TRIBUNALUL GIURGIU - SECTIA CIVILA

DOMNULE PRESEDINTE,

Subsemnatul, Viorel Rovenţu, cetăţean român cu domiciliul în comuna Stănesti, sat Stăneşti, nr. 7, jud. Giurgiu, cod poştal 087215, chem în judecată statul român (prin ministerul finanţelor, al justiţiei şi alte instituţii ce vor fi implicate în cauză) pentru ca prin hotararea ce se va pronunţa, să dispună asupra următoarelor capete de cerere:

1.a In baza art. 1 (al.3 şi 4) şi art. 4 al.1 din Legea 221/2009 cer constatarea caracterului politic al condamnării mele la moarte (comutată la 25 de ani închisoare prin Decretul Prezidenţial nr 124/1984) prin sentinţa nr. 63 din 12 oct.1983, rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 oct. 1983 a Tribunalului Suprem - Secţia Militară, în baza art. 208, 209, lit. a, e şi g raportate la art. 224 alin. 1 şi 3 cp (furt calificat în paguba avutului obştesc, cu consecinţe deosebit de grave) faptele incriminate fiind că ne-am "însuşit prin efracţie în noaptea de 8/9 septembrie 1983, de la Postul de Miliţie Osica de Sus, judeţul Olt, două pistoale mitralieră cu muniţia aferentă".

De peste 20 de ani semnalăm justiţiei şi opiniei publice că, impreuna cu Năstase Petre şi Stanciu Nicolae, am fost închişi pentru că am vrut să înfruntăm, cu arma în mână, conducătorul (executat pentru genocid, la 25 dec. 1989) regimului comunist (declarat criminal - la 18 dec. 2006) încadrându-ne pe deplin în prevederile Ordonanţei 214/1999 (art. 2 al. 1 lit c1 - introdus prin Legea 568/2001- "acţiunea de impotrivire cu arma si rasturnare prin forţă a regimului comunist")

Aşa cum va rezulta din analiza cazului meu ieşit din comun, din motive care nu mi se pot imputa (un lanţ monstruos de abuzuri şi erori judiciare), detenţia politică care trebuie să mi se recunoască s-a terminat la 12.03.1999, cînd am fost graţiat de Preşedintele Emil Constantinescu.

Art. 2 din legea 221/2009 precizează că "toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept".

Fiind ultimul deţinut politic eliberat, menţinut abuziv în lanţuri după 1990, am dreptul la o reparaţie morală exemplara.

2. In conexiune cu punctul 1, folosind ocazia analizării dosarelor care vă vor fi puse la dispoziţie (conform art. 4 al. 2 al legii 221) vă rog să constataţi, pe lîngă caracterul politic al condamnărilor, şi aspectul (conex) că au fost date cu încălcarea legii.

Aplicarea legii 221/2009 face inutile demersurile suplimentare pe care ar fi trebuit să le întreprind pentru revizuire- în baza probelor că am fost condamnat pe nedrept în 1983, 1988, 1990 şi 1991.

Dar constatarea explicită, în hotărîrea dv., a ilegalităţii sentinţelor enumerate mai jos, echivalînd cu o revizuire, mă va îndreptăţi la despăgubirile prevăzute în art 504-507 cpp.

2.a In sentinţa nr. 63 din 12 octombrie 1983, încadrarea mea la art. 224 a fost netemeinică (nu au existat consecinţele deosebit de grave invocate) şi pedeapsa cu moartea (comutată în 1984 la 25 de ani închisoare) a fost excesivă, un act de represiune politică extremă - pentru că autorităţile comuniste, in frunte cu Securitatea (declarata prin legea nr.187/1999 ca autoare de actiuni criminale, degradante, inumane

Puterea comunista instaurata in Romania incepand cu data de 6 martie 1945 a exercitat, in special prin organele Securitatii statului, ca politie politica, o permanenta teroare impotriva cetatenilor tarii, drepturilor si libertatilor lor fundamentale.) au ştiut şi au ascuns ce am vrut să facem cu armele procurate de la postul de Miliţie (vezi documentul de la http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/roventu/foto_9.jpg)

2.b In 1988 ni s-a aplicat cu rea voinţă, din motive politice, amnistierea prin Decretul nr.11 din 26 ianuarie, în urma căruia ar fi putut să ni se comute pedeapsa la 12,5 ani (conform art.2, cum s-a decis iniţial), şi nu la 20 de ani (cf art 3) cum a decis ulterior Tribunalul Piteşti, prin sentinţa nr 41 din 31 mai 1988- căci nu puteam fi... recondamnaţi la moarte.

