REMUS RADINA

Unul dintre eroii epocii noastre

S-a născut în 1924 la Craiova şi a urmat cursurile Şcolii de ofiţeri de cavalerie din Târgovişte, de unde în 1943 a fost trimis la specializare în Germania, ţară în care a refuzat să rămână. La vârsta de 22 ani era sublocotenent de cavalerie la Câmpulung Bucovina, când ţara gemea sub opresiunea sovietică şi unde i s-a propus să intre în partidul comunist cu promisiunea că va ajunge general.

După ce s-a hotărât ca armata să participe la campania electorală, la mitingul din 21 octombrie 1946, după ce a ascultat minciunile pe care le debita colonelul Ionescu, ridicând în slăvi realizările guvernului Groza, sublocotenentul Remus Radina s-a ridicat şi a spus: „Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu principiile de care este călăuzit guvernul Petru Groza şi, prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată". A doua zi a înaintat un raport comandantului Cercului teritorial în care scria: „...(guvernul Groza) fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevoiţi a-mi da avizul favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină pe care am slujit-o cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într-adevăr poporul său, decât să o port sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei".

În ziua alegerilor, 19 noiembrie 1946, a fost arestat la Iaşi şi trimis la Ministerul de Război, la Bucureşti, unde i s-a comunicat că va fi judecat de Consiliul Superior al Oştirii.

La 16 aprilie 1947, prin înalt Decret Regal, a fost trecut în rezervă, fiind primul ofiţer român plecat din armată pentru protest la intenţia, dovedită realitate, a furtului voinţei naţionale.

În condiţii foarte grele, muncind ca salahor, a urmat cursurile Facultăţii de Drept. în noaptea de 2 noiembrie 1948 a trecut frontiera în Iugoslavia, dar a fost prins şi dus în lagărele sârbeşti, unde a văzut scene de o rară brutalitate. A refuzat să iasă la lucru şi a reuşit să obţină ca deţinuţii refugiaţi să nu mai fie scoşi la lucru. Din peregrinările iugoslave, Remus Radina şi-a însuşit pentru tot restul vieţii citatul din Thomas Jefferson: „Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor".

Torturile la care a fost supus Remus Radina au fost inimaginabile: a fost transportat dintr-un loc la altul cu cătuşe la mâinile duse la spate, până la 30 august 1949, când a fost dus la frontieră, cu alţi 10 români, şi obligat să treacă înapoi în România sub ameninţarea puştilor mitralieră.

Securitatea română îi aştepta şi au fost arestaţi, au trecut prin Timişoara, Ministerul de Interne şi Jilava. în luna martie 1950 a fost condamnat la cinci ani închisoare şi trimis în iadul de la lagărul de exterminare Peninsula, de lângă Mamaia. Pe drept cuvânt spune: „Perioada Canalului a fost una din cele mai negre perioade din viaţa mea".

Mâncarea era foarte slabă, oamenii, pradă foamei permanente, rupeau în fiecare zi iarba şi o puneau în zeama de arpacaş fiert, cu castraveţi muraţi, varză şi nici un strop de carne. Munca era la săpat şi cărat pământ cu roaba, purtând după gât un jug făcut din zdrenţele ce li se dădea voie să le aibă ca al doilea schimb. în aceste condiţii a refuzat să mai iasă la lucru, iar comandantul Ghinea 1-a bătut crunt. Un coleg de brigadă s-a îmbolnăvit de enterită din cauza alimentelor alterate şi în drum spre locul de muncă nu i s-a dat voie să se oprească, sub ameninţarea că va fi împuşcat, fiind nevoit să-şi facă necesităţile din mers.

Bolnavii duşi la aşa-zisa infirmerie erau „trataţi" cu bâta. A fost operat fără anestezie de un flegmon.

Când se întorceau de la muncă, istoviţi, oamenii -schelete ambulante - erau obligaţi să ducă în spate câte un de lemn de circa 20 kg pe o distanţă de 1 km, până la lagăr. Acolo îi aştepta comandantul-călău Ti beri u Lazăr, care făcea „instrucţie" cu deţinuţii, prin culcări pe platou, alergări cu câte un alt coleg în spate („broasca") şi fel de fel de exerciţii născocite de el. în faţa acestui spectacol oribil, Remus Radina a refuzat să se culce la pământ. „Culcat!", a răcnit Lazăr din nou. Dar Remus Radina a rămas tot în picioare. Atunci Lazăr s-a apropiat şi i-a strigat, ca ieşit din minţi: „culcat, mă, că te culc eu pe veci!". Moi, cei din alte brigăzi, priveam la această scenă şi am văzut cum Lazăr s-a apropiat de Radina şi i-a tras o lovitură la carotidă, doborându-1 în genunchi, dar el tot nu s-a culcat. Văzându-i îndârjirea, Lazăr şi-a luat chipiul şi a început să se scarpine în cap, spunând: „Staţi puţin să mă calmez", zicând apoi: „Luaţi pe banditul ăsta şi duceţi-1 la carceră". Spre miezul nopţii s-a deschis uşa carcerei şi crezând câ-1 duc sâ-1 împuşte, aşa cum se mai întâmplase cu puţin timp înainte. Radina şi-a făcut semnul crucii. în uşă a apărut un deţinut-planton de noapte care i-a spus să meargă la baracă din ordinul comandantului. Din acea zi Lazăr n-a mai făcut culcări cu deţinuţii şi şi-a modificat atitudinea, spunând: „Numai eu am voie să bat".

Până atunci, noapte de noapte, deţinuţii socotiţi reacţionari erau torturaţi de brigăzile studenţeşti venite din „reeducarea" Piteştiului şi acuzaţi că sabotează lucrările Canalului.

La 12 septembrie 1952, când s-au înfiinţat brigăzile de pedepsiţi, Remus Radina a fost printre primii duşi acolo. Munca era de 12 ore, numai noaptea, şi cu raţia de mâncare înjumătăţită. într-unui dintre schimburi, obosit. Radina n-a mai putut lucra în ritmul cerut de brigadierul Mureşanu (criminal de război) şi de pontatorul Mărăcine (venit şi el cu brigăzile de reeducaţi de la Piteşti). Reclamat şefului de escortă, acesta a venit şi i-a dat un pumn zdravăn în maxilar rupându-i un dinte şi, de aceea, la 22 octombrie 1952 a declarat greva lucrului, cu menţiunea că niciodată nu va mai lucra la Peninsula. Din cauza atitudinii sale intransigente, la 1 noiembrie 1952 a fost pus în lanţuri împreună cu alţi 15 colegi din brigadă şi expediat în lagăr. în colonie, comandantul Lazăr 1-a bătut personal pe deţinutul Maxim, spărgându-i dinţii cu o piatră.

La 11 noiembrie alţi colegi din brigada de pedepsiţi au declarat greva lucrului. Radina a fost dus la carceră din dispoziţia comandantului Tiberiu Lazăr şi noaptea i-a mai fost adus în carceră un tânăr elev maramureşean, Ştefan Minică, cu capul plin de sânge. Fusese bătut de acelaşi Tiberiu Lazăr cu un vătrai peste cap şi peste un picior bolnav, pentru că refuza să-i spună pe cei care îi dăduseră mâncare să o arunce deţinuţilor din brigăzile de pedepsiţi.

