe americane". Nu e nimic! Vine el „Fieraru" şi le scoate, cât de curând!

După două zile, m'au scos din carceră.

Pe data de 15 August, în-ziua de Sfânta Mărie, câţi­va deţinuţi am fost duşi la carceră, ca „măsură de se­curitate pentru 23 August". Carcerele erau noi, de be­ton. Betonul nu era uscat.

Revoltat de faptul că nu prevăzuseră nici o aerisire, am declarat greva foamei. Am fost chemat să dau o de­claraţie de greva foamei, în care am scris că protestez împotriva închiderii deţinuţilor în carcere fără aer.

Citez şi două fraze exacte:

„Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie şi de teamă, ci un alt principiu indigen: al eliberării de viaţă."

,,Declar greva foamei până la venirea procurorului sau până la moarte."

După cinci zile am fost scos din carceră şi dus la infirmerie. Imediat a venit la fereastra din spate a infir­meriei un bun prieten, Florin Fonea, din comuna Gogoşu, judeţul Dolj, ofiţer de infanterie. Fereastra la ca­re a venit era lângă zona interzisă şi risca să fie împuş­cat. Dar a apărut un gardian care 1-a dus la carceră. Florin Fonea era frate cu George Fonea, poetul prizo­nierilor din U.R.S.S. şi un martir al neamului românesc. M'a impresionat povestea tristă a acestor doi fraţi, crescuţi cu mare trudă de o mamă văduvă de război şi ţărancă săracă.

Dar ce educaţie le-a făcut!

Aici voi cita şi pe ceilalţi prizonieri din U.R.S.S., pe care i-am cunoscut. Ei mi s'au părut nişte munţi. Am vorbit de doctorul Ahile Sari şi de învăţătorul Tomorog. Mai citez pe: Gabriel Constantinescu, ofiţer de cavalerie; Aurel State, profesor; Godinescu, profesor; Rădulescu, medic; Ispas, avocat; Clonaru, avocat; Stoenescu; Ilarion Stănescu.

În infirmerie se mai afla şi avocatul Nelu Ionescu, din Iaşi, care era bolnav de inimă. Cunoştea multe ca­pitole din Noul Testament. Era un om de o bunătate rară, care iubea pe vrăjmaşii lui.

În ziua de 22 August a venit un procuror din Med­gidia, care avea pregătire juridică. Mi-a comunicat că a vizitat carcerele, care sunt lipsite de aer, şi că a scos pe toţi deţinuţii care se aflau în carcere.

Am încetat greva în momentul când m'am convins că toţi cei pedepsiţi, inclusiv Fonea, au fost scoşi din carcere.

Eram mulţumit că pentru prima oară reuşisem să aduc un procuror în lagăr, pentru a semnala abuzurile ofiţerului politic, Şerban.

După încetarea grevei, a venit la mine un copil slă­buţ, Bura, elev din Orăştie, care mi-a adus nişte alimen­te din partea prietenilor. Nu voi uita niciodată mâna lui tremurândă de emoţie.

În închisorile comuniste, oamenii oropsiţi iubeau pe Dumnezeu şi pe aproapele şi pentru acele clipe su­blime voi spune totdeauna ca Shakespeare: „Temniţă, te binecuvinţez!"

La sfârşitul lunii Septembrie, toţi deţinuţii politici din Galeş am fost transferaţi la Peninsulă.

Dar chiar a doua zi am fost lovit de sergentul Şer­ban, unul dintre cei mai criminali gardieni. Motivul: nu am fugit mai repede la numărătoare. Petre Iogu, Ro­mân macedoanean din Bucureşti, student, care îmi era prieten, a încercat să mă calmeze. Dar am fost dus şi la carceră, care şi aici era acum din beton şi betonul nu era uscat.

Când mi-au mai comunicat şi pedeapsa de zece zile de carceră, am declarat scris greva foamei şi am pre­cizat că ,,nu voi mai mânca niciodată în lagărul Penin­sula".

După câteva zile a sosit în lagăr colonelul Constan­tinescu, de la Direcţia penitenciarelor, care mi-a spus că dacă nu renunţ la grevă „mă aruncă în sârma ghim­pată". Dar gura păcătosului adevăr grăieşte! Deci, şi pe Dumitrache îl aruncaseră în sârma ghimpată!

