Colecţia Viorel Rovenţu

Mărturia lui Viorel Rovenţu



Trei luptători în război de eliberare


Hotărîrea de a salva poporul român captiv
   In anul 1981 lucram pe şantierul Işalniţa din Craiova ca şofer pe o Rabă de 16 tone şi într-o zi de duminică în parcul Româneşti m-am aşezat pe o bancă lângă un domn care citea ziarul Scânteia. După câteva minute îmi atrage atenţia un articol din ziar în care scria cu litere mari despre creşterea economiilor făcute în urma celebrelor cartele ale produselor de bază: 1 kg de zahăr pe lună de persoană; 1 litru de ulei pe lună de persoană; 1/2 dintr-o pâine pe zi de persoană; benzina cartelată; de carne .... îmi amintesc cât de lungi erau cozile pentru a cumpăra 2 kg de carne ; pentru că mai multă nu ţi se dădea - se formau cozi din timpul nopţii; brânza, măslinele, cafeua, etc. erau produse rare care nu se găseau în alimentări sau pieţe. Nemulţumirea populaţiei o puteai auzi numai stând la cozile interminabile; acolo oamenii discutau neajunsurile lor. Pătura de jos, clasa muncitoare şi ţărănimea erau cei înfometaţi, lipsiţi de cele necesare coşului zilnic....
   Dorind să citesc articolul îl rog pe omul de lângă mine să-mi dea ziarul după ce îl terminase el de citit. În urma acelui articol citit de către noi, am început o discuţie în care eu mi-am manifestat sincer nemulţumirea faţă de clasa conducătoare. Şi atât de înfierbântat am fost încât am zis: " Dacă aş avea ce-mi trebuie eu l-aş termina". Omul de lângă mine m-a pătruns cu privirea şi după câteva secunde de tăcere mi-a zis: " ţara are nevoie de oameni ca tine ". Înainte de a ne despărţi eu am fost descusut amănunţit de omul cu ziarul. Mai târziu, am auzit că la prima vedere nu ştia ce să creadă despre mine, dacă sunt trimis de Securitate sau îmi exprim sincer sentimentele. Nu-mi era frică. Se mai întâmplase o dată.
   Călătoream cu trenul accelerat Bucureşti - Craiova şi în compartiment am purtat o discuţie cu câteva persoane pe aceeaşi temă a înfometării populaţiei ţării de către conducători. La coborâre în staţia Craiova, un domn din compartiment, care citise dintr-o carte tot timpul călătoriei, a ieşit după mine şi pe coridor mi-a zis: " Ai noroc tinere că sunt băiat bun, dacă era altul îţi punea cătuşele la mâini; să nu mai vorbeşti aşa ceva tinere, sunt maior de miliţie şi te-aş putea aresta... dar bagă-ţi minţile în cap, să nu mai faci! Cerându-mi scuze, am fost lăsat să plec.
   Reîntors pe şantier la lucru, mare a fost surpriza că omul de pe banca din Parc a venit să vadă unde lucrez. Astfel, destinele noastre s-au legat şi mai mult; după ce mi-a cerut un pix şi o hârtie, a scris
   Raul Volcinschi,
   Rovenţu Viorel
   "- vezi, a zis el, ne potrivim la gândire şi la nume prescurtat: R şi V."
   Fiecare dintre noi a fost marcat de ce a spus celălalt în prima zi când ne-am cunoscut. Profesorul Volcinshi a reţinut: "dacă aş avea ce-mi trebuie, eu l-aş termina", iar eu "ţara are nevoie de oameni ca tine".
   A urmat o perioadă în care ne-am cunoscut mai bine, chiar foarte bine. Îmi cunoştea aptitudinile militare şi aflase de la mine că sunt subofiţer în rezervă şi stăpânesc foarte bine tehnica militară, având un curs de pregătire în domeniul militar. Profesorul Volcinshi considera că sunt omul potrivit la locul potrivit. Într-o zi, după lungi discuţii, m-a încercat printr-un joc de cuvinte pentru a vedea cum reacţionez în urma propunerii lui de a face parte dintr-un grup de persoane cu gândiri antitotlitare, constituit împotriva regimului comunist.
   Nu am stat pe gânduri. Am acceptat orice propunere venea din partea lui. Era un om deosebit, cu o putere de convingere enormă.
   Datorită condiţiilor de cazare precare de pe şantier, cu barăci prin care umblau şobolani, profesorul Volcinshi m-a recomandat unei prietene de familie, în apartamentul căreia am fost primit în gazdă până la plecarea mea din Craiova.
   La Craiova a început pregătirea mea. Mi-au fost date să citesc toate revistele Lumea în care se scria despre atentatul împotriva Papei Ioan Paul al doilea; am citit cărţi despre Ninja, Gangsteri şi Mafie, în care secretele familiei fiecărui clan erau sacre. Am fost format pentru a şti să păstrez un secret şi pentru multe alte lucruri dar, din motive lesne de înţeles, mă cenzurez. Am primit botezul (un nume) conspirativ, mă numeam Victor si dl. profesor era nea Radu. Prietenia noastră a continuat şi după întoarcerea mea acasă, legătura dintre noi menţinându-se prin întâlniri conspirative, instrucţiuni, schimburi de mesaje cifrate, etc...
   În Bucureşti aveam o locaţie, o cunoştinţă, Şerban Suru, prieten cu dl. profesor Volcinschi, în apropierea Gării de Nord, pe strada Iacob Negruzzi unde puteam rămâne câteva zile la nevoie. Era o rampă de lansare spre trenurile din Gara de Nord cu care puteam părăsi Bucureştiul în caz de nevoie. Am discutat mult despre suprimarea dictatorului Nicolae Ceauşescu. În urma discuţiilor au fost şi puncte de vedere diferite (cu care eu nu am fost de acord). Profesorul Volcinschi găsise pe Calea Victoriei o casă mare nelocuită din podul căreia propunea să se tragă asupra dictatorului cu o carabină cu amortizor. Ne-am contrazis mult pe acest subiect întrucât el era omul de la masa rotundă unde s-a conturat ideia, era creierul acţiunii - dar în teren lucrurile stăteau altfel. Eu eram omul din teren şi vroiam să joc precum găseam de cuviinţă că este mai bine şi în siguranţă pentru noi. În urma discuţiilor am hotărât de comun acord să lucrăm pe etape.

Pregătirea acţiunii
   Aveam nevoie de doi prieteni adevăraţi. Unul era un confrate din copilărie, prietenul meu cel mai bun, de profesie mecanic utilaje grele, numit Năstase Petrică. Am stat de vorbă cu el . Simţea nevoia de a se aventura. Împreună făcusem box la Clubul Voinţa din Giurgiu. Aveam amindoi motocicletă Iawa ( ideale la acel timp pentru a ieşi din zona periculosă). Era greu să lucrezi pe teren numai în doi. Aveam nevoie de un om la distanţă, aşa că am racolat un coleg de muncă, şofer la aceeaşi autobază ca şi mine, care locuia temporar la concubina lui din comuna mea natală, Stăneşti de Giurgiu. Acesta era Stanciu Nicolae din satul Remus, comuna Frăţeşti. Trebuia să ne grăbim. În Giurgiu autorităţile ("primăria") erau în fierbere deoarece dictatorul avea programată o vizită de lucru pentru a vedea aşa-zisa producţie record a lanurilor de porumb din Câmpia Dunării. Zeci de autobasculante cărau piatră pe drumul ce se înfundă la Gostinu; şoseaua trebuia făcută cît mai repede. Stanciu cunoştea zona mai bine decât noi, pentru că satul lui natal era aproape. Astfel, am mers în teren şi am ales două puncte din care puteam deschide foc asupra dictatorului. Etapa a doua prevedea achiziţionarea armelor.
   Am făcut mai multe recunoaşteri în diferite localităţi din ţară, pentru a găsi un post de miliţie mai izolat, localitate cu cale ferată şi şosea, pentru a nu se şti direcţia către care s-a plecat cu armele furate. Am găsit în cele din urmă postul de miliţie Osica de Sus, judeţul Olt, situat lângă un bufet şi un magazin, în a cărui imediată vecinătate se afla staţia de cale ferată Osica. Paznicul postului de miliţie obişnuia să plece acasă dimineaţa după ce trenul personal de 4.30 pleca din staţia Osica.

Înarmarea
   Odată informaţiile culese, s-a trecut la acţiune.
   Am mers în Slatina unde am reperat un garaj din interiorul căruia eu am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am deplasat în comuna Osica de Sus. După ce trenul personal s-a pus în mişcare din staţia Osica, paznicul a plecat spre casă iar eu am venit cu autoturismul împreună cu prietenii mei şi am parcat într-un gang, în spatele postului. Stanciu a asigurat paza zonei în care ne aflam. Eu am distrus goarna sistemului de alarmă dintr-o singură lovitură, cu un obiect dinainte pregătit. Apoi am spart lacătul, am desfăcut yala uşii de la intrare pătrunzînd în hol; apoi am mers la uşa camerei de armament, pe care am spart-o şi dintr-un dulapul metalic am luat două pistoale mitralieră AKM, muniţie - 500 de cartuşe şi 8 sectoare (încărcătoare). Eu cu Năstase am încărcat fiecare câte un sector cu cartuşe, armând armele cu cartuşe pe ţeavă. În ideia că Stanciu avea misiunea din umbră şi pentru a nu se bănui că suntem trei persoane în grupul operativ, am căzut de acord să luăm numai două pistoale mitralieră. Precizez că în postul de poliţie Osica mai erau în lăzi pistoale mitralieră AKM şi carabine Zebeu şi Manichel, probabil ale gărzilor patriotice.
   Întorcându-ne în hol, am deschis uşa biroului postului de miliţie, unde am tăiat firele de curent ale unei baterii auto ce alimenta sistemul de alarmă din interiorul căruia am luat toate dosarele, registrele, înscrisurile, cătuşele, toate puse într-o foaie de cort, pe care am scos-o afară. Am încuiat uşa de la intrare cu o "cheie mincinoasă", am tras grilajul şi am înlocuit lacătul spart cu un lacăt al nostru identic, în butucul căruia am introdus beţe de chibrit pentru a-l îngreuna şi a întîrzia momentul constatării spargerii postului de miliţie. În anchetă, am auzit că miliţianul a umblat după un bonfaier ca să taie lacătul şi nereuşind, deoarece avea brida cimentată, a decis în cele din urmă să-l spargă. Trucul nostru a ţinut, întîrziind descoperirea spargerii. Nelăsând nici un indiciu despre noi, am plecat la Bucureşti. Pe când ne aflam pe şoseua Alexandria -Bucureşti, în dreptul localităţii Bujoru, am observat venind dinspre Bucureşti, maşini după maşini; Dacii cu cîte 5 bărbaţi în fiecare maşină.
   Ne-am dat sema că s-a descoperit furtul armelor şi muniţiei. Trebuia să părăsim şoseaua deoarece nu mai aveam mult până la "borcan", post de control din localitatea Ghimpaţi, judeţul Giurgiu. Eram pregătiţi: Năstase şi Stanciu, pe bancheta din spate încărcaseră sectoarele cu cartuşe. Am ieşit de pe şosea şi am intrat în pădure unde am citit înscrisurile mai toată ziua.
   Am oprit ceea ce era important şi anume notele informative din localitatea Osica, în care scria:
   " Notă informativă. Sursa vă informează că în ziua de_____ m-am întâlnit la ____ Biserică cu X , l-am întrebat _____ şi a răspuns ________ !.În ziua de ____ m-am întâlnit cu X şi l-am întrebat ____A răspuns____!."
   M-a impresionat cel mai mult o hartă a localităţii pe care erau semnate nişte puncte, probabil locuinţele celor urmăriţi de miliţie şi securitate. Am dat acele documente lui Volcinschi. Am dat foc actelor şi dosarelor.
   În pădure am distrus numerele de înmatriculare, seria motorului şi a caroseriei autoturismului, pentru a nu fi identificaţi. In noaptea următoare, ne-am deplasat cu autoturismul în apropierea Dunării, unde zeci de pompe plutitoare pe pontoane, intruduceau apă într-un canal de irigaţie. La capul canalului, unde apa avea o adâncime de 9-10 m, am aruncat maşina, cu dale de piatră în ea. Motive: apa spală amprentele, chiar dacă se descoperea maşina, cu greu se putea face identificarea, neavând seria caroseriei şi motorului. În cele din urmă autoturismul a fost identificat şi recuperat, după ce ancheta a soluţionat acest caz.