După 1990, acest abuz a fost continuat, fără să se ţină cont de faptul că articolul 224 alin 3 CP a fost modificat în 7 ianuarie 1989 prin Decretul nr. 6, şi că spiritul comunist al titlului "infracţiuni contra avutului obştesc" (exceptate nejustificabil din Decretul de graţiere 23/1990) a devenit caduc după revoluţie şi neconstituţional după 1991, titlul fiind abrogat explicit prin Legea nr. 140/1996.

Chiar neglijînd scopul nostru real şi reţinînd furtul calificat, aplicat in varianta veche, mai favorabilă - nu puteam primi decât maxim 5 ani de închisoare - deja executaţi.

S-a menţinut deci nejustificat încadrarea la art. 3 al decretului 124/1988, căci pedeapsa cu moartea nu fusese numai comutată în 1984 şi 1988 ci şi abolită- reprimarea mea politică continuînd, printr-o fisură judiciară

2.c Respingerea (la 7 mai 1990) a recursului extraordinar intentat de procurorul general, prin decizia 45 a Curtii Supreme de Justitie - Tribunalul Militar, comunicată mie la 25.05.90 s-a făcut cu nerespectarea legii şi a drepturilor noastre (art 410-412 din vechiul cp). Nu am fost citaţi, deşi legea o permitea şi sitauţia o impunea. Martorii, care declaraseră între timp scopul real în care am procurat armele, nu au fost audiaţi. Nici măcar decizia procuraturii generale nr 19821/3429/90 din 7.03.1990, de suspendare a executării, pînă la 7 mai 1990, nu mi-a fost comunicată, fiind menţinut ilegal în captivitate, pentru ca să nu mă pot prezenta şi apăra bine la proces, fapt care dovedeşte continuarea reprimării mele politice. Ura şi dispreţul regimului postcomunist faţă de mine s-a manifestat şi în răspunsul la adresa administraţiei penitenciare Colibaşi, înregistrată la nr 47 din 26 ian. 1990, care conţinea memoriul meu din dec. 1989 către Comisia Naţională pentru rezolvarea sesizărilor, de pe linga CFSN. Am fost anunţat, la 5.09 1990, că hotăririle pronunţate de instanţele militare prin care am fost condamnat sînt legale si temeinice şi că nu există temeiuri pentru promovarea unui recurs extraordinar... după ce recursul fusese promovat şi respins, în mai 1990.

2.d Referitor la sentinţa nr 45 a Tribunalului Sfantu Gheorghe din 23/10/92, în dosarul nr 2253/91, care a adăugat 2 ani la cei 13 consideraţi restanţi, cer să se constate că "evadarea" mea din 15 august 1991 a fost consecinţa menţinerii nedrepte şi anacronice într-o detenţie injustă şi inumană, pe baza condamnării abuzive şi politice din 1983.

A fost un act de protest faţă abuzurile puterii feseniste, un gest de disperare, o reacţie de legitimă apărare faţă de constrîngerile la care am fost expus sistematic, fiind adus într-o stare de depresie şi necesitate care înlătură răspunderea penală (art. 44-46 Cp).

Din aceleaşi motive ar trebui să se înlăture şi alte eventuale "vini" ingrămădite de procuratura criminală comunistă în dosarul meu, cum ar fi aceea de a face revoluţie în decembrie 1989, în incinta penitenciarului Colibaşi, gest eroic, firesc la un deţinut politic, pentru care, în loc să primesc recunoaştere, preţuire şi acte de revoluţionar, am fost supus unor bestiale şi îndelungate torturi, rămase încă necercetate şi nepedepsite.

2.e Recunoaşterea caracterului dublu al detenţiei mele: politic (vezi 1) şi ilegal (vezi 2) - ar constitui o reabilitare fie ea şi tardivă. Stigmatul nemeritat al "cazierului" pe care l-am purtat după 1999 a completat distrugerea, prin aruncarea mea la marginea societăţii, unde am „beneficiat” de imense umilinţe, privaţiuni şi persecuţii. Cer să se constate că nedreptatea pe care am suferit-o (erori si abuzuri judiciare, tratamente neomenoase, discriminare etc), datorită setei de libertate şi dreptate socială şi politică, mi-a produs daune mult mai mari decit cele admise de ICCJ lui Lucian Oraşel, prin decizia 148, la 15.01.2008.

