CAPITOLUL  1

 

 

Motto: „O singură clipă hotă­răşte viaţa omului..."

(Goethe)

 

Suntem în anul 1946. România geme sub ocupaţia trupelor sovietice, iar un guvern impus de „pumnul în masă" al lui Vişinski lucrează cu febrilitate pentru consolidarea dictaturii.

De ochii aliaţilor, Ruşii admit alegeri cu mai multe partide politice, care vor avea loc la 19 Noiembrie.

Am 22 de ani şi sunt sublocotenent activ de cava­lerie, la Cercul teritorial Câmpulung Bucovina. Armata, până acum „marea mută", va lua parte la campania electorală.

La mijlocul lunii Octombrie, sunt chemat de secre­tarul partidului comunist din jud. Câmpulung Bucovi­na, Sidorovici, care-mi vorbeşte rar şi categoric:

—  Te-am chemat din partea tovarăşului Emil Bodnăraş, candidatul nostru în judeţul Câmpulung. Ştim ce fel de ofiţer eşti. Mai ştim că în anul 1943, fiind trimis la şcoala de ofiţeri în Germania, ai refuzat să mai continui şcoala acolo şi te-ai înapoiat în ţară. Intră în partidul comunist şi vei ajunge general!

Propunerea lui Sidorovici m'a uluit. I-am replicat:

—        Bine, dar armata aparţine neamului românesc şi nu unui partid. Uitaţi că eu am depus un jurământ?

— Nu e nimic, intri în mod conspirativ!

Căutând  să-mi  păstrez  sângele  rece  şi  să câştig timp, l-am întrebat:

— Dar cum puteţi primi în partidul comunist oameni care nici nu vă cunosc doctrina? Vor fi aceştia devotaţi?

— Este cam adevărat, îmi răspunde Sidorovici. Iată o  importantă carte  de doctrină comunistă, citeşte-o cât mai repede şi vino la mine!

Apoi mi-a înmânat „Anti-Duhring", de Friedrich Engels.

Am plecat de acolo ca un om beat, cu convingerea că o mare primejdie pluteşte deasupra capului meu.

Peste câteva zile, pe data de 21 Octombrie, toţi ofiţerii şi subofiţerii din garnizoana Câmpulung sunt chemaţi la un meeting electoral, în sala de spectacole a liceului „Dragoş Vodă", din localitate.

Meetingul este prezidat de către colonelul Constan­tin Ionescu, comandantul politic al Comandamentului 4 teritorial Iaşi.

Fusese prizonier în U.R.S.S. şi venise în ţară cu di­vizia „Tudor Vladimirescu", una dintre cele două divi­zii formate de sovietici din prizonieri români. La mee­ting ia parte şi o unitate din divizia „T.V."

Colonelul Ionescu începe să ridice în slăvile cerului realizările guvernului Petru Groza. El susţine cu insis­tenţă că armata română este astăzi la loc de cinste.

Toţi cei din sală ştiau că acest colonel nu spune adevărul. în realitate, niciodată nu fusese armata ro­mână mai umilită ca acum. Amintiri dureroase defilau în faţa ochilor minţii mele, ca într'un film. O revoltă puternică a început să pună stăpânire pe sufletul meu. Eram la vârsta când viaţa nu contează mai mult decât adevărul. în câteva clipe am intuit posibilitatea de a scăpa de presiunile lui Sidorovici pentru a mă înscrie în partidul comunist. Am luat hotărîrea bruscă de a pără­si armata, din care, cu câteva luni în urmă, prin legea cadrului disponibil, fuseseră îndepărtaţi cei mai integri şi capabili ofiţeri. Am luat hotărîrea de a pleca din ar­mată şi fiindcă aveam ferma convingere că la alegerile din 19 Noiembrie armata va fi folosită pentru oprima­rea libertăţii poporului român şi nu voiam să comit această imensă crimă împotriva poporului meu.

Nu credeam în alegeri libere şi nici în ajutorul ime­diat al Americanilor.

Americanii distruseseră fascismul german cu aju­torul fascismului sovietic, care încălca cu brutalitate drepturile popoarelor şi drepturile omului.

M'am ridicat ca electrizat, împins, parcă, de o mâ­nă tainică, şi m'am adresat cu voce puternică colonelu­lui Ionescu:

—  Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu princi­piile de care este călăuzit guvernul Petru Groza şi, prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată!
Colonelul Ionescu a amuţit. O linişte mormântală pune stăpânire pe toată sala.