După şase zile am fost internat în infirmerie. După nouă zile a venit Procurorul de la Constanţa. El m'a în­trebat cine a aruncat o scrisoare în curtea Procuraturii din Constanţa, prin care erau avertizaţi că vor răspun­de de moartea mea. Dar nu ştiam nimic de scrisoare. I-am cerut procurorului să pună capăt bătăii, o meto­dă barbară care înjoseşte neamul nostru.

A doua zi a venit să-şi ia rămas bun de la mine Con­stantin Dumitrescu, prahovean, student la Facultatea de medicină. El făcuse parte din tineretul naţional-ţărănesc şi acum se elibera. Şeful lotului său, Aurel Căzănişteanu, un om de mare valoare morală şi intelectu­ală, fusese ucis la securitatea din Ploeşti, în timpul an­chetei. Dintre tinerii prahoveni de la canal, unii parti­zani ai democraţiei pluraliste, mai citez pe: Costel Opriş, avocat; Costel Popilian, avocat; Puiu Georgescu, cântă­reţ ; Brătilă, doctor ;Moga, student; Morărescu, student.

Alţi doi tineri intelectuali prahoveni, Safin şi Apos­tol, ar fi devenit turnători după eliberare.

În după masa aceleiaşi zile, pe targa, am fost transfe­rat la spitalul Poarta Albă. împreună cu mine, tot pe targa, a fost transferat şi Cioată, un tânăr ţăran arde­lean, paralizat. El era tot victima asasinului Şerban, care 1-a lovit cu un fier în coloana vertebrală, apoi 1-a aruncat într'o groapă de var. Din fericire, groapa nu mai avea mult var. Cioată s'a eliberat tot paralizat.

La spitalul Poarta Albă, am intrat pe mâna a doi medici valoroşi, profesori universitari: doctorul Ioan Jovin, din Bucureşti şi doctorul Metz, din Timişoara.

Doctorul Jovin a fost un adevărat apostol, care a îngrijit cu devotament un număr considerabil de bol­navi, în timpul închisorii şi după eliberare.

După ce am fost pus iar pe picioare, am fost reparti­zat la secţia de inapţi de la Poarta Albă. Aici am întâl­nit mulţi cunoscuţi.

Ernest Bernea, originar din Brăila, profesor la Fa­cultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, era un om de o cultură excepţională. El învăţa pe tineri ce să ci­tească şi cum să citească. Pentru că mulţi ani au fost liţsiţi de cărţi, ei trebuie să citească numai cărţile cru­ciale ale omenirii. Ernest Bernea era pentru unirea bise­ricii ortodoxe cu biserica catolică şi era pentru demo­craţia pluralistă.

Alexandru Herlea, din Orăştie, profesor la Acade­mia comercială din Cluj, era fruntaş naţional-ţărănist.

Profesorul Herlea ne ţinea prelegeri de drept şi ne vorbea despre istoria zbuciumată a Ardealului. El era partizanul convins al democraţiei pluraliste.

Alexandru Claudian, din Craiova, fusese profesor la Facultatea de litere şi folozofie din Iaşi şi era fruntaş al Partidului social-democrat. Profesorul Claudian era un om bun şi tolerant, avea un mare respect pentru fiin­ţa umană. El era partizanul democraţiei pluraliste.

Lăzeanu fusese profesor la Academia comercială din Bucureşti.

Victor Jinga fusese profesor la Academia comercia­lă din Cluj.

Generalul de cavalerie Filitti era printre puţinii supravieţuitori ai faimoasei şarje de la Robăneşti, ju­deţul Dolj, din primul război mondial.

Avocatul Drincu, din Arad, era fruntaş naţional-ţă­rănist.

Maiorul de infanterie Moreanu, din Turnu Severin, a fost întrebat de colonelul Crăciun, una din figurile si­nistre ale securităţii:

—Pentru ce ai luptat contra U.R.S.S.?

—Am luptat să iau Basarabia, care a fost, este şi va fi românească!, a răspuns maiorul Moreanu.

—Dar ce ai căutat, atunci, dincolo de Nistru?, a mai întrebat Crăciun.

—Ce-aţi căutat dumneavoastră dincolo de Tisa!, a răspuns Moreanu.

Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de T.B.C. şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi of erea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi.

Şi Dumnezeu 1-a scos din închisoare!

De câte ori m'am spovedit părintelui Toma Marcu, el a rostit todeauna rugăciunile plângând.