Vînătorii vînaţi ai unui tiran
   După ce am abandonat autoturismul în apă, eu , împreună cu Nastase am luat armele şi muniţia mergând cu ele la concubina mea din Stăneşti, unde m-am ascuns provizoriu, iar Stanciu s-a dus acasă la concubina lui din Stăneşti. Următoarea zi am trimis-o pe concubina mea la părinţii ei pentru ca eu să ascund bine armele şi muniţia. Am luat legătura cu profesorul Volcinschi, ne-am întâlnit povestindu-i întreaga acţiune; m-a felicitat şi mi-a spus: " lasă-te la fund, nu mai întreprinde nimic pentru că sunt filtre peste tot în ţară; Bucureştiul este închis".
   I-am spus despre vizita pe care Ceauşescu urma să o facă la Gostinu de Giurgiu. În urma discuţiei, nu prea ne-am înţeles. Aveam păreri diferite privind acţiunea în teren. Întors acasă, am hotărât să merg cu Năstase la Gostinu pentru a face recunoaşterea în teren. Astfel am renunţat la porţiunea drumului în pantă întrucât nu aveam retragerea asigurată şi am optat pentru cel de-a doua variantă. Am ales o curbă dublă cu unghiuri de 90 de grade; între cele două curbe de 90 se afla un segment drept de 50-60 m şi un mal de pământ care ne permitea să dominăm escorta. Intrând în curbă, viteza de deplasare a coloanei oficiale se reducea considerabil la 30-40 km/oră; intraţi între cele două curbe erau prinşi strategic în capcană; cele două guri de foc automat erau de ajuns pentru a schimba mai din timp destinul acestei ţări. Efectele previzibile ale gloanţelor pistoalelor mitralieră la un foc automat trăgînd asupra dictatorului Nicolae Ceauşescu -o ţinta între 20 m şi 50 m- arată că în urma atentatului...nu ar mai fi existat supravieţuitori.Fuga de la faţa locului ne-o asiguram cu motocicleta mea Iawa de 350 cm cubi, ce ne permitea să dispărem foarte repede. Aveam sute de tripoduri cu cuie pe care urma să le aruncăm în spatele nostru pentru ca posibilii urmăritori să fie opriţi.
   A venit ziua de 17 septembrie 1983, dată când Ceauşescu urma să vină în vizită la Gostinu. Am ieşit în stradă cu motocicleta, să iau pulsul străzii. Nu era nimic deosebit. Am mers împreună cu Năstase pînă la ieşirea din comuna Daia, unde şoseaua se bifurcă spre Bucureşti şi Olteniţa. Totul era normal; nici vorbă de vizita de lucru a dictatorului în zona Giurgiu.
   Precizez că intersecţia Daia - Bucureşti, Daia-Olteniţa este situată într-o vale înconjurată de dealuri; în acea intersecţie trebuia să aterizeze elicopterul lui Ceauşescu, după care se urca în maşinile escortei care îl aşteptau în intersecţie, alături de echipajele de circulaţie ale Miliţiei judeţului Giurgiu, care deschideau drumul în faţa coloanei. Deci dictatorul Ceauşescu nu venea din Bucureşti la Giurgiu cu coloana oficială ci cu elicopterul, urmând să fie preluat de escortă.
   Distanţa de unde ateriza elicopterul pînă la locul unde urma să viziteze lanurile de porumb cu producţii record era 10 km. Precizez că obţineam informaţiile de la angajaţii Primăriei Municipiului Giurgiu, care lucrau împreună cu şoferi la diferite puncte de lucru.
   Văzând că vizita dictatorului este amânată şi se zvonea că acesta se află la Feteşti, jud. Ialomiţa, în vizită de lucru, am discutat cu Năstase şi Stanciu şi am căzut de acord să ne deplasăm la Feteşti cu un autoturism furat. Eu şi Năstase ne-am deplasat cu trenul în localitatea Drăgăneşti de Vlaşca, jud. Teleorman, de unde am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am întors la concubina mea din Stăneşti, de unde am luat armele şi muniţia. În tot timpul acţiunilor eu am operat şi eu am condus în permanenţă autoturismul. Împreună cu Năstase am mers la domiciliul lui Stanciu din satul Remuş, comuna Frăţeşti, unde acesta ne aştepta şi împreună am plecat spre Feteşti, cu armele şi muniţia la noi. În drum spre Feteşti am ales traseul Giurgiu - Olteniţa - Călăraşi - Feteşti.
   La intrarea în Călăraşi, un echipaj de miliţie cu o Dacie din dotare mi-a făcut semn să opresc. Eu, aflându-mă la volan am semnalizat dreapta, creând impresia de moment că vreau să opresc. Ajuns în dreptul lor am demarat puternic reuţind să scap, îndepărtându-mă cel puţin 2 km. Ca urmare, se subînţelege ce s-a întâmplat: o urmărire ca în filme cu împuşcături. Echipajul de Miliţie cu girofarurile funcţionînd şi cu sirena pornită, venea ca un bolid în urma noastră, urmărindu-ne prin oraş; era trecut de miezul nopţii. În plin centru Municipiului Călăraşi am trecut pe lângă un autoturism de teren ARO al Miliţiei şi în imediata apropiere doi măturători de stradă au aruncat cu măturile în parbrizul maşinii pe care o conduceam. În apropierea podului peste râul Borcea , un echipaj de Miliţie a blocat şoseaua şi au luat poziţie de tragere. Atunci am virat dreapta, părăsind şoseaua şi am luat-o pe o stradă laterală şi după câteva viraje prin acel cartier am ieşit pe o uliţă îngustă pe malul râului Borcea. Acolo am abandonat maşina în spatele unei curţi punând o prelată pe ea iar noi am dispărut luând cu noi armele şi muniţia.
   Dimineaţa, cu o maşină de ocazie, ne-am deplasat până în Feteşti. În ziua următoare am cules informaţii dacă dictatorul a făcut o vizită de lucru în zonă. Văzând că presupusa vizită de lucru la Feteşti a fost doar un zvon de dezinformare a populaţiei, am căzut de acord să ne despărţim, pentru a nu merge grupaţi, fiind uşor identificaţi de către Miliţie şi Securitate. Astfel, Stanciu a plecat spre casă din staţia Feteşti cu un tren personal care circula de la Constanţa spre Bucureşti. Eu, împreună cu Năstase urma să ne urcăm într-un tren mărfar, pe timp de noapte, care circula de la Constanţa spre Bucureşti.
   Vizita de lucru a dictatorului Ceauşescu la Feteşti (de fapt fusese numai un zvon) a coincis cu mutarea coloanei auto SJUDP Ioneşti de Dâmboviţa, de la Giurgiu la Feteşti, în vara anului 1983, pentru ca autobasculantele să fie folosite la construirea podului peste râul Borcea. La această coloană de autospeciale, menţionată mai sus, am lucrat eu şi Stanciu. Securitatea l-a sfătuit pe Ceauşescu să nu mai facă nici o vizită de lucru până la prinderea făptuitorilor. În numai câteva zeci de minute de la despărţirea de Stanciu am sesizat că se înmulţesc considerabil miliţieni în zonă.
   Acele momente au fost cruciale pentru noi !
   Deoarece conform jurământului pe care îl aveam, în cazul în care unul dintre noi ar fi fost prins, ceilalţi trebuiau să joace ultima carte "toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Preferam, în gândirea şi strategia noastră, să atacăm miliţia din Feteşti pentru a-l elibera pe Stanciu, dar nu ştiam sigur că este arestat. Văzând că miliţieni mişună peste tot în zonă, am crezut că Stanciu a fost arestat la Feteşti. Pe şosele şi drumuri se făceau controale severe. Astfel, am furat două biciclete pentru a ne uşura deplasarea, pentru a ieşi din zona Feteşti în noaptea respectivă. Mergând paralel cu râul Borcea în aval, peste câmp, prin lanurile de porumb şi vii, am ajuns dimineaţa pe raza comunei Făcăieni, judeţul Ialomiţa.