A doua zi dimineaţă lui Remus Radina şi altor şase colegi li s-au bătut lanţuri şi au fost expediaţi la penitenciarul „33" din lagărul Poarta Albă. Acolo s-a îmbolnăvit de icter şi a stat fără nici un tratament medical până la începutul lui ianuarie 1953, când, tot în lanţuri, cu colegi care aveau condamnări de cinci ani, a ajuns la lagărul de la Galeş, unde comandantul Petre Burghişan aplica aceleaşi metode barbare de exterminare: mâncare foarte slabă, lipsa apei de băut, munca prin noroi, la care s-a adăugat şi gerul crunt, însoţit de crivăţul, venit din ţara lui Stalin. în aceste condiţii un deţinut a murit îngheţat în carceră.

La 19 ianuarie 1953, Remus Radina a convins alţi şapte deţinuţi să intre în greva foamei, cerând venirea unei comisii pentru a constata condiţiile de exterminare în care se lucrează.

Bolnav de icter şi netratat, Remus Radina a ajuns împreună cu ceilalţi colegi, din nou, în închisoarea de la Poarta Albă, în lanţuri. în stare foarte gravă a fost internat în spitalul lagărului, constatându-se că are hepatită epidemică. Acolo a aflat de moartea călăului omenirii, Stalin.

La mijlocul lui martie, a fost ridicat din spital, cu toată împotrivirea doctorului deţinut Traian Mihăilescu, şi transferat iarăşi la lagărul Galeş, unde comandantul fusese înlocuit cu Ion Dincă, mai omenos.

La 16 aprilie 1953 a fost publicat un discurs al lui Eisenhower şi, parvenindu-i ziarul, Radina 1-a învăţat ca pe o poezie, noaptea, sub pătură, recitând după aceea prietenilor acest mesaj de libertate în care se spunea: „...Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-şi poată bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni şi gesturi..."

Bolnav încă de hepatită, Remus Radina a refuzat să iasă la lucru şi ofiţerul politic Şerban 1-a trimis la penitenciarul din lagăr.

În iulie s-a făcut o triere a deţinuţilor politici şi, deoarece a refuzat să ia poziţia de drepţi, Remus Radina a fost din nou pedepsit la carceră şi ţinut cu „cătuşe americane" la mâinile duse la spate. Peste câteva zile, în cadrul măsurilor preventive legate de 23 August 1953, câţiva deţinuţi, printre care şi Remus Radina, au fost duşi la nişte carcere nou construite, cu betonul neuscat şi fără aerisire. Radina a declarat atunci greva foamei, declarând: „Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie şi de teamă, ci un alt principiu indigen, al eliberării de viaţă. Declar greva foamei până la venirea procurorului sau până la moarte". Urmarea acestei acţiuni a lui Remus Radina a fost că procurorul venit a constatat că celulele sunt lipsite de aerisire şi a hotărât scoaterea celor care erau închişi acolo. Abia atunci a încetat şi Radina greva foamei.

La sfârşitul lui septembrie 1953 a fost transferat la Peninsula împreună cu ceilalţi deţinuţi, deoarece lucrările la Canal încetaseră din 19 iulie 1953. Acolo, fără motiv, sergentul Şerban 1-a lovit fiindcă n-a alergat repede la numărătoare şi a fost dus la carceră pentru 10 zile. Imediat a declarat greva foamei, declarând că „nu va mai mânca niciodată la Peninsula". Şi această carceră era din beton proaspăt pe care 1-a uscat cu suflarea lui. Peste câteva zile a venit în inspecţie col. Marin Constantinescu zis Dubă, care 1-a ameninţat câ-1 „aruncă în sârme" dacă nu încetează greva. După şase zile a fost internat în infirmerie, Fiind grav bolnav. După opt zile a fost transportat pe targa la Poarta Albă. Alături de el, pe altă targa, era ţăranul Cioată, paralizat, fiindcă sergentul Şerban îl lovise cu un fler în coloana vertebrală şi-1 aruncase într-o groapă cu var. Tot la Poarta Albă sosisem şi eu şi la sfârşitul lui august refuzasem să mai ies la lucru , iar după o săptămână de carceră am declarat greva foamei, fiind alimentat forţat cu furtunul. Acolo, la infirmerie, ne-am reîntâlnit după doi ani de la plecarea lui în lanţuri din Peninsula. Cu vreo 12 ani în urmă fusesem elevi la Colegiul „Carol 1" din Craiova, după care el a plecat la Liceul Militar „D.A. Sturdza".

La Poarta Albă se făcuse un centru unde fuseseră adunate toate „deşeurile umane" supravieţuitoare ale închiderii Canalului, schilozi şi bolnavi de tot felul şi pe deasupra distrofici, promiţându-li-se că vor primi pachete cu medicamente de acasă. împreună am trecut Crăciunul şi Anul Nou, prinzându-ne acolo iarna foarte grea din 1954, care ne-a îngropat barăcile în zăpadă.

La 12 februarie 1954, pentru că a luat apărarea deţinutului Constantin Stratulat care protesta împotriva regimului de exterminare, Remus Radina a fost dus, împreună cu Octavian Rădulescu, într-o celula din închisoare, unde gheaţa era de doi milimetri pe pereţi. După cinci zile Rădulescu a fost scos şi a rămas Radina singur, căci avea o pedeapsă de 10 zile. După plecarea lui Rădulescu, Radina a declarat greva foamei şi, la expirarea pedepsei, a fost scos pe targa şi dus la infirmerie, unde a fost supus alimentaţiei forţate. Comandantul călău Iosif Ion Fecioru s-a dus la patul lui Radina şi i-a spus că îşi dă cuvântul că un procuror şi un ofiţer superior din M..A.I. vor veni cu primul tren ce va circula. Remus Radina a refuzat totuşi să înceteze greva. La 4 martie au sosit cele două cadre solicitate, cărora le-a descris de teroarea ce domneşte şi le-a spus că oamenii sunt în pragul morţii din cauza subnutriţiei, iar în memoriul pe care i-au cerut să-1 scrie a solicitat: regim alimentar specific pentru distrofici, asistenţă medicală, a cerut să se pună cruci pe mormintele deţinuţilor, iar procuratura să facă controale periodice. De remarcat că nu a cerut nimic pentru el, totul pentru ceilalţi.

Pe 9 martie 1954 a sosit Ia poarta închisorii o maşină poştală şi a început să descarce pachete, dar din birou a ieşit fiara de Fecioru şi a dat dispoziţie să se încarce pachetele înapoi în maşină şi să se restituie celor ce le trimiseseră, adică familiilor. în faţa acestui spectacol ce îngrozise colonia, patru deţinuţi au hotărât să declare greva foamei, printre care şi eu. Maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu a rămas să organizeze şi intrarea eşalonată a altora, în fiecare zi, până când s-a ajuns la 54 de grevişti. Atunci s-a întâmplat o nenorocire: tânărul sublocotenent de cavalerie Dan Anastasiade din Brăila a murit. Unul dintre cei patru a ieşit noaptea pe fereastră şi i-a anunţat pe ceilalţi să înceteze greva, rămânând s-o continuăm numai doi, eu şi Octav Rădulescu.

Ne-au supus la alimentaţie forţată şi, în a 17-a zi, a sosit doctorul închisorilor M.A.I. şi a trecut imediat la împărţirea deţinuţilor în distrofici şi T.B.C.-işti, îmbunătăţindu-se imediat alimentaţia şi admiţându-se primirea pachetelor.

La sfârşitul lui martie 1954, Remus Radina a fost dus la izolare din ordinul ofiţerului politic Moraru (renumit în coloniile din Canal pentru că dacă nu pedepsea zece deţinuţi pe zi nu pleca liniştit acasă), sub învinuirea că a fost iniţiatorul grevei pe care o făcusem împreună cu Rădulescu.