Inapoia mea, unitatea din divizia „T.V." mă privea cu o ură care m'ar fi sfâşiat în clipa aceea. Apoi, colo­nelul Ionescu, bâlbâindu-se, mă întreabă:

—Dar ce te-a făcut să spui asta, aici?

—Nu suntem în campanie electorală? Principiul li­bertăţii cuvântului, i-am replicat eu.

—Nu e nimic, vom vorbi după meeting!, a adăugat colonelul, pe un ton ameninţător.

In sală domnea o atmosferă apăsătoare.

Dar o imensă bucurie punea stăpânire pe sufletul meu, bucurie care sfida primejdiile ce mă aşteptau.

Clipa aceea, în care am aruncat cătuşele sufletului în faţa celor ce profanau idealurile mele de Român şi militar, avea să-mi hotărască întreaga viaţă.

După meeting, sunt luat într'o maşină mică de că­tre colonelul Ionescu şi dus la sediul unităţii mele. Acolo începe o prelucrare insistentă. Colonelul Ionescu încearcă să mă convingă să retractez cele afirmate la meeting şi să nu cer plecarea din armată. Mi-a făcut chiar o confidenţă: la întoarcerea sa din prizonierat, a trebuit să lupte mult pentru a-şi convinge propriul co­pil de frumuseţea ideilor comuniste.

După multe insistenţe, şi-a dat seama că hotărârea mea este de neclintit.

Dezamăgit, mi-a cerut cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului Petru Groza, prin­tre camarazii mei ofiţeri şi subofiţeri. I-am răspuns:

—  Imi dau cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului, timp de şapte zile! Grăbiţi-vă să-mi daţi drumul din armată!

A doua zi, pe 22 Octombrie 1946, am înaintat ur­mătorul raport comandantului Cercului teritorial Câm­pulung Bucovina, colonelul de artilerie Calmuschi:

„Am onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba înde­părtarea subsemnatului din cadrele active ale armatei, deoarece nu pot accepta principiile de care este călăuzit guvernul de „largă concentrare" democratică, dr. Petru Groza.

Acesta fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevo­iţi a-mi da aviz favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină pe care am slujit-o cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într'adevăr poporul său, decât să o port umilită, sub pecetea abdicării de la  marile  lupte  întreprinse  pentru  salvarea  patriei".

Colonelul Calmuschi, un ofiţer de elită, m'a chemat la el şi mi-a spus:

—  La ora actuală nu se mai aprobă plecări din armată. Există un ordin în acest sens. Nu este cazul să te pripeşti.  Ştiu că eşti şi student la Facultatea de drept.
Rămâi în armată, cel puţin până termini facultatea!

Văzând că sunt ferm hotărît să părăsesc armata, colonelul Calmuschi mi-a spus că va înainta raportul meu, dar că va propune să nu mi se aprobe plecarea din armată. Apoi a adăugat, spre surprinderea mea:

— In orice caz, eu mă simt mai mic decât dumneata!
După această discuţie, am luat cartea „Anti-Duhring", m'am dus la Sidorovici, secretarul partidului co­munist, i-am restituit-o şi i-am spus:

—      Domnule Sidorovici, am ales un alt drum!
Sidorovici m'a privit îndelung, fără ură, cu o tristeţe în ochi şi nu mi-a adresat nici un cuvânt.

Peste câteva zile a sosit în unitatea mea colonelul de grăniceri Comişel, cel care mai târziu va deveni comandantul Corpului de grăniceri. în această calitate, el va avea ingrata misiune de a lua parte la delimitarea fron­tierei dintre România şi U.R.S.S., frontieră care tăia trupul Moldovei în două.

Auzind de cele întâmplate la meeting, colonelul Comişel m'a chemat şi mi-a spus:

— Cum ai îndrăznit să critici guvernul dr. Petru Groza? Eu, dacă eram la meeting, te linşam!

— Aş vrea să văd, domnule colonel, cum ar putea un singur om să linşeze pe cineva!, i-am replicat. Apoi l-am salutat, am întors spatele şi am plecat.

La ieşirea din birou, mai mulţi ofiţeri m'au întrebat ce s'a întâmplat. Le-am povestit scena, apoi am adăugat:

—  Ce mişel este acest Comişel!

În zilele care au urmat, s'au prezentat la mine mai mulţi foşti prizonieri de război.

In calitate de secretar al Comisiei pentru trierea prizonierilor de război, grade inferioare, am întocmit formalităţile de prezentare din prizonierat, pentru apro­ximativ 500 de foşti prizonieri în U.R.S.S., domiciliaţi în judeţul Câmpulung Bucovina. Declaraţiile acestor oameni te cutremurau: fuseseră luaţi prizonieri, în mare majoritate, după 23 August 1944.