3. Constatand caracterul politic al condamnarii, solicit ca sentinţa pe care o veţi pronunţa să precizeze explicit că pot beneficia de prevederile Legii 118/1990 şi OUG 214/1999, pentru detenţia politică dintre 1983 si 1999, fiind astfel repus în termen, pentru a avea şi eu posibilitatea de a face cererile de rigoare, obligand Ministerul Muncii si al Protectie Sociale sa dispuna masurile necesare pentru aplicarea Decretului-Lege nr.118/1990, fata de care, in acelaşi timp, cer să se stabileasca că am dreptul la compensare pentru anii în care am fost privat nejustificat de efectele respectivelor legi: 1990 (pentru 6 ani de detenţie), 1991 (pentru 7 ani), …..1999 (16 ani).

În fapt, arăt că în anul 1981, am stabilit, prin profesorul Raul Volcinschi, contactul cu un grup de intelectuali (Tudor Bugnariu, fost decan al Facultăţii de Filozofie din Cluj; Mircea Stoica, şeful catedrei de drept de la ASE Bucureşti; Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj) care plănuia răsturnarea regimului ceauşist, prin organizarea unui atentat împotriva tiranului.

În vederea executării acestui plan, împreună cu Năstase Petrică şi Stanciu Nicolae , în noaptea de 8/9 sept 1983 am intrat prin efracţie (dar fără nici un fel de violenţă) în postul de Miliţie Osica de Sus , judeţul Olt, , de unde am sustras două pisoale mitralieră si muniţia aferenta (lasînd neatins restul armamentului aflat acolo). A urmat hăituirea noastră prin ţară, pînă la capturarea mea din 29 septembrie 1983. Deşi pe parcursul urmăririi s-au tras asupra noastra un număr uriaş de cartuşe, noi nu am făcut uz de arme, pentru că nu voiam să le folosim decît împotriva dictatorului.Ulterior ne-au fost înscenate tot felul de vinovăţii, dar noi am recurs doar la gesturi rezonabile de legitimă apărare, necesare pentru a scăpa din împresurare.

Dupa arestare, a urmat o ancheta nefirească, extrem de scurtă şi violentă, pe parcursul căreia nu am mărturisit scopul pentru care furasem cele doua arme, sperînd că astfel vom micşora furia şi pedeapsa şi că îi vom proteja pe intelectualii cu care plănuisem acţiunea revoluţionară. Cred acum că anchetatorii ştiau adevarul, dar l-au ascuns, poate ca să nu-l irite pe dictator. Pentru ca să ne poată totuşi elimina (condamna la moarte) au recurs la încadrarea abuzivă a faptei la art 224 alin 3, deşi furtul nu avusese nici măcar consecinţe grave (prejudiciul de 14.787 lei fiind recuperat), cele revoluţionare, vizate de noi, nerealizîndu-se.

Condamnarea la moarte mi-a fost modificată prin Decretul Prezidenţial nr 124/1984 la pedeapsa de 25 ani închisoare. În urma aplicării decretului de amnistie nr 11, din 26 ianuarie 1988 mi-a fost redusă pedepsa la 12,5 ani, conform art2. Speriată de eliberarea noastră peste 6 ani (considerîndu-ne periculoşi pentru regim) procuratura militară a făcut contestaţie şi a obţinut decizia 41 din 31 mai 1988 a Tribunalul Judeţean Argeş, care ne schimba încadrarea la 20 de ani conform art 3 , ca şi cum am fi fost din nou condamnaţi la moarte.

La 22 decembrie 1989, mă aflam in penitenciarul Colibaşi, în clipa în care două autoturisme Dacia cu tricolorul fluturând pe geam, au oprit în dreptul penitenciarului şi o femeie a strigat:"Ieşiţi afară, e revoluţie în ţară, ieşiţi că altfel vă omoară!". Fidel poziţiei mele anticomuniste, am participat la declanşarea revoluţiei în penitenciar, fără ca să agresez pe cineva.

După ce revolta noastră a fost oprită, cu asigurări că vom fi de acum trataţi civilizat, de noul regim, democratic, am depus o sesizare, autodenunţînd adevăratele motive ale acţiunii din 1983, convins că voi fi eliberat imediat. In acelaşi timp, profesorii cu care plănuisem atentatul, au depus mărturii procurorului general Gh Robu. In baza acestor revelaţii, acesta a făcut recurs extraordinar şi a dispus eliberarea noastră condiţionată, în ciuda opoziţiei agresive a unor securişti.