În mai a început eliberarea deţinuţilor cu pedepse administrative, iar pe 10 ale lunii a intrat în celula lui Radina un ofiţer care 1-a insultat şi lovit. Imediat acesta a declarat greva foamei şi în a şaptea zi a fost dus la infirmerie şi alimentat forţat. Eu mă găseam acolo pentru refacere după greva foamei făcută şi am discutat cu doctorii cerându-le să facă tot ce pot pentru a-1 salva, iar la fiecare alimentare să fiu prezent pentru a vedea ce se introduce, rugându-i ca pe lângă alimentele regulamentare să introducă şi vitamine lichide. Dar el se forţa să vomite după fiecare intervenţie, ba chiar reuşise să spargă pâlnia de sticlă. în acelaşi timp era şi în greva tăcerii şi a setei. în a 24-a zi era epuizat aproape complet. Am reuşit să vorbesc cu el, convingându-1 să blocheze uşa pentru a forţa ieşirea din izolare. După ce a desfăcut nişte cuie de la sârma care înconjura soba de cărămidă, le-a băgat în gaura cheii, blocând intrarea, în cea de-a 26-a zi de grevă.

Imediat m-am dus la miliţianul din poarta infirmeriei şi i-am spus că cel din greva foamei s-a sinucis, fiind sânge pe jos. Apoi am anunţat deţinuţii din brigăzi să iasă şi să privească.

Comandantul, ofiţerul politic şi încă vreo doi au venit încercând să intre pe uşă. Neputând, au ieşit în curte, au spart geamul şi au intrat pe fereastră. Seara i s-a comunicat că a fost scos din izolare dar l-au rugat să mai rămână câteva zile în infirmerie pentru a nu-i speria pe ceilalţi deţinuţi cu înfăţişarea lui de schelet. Această grevă a foamei şi a setei a avut urmări foarte grave asupra sănătăţii sale, afectându-i ficatul, inima, rinichii şi sistemul nervos, rămânând cu o ciroza uscată de care suferea şi după 55 de ani.

Tot ce a putut realiza pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi demnitate pentru deţinuţii politici a fost plătit cu eforturi de voinţă supraomeneşti, vecine cu moartea, iar viaţa ce a urmat a fost pentru Radina de nesuportat, spune el.

Deoarece majorităţii celor ce făcuserăm greva foamei ne expirau pedepsele după 15 august, călăii au obţinut aprobarea să ne transfere la cel mai îndepărtat penitenciar. Astfel, la mijlocul lunii iunie, pe o căldură ca în luna lui Cuptor, lui Radina şi lui Stratulat li s-au bătut lanţuri la picioare şi, în gara Basarabi, am fost aruncaţi împreună cu încă 50 de deţinuţi într-un vagon-dubă, dându-ni-se slănină sărată şi o găleată cu apă de băut, astfel am pornit spre necunoscut. A doua zi dimineaţa am ajuns la Jilava şi, ducându-ne la baie, Remus Radina a putut să-şi scoată singur lanţurile, deoarece picioarele lui erau ca ale celor de la Auschwitz, după cum ne spusese Silberman care trecuse pe acolo.

Intraţi în camera cinci reduit am crezut că suntem într-un cavou, unde pe nişte schelete numai în chiloţi şiroia apa. Aproape 275 de fiinţe umane erau închise în acea pivniţă de circa 200 m.c. Aburii izvorau ca dintr-un vulcan, lăsându-ţi impresia că te găseşti în cazanul Satanei. Ferestrele acestui „cazan" aveau obloane bătute în cuie din ordinul comandantului maior Ion Csaki. A fost

o noapte de coşmar, în care un om a murit, iar pe Mihai Stratulat, colegul nostru, l-am scos dimineaţa şi ni s-a permis să-1 întindem pe o rogojină sub bolta intrării în reduit.

La prânz, când a fost adus hârdăul cu fiertura fierbinte, l-au împins în hrubă şi a fost pus zăvorul la uşă, dar nouă nici masă nu ne-a mai trebuit.

Spre seară când se apropia închiderea am fost puşi, împreună cu Radina, sâ-1 ducem pe Stratulat în celulă. Am refuzat spunându-i şefului de secţie că noi l-am scos ca să-l salvăm să nu moară, ca cel din noaptea trecută. A fost anunţat comandantul, care a sosit şi ne-a ordonat să-1 ducem în celulă. I-am spus că datoria noastră este ca să ne salvăm pe cât putem, iar a lor este să ne extermine ca la Auschwitz. Maiorul a chemat fierarul şi i-a ordonat să ne pună în lanţuri. în timp ce ne nituiau brăţările, Stratulat a avut puterea să-i spună comandantului Csaki: „Mu vă este ruşine să vă purtaţi aşa când Molotov umblă cu căciula în mână la Geneva cerşind pacea?". Atunci ne-au dus într-o celulă oarbă, cu trei somiere (fără picioare), puse în apă de un lat de palmă, care băltea pe jos. După cinci zile am fost încărcaţi într-o dubă şi ne-au dat jos după două zile la Oradea, ca pe nişte buşteni, căci ne amorţiseră picioarele înlănţuite. Aşa ne-am pomenit „pe moşia" căpitanului Ion Tilici, care teroriza deţinuţii, iar din raţia lor creştea porci în incinta închisorii şi carnea o vindea cadrelor din administraţie.

Eu am fost eliberat pe 10 august 1954, iar Remus Radina pe 29 august (Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul).

Primit cu mare bucurie de familie, care 1-a socotit ca invitat din morţi, a plecat după refacere să-şi câştige existenţa, angajându-se zidar pe şantierul de la Mănăstirea Neamţ, condus de prietenul său din puşcărie, inginerul Jean Fântâneanu. Acolo 1-a găsit şi pe Ticu Dumitrescu. Era perioada de după Congresul XX al P.C.U.S., ţinut cu uşile închise, pe 14 februarie 1956, ale cărui dezvăluiri, făcute publice pe 4 iunie, au îngrozit omenirea. Imediat au început fierberi în lagărul socialist. în 28 iunie a fost reprimată cu tancurile greva muncitorilor de la Poznan, Polonia.

Acolo, în faţa Mănăstirii Neamţ, Remus Radina le-a spus lui Ticu Dumitrescu şi fostului decan al Baroului de Iaşi, Petre Pogonat, călugărit la mănăstire, că pe 10 decembrie 1956, de Ziua Drepturilor Omului, va organiza la Bucureşti, în faţa Ambasadei americane, o manifestaţie pentru eliberarea din închisori a deţinuţilor politici.

În septembrie s-a angajat ca tinichigiu pe muntele Coştila, unde lucra şi Ticu Dumitrescu.

După lovitura de stat din Ungaria, pe 23/24 octombrie 1956, Remus Radina a sosit la Bucureşti, unde a redactat un manifest pe care 1-a lipit pe uşa Facultăţii de Litere, cerând eliberarea deţinuţilor politici şi retragerea trupelor sovietice, semnat pompos „Comitetul de Eliberare naţională".

Peste câteva zile eu am fost chemat „de urgenţă" la un birou al Securităţii din str. Izvor, în spatele Arhivelor Statului. M-am dus cu servieta în care aveam cele două schimburi de lenjerie admise la închisoare, iar soţia mea s-a plimbat cu Gabriela Ionescu şi Remus Radina pe la Podul Mihai Vodă, ţinând sub observaţie clădirea.