În ajunul Crăciunului s'au cântat colinde. Citez două versuri din „căpriţa":

 

Ieronim, băiat isteţ,

 Laudă pe Eisenf-leţ.

 

Oamenii se dezumflaseră după promisiunile lui Eisenhower din primăvară.

În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am ră­mas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noap­tea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbol­năvise de inimă la canal şi nu avea alt ţel decât desă­vârşirea morală.

Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pa­chet de la familie.

Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul.

În baracă mai găsisem o serie de prieteni apropiaţi: Lucian Dimitriu, Cicerone Ioaniţoiu, Mitru Moldovea-nu, Ieronim Popescu, Octavian Rădulescu, Nelu Dumi­tru, Cristache Stratulat, Istrate, Preotul Florea Popescu-Bascov.

Sergiu Popescu, din Balş, orbise la „Capul Midia", într'o explozie. Deşi nu mai vedea lumina soarelui, el vedea lumina lui Dumnezeu. Avea un moral foarte ridi­cat, el încuraja pe ceilalţi deţinuţi.

Maiorul Dimitriu preconiza organizarea grevei foa­mei, în primăvară, pentru ameliorarea regimului ali­mentar.

Pe data de 12 Februarie 1954, am fost dus la izo­lare, împreună cu Octavian Rădulescu, fiindcă luasem apărarea lui Cristache Stratulat, în faţa gardianului.

Am fost închişi amândoi în aceeaşi celulă, care avea un strat de gheaţă de 2 mm pe pereţi. Dormeam pe niş­te scânduri de lemn, fără saltea. In această gheţărie, Rădulescu trebuia să petreacă cinci zile, iar eu zece. Eu am propus să începem o grevă a foamei. Rădulescu mi-a spus că e riscant să facem grevă pe un aşa ger, să o amânăm până în primăvară, când maiorul Dimitriu voia să organizeze o grevă de amploare.

Pentru a nu-1 antrena şi pe Rădulescu în grevă, nu am declarat-o atunci. Dar pe data de 17 Februarie, când Rădulescu a fost scos din celulă, am declarat greva foa­mei. Declaraţia am semnat-o cu sângele meu. Apoi, cu un cui găsit în celulă, am săpat o cruce în zid şi deasu­pra ei am scris cuvinte scumpe oricărui creştin: „In hoc signo vinces". După cinci zile, am fost dus la infirmerie, unde au început să mă alimenteze cu forţa. Eram ţinut de patru oameni, mi se deschidea gura cu o spatulă de fier, mi se punea un căluş în gură şi se introducea un tub de cauciuc până în stomac. Prin tub, prevăzut cu o pâlnie la capăt, se turna ceai.

Comandantul lagărului, Fecioru, a venit şi mi-a spus:

— Trenurile nu circulă, din cauza viscolului. Incetează greva şi-ţi dau cuvântul meu că cu primul tren va veni procurorul şi un ofiţer de la Ministerul de interne. I-am răspuns:

—  Eu mi-am dat cuvântul faţă de mine şi nu-1 pot călca, chiar dacă voi muri!

Comandantul s'a înnegrit de mânie.

Zăpada creştea mereu, suntem în timpul faimosu­lui viscol din 1954.

După 16 zile de grevă, în ziua de 4 Martie, au venit procurorul şi un ofiţer superior de la Ministerul de in­terne, cărora le-am spus că mulţi oameni sunt în pragul morţii, din cauza subnutriţiei. Am cerut să scriu un memoriu şi mi s'a aprobat să-1 scriu până a doua zi, când va veni cineva să-1 ia. În memoriu ceream:

—regim alimentar special pentru distrofici;

—asistenţă medicală;

—să   se  pună  cruci  pe  mormintele  deţinuţilor;

—controale periodice ale procuraturii în închisori;

—respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi   desfiinţarea pedepsei  administrative,  care  este  o „monstruozitate juridică".

Cam pe la 14 Martie am aflat de la medicii deţinuţi o veste tristă: murise tânărul sublocotenet de cavalerie Anastasiade, din Brăila, în greva foamei. Pe data de 9 Martie, patruzeci de bolnavi începuseră o grevă a foa­mei. Ei cereau, printre altele, regim alimentar pentru distrofici.