O hăituire ca-n filme
   În dimineaţa zilei următoare am făcut un popas în marginea unei liziere de pomi "puşi la şcoală" (indiferent cum te uitai vedeai printre rândurile de pomi). Acea lizieră de pomi (plopi) se află la marginea comunei Făcăieni, între digul de pământ ce proteja localitatea de inundaţii şi râul Borcea, care în zonă este adânc şi inundabil. Ajunşi acolo, epuizaţi fizic şi înfometaţi, am lăsat în grija lui Năstase geanta zis sabenă cu un schimb de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe fundul căreia aveam 3 sectoare de pistol mitralieră încărcate cu gloanţe şi pistolul mitralieră în poziţie orizontală, pus între haine, cu sectorul montat.
   O geantă identică se afla pe portbagajul bicicletei lui Năstase. După o scurtă înţelegere, eu, pentru că eram pregătit să fac faţă oricărei situaţii, am mers în localitatea Făcăieni, de unde am cumpărat de mâncare. Întorcându-mă la Năstase, în marginea lizierei, l-am întrebat dacă situaţia este sub control sau a apărut ceva suspect în zonă. Năstase m-a înştiinţat că au trecut în zonă doi tineri. La insistenţa mea să părăsim locaţia cât mai repede posibil, Năstase nu a vrut sub nici un chip, deoarece era flămând şi epuizat; în această situaţie uneori şi gândirea îţi face feste. Degeaba am insistat eu să părăsim zona. Întrucât el nu a vrut, am întins o foaie de cort, ce înainte o aveam pusă pe portbagajul bicicletei mele, sub geantă şi pe aceasta am pus alimentele. În numai câteva minute, în dreptul nostru, peste digul de apărare contra inundaţiilor, a coborât în fugă şeful de post cu un subaltern, însoţiţi de 5 săteni, cu bâte în mână.
   În acel moment Năstase m-a întrebat ce să facem.
   Eu am ascuns cuţitul sub marginea foii de cort şi i-am răspuns: "îi facem" (adică ne eliberăm printr-o manevră) - moment în care ne-am ridicat în picioare. În numai câteva secunde am fost înconjuraţi şi întrebaţi de şeful postului de miliţie cine suntem, ce avem în genţi şi unde mergem; întrebări la care eu am răspuns: "Domnule şef de post, suntem şoferi, lucrăm la podul ce se construieşte peste Borcea la Feteşti şi în urmă cu un timp, dacă nu mă înşel, v-am luat chiar pe dvs. în maşină şi v-am adus aici la Făcăeni". Pe moment şeful de post nu ştia ce să creadă : cele spuse de mine sunt sau nu adevărate; secundele erau preţioase pentru noi. Răspunsul şefului de post a venit cu puţină întârziere: " Daţi-mi actele!". Atunci eu, pronunţând un nume la întâmplare I-am zis lui Năstase:" scoate din sacoşă actele şi dă-i-le!". În timp ce Năstase desfăcea curelele cu care era legată sacoşa lui pe bicicletă, sub privirile celor ce ne înconjuraseră, eu îl apostrofam pe şeful de post că nu procedează corect. Nervos, miliţianul m-a înjurat de câteva ori de mamă, cerându-mi actele. Văzând că îşi pierde cumpătul şi tremură de nervi - moment emotiv tulbure pentru el şi avantaj creat de mine - am ridicat sacoşa de la pământ din buzunarul căreia am scos actele şi le-am aruncat jos. În acel moment neaşteptat, creat de mine, şeful de post s-a aplecat să ia actele de pe jos. În cercul în care ne aflam, s-a făcut o breşă prin care am ieşit din cerc cu sacoşa la piept. Am scos pistolul mitralieră şi, întorcându-mă la 180 de grade am somat puternic cu glas tare "mâinile sus!" şi am introdus cartuş pe ţeavă. Mă aflam la circa 4-5 metri de ei, moment în care I-am zis lui Năstase : "ieşi dintre ei!". În acele secunde în care eu am jucat cacialmaua şi am fugit scoţând din sacoşă pistolul mitralieră, în momentul somaţiei mele, şeful de post a vrut să scoată pistoletul din dotare din toc, în timp ce se afla aplecat, cu intenţia de a lua actele de jos. Năstase l-a lovit pe şeful de post cu pumnul în gât şi l-a prins de mână. Lovitura lui Năstase a urmărit barba dar şeful de post, aflându-se în mişcare, încercând să se ridice, a fost lovit în gât. Se înţelege ce a urmat. L-am dezarmat luându-i pistoletul din dotare şi l-am legat cu cătuşele de un pom, obligându-l să ia pomul în braţe, după care i-am dat o corecţie (câteva pe la coaste) pentru ca altădată să nu mai înjure persoane necunoscute. Pot adăuga faptul că eu şi Năstase am practicat box.
   Acelor gură-cască le-am dat voie să plece, fără a le face ceva. Erau aşa de înfricoşaţi, încât au fugit fiecare încotro au apucat. Unii au pornit spre sat, sărind gardurile prin curţile oamenilor; găinile cotcodăceau, câinii lătrau, gardurile trozneau, ţipau, era un haos de disperare în încercarea de a se îndepărta cît mai mult.
   După ce s-a consumat acest fapt, am luat armele şi muniţia şi am traversat liziera ajungând la râul Borcea, unde am găsit doi săteni cu o barcă, ce intenţionau să iasă în larg, sau probabil tocmai veniseră de pe malul celălalt, unde se aflau Fermele. În momentul în care oamenii ne-au văzut cu armele în mână, unul dintre ei, care avea vâslele în mână, aflându-se pe mal, a dat cu vâslele în apă îndemnându-l pe cel cu barca să dea drumul bărcii pe apă. Atunci eu l-am somat spunându-i: " Dacă îi dai drumul bărcii pe apă te împuşc!". La somaţia mea, omul tremura de frică şi mi-a dat lanţul de care barca era prinsă. Pe undeva, la un kilometru în aval, se vedea un bac care trecea camioanele armatei ce transportau porumb - recolta de pe aşa- zisa insula a Ialomiţei, ce se afla împrejmuită pe de o parte de râul Borcea şi pe de altă parte de fluviul Dunărea. Urcându-ne în barcă, am scos de la capete, din podiumul pe care calci cu piciorul, câte o scândură şi, în poziţia îngenunchiat în barcă, am vâslit fiecare pe o parte până am ajuns pe malul insulei. Am dat de un mal abrupt şi cu greu l-am putut trece - săpând în mal găuri de sprijin - cu ajutorul cărora ne-am căţărat pe mal. Traversând pădurea ce se afla pe malul Borcii, am ajuns la o stână de unde am furat câte un cal fiecare şi, călare, ne-am îndepărtat în galop.
   În timp ce noi călăream, a apărut din partea dreaptă pe un dig, un ARO 244 care s-a făcut nevăzut, coborând după dig în partea opusă nouă. Atunci, am schimbat direcţia de mers a cailor şi, în galop, am ajuns la dig. Am urcat repede terasamentul digului şi am văzut o Fermă unde se aflau şi două avioane utilitare ce se folosesc în agricultură. În faţa avioanelor se afla ARO-ul şi cîteva persoane. Apoi autoturismul ARO s-a îndreptat spre dig , unde a oprit şi au coborât doi civili, fiecare cu câte o pătură în mână, făcându-se nevăzuţi pe partea opusă a digului. Precizez că în dreptul autoturismului ARO, oprit pe partea unde noi fusesem văzuţi călare pe cai, era o mirişte în urma recoltării culturii de soia. Această mirişte era despărţită de un lan de porumb, de un drum zis cleată. Noi ne aflam retraşi în lanul de porumb, descălecaţi de pe cai, urmărind intenţa celor coborâţi din ARO. La un moment dat, am decis să încălecăm pe cai şi în goană să ne îndreptăm spre o pădure. Aveam pistoalele mitralieră la piept şi la spate, ca rucsac, aveam genţile cu muniţia. În galopul cailor, am ajuns în dreptul autoturismului ARO, în faţa căruia, pe partea opusă digului, cei doi inşi au luat poziţie de tragere, trăgând în noi rafale scurte de mitralieră. Văzând că suntem supuşi tirului de gloanţe, ca ţinte vizibile pentru cei doi securişti ce trăgeau în noi, am descălecat de pe cai şi am luat poziţie de tragere, culcat cu picioarele defăcute în V. I-am temperat, scăzând intensitatea focului asupra noastră, din următoarele motive:
   - luând poziţie de tragere, se aşteptau să ripostăm prin foc de armă concentrat, ce putea să le fie fatal;
   - ei aflându-se pe partea opusă a terasamentului digului, trebuiau să se ridice foarte mult pentru a ne putea vedea şi apoi trage;
   - dezavantajul lor consta în faptul că, în momentul în care ei se ridicau pentru a ne putea vedea, pentru a trage în noi - dacă vroiam - îi puteam împuşca cu uşurinţă cu o singură rafală de foc automat;
   Când ei se ridicau în sus, îi puteam trimite în lumea celor de dincolo. Dar nu trebuia să tragem, nu furasem armele pentru asta. Nu am ripostat; i-am lăsat să înţeleagă că nu vom trage. Între ambele părţi parcă s-a produs o înţelegere, un schimb de intuiţii, sau poate că ei nu mai aveau muniţie suficientă (dar era greu de crezut acest lucru). Singura noastră variantă era retragerea către lanul de porumb în poziţie târâş, cu pistoalele mitralieră pe braţe, la firul ierbii, prin rugi de mure sălbatice. Mai bine de 80 m ne-am târât în lanul de porumb. Cei doi securişti au dat dovadă de mare curaj. Unul dintre ei conducea ARO-ul, celălalt stătea în poziţie de tragere pe geam cu pistolul mitralieră îndreptat spre lanul de porumb, patrulând în viteză dute-vino, pe drumul ce separa miriştea de porumb. Atunci I-am zis confratelui Năstase: " ascultă-mă, dacă noi vom sta în porumb, vom fi prinşi şi împuşcaţi, trebuie să ieşim din porumb îndată ce ARO-ul trece prin dreptul nostru ". Întrucât în urma AROului se făcea mult praf, nu puteam fi văzuţi cu uşurinţă de securişti.
   Securiştii erau foarte concentraţi pe lanul de porumb, pentru ca noi să nu ieşim din el. Astfel, când AROul a trecut prin dreaptul nostru, am traversat drumul culcat târâş prin spatele maşinii, şi în mijlocul miriştii, între două două cărări de iarbă, am săpat cu cuţitele în tărână, făcând o mică adâncitură, în care ne-am pus cap la cap. Ne-am acoperit cu ţărână şi cu iarbă uscată trupurile şi cu pistoalele mitralieră pe piept, am stat cu aproximaţie de la ora 9.30 -10.00 - până în jurul orei 24.
   Am făcut ceea ce nu se aştepta nimeni ( strategie militară). Deîndată ce noi eram gata mascaţi în mijlocul miriştei, au sosit camioanele trupelor de securitate şi zeci de maşini. Am văzut cum cadrele militare au trimis pe fiecare rând de porumb câte un soldat, pentru a ne căuta. Soldaţii au găsit pistoletul subofiţerului din Făcăieni, pe care eu l-am pierdut în lanul de porumb. Deîndată ce trupele de intervenţie ale securităţii au fost defăşurate în zonă, cu tehnica din dotare - AB-iuri şi taburi pentru prinderea noastră - şi-au făcut apariţia două elicoptere ce survolau spaţiul aerian la joasă înălţime pe deasupra lanurilor de porumb a pădurilor şi satelor din împrejur. Aceste căutări au încetat odată cu lăsarea întunericului. Îm zonă au rămas soldaţi, la puncte fixe de pază, pe care îi observam datorită ţigărilor pe care le fumau. Menţionez că în timpul zilei, pe când ne aflam culcaţi şi mascaţi natural în mijlocul mriştei, cel mai aproape de noi au trecut doi soldaţi cu un câine în lesă, la o distanţă de aproximativ 100 de metri.
   Elicopterele ce survolau spaţiul aerian nu au trecut niciodată pe deasupra miriştei unde ne ascundeam noi. Precizez că zeci şi sute de soldaţi împreună cu subofiţeri şi ofiţeri au fost pe dig - de unde aveau o vizibilitate perfectă peste mirişte dar, din fericire pentru noi, tot nu ne-au putut vedea. Am stat în poziţia culcat cu faţa în sus, râbdând de sete circa 14-15 ore, până când luna a dispărut de pe cer şi prin preajmă, pe o cleată din apropiere, a trecut un cioban cu oile; moment în care noi am ieşit din mirişte într-o arătură şi, înaintând tîrîş pe o brazdă mai adîncă de plug, ne-am îndepărtat, încetul cu încetul, până am ajuns la o pădure, unde am dat peste doi soldaţi pe care i-am văzut din timp şi i-am putut evita. Încet - încet, ne-am strecurat afară din dispozitiv şi am luat-o prin pădure, ajungând la Dunăre, în dreptul satului Capidava. La marginea pădurii, pe malul Dunării, am găsit o barcă legată cu un lanţ de o ţeavă, sub forma unei binte de care se ancorează vapoarele.
   Folosindu-ne de o bârnă de salcâm, găsită în marginea pădurii, am făcut mangealâc, am răsucit lanţul bărcii până barca a venit pe mal şi verigile ( zalele) lanţului s-au rupt. Pe urmă am căutat bucăţi de scânduri pe malul Dunării, pentru a le folosi în loc de vâsle, pentru că barca nu avea vîsle. În timp ce noi ne aflam la marginea pădurii, pe malul celălalt se vedea aprins un foc. Apropiindu-ne cu barca de mal, am văzut că în apropiere era o stână de oi şi, pentru a nu fi reperaţi, am dat drumul bărcii, să fie dusă de apă în aval. Am căutat în disperare un autoturism, dar nu am găsit şi, vâzând că se luminează, am decis să ne ascundem.
   În apropierea satului Capidava se afla o cultură de varză, în continuarea căreia erau nişte cocenaşi care erau udaţi cu apersoarele şi un lan de porumb. Aceste culturi erau cuprinse între şoseua asfaltată Cernavodă - Constanţa şi malul Dunării.Strategia noastră era să supravieţuim ascunşi în cultura de cocenaşi pe o limbă de pământ uscat, situat între două udări ale aspersoarelor, aşa că am rămas tot timpul zilei ascunşi la firul ierbii, în locul indicat. Spre surprinderea noastră, în apropiere de şosea s-a format un filtru, din miliţieni şi soldaţi, care opreau şi controlau tot traficul de pe şosea. Se formaseră trei cercuri imense în jurul nostru, din care nu scăpa nimeni neverificat la sânge. Spre seară, am intrat în lanul de porumb pentru a cerceta mai bine zona şi la un moment dat am auzit vorbă! Încet, încet, ne apropiem şi dăm de o cleată dintre două lanuri de porumb. Uitându-ne cu atenţie am văzut un subofiţer de miliţie şi doi soldaţi cu pistoalele mitralieră la umăr, care se îndreptau spre malul Dunării. În numai 10 minute miliţianul s-a întors cu unul dintre soldaţi. Era clar, insula Ialomiţei fusese înconjurată cu puncte fixe de observare. Noi ieşisem de pe insulă şi eram la 150 m de mal. Timpul era foarte preţios pentru noi, aşa că, traversând porumbul şi cocenaşii, ajunşi în cultura de varză, care se afla la circa 400 metri de cei care controlau traficul pe şosea, profitând că ei controlau un camion, am traversat şoseaua asfaltată şi, ajunşi într-o cultură de roşii prin care am trecut, am mers peste câmp până în satul Stupina.
   La intrarea în Stupina, pe un deal, drumurile se uneau într-unul iar în apropiere erau făcute 4-5 şire înalte de baloţi ce deserveau CAPul sau Ferma din apropriere. Printre şirele de baloţi se aflau aşa-zise trailere, folosite la transportul baloţilor din câmp, din care unele erau prevăzute cu nişte ţevi prelungitoare. Nu am stat pe gânduri, am scos câteva ţevi de pe una din platforme, după care am desfăcut sârmele de la câţiva baloţi de paie, am legat sârma de cureaua pantalonilor şi m-am urcat pe una din şirele de baloţi, aflată la marginea zonei, aproape de bifurcaţia drumurilor. Ajuns pe coama baloţilor, la o înâlţime de 9-10 metri, am scos baloţi din şiră, creând o gaură, apoi am tras ţevile sus, aşezându-le ca pe nişte căpriori, am construit coama şirei, folosind un balot drept capac. Năstase a îndepărtat baloţi de paie după care am tras sus armele şi muniţia, apoi s-a urcat şi el pe şira de baloţi. Am stat acolo în noaptea respectivă şi în următoarea zi. Spre surprinderea noastră, în timpul zilei, în timp ce noi ne odihneam sus, în capul şirei de baloţi, la numai 40 de metri de noi, opreau maşinile cu miliţieni şi soldaţi, care erau duşi în misiuni pe câmp, plantaţi în puncte fixe. Odată cu lăsarea întunericului, am ieşit din ascunzătoare deplasându-ne în comuna Crucea, de unde am vrut să luăm un TAB ( transportor amfibie blindat) , ce se afla în curtea din spate a postului de miliţie, dar un câine lup ce era legat în apropierea tabului ne lătra de fiecare dată când ne apropiam.
   Renunţând la ideie, am furat au autoturism Dacia, pe care l-am condus până în carieră la Ovidiu, unde am ascuns armele şi muniţia. După care, cu farurile stinse, am intrat în staţia de concasare a carierei şi, tranversând curtea, am abandonat maşina într-o parcare din afara staţiei de sortare, pe marginea şoselei. Arăt că la numai 200 metri de noi se afla un post de control "borcan" cu echipaje mixte ce controlau traficul. În dimineaţa zilei, când s-a constatat dispariţia maşinii din comuna Crucea, abandonată la numai 200 de metri de echipajele miliţiei şi armatei, aproape că au înnebunit. Au ieşit în stradă efective foarte mari. De la sine se înţelege că au realizat traseul parcurs de noi.
   După ce am abandonat maşina, am mers pe jos la Constanţa unde am căutat un refugiu, pentru a ne putea odihni. Astfel, seara, am intrat într-o grădiniţă din cartierul Palas, ce ne-a asigurat un loc ideal şi sigur. Am mers apoi la gară, din apropierea căreia am luat autobuzul spre Tuzla, localitate unde eu am rude, dar nu am putut lua legătura cu rudele. Miliţia înnebunise, mişuna peste tot, era agitaţie în zonă. La un control în trafic, autobuzul în care ne aflam a oprit la rând pentru a fi controlat. Uşile fiind deschise din cauza căldurii, am profitat de ocazie pierzându-ne prin mulţimea ce cobora din maşină. Am trecut de nenumărate ori pe lângă oamenii legii şi am ieşit din nenumărate încercuiri.