În ancheta la care am fost supus mi s-a cerut să scriu pe unde am lucrat şi persoanele pe care le cunosc din timpul închisorilor. Le-am răspuns că la eliberare mi s-a cerut să nu spun nimănui pe unde am fost şi ce-am văzut şi că eu am căutat să uit totul. Daca mi s-ar fi cerut să nu uit nimic, aş fi făcut un repertoriu şi l-aş fi adus acum, dar că sunt preocupat numai să-mi câştig existenţa. Mi-au lăsat un teanc de hârtie, spunându-mi să scriu cât mai detaliat ce-mi reamintesc. Am stat şi mă gândeam, presimţind că mă observă prin vreun orificiu.

Am scris numai date biografice. Spre prânz a venit anchetatorul şi văzând hârtia goală, m-a ameninţat că o să-mi aduc aminte în celulă. Mi-am făcut planul că îi interesa scrisul meu, fiindcă eu fusesem condamnat, fiind student la Litere, pentru manifeste, şi îi interesa scrisul, deoarece găsiseră manifestul lui Radina pe uşa de la intrarea în facultate. Cu greu, am scris numele şefului de lot şi al câtorva morţi, amestecaţi cu numele informatorilor. Spre ora cinci anchetatorul a venit şi mi-a luat hârtia cu scrisul. Am fost sigur că s-a dus şi, cu grafologul, au făcut comparaţia cu manifestul găsit pe uşă. Sigur nu era acelaşi scris de mâna. După vreo oră a venit, mi-a dat buletinul şi m-a atenţionat să mă gândesc şi când îmi aduc aminte de careva să vin să îi spun. Afară nu mai eram aşteptat. Seara de la Radio Europa Liberă am aflat de intrarea în Budapesta a trupelor ruseşti, care dezlănţuiseră o crunta represiune.

Imediat Remus Radina a plecat în căutarea unor persoane cunoscute din închisori, dar nu familişti, pentru a organiza manifestaţia din 10 decembrie 1956. Numai Ticu Dumitrescu i-a promis că va participa, dar numai dacă va mai găsi încă un amator. Acel unul a fost Matei Bănică din comuna Balaci. După ce a pregătit un memoriu, ne-am întâlnit, câţiva prieteni, la Ploieşti, unde ni 1-a citit.

Pe 10 decembrie, Ziua Drepturilor Omului, după ce s-a împărtăşit la biserică, s-a dus la întâlnirea cu Ticu Dumitrescu, dar acesta era singur, Matei Bănică nu venise. S-a hotărât să intre singur la Ambasada S.U.A., rămânând ca Ticu să-1 supravegheze de afară. A reuşit să depună memoriul şi i s-a spus că din lipsă de spaţiu nu-i pot acorda azil politic. L-au atenţionat că omul de la poartă este un agent al Securităţii. într-adevăr, a fost urmărit şi a reuşit să scape cu greu de urmărire. în acele momente s-a hotărât să încerce o nouă trecere de frontieră. După ce s-a întâlnit cu mine la km 0 (Sf. Gheorghe) şi i-am dat un cleşte de cuie pentru tăiat sârma ghimpată, s-a îndreptat spre frontiera iugoslavă.

De atunci şi până în 1965 nu am mai ştiut nimic despre Radina. Drumurile ni s-au despărţit, dar au mers paralel, tot prin Valea Plângerii neamului românesc. Al lui Remus Radina a fost mult mai greu, asemănător cu Drumul Crucii, cu multe poticniri, dar harul divin îl îndemna: „nu te lăsa, continuă, că viaţa îţi este destinată izbăvirii neamului tău, care este şi el îngenuncheat". Şi iarăşi s-a ridicat, continuând, împovărat de greutatea loviturilor, spre staţia următoare, până la capătul Golgotei neamului românesc!

Aşa s-a întâmplat. Cu ridicări şi îngenunchieri, a ajuns pe 15 noiembrie 1960, când a reuşit să vadă cerul ce fusese zăbrelit de obloanele diavoleşti ale Gherlei. Destinul a hărăzit ca să continui eu drumul spinos până în toamna lui 1964. De atunci drumurile ni s-au unit din nou şi am plecat împreuna pe calea propovăduirii dramei neamului românesc.

După întâlnire am aflat ce s-a petrecut cu el de Ia despărţirea de la km 0.

Pe 20 decembrie a trecut în Iugoslavia, de unde un român din comuna Misiei 1-a denunţat poliţiei, care 1-a forţat să facă calea întoarsă, ajungând în ziua de Crăciun a anului 1956, să sărbătorească Naşterea Domului în iadul din Securitatea Timişoarei.

Şi învierea Domnului a petrecut-o tot în acest iad, dar acum avea o condamnare de şase ani închisoare pentru trecerea frontierei dar şi pentru „instigare publică", deoarece acuzase regimul că nu respectă drepturile omului. Pentru că se cântase „Cristos a înviat", lui Radina i s-au bătut lanţuri la picioare şi a fost dus în celula condamnaţilor la moarte.

După ce a înaintat un memoriu Procuraturii Generale, cerând să se introducă Biblii în închisori, a fost transferat la Jilava, unde la 13 ani de la „eliberarea ţârii", în ziua de 23 August 1957, călăul Iamandi 1-a pus în lanţuri pe care le-a purtat 53 de zile.

În luna octombrie 1957 a fost transferat la Gherla, unde a îndurat cele mai îngrozitoare torturi, mai ales după greva din 14 iunie 1958, când s-au aruncat obloanele de la ferestre şi printre cei socotiţi instigatori a fost şi Remus Radina, care se afla în celula 50. Greva izbucnise deasupra, la celula 87, unde dupâ ce au atacat pe deţinuţi cu furtunul cu apă şi apoi au tras cu puşca mitralieră, reuşind să spargă uşa, au început torturarea acestora. Torturile, ca represalii pentru grevă, au durat un an şi Remus Radina era printre ei mai chinuiţi.

Ca şi la Jilava, acum, Ia aniversarea a 14 ani de la zisa eliberare a ţării, Remus Radina a fost dus într-o izolare în care a fost nevoit să doarmă pe ciment, deşi era şi bolnav de T.B.C.

Cu toată umilinţa la care erau supuşi deţinuţii , Remus Radina s-a gândit să atenţioneze Occidentul despre

tragedia şi genocidul românesc. S-a hotărât şi, cum la el hotărârea este un lucru sfânt, a conceput patru scrisori zguduitoare despre această tragedie. Iată câteva idei:

1. Cea către preşedintele Eisenhower, începea cu un motto: „America este ultima bună speranţă a pământului" (Abraham Lincoln) şi continua astfel: „Deţinuţii politici, care supravieţuiesc încă în închisorile de exterminare din România subjugată, pornesc de la credinţa puternică în Dumnezeu şi în Declaraţia de Independenţă americană", încheierea era comună celor patru scrisori, după texte separate: „Iar noi, după cum spune Goethe, cât timp va fi zi, vom rămâne cu fruntea sus şi tot ce putem face nu vom lăsa să se facă după noi".

2. Cea către Papa, începea cu următorul motto: „Căutaţi adevărul şi adevărul vă va face liberi" (Apostolul Ioan). Urma textul scrisorii cu încheierea de mai sus.

3. Cea către O.N.U., avea ca motto: „Dreptatea e mai
preţioasă decât pacea" (Wilson).

4. Cea către Lumea liberă începea cu motto-ul: „Libertatea este singurul ţel spre care tind, conştient sau nu, toate luptele, trudele şi suferinţele omului pe pământ" (Thomas Carlyle). Urma textul şi încheierea de mai sus.