Conducerea penitenciarului nu a dat curs deciziei de suspendare, încălcînd legea, din comandă politică şi pentru a ne plăti poliţe pentru atitudinea revoluţionară din decembrie 1989. Pe tot parcursul anului 1990, mai ales cind se auzea că afară se înteţesc protestele anticomuniste, conducătorii revoltei am fost maltrataţi.

Fiind ţinuţi – ilegal- captivi în penitenciar şi necitaţi, nu am putut interveni în procesul din mai 1990, aşa cum ne permitea vechiul cod de procedură. Nici martorii nu au fost audiaţi , căci judecatorii militari au avut ordin să nu corecteze situaţia, ca să nu ne putem adăuga duşmanilor contrarevoluţiei securisto-comuniste.

Deşi pedepsa cu moartea a fost abolită în ianuarie 1990 şi mai tîrziu a fost abrogată atingerea "avutului obştesc" comunist, deşi documentele dosarului arătau că nu existaseră consecinţele deosebit de grave şi mărturiile revelau adevaratul scop al furtului, am rămas închis , tocmai eu, care încercasem eliberarea ţării, înainte ca regimul criminal să fie răsturnat. Nici cererile de graţiere nu l-au convins pe preşedintele Iliescu, care se afla la putere tocmai pentru că reuşise ce noi doar intenţionasem, încît urma să zac încă 13 ani în temniţă, din patriotism.

În timp ce cei mai înrăiţi criminali erau eliberaţi, eu râmîneam expus unor condiţii de detenţie represivă, trebuind să aştept insuportabil, pentru a mă bucura de libertatea pe care o plătisem atît de scump.

Am evadat din demnitate, disperare si constrîngere, intr-o stare acută de necesitate, fiind apoi capturat şi pus în lanţuri, chinuit în condiţii de exterminare.

Miliţienii rămaşi în penitenciare s-au răzbunat pe mine, pentru ca mi-am arătat ura pe dictatură şi nedreptate, supunîndu-mă la cazne care încălcau normele internaţionale asumate de România.

De-abia în 1999 s-a răspuns memoriilor depuse de mine şi de martorul Raul Volcinschi, organizator al complotului, prin graţierea mea tardivă de către preşedintele Constantinescu, fără să urmeze însă fireasca reabilitare şi necesara reparaţie, deşi în conferinţe de presă , articole de ziar şi emisiuni de televiziune am revelat publicului ce s-a intimplat cu noi.

Nu am reuşit să reintru în normalitate, fiind considerat "recidivist periculos" neputînd găsi un servici onorabil, fiind părăsit şi de soţie, din cauza condiţiilor de viaţă proscrisă.

Am trăit, impreuna cu fiul meu, din pensia CAP a mamei mele şi din expediente. Nu am putut primi nici pensie, nici drepturi de deţinut politic, pentru că nu am reuşit pînă acum să alcătuiesc dosarul necesar revizuirii, din cauza dispariţiei martorilor, pretenţiilor financiare ale avocaţilor şi blocării arhivelor.

Mi s-a interzis copierea dosarelor mele, sau chiar accesul la ele, în numele "secretului de stat".

Comuniştii şi urmaşii lor mi-au distrus 30 de ani..

Mai bine mi se face dreptate mai tirziu, decît niciodată.

Observaţie finală. Am fost condamnaţi pentru motive false, ca să fie ascunse tiranului intenţiile reale ale grupului nostru: eliberarea României de sub jugul odioasei dictaturi comuniste, considerată azi act patriotic.

Dacă ancheta din 1983 ar fi fost condusă de oameni mînaţi de dorinţa de a stabili adevărul, ar fi stabilit care a fost realitatea faptelor noastre şi mobilul acestora, şi s-ar fi putut încerca încadrarea noastră la tentativă de atentat (art 160,173 cp)- infracţiune anticomunista prescrisă de mult.

Vechea sentinţă, vădit netemeinică, nu poate fi însă "comutată" retroactiv.

Juridic/judiciar, nu pot fi pedepsit pentru că intenţionam în 1983 să fac ceea ce au făcut în 1989 cei recunoscuţi acum ca fiind eroi, revoluţionarii răsplătiţi cu preluarea puterii în stat , care m-au menţinut abuziv în captivitate încă zece ani.

Moral, constat că, dacă grupul nostru ar fi reuşit în 1983 să îl lichideze pe odiosul dictator comunist, poate am fi salvat vieţile eroilor măcelăriţi în Decembrie 1989 incepand cu Timisoara si Bucuresti ...

7 iunie 2012 , Viorel Rovenţu