Capturarea
   Din informaţiile pe care le deţineam de la profesorul Volcinschi, cunoşteam bine strategia vedetelor grănicereşti din marea Neagră; ştiam că patrulează un număr de 4 vedete. Mai ştiam că pe timpul nopţii vedetele grănicereşti staţionau la circa 10 km de ţărm şi pe timp de zi zona lor de patrulare era la 30-35 km de ţărm, undeva la marginea apei teritoriale. Ştiam că bărcile cu motor ce se aflau la pontoanele de pe litoralul românesc, nu aveau voie să aibă mai mult de 10 litri de combustibil, de fiecare barcă ( pentru a preveni prababil treceri de frontieră). Ştiam că o barcă cu lungimea mai mică de 7 metri nu poate fi depistată de radarul de coastă. Ştiam că în fiecare dimineaţă un elicopter al armatei survola spaţiul aerian, în apele teritoriale şi internaţionale, pentru a căuta ambarcaţiuni ce intenţionau să fugă din ţară. Ştiam să pun pas compas de aceea am vrut să ieşim din ţară cu o barcă cu motor, pe care intenţionam să o luăm de la un ponton. Vroiam să ieşim cu barca în larg, vâslind la rame 40 km, pe direcţia de mers Est (calculând timpul în ore / km ) apoi să schimbăm direcţia de mers spre Sud, moment în care pornea motorul bărcii şi cu o rezervă suficientă de benzină se putea ajunge pe ţărmul turcesc, dacă aveam noroc.
   Întrucât nu ne puteam apropia de pontoanele unde se aflau bărcile cu motor - fiind păzite de soldaţi cu posturi fixe şi alţi soldaţi cu posturi de patrulare - am renunţat la ieşirea din ţară, schimbând planul: să părăsim zona ascunşi într-un tren de marfă ce pleca din triajul Valea lui Traian. Am făcut o recunoaştere a zonei, pe timp de zi, în triajul valea lui Traian, după care, cu bicicletele pe care le furasem, am mers pe câmp în direcţia localităţii Ovidiu, pentru ca, în noaptea următoare, să luăm din carieră pistoalele mitralieră şi muniţia aferentă.
   La un moment dat, am observat un autoturism ce staţiona la umbra unor pomi, unghi din care putea observa tot câmpul. În apropiere, zeci de cetăţeni cu cărucioare, biciclete şi căruţe, culegeau gogonele verzi, de pe o cultură unde fuseseră roşii. Cosiderând că am fost văzuţi de cei din maşină, nu ne mai puteam întoarce înapoi, deoarece puteam deveni suspecţi. Astfel, am mers pe drum, spre cei cu maşina dintre pomi, vâzând portiera din stânga volanului deschisă şi pe cel de la volan intenţionând să iasă; am observat cum mâna doamnei care se afla în dreapta lui l-a ţinut de umăr şi omul nu a mai ieşit din maşină. Mai târziu se va vedea că acesta a fost securist. În acea zi am renunţat de a merge spre comuna Ovidiu, întorcându-ne la Constanţa. A doua zi dimineaţa, cu o maşină de ocazie, am mers câţiva km până în dreptul viilor comunei Palazul Mare. Îndreptându-ne spre vii, am trecut calea ferată ce leagă Constanţa de Ovidiu şi, la un moment dat, am fost somaţi din spate dreapta de doi soldaţi cu un câine lup în lesă. Răspunsul meu a fost prompt: " Du-te dracu, mă!". Ei au dat drumul la câine şi noi am fugit spre gardul din plasă de sârmă ce împrejmuia via. La un moment dat câinele se afla aproape de noi şi am întins spre el o pungă în care aveam ceva mâncare; câinele a muşcat momeala, oprindu-se pe loc, timp în care s-a deschis foc de armă asupra noastră. Cei doi soldaţi ai trupelor de securitate au tras în noi dar şi alţi soldaţi din dreapta noastră au tras, gloanţele şuierând în jurul nostru. În momentul în care săream gardul, având mână pe un şpalier, un glonţ din spate a trecut pe sub braţul meu drept, cu care mă prinsesem de şpalier, a lovit şpalierul, spărgându-l. Bucăţile de schije m-au lovit în ochiul stâng, provocându-mi o plagă deschisă ce sângera.
   Am sărit gardul împreună cu Năstase şi i-am zis: "du-te pe rigolă la vale, ieşi în şosea, scapă cum poţi, eu nu mai văd, mă dau prins". Scapă, tu nu înţelegi ? Fugi în Palazu". Năstase m-a luat de braţ încercând să mă ia cu el. L-am îmbrâncit, spunându-i: "Nu înţelegi? Fugi! Salvează-ţi viaţa, dispari odată!". În acele momente se trăgea în haos, zeci de arme automate se descărcau în aer; miliţia şi securitatea nu s-au dovedit capabile să îndeplinească astfel de misiuni. Eu m-am îndreptat spre un rând de vie, pe sârma căruia m-am îndepărtat, fiind văzut de către muncitori care culegeau struguri în vie. Iar Năstase, coborând pe rigolă în fugă, la marginea viei, somat de doi miliţieni cu pistoale mitralieră le-a spus:" Nu trageţi în mine. Eu sunt tractoristul de pe tractorul ce strânge strugurii. Mi-a luat tractorul unu' şi soldaţii trag spre el". Atunci, cei doi miliţieni au fugit spre tractorul cu pricina şi Năstase a ieşit în şosea şi, mergând nepăsător spre Constanţa a reuşit să scape.
   Eu am fost reperat pe un rând de vie, de unde am fost prins de către un colonel de securitate, însoţit de doi soldaţi cu câini. Precizez că noi am intrat în cercul securităţii care cerceta via şi cazematele rămase din al doilea război mondial. Eu am fost prins la 5 zile după ce Stanciu fusese arestat. Legat cu mâinile la spate cu o curea militară, am fost dus pe şoseaua Constanţa - Ovidiu, în dreptul comunei Palazu Mare, loc în care se aflau maşinile securităţii şi miliţiei. A venit la mine un ofiţer de miliţie care mi-a pus cătuşele la mâini, în spate. Toţi mă întrebau cine sunt iar eu nu le răspundeam. La un moment dat, dintr-un cerc de oameni ce discutau în dreptul maşinilor, s-a desprins un domn care a venit la mine întrebându-mă: " Cine eşti tu, mă"?! Cum te cheamă? Tu mă cunoşti pe mine cine sunt? Vorbeşte, mă! De ce nu vorbeşti"?
   Tot grupul, ce se afla la câţiva paşi, se uita la mine. Moment în care omul de lângă mine zice: "Vorbeşte mă odată cine eşti tu. Eu sunt Postelnicu, şeful securităţii statului. Tu cine eşti?"- spuse el scoţând din buzunarul de la piept a unei cămăşi cu mâneci scurte, o fotografie de-a mea de când făcusem buletinul de identitate la 14 ani, în care nu semănam. Atunci am rupt tăcerea şi am spus: " Da, eu sunt Rovenţu!" Am văzut pe faţa lui Postelnicu cum surâdea de bucurie şi amical, m-a lovit încet cu palma pe umăr, întrebându-mă: "Şi Năstase unde este?" Cu greu, trăgând de timp, am zis că se îndreaptă spre cariera Ovidiu pentru a lua armele de unde le aveam ascunse. Atunci, m-a apucat de braţ şi m-a dus în faţa acelor domni, întrebându-mă încă o dată: " Spune mă, unde este Năstase? Iar eu i-am zis: " Precum v-am spus, s-a dus să ia armele şi muniţia de unde le avem ascunse, din cariera Ovidiu". Din acel moment, o mare parte a forţei operative cu tehnica din dotare, au luat poziţii în cariera Ovidiu iar pe mine m-au urcat într-o maşină Dacia de culoare albă (de fapt toate autoturismele erau de culoare albă, niciuna nu era neagră, deşi negrul era preferinţa mai marilor zilei de atunci). Ocupanţii locurilor din autoturismul în care mă aflam erau: Postelnicu, pe locul dreapta faţă, securistul ce conducea maşina, eu pe bancheta din spate, încadrat în dreapta şi stânga de securişti ce ţineau ţevile pistoalelor în coastele mele. Postelnicu mă întreba din curiozitate diverse lucruri şi prin staţie, Homoşteanu, ministrul de interne îi spunea: "Temină Tudore, nu-l mai întreba nimic , că este al meu şi ne aud alţii". Tudor Postelnicu, răsucit pe scaun, cu faţa spre mine, scrâşnea din dinţi şi strângea pumnii în semn de nervozitate. Prada urma să fie împărţită, trofeul cel mare fusese prins, prinderea lui Nastase era doar o chestiune de timp. Sistemul capturase inamicul numărul unu.
   George Homoşteanu, ministrul de interne, se afla în altă maşină, cu suita. S-a dat ordin prin staţie să ne oprim şi, venind la maşina în care ne aflam, mă ameninţă zicând: "Rovenţule, dacă ne minţi şi cine ştie pe unde ne plimbi, te împuşc pe loc, înţelegi?" Ameninţările, indiferent din partea cui ar fi venit, nu însemnau nimic pentru mine. Gândul meu era la Năstase, să nu fie prins. În numai câteva minute am ajuns în locul indicat de mine. Au scos din pământ pistoalele mitralieră cu muniţia şi s-au fotografiat cu mine şi fotografii de grup. Misiunea Securităţii, Ministerului de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale se apropia de sfârşit. Am fost dus apoi la sediul Inspectoratului de Miliţie Constanţa, unde am fost legat cu lanţuri la picioare şi am fost întrebat dacă pe teritoriul judeţului Constaţa am trecut, neobservaţi, pe lângă securişti şi miliţieni. Povestind despre autoturismul de pe câmp, în care se afla un tip cu o doamnă, pe lângă care am trecut, în urma celor spuse de mine, un domn din biroul în care ne aflam, a ieşit afară şi a venit însoţit de tipul din maşină. Auzind cele spuse de mine, pentru că am fost nevoit să repet, m-a lovit cu pumnul în maxilar, fiind oprit de ceilalţi să mă mai lovească. Din discuţia dintre ei, am aflat că erau în misiune, fiind înarmaţi.
   În noaptea sau dimineaţa ce a urmat, Năstase a fost prins în triajul Valea lui Traian, unde intenţiona să urce într-un tren mărfar. În dimineaţa zilei următoare, au auzit lanţuri pe hol şi pentru a nu vedea cine este în lanţuri, mi-au pus ochelari confecţionaţi din mască de gaze, care aveau geamurile vopsite pentru a nu vedea nimic. Am fost ajutat să urc într-o dubă TV a miliţiei şi mă aflam pe bancheta din stânga, în spatele şoferului iar Năstase se afla pe bancheta din dreaptă, lângă uşă. Alături de noi se aflau miliţieni din escortă, cu câini lupi.
   În drum spre Bucureşti, am fost escortaţi de două autoturisme ARO, unul mergea în faţa dubei iar celălalt în spatele ei. Ajunşi la Inspectoratul de Miliţie din calea Rahovei, am fost daţi jos pe rând şi am fost obligaţi să trecem printr-un culoar format din miliţieni care ne loveau cu bastoane, pumni şi picioare. Prăbuşindu-ne la pământ, am ieşit la capătul culoarului plin de sânge, neputând să stau pe picioare. În dimineaţa zilei următoare am fost duşi pe rând, toţi cei trei tovarăşi de fapte - Rovenţu, Năstase şi Stanciu - la spitalul penitenciar Jilava, unde am fost supuşi expertizei medicale.


Victima sistemului juridic comunist



Ancheta, bătaia şi tortura
   În urma expertizei balistice a armelor, s-a constatat că noi nu am tras cu armele şi muniţia a fost recuperată în întregime.
   Prejudiciul a fost, conform rechizitoriului, de 14.787 lei - recuperat.
   Timp de 10 zile am fost bătuţi, fiecare, aproape fără încetare. Am suportat tot ceea ce înseamnă teribilele metode de anchetă ale miliţiei şi securităţii. Ancheta era condusă de celebrul Tudor Stănică, şeful Direcţiei de Cercetări Penale, sub supravegherea directă a lui Tudor Postelnicu, şeful pe ţară al securităţii.
   Nu am spus nimic despre tentativa de atentat şi nici despre grupul de profesori. Poate numai un nebun ajunge să se denunţe singur, fără ca cineva să-i pună în faţă cea mai mică, cea mai neînsemnată probă care să-l determine să recunoască ce intenţiona să facă în realitate cu armele.
   Aşa s-a întâmplat. Anchetatorii nu păreau a şti ceva despre confraţii noştri, profesorii universitari: Raul Volcinschi, fost deţinut politic, un vechi adversar al regimului politic - cu acţiuni de luptă; Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filozofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al Ministrului Învăţâmântului; Mircea Stoica, şeful catedrei de drept de la ASE Bucureşti, care predase şi la Cluj; Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toţi aceştia considerau că "suprimarea lui Ceauşescu este singura soluţie de salvare". Securiştii aveau probabil bănuieli, că adevărul nu este cel care li se declară, aşa că reveneau insistent cu aceleaşi şi aceleaşi întrebări. Făcusem iniţial un jurământ al tăcerii şi ne înţelesesem ca în cazul în care suntem prinşi, să declarăm că am furat armele pentru a sparge o unitate CEC.
   Deoarece nu puteam fi condamnaţi pentru o faptă pe care nu am comis-o, chiar dacă securiştii nu au fost atât de naivi, faptul că nu am spus adevărul mai mult ca sigur ne-a salvat viaţa. În caz contrar, am fi fost executaţi, probabil, fără judecată.
   Eram şi noi uimiţi într-un fel, atât cât mai puteam simţi, de faptul că mai rezistăm. Eram treziţi din leşin şi luaţi din nou la bătaie, prin fel de fel de metode. Ne doream chiar să ne împuşte ca să scăpăm de chinuri; între două reprize de tortură, eram ţinuţi în celulă legaţi cu cătuşe de paturi. Într-o zi am fost la un pas de a-l desconspira pe profesorul Raul Volcinschi. Întrebat fiind despre adresa la care am locuit în Craiova (pentru că, după ce stătusem un timp în barăci pe şantierul Işalniţa, m-am mutat la o cunoştinţă a lui Raul, asistentă medicală), într-o secundă am realizat, că de aici şi până a ajunge la Raul nu ar mai fi durat mult. Dar nu ştiam ce aflaseră securiştii despre această treabă. L-am întrebat atunci pe anchetator dacă cunoaşte Craiova şi culmea, m-a salvat chiar Tudor Stănică. Nu ştiu ce i s-o fi părut fiindcă în acel moment a laut o bâtă şi m-a lovit foarte tare peste coloana vertebrală, în zona rinichilor.
   Am leşinat şi m-am trezit în celulă cu un miliţian şi un civil care mă udau cu apă cu furtunul apoi m-au legat de pat. Din acel moment, echipele de 4-5 securişti care lucrau în schimburi de 6 ore pe zi, nu au mai cercetat unde am locuit în Craiova, astfel că nu le-am zis nimic, pentru a nu cădea tot grupul, aşa cum stabilisem înainte. Erau opt întrebări pe care mi le tot puneau, spunându-mi că trebuie să răspund într-un anume fel , fără să precizeze care. Din întreaga modalitate în care a decurs ancheta, mi-am dat seama că sentinţa trebuia pronunţată fără să aibă legătură cu zona politică. Pentru că propaganda comunistă nu concepea să se recunoască faptul că vreun moment, cuiva, i-ar trece prin cap să-i facă rău iubitului conducător. Trebuiau păstrate aparenţele potrivit cărora românii erau mulţumiţi şi devotaţi lui Ceauşescu.