Un tânăr din Vâlcea, om integru, Virgil Vintilescu, care se elibera în 7 iunie 1959, i-a spus lui Remus Radina că va încerca din nou să treacă graniţa. Atunci el i-a propus şi Vintilescu a acceptat să memoreze aceste scrisori, să le transmită celor cărora le erau adresate. Acceptând, au început să repete zilnic, în şoaptă, până la înregistrarea lor perfectă în memorie.

Pe 6 iunie, cu o zi înainte de eliberarea lui Virgil Vintilescu, Radina a fost bătut de ofiţerul politic, lovit cu cizmele, i s-au nituit lanţuri la picioare, după care a fost închis în beciul Gherlei, cu mâncare de pedeapsă, o dată la trei zile, iar în cele două zile de interval primea numai apă caldă sărată şi turtoi de mălai. în faţa acestei noi barbarii el a declarat greva foamei. A fost bătut cu un par până când picioarele i s-au făcut negre precum cărbunele. gardianul continuând să intre în celulă două zile la rând şi _sâ-l bată în timpul grevei foamei, lucru nemaiîntâlnit. Celula în care era ţinut fusese făcută de curând şi betonul fiind proaspăt a fost uscat cu suflarea lui Remus Radina, în aceste condiţii a stat şapte zile. Apoi, din beci a fost dus la etajul doi al celularului mare, pe un coridor lung, cu fereastra zidită, unde aerul trebuia să treacă prin trei uşi ca să ajungă la el. Acolo a fost adus şi preotul Melnic, refugiat din Basarabia. După nenumărate zile a fost dus la baie unde, după ce s-a săpunit cu apă caldă, au oprit apa caldă şi a fost obligat să se limpezească cu apă rece. La câteva zile a făcut febră şi nu se mai putea ţine pe picioare. Deoarece la număr nu a mai putut să se ridice, gardienii l-au tras jos pe ciment şi, revenindu-şi, unul dintre călăi a zis: „ Asta continuă să facă pe nebunul?" la care colegul din celulă i-a răspuns: „Moare, domnule!". Atunci a venit doctorul Sin şi, constantând că are pleurezie, a fost dus într-o altă celulă din beciul Zarcâi unde a început să scuipe sânge. I s-a dat hidrazidă şi regim de T.B.C., reuşind să fie astfel salvat. Şi în situaţia aceasta de convalescenţă a fost eliberat pe 15 noiembrie 1960, dar a trebuit să fie internat în sanatoriul de la Marila până în anul 1964, când am ieşit şi eu din Jilava, şi am ascultat povestea tragediei prin care a trecut.

Dacă a reuşit să supravieţuiască, aceasta s-a datorat credinţei lui şi dăruirii spre îmbunătăţirea vieţii semenilor lui din suferinţa aşternută peste ţară de ocupaţia rusească.

Reîntâlnindu-ne, am continuat să ţinem legătura, să ne informăm şi mai ales să sperăm că vom reuşi să ne împlinim datoria, cu toate că eram urmăriţi de Securitate prin informatori pe care-i simţeam la fiecare pas, prin filaje şi ascultări telefonice. Cu tot acest păienjeniş ţesut în jurul nostru, am reuşit să ne strecurâm neobservaţi de Securitate, astfel putând acţiona în vederea unei plecări în străinătate din motive medicale, în cazul lui Remus Radina, iar eu accentuând pe înscenările judiciare ce mi s-au făcut, cerând repunerea în drepturi depline cu ale celorlalţi cetăţeni. Aceste insistenţe s-au accentuat după Conferinţa de la Helsinki, când Remus Radina a cumpărat 100 de numere din Monitorul Oficial, în care se publicase decretul cu drepturile omului, pe care le împărţea cunoscuţilor, în speranţa menţinerii demnităţii lor în faţa presiunilor din ce în ce mai mari şi a încrederii că timpul lucrează în favoarea asupriţilor. Eu, pe de altă parte, continuam să protestez, chiar prin greve, în faţa Comitetului Central al P.C.R., cerând repunerea în drepturi a foştilor deţinuţi politici şi servindu-le dovezi de netăgăduit ale asupririlor la care am fost supuşi.

Remus Radina a reuşit să obţină un paşaport pe trei luni ca să meargă în Franţa spre a i se diagnostica bolile şi a i se stabili tratamentul. După aprobarea paşaportului din 24 mai 1978, a plecat imediat la Paris, unde nu cunoştea pe nimeni. A dormit pe cartoane în gară şi primul drum 1-a făcut la o capela greco-catolică, unde i-a spus preotului Gheorghe Cosma că vrea să scrie o mărturie despre barbariile comise în România de regimul comunist. După ce 1-a ascultat, preotul i-a spus că nu mai interesează pe nimeni. Poţi să o scrii şi după aceea s-o arunci în pubelă. Dar Radina nu a disperat. S-a dus la preotul Vasile Boldeanu de la biserica ortodoxă de la care, la fel, n-a primit nici o încurajare. Norocul i-a ieşit însă în cale în persoana lui Petre Indrieş, fost şi el închis la Craiova, şi care i-a dat adăpost într-o cameră unde trebuia să instaleze o instalaţie electrică. A dormit pe podea.

În aceste condiţii a început să scrie Testamentul din morgă, pe genunchi, stând pe o bancă din Aleea Lebedelor, de lângă copia Statuii Libertăţii de la New York. Duminica, mergând la biserică, a mai întâlnit câţiva români, astfel lărgindu-i-se cercul cunoştinţelor cu Virgil Ierunca, Cristian Atanasiu, dr. Ion Claudian, fraţii Niţescu. Şi aşa a ajuns şi la academicianul Eugen Ionescu, care după ce a citiţi manuscrisul, a ţinut să-i facă prefaţa, subliniind astfel importanţa lucrării: „Remus Radina, unul din eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa ... o mărturie care răscumpără josniciile noastre mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într-o situaţie asemănătoare, aş fi rezistat? Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-1 invidiez de a fi îndrăznit totul".

Mă întreb şi eu, ce ar fi zis preoţii care-i slujeau pe sfinţi, în altar, dacă ar fi citit Testamentul din morgă? Mu peste mult, cunoscându-i, pot să afirm că n-au citit. Erau prea preocupaţi de cele lumeşti.

Dar termenul de şedere în Franţa expira şi Radina, pentru a continua şederea, avea nevoie să-şi dovedească mijloacele de existenţă. Cum rezultatele pozitive pentru ajutarea lui Remus Radina veneau întotdeauna în ultimul moment, aşa s-a întâmplat şi la Paris. A primit de la Mircea Eliade din America, unde ajunsese vestea despre el, un mandat de 1 000 de franci care i-au fost sprijin, dovedind Prefecturii Poliţiei Parisului că are resurse de trai. în continuare a luat legătura cu Noel Bernard, şi transmiţându-mi un mesaj cifrat a semnat un memoriu din partea noastră către Congresul american despre situaţia deţinuţilor politici din România, a multiplicat manuscrisul în cinci exemplare, lâsându-1 pe mâini bune spre a fi făcut cunoscut, apoi a aranjat unele canale pentru sprijinirea ieşirii mele din ţară, după care şi-a respectat cuvântul către mama lui şi s-a întors în România, în ziua de Sf. Nicolae 1979.