Deţinutul Silberman, care fusese internat la Auschwitz, şi-a desfăcut cămaşa şi a strigat:

—  Aici e mai rău ca la Auschwitz!

Bolnavii au încetat, treptat, greva. Ultimii au rămas Cicerone Ioaniţoiu şi Octavian Rădulescu: 16 zile. Hra­na s'a ameliorat mult.

La sfârşitul lunii Martie, din izolarea infirmeriei, am fost dus iar în izolarea penitenciarului, pentru „instigaţie în masă". Ei mă acuzau pe nedrept de greva inapţilor. Cei care au organizat-o s'au ferit să aflu, pen­tru a nu intra iar în greva foamei, din care abia ieşisem.

într'una din zile, am fost dus de ofiţerul politic, Moraru, în celula vecină. Aci se afla farmacistul Stratulat, din Tecuci, în greva foamei. El mi-a spus:

— Domnule Radina, am declarat că nu voi înceta greva foamei, până ce nu vei fi adus aici. Acest Machiavelli (şi mi-a arătat pe Moraru) a afirmat că ne va omo­rî pe amândoi!

Moraru era alb ca varul, iar eu am început să zâm­besc.

Într'altă zi, a venit în celulă un bătrân, care s'a re­comandat doctorul deţinut Vasiliu, fost director al spi­talului „Dr. Gh. Marinescu", din Bucureşti, şi care mi-a spus:

— Am fost trimis de administraţie să te declar ne­bun, pentru grevele pe care le-ai făcut. Dar nu le voi face jocul, sunt şi eu un bun Român!

In primele zile ale lunii Mai, au fost eliberaţi toţi deţinuţii cu pedepse administrative.

Pe data de 10 Mai, un ofiţer a venit în celulă, m'a insultat în mod provocator şi m'a lovit.

Fiindcă eu mai speram pe atunci că se poate pune capăt acestei pedepse otomane, am declarat greva foa­mei şi a setei şi am solicitat venirea procurorului.

Intr'a şaptea zi, am fost dus la infirmerie şi alimen­tat cu forţa. Îmi distruseseră dinţii cu tot felul de fia­re cu care îmi deschideau gura.

Prietenii din secţie m'au rugat să fac eforturi pen­tru a obţine scoaterea din izolare.

Am cerut administraţiei să fiu scos din izolare şi am declarat şi greva tăcerii.

Dar cum pedeapsa era dată de la Bucureşti, ei au cedat abia după 26 de zile, când eram la un pas de moarte. Administraţia mi-a trimis doi prieteni, pe ma­iorul Moreanu şi pe Marcel Cazacu, pentru a mă con­vinge că izolarea înceta, după aproape patru luni.

După câteva săptămâni, mi s'a comunicat că voi fi transferat. Plecam cu un grup mai mare. Farmacistului Stratulat şi mie ni s'au bătut lanţuri la picioare. (Doar amândoi eram pe lista neagră a ofiţerului politic Mo­raru).

Ajuns la poarta lagărului, i-am arătat comandantu lui Fecioru un castru roman de pe deal,

spunându-i:

 — Domnule Fecioru, ne plâng strămoşii noştri din castru, pentru halul de decădere în care am ajuns!

Astfel părăseam canalul, după mai mult de patru ani. Acest uriaş mormânt al neamului românesc!

Voi încheia perioada canalului cu versurile lui Eisenbraun, din poezia ,,O nouă tristie la Pontul Euxin":

 

Danubiu, fluviu care varsă

Pe trei guri apă şi pe una sânge.

 

Am fost transferaţi la Jilava. Fiindcă picioarele mi se subţiaseră, le puteam scoate uşor din brăţările lan­ţurilor. Fiind chemaţi la baie, am scos lanţurile şi le-am lăsat sub pat. După baie, lui Stratulat i s'a făcut rău şi a căzut pe coridor. Gardianul a dat dispoziţie să fie dus în celulă, dar Ioaniţoiu şi cu mine am cerut să-1 lase la aer. Drept rezultat, ni s'au bătut imediat lanţuri la picioare şi am fost duşi la izolare, într'o celulă cu apă pe jos. Peste puţin timp a fost adus şi Stratulat în celula noastră. Dar nu am rămas aci decât câteva zile, după care am fost transferaţi la închisoarea din Oradea.

La Oradea am luat legătura cu celula vecină, în ca­re se aflau: Miron, din Târgu Trotuşului, Românu, din Banat, şi Coţofan, din Ardeal.