Condamnare la moarte în timp record
   Pentru faptele comise am fost arestat la Constanţa pe data de 29 septembrie 1983.
   Pe 30 septembrie am fost transferat la Bucureşti iar pe 1 octombrie am fost dus la spital penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei medicale.
   Pe 12 octombrie 1983 s-a încheiat dosarul 391-1083, în urma căruia s-a înscenat o judecată cu caracter secret şi de maximă urgenţă. Prin sentinţa nr. 63 din 12 octombrie 1983 am fost condamnat la moarte, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem - Secţia Militară.
   Nici azi nu ştiu cîte alte condamnări pentru infracţiuni imaginare s-or fi acumulat în spatele meu în timp, deşi nu am fost cercetat decît acele 12 zile de anchetă. Mă tot duceau însă prin săli de tribunal unde oameni pe care nu i-am văzut niciodată mă "recunoşteau". Aşa era toată justiţia comunistă, cazurile nerezolvate erau puse în cîrca celor fără apărare.

   Redau sentinţa nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem:
   " Faptele numiţilor Rovenţu Viorel, Năstase Petrică şi Stanciu Nicolae de a-şi fi însuşit prin efracţie în noaptea de 8/9 septembrie 1983, de la Postul de Miliţie Osica de Sus, judeţul Olt, două pistoale mitralieră cu muniţia aferentă, constituie infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, cu consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e şi g rap. la art. 224 alin. 1 şi 3 Cod Penal.
   Consecinţele deosebit de grave reţinute decurg din paralizarea totală a postului de miliţie Osica, pe care l-au lăsat fără arme şi muniţie şi din împrejurarea că cele două guri de foc automate aflate în mîinile inculpaţilor, cu o mare cantitate de muniţie asigurată, au pus în pericol viaţa organelor de stat şi liniştea publică, aducând în acelaşi timp stînjeniri importante în activitatea organelor de miliţie din întreaga ţară, alertată ca urmare a marii mobilităţi a infractorilor, ce acţionau în diverse judeţe şi erau hotărîţi să-şi pună planurile infracţionale în practică, nedîndu-se înapoi de la nici-o fărădelege".

Un abuz juridic ucigaş
   Am fost deci condamnat la moarte nu pentru atentatul politic intenţionat (nematerializat nici măcar ca tentativă şi nedescoperit) ci pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc cu consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 208, 209, lit. a, e şi g rap. la art. 224 alin. 1 şi 3 Cod Penal.

   Dar să vedem ce prevedea articolul 209.
"Art. 209. Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:a) de două sau mai multe persoane împreună [..] e) în timpul nopţii [..] g) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."
   şi ce prevedea articolul 224:
"Art. 224 - Furtul săvîrşit în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, iar cînd este calificat, cu închisoare de la 1 la 7 ani. Cînd furtul a avut consecinţe grave, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Dacă furtul a avut consecinţe deosebit de grave pedeapsa este moartea şi confiscare totală a averii, sau închisoarea de la 5 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii."
   cu precizările aduse de art 146 cod penal:
   Infracţiunile cuprinse în partea specială , Titlurile III si IV , se consideră că au avut "consecinţe grave" sau "consecinţe deosebit de grave", atunci cînd au produs pagube materiale mari, au avut repercursiuni asupra realizării planului de stat sau al unităţii, au produs o stînjenire importantă a activităţii unităţii ori au cauzat asemenea urmări."

   Cum se poate susţine că am paralizat total activitatea postului de miliţie Osica, lăsându-l fără arme şi muniţie? Cum poate justiţia să accepte o asemenea minciună, o asemenea înscenare juridică, de vreme ce se ştie că toţi subofiţerii postului de miliţie, conform regulamentului, posedau pistoletele din dotare la purtator şi că nu am furat pistoletele subofiţerilor postului de miliţie? De asemenea, în postul de miliţie mai existau şi alte arme, ale celorlalţi subofiţeri ai postului de miliţie sau ale gărzilor patriotice. Nu în acele două arme consta activitatea postului de miliţie. Nu era vorba nici de o împrejurare excepţională, de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie. Nu exista nici un motiv pentru a justifica condamnarea la moarte, pentru consecinţe deosebit de grave. După cum reiese din dosar, cadre din Ministerul de Interne si Securitate au deschis foc de armă asupra noastră, dar noi nu am ripostat cu focuri de armă, cu toate că o puteam face, ţinînd seama că s-a tras de mai multe ori în noi şi viaţa noastră a fost pusă în pericol. Dosarul Securităţii dezvăluie că asupra noastră s-au tras nu mai puţin de 2000 de cartuşe. Armele furate erau asupra noastră şi puteam oricînd să facem uz de ele, dar noi nu am avut intenţia; după cum reiese şi din expertiza balistică: nu am tras cu armele.
   Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în sentinţa nr 63/1983 nu arată nici un fapt care să ilustreze fără echivoc, unde se află consecinţele deosebit de grave prevăzute de art 224 (abrogat între timp) din Codul penal. Nici întinderea pagubelor materiale nu a fost evaluată şi invocată în motivaţie. Nu poate fi vorba de o paralizare totală a activităţii postului de miliţie - cum se arată în sentinţă. Şi nu apare vreo motivaţie serioasă pentru a justifica încadrarea.

   Erorile juridice au existat, există şi vor exista deoarece oamenii, fie ei ai legii sunt supuşi greşelii. Sunt însă cazuri în care nedreptăţile făcute premeditat unor oameni de către cei care trebuie să aplice legea sunt strigătoare la cer, agresând bunul simţ al oricărui individ, oricât de novice ar fi în cunoaşterea legilor.
   Dacă se aplicau dispoziţiile paragrafului 2, ce prevedea "consecinţe grave", nu ar fi putut să ne condamne la pedeapsa cu moartea. Doar printr-un abuz ucigaş al puterii politice executive "comuniste" am fost încadrat la furt cu consecinţe deosebit de grave, o prevedere folosită asasin de dreptul comunist. Dacă nu ar fi existat încadrarea forţată, trebuia inventat altceva. Judecătorul militar, în uniformă - dar fără deontologie, a executat ordinele Securităţii Statului (responsabilă de fapt cu aplicarea represivă a legii) şi am fost încadrat la consecinţe deosebit de grave - tocmai pentru a putea fi condamnat la moarte.
   Nici azi Justitia nu doreşte să recunoască aplicarea distructivă a legilor de către Tribunalul Militar, un instrument obedient al sistemului comunist (care hotăra de fapt sentinţele) . Aşa funcţiona aparatul de represiune condus de PCR.

   Pedepsa de condamnare la moarte mi-a fost modificată prin Decretul Prezidenţial nr 124/1984 la pedeapsa de 25 ani închisoare.

   În urma aplicării decretului de amnistie nr 11, din 26 ianuarie 1988 care spunea:
"art. 1 Se amnistiază toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare pînă la 10 ani inclusiv.
art. 2 Se reduc cu 1/2 pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani aplicate de instanţa de judecată.
art. 3 Se comuta în 20 ani închisoare pedepsele cu moartea aplicate de instanţele de judecată.[..]"
   am beneficiat iniţial de art 2. prin redozarea pedepsei de 25 de ani cu 1/2, rezultînd o pedepsă de 12 ani şi şase luni închisoare.

   Dar din nou s-a declanşat răzbunarea împotriva mea.. Sistemul represiv a intervenit pentru a nu mă scăpa afară prea repede. Printr-o interpretare răuvoitoare a unor prevederi imprecise (au fost opinii contradictorii privind înadrarea conform art 2 sau art 3 din decret) Tribunalul Judeţean Argeş admite contestaţia la executare formulată de T.M.T Bucureşti, anulează procesul verbal al comisiei de aplicare a decretului nr. 11/1988 şi în baza art. 3 din decret dispune să execut pedeapsa de 20 de ani închisoare în loc de 12 ani şi 6 luni.
   Aşadar, mi s-a comutat a doua oară pedapsa cu moartea, fără să se ţină cont că dispoziţiile art 3 din decret nu se puteau referi decât la persoanele care se aflau în poziţia de condamnaţi la moarte în clipa apariţiei sale, cărora li se comuta pedepsa la 20 de ani. Comutarea pedepsei cu moartea este un act special, nu poate fi tratată ca o reducere de durată, ca să spui că nu i se mai poate aplica decît redozarea mai favorabilă, raportându-te la sentinţa aplicată iniţial de instanţa de judecată. Când s-a emis decretul 11/1988 eu mă aflam în executarea unui mandat de 25 ani închisoare, din care executasem 4 ani şi patru luni, nu puteam fi re-condamnat la moarte. Şi să nu uităm că în cazul meu, amnistia nu făcea decît să atenueze nedreptatea sentinţei iniţiale.

   Din punctul meu de vedere, contestaţia la executare formulată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost creată artificial de judecători cu intenţia de a mă incrimina şi menţine în detenţie cât mai mult, Tribunalul Militar executind ordinele PCR. Nu poate fi vorba de necunoşterea legii ci de încălcarea reglementărilor interne si internaţionale adică de crasă eroare judiciară.
   Care m-a costat mai mult decît puteţi crede, pentru că nu a fost corectată nici de regimul de după 1989. Dimpotrivă, acesta a amplificat-o.
   Dar să o luăm cronologic.

Detenţie de tip comunist
   Despre ce am suferit în detenţie ar trebui să scriu mult.

   Amintesc, ca exemplu, excesul de zel în penitenciarul Craiova, unde:
- dacă te durea o măsea sau un dinte, ca să ajungi la cabinetul stomatologic era aproape imposibil; dacă ne duceau la doctor, când intrai pe secţie trebuia să arăţi măseaua scoasă, altfel eram bătuţi bestial;
- ferestrele erau prevăzute cu jaluzele din scânduri, ca să nu poţi vedea afară, etc.

   Sau perioada în care am stat la penitenciarul Mărgineni, 1985-1987 (comandant Cârnaru, locţiitor comandant şef pază şi regim Cârţu Ion) când m-au ţinut în lanţuri într-o celulă pe secţia a IV-a, secţie cu regim sever de detenţie. Pe sub celula în care eram trecea conducta cu aburi de la centrala termică către bucătărie. Pe mine m-au ţinut tot timpul verii în acea căldură unde nu puteai respira, deoarece pardoseala camerei era din beton şi ardea tot timpul. În fereastră, în exteriorul gratiilor era plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, de 2-3 mm. Pe timpul iernii, în acea celulă erau ţinuţi deţinuţii cu blat şi cunoştinţe. Dacă nu cotizau în fiecare lună cu bani - erau scoşi din camera cea mai călduroasă din penitenciar. Pe timpul verii însă era moarte de om, saună zi şi noapte pentru cei ţinuţi acolo, era metoda de tortură fizică şi morală de exterminare.

   Multe s-ar putea povesti din penitenciarele pe unde am trecut dar timpul mă presează şi până la urmă cred că nu ajută cu nimic, rămân doar cu amintirile.