De la Gara de Nord mi-a dat telefon, gândindu-se că s-ar putea să fie luat de Securitate la întrebări şi, întâlnindu-ne pe la ora 10, ne-am plimbat prin Bucureşti până la 12 noaptea, povestindu-mi amănunţit tot ce a întreprins pentru deţinuţii politici, pentru mine, despre situaţia grea ce m-ar putea aştepta la Paris şi apoi mi-a rezumat, pagină cu pagină, cele 12 capitole ale cărţii. La rândul meu, l-am pus la curent cu tot ce am întreprins şi eu în problema plecării din ţară şi l-am felicitat pentru reuşita începerii dezvăluirii adevăratei drame româneşti care până atunci se rezuma în exil la cuvintele: este rău in România. Dar despre adevăraţii călăi şi care sunt victimele supuse exterminării nu se ştia aproape nimic.

Am pus la punct acţiunile de viitor şi conspirativitatea, ca Securitatea să nu afle nimic, după care ne-am despărţit în noapte. Eu am trecut la ultima fază a pregătirilor, după ce Cristian Atanasiu m-a anunţat de la Paris că pe 1 martie 1970 se va porni acţiunea de susţinere a mea. Totul s-a petrecut după planul descris în volumul de memorii Din ţara sârmelor ghimpate. Când totul a fost gata, adică când eram cu paşaportul în buzunar, în ultima noapte, Remus Radina a dormit la mine, discutând ultimele amănunte, în timp ce Securitatea îl aştepta acasă.

Am plecat spre Paris în seara de 12 septembrie şi am ajuns in dimineaţa Zilei Crucii 1979, constatând că fusesem însoţiţi tot timpul, chiar în compartiment, de o agentă a Securităţii. Primul drum l-am făcut pe Trocadero, unde se manifesta de la 1 martie pentru venirea a 20 de români, printre care şi eu. Am luat apoi legătura cu persoanele indicate de Remus Radina, am anunţat radio .Europa Liberă" despre proiectul de decret pentru punerea în drepturi a deţinuţilor politici, pe care i l-am trimis lui Ceauşescu, făcând acum cunoscute numele celor ce l-au semnat: Remus Radina, Ion Ovidiu Borcea şi Valeriu Basarabeanu.

Din Bucureşti mi s-a comunicat cifrat că se începuse anchetarea lor de către procurorul Ştefănescu, în timp ce de la Paris trimiteam memorii despre situaţia celor persecutaţi şi numele lor. Tot cifrat, mi s-a comunicat că Radina fusese judecat şi condamnat la 16 luni închisoare pentru publicarea Testamentului din morgă şi semnarea proiectului de Decret cu privire la punerea în drepturi a deţinuţilor politici, care fusese transmis şi prin Radio Europa Liberă.

Nina Anca Bărbuş, mi-a comunicat cifrat, chiar de la Moscova, de o întrevedere cu Kremlinul, anunţându-mă că lui Ovidiu Borcea i se ridicase paşaportul de plecare in Statele Unite, ceea ce m-a făcut să-i dau aviz telefonic chiar lui Radina. A venit la telefon şi a început convorbirea anunţându-mă că a fost condamnat la 16 luni şi, între-bându-1 dacă e nevoie să-i fac „reţeta", mi-a răspuns: fă-o! Am luat legătura imediat cu Noel Bernard, căruia, după ce i-am explicat cazul, i-am propus să-i facem apărarea prin radio. El m-a pus în legătură cu Emil Georgescu, care mă contacta telefonic cerându-mi date în legătură cu viaţa lui Radina pe care le comenta la radio.

Pentru eficacitate, am mers şi la Edmond Petiti, decan al Baroului de avocaţi din Paris şi preşedintele avocaţilor creşti n-democraţi. După ce i-am expus situaţia, el şi-a dat acordul de a merge la Bucureşti pentru apărarea lui Remus Radina (fără şanse de a primi viza) şi în acelaşi timp considerând oportun să-i anunţăm prin radio venirea ca apărător. într-adevăr, viza i-a fost refuzata şi procesul s-a amânat. Acest lucru a fost comentat la radio de Emil Georgescu, arătându-se că justiţiei române îi este teamă că înscenarea pe care o face încalcă drepturile omului, dreptul la exprimare a convingerilor şi totodată încalcă legea presei. Aceste comentarii-pledoarii, făcute pe un ton virulent, au durat în cursul lunilor februarie şi martie 1980. Paralel, am început poate cea mai intensă propagandă făcută pentru salvarea unui român din ghia-rele Securităţii, alertând prin memorii pe toţi conducătorii ţărilor democrate din lume, Organizaţia naţiunilor Unite, Congresul american, U.N.E.S.C.O. şi Consiliul european (care a tradus Memoriul în cele şapte limbi ale ţărilor membre) şi nu a fost exceptat nici Papa şi nici Regele Minai.

Românca cu mare suflet Elvira Ghiţulescu şi-a dăruit cu mare plăcere din timpul ei pentru a traduce această documentaţie în italiană, franceză, germană şi engleză.

Toate acestea au avut efect şi, spre sfârşitul lui martie, procesul s-a judecat într-o sâmbătă (când de fapt nu au loc procese), într-o sala plină cu muncitori şi securişti, iar preşedintele completului i-a spus lui Radina că nu este nevoie să aducă avocaţi din străinătate, că şi noi avem avocaţi „buni" (care de fapt erau tot acuzatori n.n.). Hotărârea s-a pronunţat după aceea, comutându-se pedeapsa cu închisoare într-o amendă de 1 000 lei şi, râsul de pe lume, un colonel de Securitate s-a oferit să plătească amenda (bineînţeles din banii celor ce înscenaseră acest proces, n.n.). Dar Remus Radina şi-a vândut cărţile şi a plătit, refuzând bunăvoinţa „ocrotitorilor" săi.

În aprilie 1980, Regele Minai i-a solicitat lui Nicolae Penescu o listă cu cei ce au nevoie de sprijin pentru reîntregirea familiilor, fiindcă Auber, ministrul de Externe al Elveţiei, va merge la Bucureşti şi doreşte să sprijine cauza românilor. Nicolae Penescu mi-a cerut să o întocmesc urgent şi printre persoanele indicate au fost Remus Radina şi Ion Ovidiu Borcea.

La mijlocul lunii aprilie a fost chemat Remus Radina şi i s-a cerut să-şi întocmească urgent formele pentru plecare şi stabilire în Franţa. Ovidiu Borcea de asemenea a fost chemat şi i s-a restituit paşaportul ridicat cu un an înainte, în urma denunţului făcut de colegul lui de celulă. Cornel Velţan, care se stabilise la Paris. Intre timp, eu am primit o comunicarea de la U.N.E.S.C.O. că Bucureştiul i-a anunţat că pedeapsa lui Radina se transformase în amendă şi că i se eliberase paşaport de stabilire în Franţa. Toată corespondenţa purtată pentru venirea lui i-am înmânat-o la sosirea la Paris.

Înainte de plecarea din Bucureşti mi-a comunicat că va sosi cu trenul prin nordul Italiei. Imediat i-am dat telefon cerându-i să schimbe ruta, fiindcă în starea de boală în care se găsea, doctorul Crăciun vrea sâ-1 consulte. A înţeles că de fapt era vorba de Noel Bernard şi a venit prin Munchen. Dar şi el a fost însoţit de o agentă, care a fugit printre vagoane când a fost depistată.

Pe peron îl aşteptau vreo opt persoane de la Europa Liberă, care ne-au invitat la un restaurant. Seara a venit şi Noel Bernard la hotelul unde ni se rezervase camera, şi cu el ne-am întreţinut vreo două ore.