Ruşii, cu viclenia lor caracteristică, îi rugaseră să depună armele, pentru a pleca acasă. Dar, după ce i-au dezarmat, i-au închis în vagoane de marfă şi i-au depor­tat în U.R.S.S. Acolo au murit mii şi mii de Români, iar cei care treceau acum prin faţa comisiei erau grav bolnavi sau distrofici, mulţi dintre ei au murit imediat ce au ajuns acasă.

Poporul român a învăţat, în decursul zbuciumatei sale istorii, cât preţ se poate pune pe cuvântul Ruşilor! Rămâne să înveţe aceasta şi Americanii!

Pe data de 28 Octombrie, am expediat o carte poş­tală colonelului Ionescu, prin care-1 anunţam că înce­pând cu acea dată „cuvântul meu de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului" nu mai rămâne în vigoare.

La începutul lunii Noiembrie, mi s'a comunicat că am fost mutat la Regimentul 12 călăraşi, din Bârlad.

Colonelul Ionescu intra în acţiune.

Mi-am predat lucrările de birou unui camarad, că­pitanul de infanterie Gică Popescu, devenit mai târziu preşedintele Federaţiei române de football.

Apoi m'am prezentat la Regimentul 12 călăraşi. Aici fusese înlocuit faimosul colonel Slăvescu, supranu­mit „papa" şi iubit de subalternii săi.

El, ca şi ceilalţi ofiţeri de cavalerie, luase o atitu­dine fermă împotriva imixtiunii comuniştilor în trebu­rile armatei.

Intr'un ordin de zi pe care l-am citit ulterior, colo­nelul Slăvescu ataca pe ofiţerul politic din regiment:

„Există ostaşi care reclamă pe comandanţii lor.
Mă întreb cum pot exista urechi care să-i asculte. Probabil că sunt de teapa murdară a lor!   "

Mai târziu, colonelul Slăvescu va fi închis pentru „înaltă trădare" şi va muri în închisoare.

Ofiţerii de cavalerie erau atacaţi de elemente cri­minale. Un ofiţer din regimentul meu este aruncat într'o fântână. Sublocotenentul Popa, tot din regimentul meu, este lovit cu un fier în cap. Eu sunt mereu urmărit.

Inainte de alegeri, toţi ofiţerii şi subofiţerii primesc o sumă de bani.

Pe data de 18 Noiembrie sunt chemat telegrafic la Comandamentul 4 teritorial Iaşi. în dimineaţa zilei de 19 Noiembrie 1946, ziua alegerilor, plec cu trenul spre Iaşi.

Ajuns în câteva ore la Comandamentul 4 teritorial, sunt condus într'o încăpere şi invitat să aştept. O uşă blocată mă despărţea de secţia de votare.

După o oră, văzând că nu mă cheamă nimeni, în­cerc să ies din cameră, dar rămân înmărmurit: un sol­dat, cu baioneta la armă şi cu arma îndreptată spre mine, mă opreşte să ies. Eram, deci, arestat!

Procedeul colonelului Ionescu era revoltător. Un ofiţer nu putea fi escortat decât de un alt ofiţer, în grad cel puţin egal cu el.

Ii spun soldatului:

— Anunţă, imediat, că cer să fiu scos la raportul domnului general! în caz contrar, voi comunica alegătorilor din camera vecină cât de libere sunt alegerile!

Peste câteva minute sunt chemat la raportul gene­ralului Stănculescu, comandantul Comandamentului 4 teritorial, căruia îi spun:

— Domnule general, protestez împotriva modului arbitrar în care am fost arestat!

Generalul Stănculescu îmi răspunde:

— Tinere, nu sunt eu vinovat de ceea ce ai păţit! Ţi-am citit raportul şi te-am chemat să te cunosc şi eu. Am crezut că eşti cine ştie ce fiu de moşier, dar văd că eşti un om necăjit, îngrijorat de soarta celor mulţi.

Măi băiatule, eşti o picătură într'un ocean! Te vor distruge!

Scuză-mă pentru cele ce ai păţit aici! Şi pleacă într'o permisie de şase zile, să mai uiţi de necazuri!

Apoi mi-a strâns mâna cu căldură.

Intors la Bârlad, am înaintat un raport colonelului Bălăşescu, comandantul Regimentului 12 călăraşi, prin care ceream trimiterea în judecată a colonelului Con­stantin Ionescu, pentru:

1.  Arestarea mea ilegală.

2.  împiedicarea de participare la vot.
Bineînţeles că acest raport nu a fost luat în considerare.