   Iată un singur episod din ce am trăit .
   În urma aplicării decretului 11 din 26 ianuarie 1988 priivind amnistierea tuturor infracţiunilor până la 10 ani inclusiv şi reducerea cu ½ a pedepselor mai mari de 10 ani, zeci de mii de deţinuţi au fost eliberaţi. Penitenciarele erau foarte aglomerate, deţinuţi cu pedepse mici erau ţinuţi în barăci improvizate şi în corturi militare. Astfel, cei rămaşi în detenţie după aplicarea decretului au rămas puţini la număr. Printre ei mă aflam şi eu, executând pedeapsa la penitenciarul din Craiova. La câteva zile după publicarea Decretului nr. 11/1988, un domn ofiţer de la permanenţă însoţit de subofiţerul cu banderolă subordonat şi de un pluton de intervenţie, au scos din camere (celule) pe deţinuţii ce purtau lanţuri la picioare. Printre aceştia mă aflam şi eu, purtând un lanţ de 4 ani şi 4 luni, din data arestării mele. Ordinul dat de către ofiţerul de la permanenţă era:"toţi cei cu lanţuri la picioare coboară jos de pe secţie în curtea de aer unde fierarul vă taie cu dalta niturile de la lanţuri şi veţi scăpa de ele".
   Bucuria era nespus de mare că vom scăpa de lanţuri. Ce să spun, toţi cei purtători de lanţuri pe o perioadă mai mare de timp ajunsesem ţinta glumelor celorlalţi deţinuţi cu perioadă scurtă de şedere în lanţuri. Te miri de ce? Nu ne mai puteam controla picioarele, aveam cu toţii, în particular, fiecare în felul lui reflexe, mers ciudat caracteristic unui om infirm cu probleme de corecţie în mers.
   Eu nu am avut şansa şi norocul să-mi revină mersul la normal în zilele ce au urmat, deoarece comandantul penitenciatului Craiova, pe nume Chiş, însoţit de comandantul locţiitor pază şi regim pe nume Negru, au venit la celula mea aproximativ la o oră după ce îmi fuseseră date jos lanţurile.Şi deodată zăvoarele uşii se trag, cheia se introduce în uşă şi uşa se deschide. Mare mi-a fost mirarea când comandantul Chiş m-a întrebat: "Cum te simţi Rovenţule fără lanţuri?". Răspunsul a venit repede din partea mea: "Mă simt bine domnule comandant, mă simt ca un fulg de uşor". Chiş continua zicând:"Pregăteşte-te să cobori jos!". Uşa se închide şi după 10 minute se deschide iar şi văd în faţa uşii aceiaşi miliţieni din plutonul de intervenţie ce-l însoţise pe comandant. Am mers cu ei neştiind unde voi merge; nu-mi puteam imagina că soarta mea e crudă şi de această dată. Bucuria era enormă în penitenciar, eliberări masive, cu miile se eliberau, redozări ale pedepselor cu ½ pentru sute de deţinuţi. Deodată, la ieşirea din clădire, l-am văzut pe fierar cu ciocanul în mână şi la picioarele lui era nicovala cu un lanţ, aproape identic cu cel pe care îl purtasem 4 ani şi 4 luni. Ce să mai comentez, am rămas fără grai. Totul era în zadar. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost de a ridica lanţul cu mâna, apreciind greutatea pe care o avea. Nu era un lanţ dintre cele mai grele, pentru că am purtat şi din acelea. Acest lanţ avea 4-5 kg, ci lungimea de 70-80 cm, între brăţări.
   Întorcându-mă în celulă cu lanţul la picioare, am hotârât să intru în refuz de hrană.Procedura era astfel: trebuia să nu mănânc o săptămână după care venea doctorul, mă consulta apoi raporta comandantului starea sănătăţii mele. Grefierul mi-a înmânat o cerere pe care trebuia să scriu motivele pentru care am intrat în greva foamei. Şi după aceea, m-au scos din cameră, schimbându-mi hainele şi m-au dus în camera de refuz. Cele descrise mai sus au fost puse în practică de mine după 7 zile de refuz de hrană. Am scris în cerere că intru în refuz de hrană ca să-mi fie dat jos lanţul. Cererea se lua în seamă din data zilei în care era scrisă.
   În cele din urmă am fost introdus în camera de refuz, unde se aflau două paturi puse cap la cap. Fără a lua în considerare cele spuse de mine, m-au legat cu faţa în sus, cu cătuşe la mâini de marginea patului şi lanţul de la picioare l-au legat cu o cătuşă de pat. Am fost legat în patul al doilea din fundul camerei. Era luna februarie, frig, în celule nici pic de încălzire. Vizeta uşii se deschidea numai dimineaţa şi seara, când se schimbau turele între miliţieni. Atunci mă întrebau în batjocură: " n-ai murit, mă?" Îţi dăm lanţul jos când vei muri!" şi închideau vizeta. Astfel, legat cu faţa în sus am rezistat numai 3 zile şi am cerut să mă dezlege că ies din refuzul de hrană. Din punct de vedere fiziologic, nu mai aveam ce să ies afară, eram slăbit şi deshidratat. Din punct de vedere medical, trebuia să fiu dus la infirmerie pentru îngriijiri şi alimentaţie adecvată. Dar ce credeţi, că i s-a făcut comandantului milă de mine?! Am fost dus în celula de unde plecasem şi drept pedeapsă mi-au fost tăiate dreptul de a primi pachetul cu alimente de 5 kg, pachetul igienic de 2 kg şi interzis dreptul la carte poştală pe o perioadă de 6 luni.


Victima sistemului juridic post-comunist



Detinuţii în faţa revoluţiei
   În primvara anului 1988 am fost transferat la Colibaşi. Acolo am găsit o singură cameră cu deţinuţi rămaşi în detenţie în urma aplcării Decretului 11. Până în luna decembrie 1989 penitenciarul Colibaşi era aglomerat - circa 2500-2800 de deţinuţi. Eu mă aflam în continuare cu lanţuri la picioare, într-o cameră cu fereastra spre şoseaua ce leagă Colibaşi de Mioveni.
   Imediat după ce au început manifestările de stradă în Timişoara, staţia de difuzare a penitenciarului Colibaşi a încetat să emită, fiind oprită. În cameră aveam un deţinut ce făcea pe frizerul la cadre şi la deţinuţi, era scos din cameră zilnic pentru servicii. Spre mirarea deţinuţilor, aflasem de la acel frizer că toate camerele de detenţie aveau puse dulapi (scânduri groase) proptite în zăvoarele uşilor şi câini lupi au fost introduşi pe secţii. Nu se mai acordau vizite şi pachete deţinuţilor. La interval de 2-3 zile după asta, când cetăţenii Bucureştiului s-au solidarizat cu Timişoara, două autoturisme Dacia cu tricolorul fluturând pe geam, au oprit în dreptul penitenciarului şi o femeie a strigat:"Ieşiţi afară, e revoluţie în ţară, ieşiţi că altfel vă omoară!".
   Din acel moment eu, împreună cu prietenii din camera mea, am format două echipe, demontând câteva paturi şi cu ramele paturilor demontate am lovit de jur-împrejurul gratiei unei ferestre, până ce s-a putut smulge gratia. Lanţul pe care îI purtam la picioare a fost dat jos de mine şi de prieteni, tăind zalele. Comandantul penitenciarului, Cârţu ion, locţiitorul acestuia, pază şi regim, Gârleanu Ion, însoţiţi de plutonul de intervenţie (călăi) erau în dreptul ferestrei noastre şi, în momentul în care gratia a fost smulsă din zid, au luat-o cu toţii la fugă în curtea comănduirii. Cele două echipe din camera mea s-au înarmat cu bucăţi de fier-beton din curtea penitenciarului, pentru că acolo se confecţionau armături pentru construcţii industriale. Cu barele de fier s-au desfăcut uşile camerelor de detenţie şi astfel, în numai câteva minute, deţinuţii au ieşit afară din camere.
   Femeile aflate în detenţie au fost scoase mai înainte din camere şi duse în centrala termică unde au fost cazate provizoriu. A urmat reacţia firească a deţinuţilor: huiduieli, înjurături, bălăcăreli, ameninţări la adresa cadrelor penitenciarului, în special a comandanţilor. O companie de soldaţi ai armatei a intrat în dispozitiv înlocuind miliţienii din ture şi în exteriorul gardului s-a format un cerc de către miliţieni. Au apărut 3 transportoare ale uslaşilor ce intenţionau să reprime revolta deţinuţilor cu focuri de armă, dar nu le-a permis armata.
   Starea era tensionată în ambele tabere. Comandantul Cârţu foloseşte prima strategie de dezbinare a masei de deţinuţi folosind următoarea tactica - a mers la femeile deţinute în centrala termică şi le-a zis:" vreţi şi voi să mergeţi alături de deţinuţi în curtea de detenţie? Dacă vreţi, scandaţi tare "vrem la bărbaţii noştri! " şi eu vă promit că cine vrea dintre voi, va merge acolo între ei". Menţionez că mare parte dintre deţinuţi erau urcaţi pe acoperişul clădirii cu saltele şi pături, jucau remi, şah, vorbeau, se plimbau, totul era sub controlul câtorva lideri formaţi în echipe. Deodată, femeile au început să scandeze: "vrem la bărbaţii noştri!", apoi se subânţelege că Cârţu a discutat cu locţiitorul armatei să permită accesul femeilor în detenţie alături de deţinuţii revoltaţi; ceea ce s-a şi întâmplat.
   12 femei de moravuri uşoare, unele dintre ele prostituate, au fost lăsate să vină între noi. Marea parte a femeilor nu au vrut să vină alături de deţinuţi. Imediat ce femeile au venit între noi, eu, împreună cu prieteni (lideri) am înconjurat femeile şi am făcut o înţelegere cu ele. Dialog : "numai dacă respectaţi înţelegerea, veţi rămâne între noi până seara. Pe timpul nopţii nu veţi sta între noi, când se va însera veţi merge înapoi la centrală unde sunteţi cazate." O altă înţelegere între noi şi femei a fost următoarea: " Care dintre voi doriţi să mergeţi de bună voie cu bărbaţi, o puteţi face, dar să nu avem neplăceri pe urmă. Care dintre voi nu doreşte acest lucru, nimeni dintre bărbaţi nu se va atinge de voi; din acest moment vor fi protejate cele care nu vor să se culce cu bărbaţi. Am făcut echipe care au protejat femeile care nu au acceptat şi de la celelalte primeam înştiinţări; comunicam cu ele prin diverşi deţinuţi pe care îi trimiteam la ele. Femeile cu moravuri uşoare, 4 la număr, au întreţinut relaţii cu deţinuţii. Întrebare: ce a urmărit comandantul Cârţu?
   În penitenciarul Colibaşi se aduceau dovleci mai albi pentru ca deţinuţii să scoată sămânţa şi la acel punct de lucru interior lucrau 100-150 de deţinuţi, deci în hala unde se ţineau dovleci existau cuţite foarte mari pentru acest număr de deţinuţi ce lucrau acolo. În timpul revoltei, cuţitele au fost luate de către deţinuţi şi împrăştiate printre ei. Cârţu a crezut că deţinuţii se vor bate şi tăia între ei pentru femeile introduse cu rea intenţie printre deţinuţi. Dar gândul comandantului a fost ghicit de către noi şi astfel, venind seara, femeile au fost reîntoarse în centrală, fără nici un incident. În următoarele zile femeile nu au fost introduse, cu toate că scandau "vrem la bărbaţii noştri!".
   În acea zi, uslaşii aşteptau să înăbuşe revolta cu focuri de armă, în caz că deţinuţii se dedau la acte de violenţă. Astfel au fost nevoiţi să părăsească obiectivul. Noi eram caracterizaţi ca foarte periculoşi, fără ţeluri în viaţă - a spus comandantul Cârţu ofiţerului armatei. Acel ofiţer militar venea şi discuta cu noi - îşi aminteşte cu siguranţă de mine pentru că, povestindu-i cazul meu, fapta mea, m-a îmbrăţişat si lacrimile I-au curs pe obraji.
   Pe una din secţiile penitenciarului Colibaşi îşi făcea seviciul un subofiţer miliţian, numit Alecu; era un băiat bun, serviabil, primea şi te servea: aducea băuturi alcoolice, expedia plicuri, înlesnea diferite întâlniri între deţinuţi şi deţinute. Era bine cu supraveghetoarea de la femei şi, după apelul de seară, la cabinetul medical, Alecu ducea deţinutul ce dădea bani mulţi pentru a întreţine relaţii sexuale cu o femeie deţinută iar miliţianca aducea femei ce urmau să se elibereze în scurt timp şi doreau să întreţină raporturi contra cost. Perechea era introdusă în camera de refuz de hrană, unde întreţinea relaţii; totul era aranjat cu asistentul.
   Urmează una din cele mai sângeroase represiuni. Alecu a fost ales să îndeplinească o misiune pentru a nu fi dat afară din serviciu. De fapt, a fost şantajat de Cârţu. Era luna ianuarie 1990. Deţinuţii umblau haotic prin penitenciar când Alecu a sărit gardul prin dreptul garajului auto şi, pătrunzând printre deţinuţi, a început să-i mintă că la penitenciarele Popa Şapcă - Timişoara, Bârcea -Deva, Turnu - Severin, Târgu - Jiu şi altele, deţinuţii au fost lăsaţi să plece acasă pentru că au forţat poarta penitenciarului În urma discuţiei, pentru a-i convinge pe deţinuţi, le-a spus că miliţienii nu mai deţin muniţie de război şi au gloanţe oarbe. Că numai armata deţine muniţie reală şi că aceştia nu au ordin să tragă în deţinuţi. În urma convingerii de catre Alecu (pentru că se jurase - probabil pe căţeaua ce o ţinea acasă legată cu lanţ) a început să scoată din buzunare zeci de fişicuri de antinevralgice pe care le-a dat celor care obişnuiau să se drogheze cu medicamente - pentru că erau şi din aceştia.
   Astfel, s-a creat o stare confuză în rânduul deţinuţilor. Naivi, urmând sfatul lui Alecu, s-au îndreptat către poartă; acolo, o petardă fumigenă a fost aruncată între deţinuţi şi un deţinut a luat-o repede şi a aruncat-o înapoi, peste poartă. Ce s-a întâmplat? Petarda a explodat în mulţimea de miliţieni ce era dincolo de poartă. Atunci Cârţu a dat ordin: "trageţi poarta!". Miliţienii au tras poarta, care era pe role, apoi deţinuţii au năvălit în zona interzisă şi Alecu, înarmat cu un pistol mitralieră cu pat rabatabil, a luat poziţie de tragere în fandare, cu genunchiul piciorului drept pe pământ şi cu piciorul stâng îndoit şi a deschis foc automat. Alecu se afla în poziţie laterală dreapta a masei de deţinuţi la aproximativ 10-15 m şi a tras în faţa deţinuţilor, în beton şi toate gloanţele au ricoşat în deţinuţii din primele rânduri. Astfel, au căzut seceraţi de gloanţe aproximativ 30 de deţinuţi.
   După care focul s-a oprit, întrucât numai Alecu a tras.
   O parte dintre deţinuţii răniţi, cu picioarele rupte de gloanţe, cu mâini împuşcate, au fost aduşi la cabinetul medical şi un asistent a spus să fie duşi răniţii la poartă deoarece sunt mulţi şi nu li se poate acorda asistenţă medicală. În cele din urmă au fost urcaţi în două maşini dube şi duşi la Spitalul judeţean Piteşti. Acolo s-a făcut o triere, fiind opriţi cei cu răni uşoare Cei cu răni mai grave au fost duşi imediat la Spital Penitenciar Jilava, de unde nu s-a mai întors niciunul la Colibaşi.
   Această represiune sângeroasă a fost pusă la cale de către torţionarii Cârţu Ion şi Gârleanu Ion.
   Ofiţerul de la armată, cu soldaţii săi, a privit scena ca un simplu spectator, fiind depăşit de situaţie. El nu cunoştea perversitatea fără limite a sistemului. Sistemul folosea deviza "dezbină pentru a câştiga".
   Când lucrurile s-au reaşezat în ţară, deţinuţii au intrat în camere şi au respectat regulamentul interior de detenţie.