La Paris, s-a făcut imediat un plan de lucru şi s-a trecut la acţiune, deoarece situaţia din ţară se înrăutăţea pe zi ce trecea şi tot în acelaşi timp şi ritm se infiltra exilul cu unelte ale Securităţii şi trebuia să pornim la contracararea acestei acţiuni diabolice.

Remus Radina a avut surpriza plăcută să vadă pus în circulaţie volumul Testamentul din morgă, tipărit de Ion Dumitru la editura lui din Munchen, imediat după condamnarea din 13 februarie, până la 4 aprilie 1980, când s-a publicat rezultatul recursului.

Preocupat de problema consolidării exilului cu trecutul glorios al înaintaşilor, Remus Radina s-a dus pe 11 noiembrie 1980 la cimitirul eroilor români de la Soultzmatt, unde sunt îngropaţi 687 de soldaţi români căzuţi în primul război mondial. Acel cimitir a fost inaugurat de Regele Ferdinand şi de Regina Măria în ziua de 9 aprilie 1924, zi care coincidea cu ziua şi anul de naştere ale lui Remus Radina. Regina scrisese pe o placă de marmură: „Soldaţi români! Departe de patria voastră, pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ care nu vă este străin. Măria, Regina României."

Preotul catolic din localitate a descris tratamentul inuman la care au fost supuşi ostaşii români care, luptând pentru cauza omului, pentru libertatea şi pacea Europei, au căzut prizonieri la nemţi şi au fost lăsaţi să moară de foame şi frig.

Remus Radina, care trecuse de nenumărate ori pe lângă moarte în timpul grevelor foamei şi în celulele îngheţate ale închisorilor de exterminare, a rămas profund mişcat şi, întors la Paris, a lansat chemarea ca, începând din 1981, comemorarea să aibă loc de înălţarea Domnului, aşa cum se celebra Ziua Eroilor în România înaintea instalării comunismului şi ca Cimitirul de la Soultzmatt să devină „locul de sudare" a sufletelor românilor.

În anul următor au fost anunţaţi să participe şi românii din Elveţia şi Germania, alături de cei din Franţa. Dar la sfârşitul lui mai 1981, când s-a comemorat Ziua Eroilor, nu am reuşit să convingem nici un exilat politic să meargă. Şi atunci am plecat împreună cu Radina, care şi-a cumpărat nişte tenişi ca să poată merge pe jos, din cauza picioarelor distruse de bătăi şi lanţuri. Până la Strasbourg am mers cu trenul şi apoi pe jos pentru a parcurge cei 25 km până la cimitir. Am avut noroc că înainte de Colmar ne-a ajuns din urmă Petre Vălimăreanu şi ne-a luat în maşină. Am fost vreo 40 de persoane cu cei veniţi din Germania.

Din 1982 s-a schimbat situaţia în bine, numărul s-a ridicat la peste o sută, cu cei veniţi de la Paris cu un autobuz, la care s-au adăugat şi elveţienii veniţi cu automobilele. Cu această ocazie s-a anunţat că următoarea comemorare va fi pe 18 iunie 1983 şi s-a propus ca anul 1983, la împlinirea a trei decenii de la exterminarea lui Iuliu Maniu la Sighet, să fie declarat Anul Deţinutului Politic Român.

S-a făcut apel la exilaţii români de pretutindeni să se adreseze Naţiunilor Unite şi altor organisme internaţionale, conducătorilor de ţâri occidentale, reprezentanţilor aleşi, savanţilor, artiştilor, scriitorilor, ziariştilor, opiniei publice, prin scrisori, manifeste, conferinţe, manifestaţii cu colectare de semnături, cerându-le ca în cadrul acestor acţiuni de solidarizare să intervină pentru eliberarea deţinuţilor politici din închisori, azile psihiatrice; amnistierea tuturor deţinuţilor politici; repunerea lor I în toate drepturile; încetarea anchetelor, percheziţiilor şi altor metode de terorizare a deţinuţilor politici, considerarea anilor lor de închisoare ca ani de vechime în muncă şi acordarea de pensii părinţilor celor morţi în închisori. Apelul a fost semnat de Remus Radina, Cicerone Ioniţoiu, Vladimir Boutmy şi Odiviu Borcea.

Cu aceasta ocazie s-a trecut la tipărirea Cărţii negre a României (în limba română, franceză, engleză şi germană); şi a celor intitulate Le drame de la Roumanie şi Morminte fără cruce (voi. 2), care au fost difuzate personalităţilor străine, forurilor internaţionale, toate însoţite de documente şi fotografii.

Norocul ne-a adus în cale un Mecena al exilului, în persoana lui Nicolae-Niki Constantinescu, care a înfiinţat Tipografia Coresi la Freiburg şi care ne-a sprijinit mult, propunându-şi să contribuie şi el la întărirea conştiinţei naţionale şi la unirea românilor în vederea salvării ţârii de sub dominaţia rusească. Erau şi obiectivele noastre, conducând la o sudare de interese între noi.

Tot la iniţiativa lui Remus Radina s-a trecut la înfiinţarea „Asociaţiei deţinuţilor politici", cu un vast program de activitate, deoarece Securitatea încercase să îi blocheze activitatea prin înfiinţarea uneia „fantomă" la Paris şi a alteia la New York, înfiinţate doar cu numele, căci nu făceau nimic în legătură cu drama deţinuţilor, cu numele celor în suferinţă şi cu dezvăluirea numelor călăilor lor.

Mai mult, Remus Radina a trecut la organizarea de pelerinaje la nenumăratele cimitire cu morminte de ostaşi români, de-a lungul frontierelor cu Belgia şi din Germania. In acest scop închiria autobuze care plecau în sâmbăta de după înălţare, cu preot şi coroane de flori, în vederea comemorării sacrificiilor acestor eroi.

Securitatea, deranjată de acţiunile întreprinse, a încercat să ne întindă o cursă prin maiorul Adrian Chin-tescu, exponentul legionarilor simişti din Franţa. Acesta, fiind craiovean ca şi noi, a început să ne laude pentru tot ce făceam. într-o zi mi-a spus că putem fi mai folositori ţârii decât Radio Europa Liberă şi că s-a gândit, prin legăturile ce le are în lumea mare, să ne pună la dispoziţie un vapor echipat cu aparatura modernă a unui post de radio şi să mergem în Marea Neagră, de unde să facem emisiuni pentru România. El a promis să ne creeze condiţii excelente de viaţă, punându-ne la dispoziţie şi material informativ. După ce a terminat, i-am replicat: „Domnule maior, e bună ideea, dar dumneata, venit din 1947, de ce n-ai pus-o în practică până acum? Ne-ai aşteptat pe noi? Spune patronilor dumitale de la Baden Baden (agenţia de spionaj a Securităţii, al cărei agent era şi prin care făcea afaceri cu România, vânzându-i Instrumente medicale) că noi am plecat din ţară din cauza lor şi să te angajeze pe dumneata şi în această afacere de excepţie". Din ziua aceea mi l-am făcut duşman. M-a reclamat D.S.T. (Direcţia Securităţii teritoriale franceze) că de când am venit în Franţa am destabilizat exilul. Am aflat că s-a lăudat unor prieteni că nu se lasă până nu mă aruncă afară din Franţa. Precizez că am şi fost chemat de autorităţile franceze la o discuţie asupra activităţii pe cărei o desfăşor şi nu mi s-a reproşat nimic.