Ei fuseseră condamnaţi la moarte pentru evadare de la mină şi li se comutase pedeapsa. Cel care organi­zase evadarea fusese executat. El se numea Ţucă, era fiul unui preot gorj an şi absolvise Liceul militar din Craiova şi Şcoala de ofiţeri activi artilerie.

Pe Miron îl cunoscusem în Jugoslavia.

Pe data de 29 August 1954, am fost eliberat. Când am păşit fără gardieni, după aproape şase ani, m'am oprit sub cerul dimineţii, cu ochii pironiţi la soare. Mi­au venit în minte versurile lui Nichifor Crainic:

Şi cum creşte'n cer, mereu, Răsăritul pare Zâmbetul lui Dumnezeu înflorind în zare.

Mi-am amintit că pe un şantier de la canal găsisem o bucăţică murdară de ziar, în care Truman vorbea de „dreptul omului la raza lui de soare".

Noaptea, am aşteptat în gara Timişoara plecarea unui tren de dimineaţă, spre Oltenia. Câteva ore am rătăcit pe străzile din jurul gării, privind fascinat un dumnezeiesc cer înstelat. Pe boltă domnea maiestuoasă constelaţia Orion.

Familia m'a primit ca pe un înviat. Bolnav de hepa­tită cronică, am rămas perioade îndelungate la părinţi, în vara anului 1956, am lucrat în localitatea Mănăsti­rea Neamţ, unde un prieten bun, Jean Fântâneanu, din Homorâciu, judeţul Prahova, conducea o echipă de muncitori. Eu lucram la zidărie.

Aici m'am împrietenit cu părintele Petru Pogonat, fost decan al baroului din Iaşi. Se călugărise după moartea soţiei. îmi cerea zilnic să-i recit poezii de închi­soare.

Tot în această perioadă am vizitat mănăstirile din munţii Neamţului şi Cetatea Neamţului, unde am scris în registrul vizitatorilor două versuri din Doina lui Eminescu:

 

Ştefane, Măria Ta,

Tu Ia Putna nu mai sta!

 

Pentru data de 10 Decembrie 1956, ziua drepturi­lor omului, am pregătit un memoriu către O.N.U., în care ceream:

1.  Eliberarea deţinuţilor politici din România.

2.  Alegeri libere, în toate ţările lumii, sub control internaţional.

Imi dau seama că propunerea a doua era născută prea devreme.

Sugerez acum preşedintelui Statelor Unite ale Americii să reflecteze la această propunere. Nici o ţară cu adevărat democratică, oricât de mare ar fi, nu va res­pinge ideea de a pune alegerile sub control internaţio­nal, în mod sigur, cel mai mare zgomot îl vor face ţări­le totalitare, care, vezi Doamne, nu permit amestecul în treburile lor interne! Lupii vor să devoreze oile în tih­nă, fără nici un amestec din afară!

Pe ziua de 10 Decembrie 1956, ziua drepturilor omului, am intrat în ambasada americană de la Bucu­reşti. Un funcţionar de la uşă mi-a notat numele. Am predat memoriul unui diplomat american, cu numele Segal. El m'a primit cu multă căldură, dar mi-a spus:

— Cred că acum va fi rău de dumneavoastră. Cel care v'a notat numele este Român.

Când am ieşit din ambasada americană, eram ur­mărit. Am scăpat ca prin minune de urmăritor. Dar aveau numele meu. Atunci m'am hotărît să încerc o nouă trecere de frontieră, tot prin Jugoslavia, dar fără a mă mai preda autorităţilor.

Dacă voi reuşi să ajung în Occident, voi putea face mai mult pentru deţinuţii politici, cei mai oropsiţi din­tre Români. Şansele erau mici, era iarnă şi nu aveam nici bani.

În noaptea de 20-21 Decembrie, am trecut fronti­era printr' un loc foarte dificil: pe la Cacova. Am trecut prin mlaştini, păduri foarte dese şi reţele de sârmă ghimpată.

În Jugoslavia am fost obligat să iau legătura cu un Român din comuna Misiei, care m'a trădat.

Şi astfel, după trei zile, în prima zi de Crăciun, un regim fără Dumnezeu mă extrăda a doua oară, de­ data aceasta oficial, la punctul de frontieră Stamora Moraviţa.