"Auto-denunţarea" - fără efect- a unui deţinut politic
   Revoluţia din 89 m-a prins deci în puşcărie.
   Am fost sigur că voi fi eliberat imediat dacă se va afla adevărul despre acţiunea noastră. Că martorii de afară, protejaţi de tăcerea noastră, vor face cunoscută românilor încercarea noastră de a-i elibera cu cîţiva ani în urmă. Că faptele noi, revelate de mine, împreună cu faptul nou al revoluţiei anticomuniste va justifica revizuirea procesului şi anularea deciziilor comuniste. Sau că ele vor fi anulate mai rapid, prin recurs extraordinar. Sau că noua conducere ne va amnistia imediat, ca recunoştinţă a faptului că acţiunea noastră a vizat consecinţe deosebit de bune pentru ţară (nu deosebit de grave).
   Crezând că s-a creat un alt sistem de gândire şi că s-a instaurat un regim de dreptate în ţară, am denunţat realul mobil pentru care am furat armele şi muniţia. M-am adresat Frontului Salvării naţionale (FSN) cu o cerere plus un memoriu înaintat administraţiei penitenciarului prin care am făcut cunoscut, pentru prima oară de la arestarea mea, motivul pentru care am furat armele şi muniţia de la postul de miliţie Osica în 1983. Totodată, am dezvăluit pe confraţii mei - ce împreună, constituisem cu ani în urmă, o grupare de rezistenţă antitotalitară - ca autori morali, tăinuitori şi martori ai infracţiunii mele. Paralel cu dezvăluirile mele, confraţii au rupt tăcerea şi au cerut eliberarea mea pe motiv că am furat armele şi muniţia pentru a întreprinde acţiuni de luptă împotriva dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Noi nu am avut alt scop decât de a contribui la o acţiune de rezistenţă antitotalitară. Fapta noastră nu este o acţiune de drept comun ci o încercare de acţiune înarmată politică, în scopul instaurării unui regim democratic în România. Menţionez că cererea şi memoriul meu au fost scrise şi înaintate în luna decembrie 1989, imediat după împuşcarea lui Ceauşescu, dar toate birourile penitenciarului au fost sigilate de către armată şi nu s-a putut da număr de înregistrare (nr. 47) odată cu primirea cererii, ci de-abia la 26 ianuarie 1990.
   Între timp penitenciarul se golea, datorită decretelor de aminstiere care se aplicau tuturor infractorilor …. cu excepţia noastră. Mă uitam cum devenim ultimii infractori închişi din România. Chipurile nu ne încadram în noile amnistii şi graţieri, pentru că aveam de ispăşit pedepse mari - într-un fel eram iar condamnat la moarte. Pînă şi reducerile de pedeapsă mi-au fost calculate cel mai defavorabil. Eram în continuare duşmani periculoşi, de ţinut după gratii.

   Am cerut în repetate rânduri autorităţilor publice din România să constate că furtul celor două pistoale mitralieră cu muniţia aferentă, este o dovedibilă infracţiune politică. Procurorul general Gheorghe Robu, care încerca să repare nedreptăţile cele mai flagrante ale regimului, a introdus un recurs extraordinar pentru eliberarea noastră şi a decis punerea noastră în libertate pentru rejudecarea cauzei. Procuratura generală a emis decizia de suspendare a pedepsei nr. 19821-3429-90 din 17.03.1990, care, din motive necunoscute, nu a fost pusă în practică.
   În acest timp, societatea românească era manipulată împotriva eliberării victimelor dreptului comunist şi mai ales a celor ca noi. Corneliu Vadim Tudor ne-a făcut terorişti (pentru a se crea confuzie cu cei care trăseseră in revoluţionari în decembrie) şi a făcut campanie de presă împotriva lui Ghorghe Robu, precum - printre altele - că intenţionează să elibereze terorişti. Probabil farsa care a urmat a fost rezultatul acestor presiuni.

   În luna mai 1990, tratînd recursul în anulare, Tribunalul Suprem - Secţia Militară, printr-o procedură absolut inexplicabilă, fără ca eu să fiu dus în faţa instanţei şi fără a fi interogaţi martorii, a respins recursul în anulare. Farsa juridică ia proporţii şi mă va costa încă 10 ani de suferinţă. Am primit următorul Comunicat:
    "Examinându-se cauza s-a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele militare prin care aţi fost consamnat, alături de alte persoane, pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, sînt legale şi temeinice şi nu se mai poate acţiona pe cale extraordinară de atac".
   Cum să mai răstorni (eventual prin revizuire) nişte hotărîri declarate "legale şi temeinice" în ciuda elementelor noi care apăruseră în dosar ? Ce să arăţi unei justiţii care nu vrea să vadă?
   Toate cererile mele privind calea extraordinară de atac au fost respinse cu iresponsabilă uşurinţă ( facilitată de incompetenţă sau corupţie). Comunicatul sus redat era presărat cu elemente "credibile" conform tehnicilor de dezinformare ştiute şi în care, în nenumărate locuri se recunosc cuvintele folosite; este o mostră de inadvertenţă şi aberaţie.

   Considerind decizia incorectă, domnul procuror general Gheorghe Robu a cerut în repetate rânduri preşedintelui Ion Iliescu să dispună punerea noastră în libertate, acordându-ne graţierea pedepsei, dar domnul preşedinte a refuzat. S-a scris în ziare precum că Ion Iliescu ar fi cerut sfatul , în privinţa graţierii noastre, unui consilier şi acesta l-a informat că suntem autorii tentativei de asasinare a fostului preşedinte, Nicolae Ceauşescu. "Dacă l-au ratat pe Ceauşescu, pe dumneavoastră nu vă mai ratează" - a fost răspunsul consilierului.
   Probabil de aceea am fost ţinuţi legaţi mai departe.

   Norma juridică nu poate face abstracţie de tendinţele de evoluţie ale societăţii. Ieşirea din acest impas moral stă în tot mâinile oamenilor legii. Ei sunt cei de la care se aşteaptă restabilirea încrederii şi respectului faţă de justiţie.
   Dar neschimbata justiţie a încălcat dreptul nostru la libertate arătînd cum funcţiona în România deceniului zece conspiraţia tăcerii: toate mâinile murdare se spală una pe alta.
   Legea în România e tot prost aplicată.
   În baza legii de organizare, Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie s-a desfiinţat datorită abuzurilor care se făceau în exerciţiul funcţiunii…dar hotărârile judecătoreşti abuzive au rămas. Cine să le revizuiască? După Revoluţia din 1989, aceiaşi judecători au fost promovaţi în funcţii superioare, ca judecători la Curtea Supremă de Justiţie. Nici un magistrat nu-şi riscă scaunul să corecteze o hotărâre pronunţată greşit, protejată atâţia ani de anulare sau revizuire.

   Chiar şi în prezent, oameni politici şi ai legii comenteză acest caz controversat. O lume întreagă ştie că a fost o infracţiune politică şi cazul a fost muşamalizat. Că am plătit pentru convingerile noastre politice anticomuniste şi după 1989 - ceea ce va rămâne în istorie ca un simbol al regimului totalitar din România. Nu persoana mea prezintă importanţă în acest caz ci soarta unei părticele din întregul eşec al cauzei noastre, cauză dreaptă a spiritului de libertate ce a început a se manifesta în toată ţara după revoluţia din 89. Setea de dreptate e în miezul conştiinţei mele. Condamnarea mea după 1989 este inechitatea cea mai monstruoasă şi încălcarea de dreptate cea mai infamă.
   Efectul asupra vieţii mele? Să privim înapoi ce s-a întâplat cu mine după căderea dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu.

Răzbunarea miliţienilor- exemplul torţionarului Cârţu
   Tot anul 1990, noi, cei ce făcusem revolta din decembrie şi eram percepuţi ca simpatizanţi ai revoltei anticomuniste, am fost chinuiţi sălbatic de miliţienii din penitenciar, de zeci de ori, mai ales când se produceau evenimente afară.
   De exemplu, în dimineaţa zilei de 18 mai 1990, la ora 5, s-au auzit tropote şi mişcări ciudate pe secţiile penitenciarului Colibaşi. Deodată s-au auzit ţipete şi urlete de groază în rândul deţinuţilor. Se declanşase "iadul pe pământ", o adevărată stare de răzbunare: miliţienii au scos din camere pe liderii revoltei ce avusese loc în decembrie, printre care mă aflam şi eu. Am fost scos din cameră, lovit cu bastoane, bâte şi picioare, obligat să trec, ca şi ceilalţi deţinuţi, printr-un culoar de miliţieni de peste 50 m lungime. Ne loveau bestial, din cap până în tălpile picioarelor. Scoşi pe un platou, ne-au pus cătuşe cu mâinile la spate, ne-au dat cu sprayuri paralizante în ochi, ca să nu putem recunoaşte cine ne bate. Au mai fost bătuţi şi alţi deţinuţi ce făceau parte din echipele noastre, care nu făcuseră altceva decât de a menţine ordinea, pentru a nu se produce devastări şi distrugeri.
   Noi, cei 13 lideri aleşi în timpul revoltei, am fost îngenunchiaţi, tunşi în cap, puse lanţuri la picioare şi duşi în filtru, în poartă, la subofiţerul de serviciu, în zona între porţi,în acele camere de primire a deţinuţilor. Camere cu câte două bănci prinse în beton.
   Acolo am fost ţinuţi din data de 18 mai până la sfârşitul lui octombrie 1990 când am fost introduşi pe secţie într-o celulă în care paturile au fost sudate între ele cu bride sudate şi prinse în perete, cu picioarele paturilor prinse în beton, cu rama ferestrei din fier masiv şi un câine lup era legat în dreptul ferestrei noastre. Pe această lungă perioadă cât am fost ţinuţi în poartă, am fost bătuţi zilnic de către grupuri de miliţieni.
   Ne scoteau din cameră de câte ori cânta lambada la radio şi câte 4-5 miliţieni tăbărau pe câte unul dintre noi, până eram zdrobiţi. Am fost ţinuţi în acele condiţii 2 luni cu cătuşe la mâini.
   În acele zile, a decedat dintre noi Ivaşcu Viorel, datorită bătăilor a fost zdrobit ficatul în el. În urma decesului său, am sperat că bătăile vor înceta dar a fost doar o iluzie, pentru că nu a fost precum gândeam noi. Represaliile au fost aceleaşi, poate mai severe. Numai că doctorul penitenciarului, pe nume Burea a venit la noi o singură dată şi ne-a examinat pe fiecare în parte, a scos un caiet în care a notat toate vănătăile de pe corpul fiecărui deţinut, de fapt aveam tot corpul vânăt.
   Când urinam, aveam impresia că vom muri cât de curând, pentru că urina noastră era maro închis la culoare. Întoarcerea noastră pe secţie a jucat un rol de sperietoare pentru masa de deţinuţi. Timp de o lună, dimineaţa şi seara, la apel venea şi intervenţia, formând un culoar prin care noi, cei 12 răzvrătiţi, cu lanţuri la picioare, treceam în fugă şi ei ne loveau pe o parte şi pe alta. Zgomotele lanţurilor, ţipetele miliţienilor şi răgnetele noastre de durere înspăimânta masa de deţinuţi din camere.
   Noi eram spaima ce dorea s-o împrăştie Cârţu , deţinuţilor!