În anul 1984, Remus Radina a aflat că în ţară era torturat Aurel State pentru că îi trimisese un manuscris pentru publicare şi Radina a avut promisiunea lui Niki Constantin eseu că lucrarea va apărea repede. Dar când era aproape gata Drumul crucii, titlu pe care Radina 1-a dat volumului. Aurel State a murit din cauza nenumăratelor bătăi. La Paris au avut loc proteste ce au fost transmise şi prin Radio Europa Liberă.

Infiltrările Securităţii prin preoţi misionari erau din ce în ce mai accentuate. Un agent a fost fabricat ca mitropolit şi trimis în Germania. Era vorba de Serafim Joantă, despre care părintele Dan Miron, fost profesor la Teologia din Sibiu, i-a mărturisit lui Remus Radina că îşi denunţa colegii că ascultau radio Europa Liberă. Ironia soartei a făcut ca, prin 1985, chiar Nicolae Stroescu Stănişoară, directorul postului amintit, să-1 ajute la instalare şi, drept răsplată, Stănişoară a fost numit directorul revistei Deisis, pe care o scotea mitropolitul agent. Acest „mitropolit" 1-a instalat la Paris pe Iosif Pop, ateu şi afemeiat, scos dintre mineri la ordinul Securităţii, ordonat preot şi trimis lui Joantă ca sâ-1 instaleze la Paris, egal în grad.

Numele lui Remus Radina mai este legat şi de organizarea a numeroase manifestaţii de protest contra demolărilor locaşurilor bisericeşti, împotriva demolărilor satelor (el a lansat lozinca „Ceauşescu şi soţia demolează România"), împotriva terorii dezlănţuite la Braşov după protestele muncitorilor din 15 noiembrie 1987. Pentru toate acestea şi multe altele, legate de anumite comemorări, Remus Radina obţinea autorizaţie de la Prefectura Poliţiei Parisului, luându-şi angajamentul scris că va garanta evitarea incidentelor. A contracarat chiar unele acţiuni de destabilizare a manifestaţiilor româneşti, reuşind prin autoritatea lui să dejoace planurile potrivnice, cum a fost cel cu ocaziei venirii, în 1986, a Regelui la comemorarea de la Soultzmatt.

Iar la manifestaţiile cu caracter religios îl vedeai pe Remus Radina purtând o cruce mare de lemn în spate, cruce pe care a dăruit-o apoi Bisericii ortodoxe din Paris, unde a instalat şi o placă de marmură în memoria preoţilor exterminaţi în temniţele comuniste, ataşând la ea o candelă care a stat aprinsă câţiva ani.

A pus mult suflet şi la iniţiativa ridicării unui monument în memoria românilor exterminaţi şi aruncaţi în gropile comune de pe tot cuprinsul ţârii. Când în 1986 Ion Pantazi (agent al Securităţii) 1-a convins pe Horaţiu Comăniciu, preşedintele C.N.R., să facă imposibilă realizarea proiectului, Remus Radina m-a sprijinit imediat. Banii adunaţi în acest scop erau depuşi în contul Consiliului naţional Român şi Horaţiu Comăniciu a cerut casierului să-i dea aceşti bani ca împrumut, urmând să-i restituie în rate, pentru că doreşte să meargă în America unde nu fusese niciodată. Deci era de 40 de ani venit în exil şi îl prinsese dorul să vadă Statuia Libertăţii cu bani adunaţi pentru cinstirea memoriei celor exterminaţi. Când mi-a spus casierul ce i s-a propus, m-am dus cu el la bancă şi am scos toţi aceşti bani. Cu Remus Radina am reuşit să găsim un loc foarte bine plasat şi l-am cumpărat imediat. Pe el s-a construit un monument şi inaugurarea lui s-a făcut pe 24 februarie 1990, tot datorită lui Remus Radina, după cum o să vedem.

După 25 aprilie 1985 am fost primiţi la Parlamentul European de la Strasbourg, Comăniciu, Evolceanu şi cu mine, ocazie cu care am prezentat drama poporului român, oferind documentele publicate. La plecare Comăniciu mi-a spus că prea mă ambalez în discuţii şi dovezi pe care nu le putem proba documentar. De comun acord cu Evolceanu am constatat că acesta era punctul de vedere al agenţilor Bucureştiului, care încercau să provoace stagnarea şi chiar înăbuşirea acţiunilor dăunătoare Bucureştiului.

Încă o dovadă am avut în 1988, când Ion Pantazi a convocat din dispoziţia Securităţii un congres mondial aii românilor şi 1-a numit pe Horaţiu Comăniciu ca preşedinte' al Senatului, funcţie în care a dăinuit numai 24 de ore, pentru că Pantazi s-a retras. Cu acea ocazie Comăniciu a venit la Paris să încerce să-1 atragă şi pe Radina, dar n-ai reuşit. Atunci a încercat sâ-1 compromită printr-un alt „congresist", Nicolae Fulger din Germania, care i-a propus lui Radina să iniţieze o serie de atentate. Provocarea era clară. în această atmosfera de infiltrare se lucra în exil.

Remus Radina a organizat manifestaţii din ce în ce mai accentuate contra regimului comunist în luna decembrie 1989, atât la Ambasada sovietica cât şi la Ambasada României, în perioada de criză din România, când se reuşise să se adune circa 500 de români şi când unii, precum Radu Câmpeanu, susţineau să le facem în săli închise.

În 1990, când Corneliu Coposu a fost invitat de Francois Mitterrand şi era pregătit de plecare din Bucureşti, lui Alexandru Herlea i s-a comunicat că nu se ştie nimic despre invitaţia lui Corneliu Coposu, ci de cea a lui Petre Roman. Am aflat că manipularea s-a făcut la Paris. Eu eram în Germania să pregătesc venirea unor români şi cu acea ocazie să organizăm o manifestaţie răsunătoare şi am fost anunţat de Remus Radina telefonic. Ne-am hotărât să facem inaugurarea unui mormânt simbolic, pentru a motiva venirea lui Coposu în Franţa, şi Remus Radina a alergat trei zile ca să obţină avizul pentru inscripţia de pe piatra funerară: „Morţi pentru Dumnezeu şi democraţie". A lucrat şi noaptea, la lumina electrică, să termine inscripţia. Când a venit, C. Coposu a aflat la aeroport că de fapt a sosit pentru inaugurarea plăcii comemorative şi că acest lucru s-a comunicat şi ziarului Dreptatea.

După lovitura de stat din decembrie 1989, Remus Radina a devenit sufletul Comitetului de Iniţiativă pentru salvarea Bisericii din rue Jean Beauvais din Paris, asaltată de agenţii Securităţii, care o transformaseră deja într-o tavernă unde se mânca, bea şi înjura în altar, iar chefurile se ţineau până-n zori, sub oblăduirea „preoţilor", Mihai Constandache şi Valentin Brătan, care obişnuia să cânte beat Internaţionala, suit pe masă. Mai mult, în noaptea de 28 noiembrie 1994 l-au primit şi cinstit pe Ion Iliescu în biserică şi apoi în sala „Cuza". în 1995, un comando condus de preoţii Coşofreţ, Borca şi Iorgulescu, însoţiţi de vreo 20 de „mineri" au asaltat altarul, biserica fiind eliberată de poliţia franceză. S-au găsit ascunse patru tablouri ale lui Lenin, o statuetă şi peste 100 de insigne tot ale lui şi se anunţase constituirea unui comando „Vlad Ţepeş", pentru pedepsirea lui Ioniţoiu, Culică şi Radina.

Aceasta a fost viaţa lui Remus Radina şi rugămintea supravieţuitorilor, a celor care l-au cunoscut este: „Fereşte, Doamne, crucea lui de umbra trădătorului!"