   Sunt multe de spus, cum ar fi bătaia din baie. În timp ce făceam baie miliţienii au oprit apa de la duşuri şi au intrat peste noi, znopindu-ne în bătaie cu bastoanele. Familiile noastre nu au ştiut nimic de noi atât timp.
   Ca să închei ciclul de represalii, în luna decembrie 1990, am fost trimişi în transfer la penitenciarul Drobeta Turnu Severin şi de acolo, am fost împrăştiaţi în diferite penitenciare din ţară. Eu am fost trimis la Aiud.
   Adevărul acestei represiuni a fost următorul: torţionarul Cârţu a folosit o minciună spunând că, din informaţiile obţinute ar reieşi că acei cunoscuţi deţinuţi lideri rebeli vor să provoace o revoltă şi să-şi însuşească arme şi muniţie din depozitul penitenciarului, cu intenţia de a se deplasa în Bucureşti pentru a boicota alegerile din 20 mai 1990.
   Pentru această grosolană minciună a torţionarului Cârţu am suferit cele mai sus povestite iar Ivaşcu Viorel şi-a pierdut viaţa. Spun cu tot regretul că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru atrocităţile cauzate deţinuţilor după Revoluţia din 1989.

Ultima soluţie: evadarea
   "Infracţiunile contra avutului obştesc" din partea specială, Titlul IV, care cuprindea art. 223-235, au fost abrogate din Codul penal. Conform principiilor de drept, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, trebuiau să înceteaze o dată cu abrogarea art. 224. Iar pentru furtul calificat (art. 109) care nu-mi putea fi aplicat decît in varianta veche, mai favorabilă - nu puteam primi decât maxim 5 ani de închisoare - deja executaţi.
   Era clar că "oamenii legii" nu vor să-mi revizuiască procesul şi să-mi revizuiască sentinţa.
   După 1990 eu nu am mai fost nici măcar deţinutul închis de un stat totalitar, ci un om sechestrat ilegal - obligat să facă ceva ca să-şi apere viaţa, libertatea şi demnitatea.

   Aflându-mă în imposibilitatea de a-mi găsi dreptatea (deoarece Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare, refuzând audierea autorilor morali ai infracţiunii mele), răvăşit de spaimă, de boală, de neîncredere şi însingurare, cu sănătatea puternic afectată de supliciile anilor de detenţie în condiţii inumane, datorită numeroaselor sechele acumulate din ancheta bestială de care am avut parte şi din anii de detenţie de tip comunist şi cripto-comunist, cu conştiinţa răvăşită şi revoltată... am evadat din vagonul ce transfera deţinuţii spre spitalul penitenciar Jilava.
   Am încercat să fug ca să spun celor de afară că mă aflu închis, în timp ce ei se bucură de libertatea pentru care am luptat.

   Mă aflam în detenţie la penitenciarul Aiud. După Revoluţie aveam acces la biblioteca penitenciarului, unde studiasem o carte tehnică despre confecţionarea vagoanelor de tren fabricate la Arad, din care m-am inspirat şi am pus la cale evadarea. Constatasem că pe pereţii interior de tablă ai vagonului sunt sudate coaste speciale din profil I special şi între două coaste se putea face o gaură pentru a evada în timp ce trenul mergea. Am procurat gurile de lup confecţionate din foaie de arc, călite în ulei după ce au fost confecţionate, două spirale de fier de 6 si 8 mm, o coarbă miniaturizată din platbenzi ce se monta prin şuruburi şi două pânze de bonfaier, pe care le-am ascuns în trei perechi de încălţăminte.
   Precizez că cei ce purtau lanţuri la picioare, precum noi, de fiecare dată când eram transferaţi, ne introduceau numai în cuşetă. Vagonul pentru transportat deţinuţi este prevăzut cu un coridor pe părţile căruia sunt trei cuşete pe o parte şi trei pe cealaltă parte; în capul coridorului este o cameră mare prevăzută cu banchete comune pe margini şi mijloc în care se introduc supra aglomerat 120-140 de deţinuţi, chiar şi mai mulţi… incredibil de mulţi. Cuşeta este o încăpere mai mică prevăzută pe margini cu banchetă; una din banchete se rabatează în sus, sub care este WCul. Pe peretele exterior al vagonului, fiecare cuşetă este prevăzută pe interior cu geam normal, precum trenurile, dar în dreptul geamului, în exterior, este un grilaj din cornier, introdus unul în altul, care cu greu îţi permite vizibilitatea din interior spre exterior. De afară nu se vede înăuntru. Uşa cuşetei este prevăzută cu vizetă şi zăvoare pe dinafară. Într-o cuşetă se introduc maxim 5 deţinuţi şi se stă foarte înghesuit, genunchi în genunchi, în poziţie şezut.
   La îmbarcarea în tren am găsit în cuşetă doi deţinuţi ce veneau de la Baia Mare, Negruţ Valentin şi Dima. În timpul călătoriei am discuat cu ei, apoi am început să le povestesc imaginativ introducându-i ca personaje într-o evadare din duba tren, să-i văd cum reacţionează.
   Vagonul special de transport deţinuţi a staţionat în staţia Târgu Mureş până dimineaţa. În timpul staţionării era linişte şi nu se putea lucra. În zorii zilei vagonul a fost legat în coada unui tren personal cu destinaţia Bucureşti. Trecând imediat la treabă, am dat lanţurile de la picioare jos, folosindu-ne de pânzele de bonfaier. În timp ce gaura era făcută în peretele vagonului şi trenul se afla în mers s-au trezit din somn Negruţ şi Dima, moment în care le-am spus:"mergeţi sau nu?" Cei doi au fost de acord să evadeze: Dima şi-a dat primul lanţul jos, apoi Negruţ numai la un picior. Şi, în grabă, am început să sărim din tren în timpul mersului, în apropierea staţiei Bodoc, în apropiere de Tuşnad Băi, la marginea judeţului Covasna cu Harghita.
   A sărit primul Batin, apoi eu, urmat de Covaci şi Negruţ, legat cu lanţul de un picior. Dima nu a sărit şi, fără să ezite, a bătut în uşă arătând miliţianului gaura pe unde noi am evadat. Miliţianul a tras sistemul de alarmă, trenul s-a oprit şi din plutonul de gardă ce escorta duba, format din 6 subofiţeri, 5 au plecat în căutarea noastră. S-a tras asupra noastră cu pistoale mitralieră şi, folosindu-se de maşini şi tractoare de pe şosea, am fost prinşi în 4 ore, în ordinea inversă de cum am sărit din tren. Am fost încarceraţi la penitenciarul Miercurea Ciuc.
   Am fost introduşi toţi cei trei tovarăşi de evadare în aceaşi izolare, timp de o zi. Negruţ Valentin a fost găsit cu craniul spart şi internat în spital la Miercurea Ciuc şi pe Dima l-au folosit ca martor acuzator. Am fost condamnaţi la 2 ani închisoare pentru evadare iar Batin la 3 ani închisoare. Batin a făcut 20 de zile de izolare severă, într-o izolare normală în care executau pedepse şi alţi deţinuţi. Covaci Atila a fost dus la infirmeria penitenciarului unde a primit ratie alimentară de regim TBC, mâncare bună, trei sferturi dintr-o pâine, lapte.
   Şi pe mine m-au ţinut 50 de zile într-o izolare ce nu mai funcţiona de zeci de ani, din vremea deţinuţilor politici. Am fost ţinut 20 de zile la izolare severă: o zi îmi dădeau de mâncare şi una nu, după care m-au ţinut tot în acea izolare timp de 30 de zile, dar îmi dădeau în fiecare zi de mâncare. În cele 50 de zile nu am fost scos niciodată la baie şi nici nu am fost schimbat de haine sau bărbierit, fără asistenţă medicală. Doctorul penitenciarului era frate cu comandantul penitenciarului Miercurea Ciuc. Acea cameră de izolare există şi astăzi, chiar dacă nu o folosesc: are o uşă mică din tablă groasă pervăzută cu vizor, dar fără vizetă, fără aerisire şi, cum se deschide uşa este o scară îngustă de 50-60 cm cu 9 trepte din beton ce coboară sub pământ. Acele trepte sunt foarte înalte; cu greu puteam muta, ridica piciorul datorită lanţului de la picioare. Jos, în faţa scărilor, la 2 m se află o grotă , un tunel din cărămidă cu tavan pe rotund, prevăzută cu un grilaj din dungi de fier. Pe partea stângă, cum intri în grotă, este un ţambal, un pat de scânduri ce se lasă jos la ora 23 şi la ora 5 se ridică pe perete, încuiat cu lacăt. Pe pereţii grotei se mai află belciuge de care puteau să-i lege răstignit pe deţinuţi. Oare câţi oameni au murit în chinuri groaznice în acel loc misterios şi secret? Dacă te aflai în fundul grotei nu puteai fi văzut chiar dacă uşa de la intrare se deschidea, deci era destul de lungă grota. În partea stângă a scărilor, jos, montaseră un bec ce mă lumina.
   În interiorul grotei era apă ce se scurgea de pe pereţii din cărămidă, apă ce provenea de la baia şi spălătoria penitenciarului ce se afla deasupra, în imediata apropiere. Noaptea, când era linişte, se auzea cum pe grotă curgea apa, probabil din canalizare.În timpul zilei era un zgomot infernal datorită maşinilor de spălat şi storcătorului.
   A fost bine aleasă camera de tortură - pentru a nu se auzi ţipetele celor torturaţi.
   Necesităţile fiziologice se făceau în tinetă (o cutie din tablă) care se golea în momentul în care se termina de executat izolarea.
   Timp de 50 de zile am fost ţinut cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. Din când în când se deschidea uşa şi comandantul penitenciarului, pe nume Seleş, venea să-mi spună: "ce zici Rovenţule, spui pe cei care ţi-au făcut sculele, dacă nu vrei să-i spui, stai aici până te vei elibera."
   Ce se întâmplase am descoperit puţin mai târziu, când eu, împreună cu Batin şi Negruţ am mers un an de zile pe restrictivă la penitenciarul Galaţi. Covaci Atila, ungur de origine, la fel ca şi comandantul Seleş, au căzut la învoială ca în urma spovedaniei lui, Covaci să nu mai fie trimis pe restrictivă. Astfel, tovarăşul nostru de evadare, Covaci, a fost transformat din băiat bun, în colaborator şi transferat la spital penitenciar Jilava, pe secţia TBC, ca şef de cameră. În urma analizelor efectuate, nu l-a găsit bolnav şi a fost trimis pe secţia psihiatrie ca şef de cameră. Probabil că mandatul de restrictivă nici nu mai exista în dosarul lui Covaci de penitenciar; comandantul Seleş l-a sustras de la dosar.
   Precizez că mandatul pedepsei restrictive începe cu 20 de zile de izolare severă, în care o zi mâncai şi una nu. În zilele de azi nu se mai folosesc aceste practici privind zilele în care nu mâncai la izolare; astăzi se dă de mâncare în fiecare zi. Să nu se creadă cumva că eu am trăit in condiţile de azi, când izolarea s-a transformat în cameră de gândire cu paturi şi cazarmament (saltea, pernă, cearceaf şi pătură), nemaivorbind de grupul sanitar, WC si chiuvetă, după standardul european.

   După ce am terminat restrictiva, ne-am întors la penitenciarul Aiud, unde, precum bănuiţi, viaţa nu mi-a fost deloc uşoară.
   Trecând peste perioadele grele din penitenciarele ţării prin care am trecut, acumulând un an şi jumătate la izolare severă.
   Pe 15 martie 1999, ajuns la 41 de ani, după 15 ani şi 5 luni petrecuţi în închisoare, din care 7 în lanţuri, am fost graţiat individual de preşedintele Emil Constantinescu, în urma unor apeluri disperate, după intervenţia profesorului Volcinschi (fost membru al grupuli de complotişti şi consilier în Ministerul de Interne în 1999) şi a Fundaţiei "Gratis Pro Deo" (condusă de dl. Liviu Petrina)- care au acţionat la insistenţele doamnei Rodica Barotă din Giurgiu.

   De atunci, încerc să-mi refac viaţa, luptînd cu mizeria în care am fost aruncat din temniţă. Interviurile celor în căutare de istorie sau de senzaţional neaducîndu-mi decît bucuria de a face cunoscut adevarul, negăsind decît locuri de muncă aproapre neplătite, neprimind vreo compensaţie materială ca fost deţinut politic, luptător anticomunist sau victimă a justiţiei, cu familia distrusă, cu o mamă bolnavă si un băiaţel de crescut, trăiesc.
   Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru atât cât am, de fapt nu mai decât credinţa în bunul Dumnezeu şi îmi este de ajuns. Nu am nevoie de bogăţii pământeşti, dacă nu se vindecă sufletul poporului meu. Cine mă poate despăgubi, dacă am luptat pe degeaba?

   Dar închei aici destăinuirea mea, întrucât consider că este suficient pentru a se face ceva, dacă se vrea.
   Dacă este nevoie, putem căuta martori ce au fost alături de mine în cele scrise şi povestite.
Semnez
Viorel Rovenţu
15 decembrie 2009
<<< Închidere >>>