Notă: părţile
subliniate au fost extrase īn rezumatul de la rubrica I
Sint victima unui sir de
grave abuzuri judiciare, intre 1983 si 2014. Stiu ca CEDO poate trata doar
incalcarile drepturilor mele comise dupa semnarea conventiei de catre Romania (īn iunie
1994). Dar pentru a se putea
inţelege abuzurile
ulterioare datei respective, sint silit sa prezint istoria speţei, pe care
justitia romaneasca a tratat-o si dupa 1994 contrar spiritului si literei
convenţiei CEDO
Fiind cuprins de aceea profundă
revoltă faţă de regimul represiv comunist, care a dus la
răbufnirea eliberatoare din 1989, am vrut să fac ceva efectiv pentru
răsturnarea lui, asumīndu-mi riscurile de rigoare, pe care le-am
considerat o obligaţie a mea faţă de colegii de
suferinţă din lagărul sinistru care devenise Romānia. Īn acest
scop, intrīnd - īn 1981, īn oraşul Craiova- īn dialog cu domnul Raul
Volcinschi, fost profesor universitar şi deţinut politic, m-am
asociat unui grup de intelectuali care
doreau răsturnarea lui Nicolae Ceuşescu (fără a
şti prea multe despre cine sīnt persoanele alăturate lui Volcinschi
şi ce interese ar putea avea, īn afară de acela de a scăpa
Romānia de un tiran) . Eliberarea ţării nu putea fi concepută īn
acel moment decīt printr-o lovitură surpriză (chiar un atentat)- ceea
ce impunea procurarea unor arme, care nu se putea face decīt prin efracţie
(regimul armelor fiind foarte strict). Convingīndu-mi doi prieteni (Petre
Năstase şi Nicolae Stanciu) să mi se alăture, după ce
am executat cīteva efracţii de antrenament, īn noaptea de 8/9
septembrie 1983, am pătruns īn postul de miliţie din Osica de Sus
(neīntīmpinīnd vreo rezistenţă) şi am sustras din dulapurile
cu armanent două pistoale mitralieră şi cīteva
īncărcătoare. Pentru acest gest, am fost pedepsit .... pīnă
azi.
A urmat urmărirea noastră
prin ţară, prin toate mijloacele de care dispunea regimul. S-au tras
spre noi peste 2000 de cartuşe, dar nu am ripostat- căci luasem
armamentul cu un singur scop potenţial- lichidarea lui Ceuşescu. Nu
am mai ajuns īnsă să le folosim pentru asta, căci, după o
hăituire masivă care ne-a silit să furăm maşini
şi să dezarmăm miliţieni, am fost prinşi- pe
30.09.1983. A urmat o anchetă penală extrem de violentă şi
scurtă, soldată cu inculparea noastră - pentru furt de arme cu
intenţie de jaf. Anchetatorii securităţii nu au vrut ca
să ajungă la urechea tiranului că a existat o intenţie de
lichidare a lui, aşa că s-au mulţumit cu explicaţia -
stupidă īn contextul Romāniei comuniste- că am furat armele cu scopul
de a ataca o unitate CEC (bancă populară). Iar noi am dat
această explicaţie pentru că eram siguri că am fi fost
exterminaţi dacă ne trădam adevăratele intenţii
şi pentru a proteja intelectualii cu care complotasem. Realitatea nu a
putut fi scoasă la lumină....nici pīnă azi.
La numai 10 zile de la prinderea noastră
(fapt total neobişnuit, care arată dorinţa de a muşamaliza
cazul) a avut loc procesul 391/1983 la Tribunalul Militar
Teritorial Bucuresti- īn care am fost lipsiţi de orice posibilitate de
apărare (fără martori, fără drept la cuvīnt, cu
avocaţi din oficiu care ne-au acuzat- după tipicul justiţiei
represive etc). La 10.10.1983, prin
sentinta penala 63 am fost
condamnaţi la moarte, pentru furt calificat īn dauna
avutului obştesc cu consecinţe deosebit de grave (pe līngă
multe alte pedepse mai mici, pentru infracţiunile conexe, unele reale
,altele inventate). Cum pagubele produse staului erau de circa 16000 de lei
(cīteva salarii) şi au fost recuperate integral- lipseau total
consecinţele deosebit de grave, prin care era justificată īncadrarea
la pedeapsa cu moartea. Legislaţia şi jurisprudenţa
romānească din acel timp, cerea ca pentru o astfel de īncadrare pierderile
materiale să depăşească 500 000 de lei, sau să pui īn
grav pericol securitatea statului- dar pentru a recurge la această
motivare procurorii ar fi trebuit să invoce adevăratul scop al
furtului. Dar, deşi am fost anchetaţi de securitate şi
judecaţi de instanţe militare, sentinţa nu a făcut referire
nici măcar la articole legate de regimul armelor. Ne aflăm īn
faţa unor condamnări la moarte oculte, situaţia neputīnd fi
lămurită cu ocazia recursului de la Tribunalul Suprem- secţia
militară (dosar 68/1983)- pentru că acesta s-a
desfăşurat īn acelaşi cadru şi ca atare sentinţa 70
din 27.10.1983-a consfinţit lichidarea noastră. Aceste decizii
abuzive ar fi trebuit revizuite, dar asta nu s-a putut face.... pīnă
azi.
Am petrecut un an īn camera
condamnaţilor la moarte. La
2.07.1984, pe baza Decretului prezidential 124/1984, s-a făcut comutarea
pedepsei la 25 de ani detenţie. Tribunalul Craiova, prin sentinta
3459/87 īn dosarul 14256/1987 a operat contopirea pedepselor, emiţīnd
mandatul de executare nr.4221 din 17.12.87. Īn 1988, s-a făcut
aplicarea Decretului de amnistie 11/26.01.1988, am fost īncadrat la
articolul 2 (deţinuţii care ispăşesc condamnări peste
zece ani) pedeapsa fiindu-mi redusă la 12 ani şi jumătate.
Dar Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti- TMTB a făcut
contestaţie la executarea mandatului şi a susţinut că
trebuie să mi se aplice art 3 al Decretului de amnistie din 1988 (pentru
condamnaţii la moarte), deci că pedeapsa trebuie redozată- la
20 de ani şi nu la 12.5. Este ceea ce a decis Tribunalul Argeş, īn
dosarul 1036/1988, prin sentinţa 41 din 31.05.1988, īn urma unui alt proces cu avocat din oficiu... Sistemul vrea să
mă distrugă, fără a recunoşte public cu ce l-am
supărat. De aceea mi-a fost aplicat, īn tot timpul detenţiei un
regim excepţional (la penitenciarele Rahova-din 30.09.83, Jilava
spital - din 5.04.84, Rahova- -din 3.12.84,
Mărgineni- din 25.06.85, Craiova- din 27.07.87, Colibaşi- din
24.03.88), fiind ţinut cu mīinile şi picioarele īn lanţuri
şi expus unor condiţii de extreminare. Un asemenea tratament nu
putea fi rezerrvat unui hoţ oarecare şi acest lucru putea fi
lămurit, după căderea regimului,
dar asta nu s-a putut .... pīnă azi. Şi din dosarele
informtaive găsiite īntre timp , se īnţelege de ce : am fost tot
timpul suspectaţi că am furat armele īn scop de atentat şi chiar
s-au surprins indicii īn acest sens.
Revoluţia din 1990 ar fi
trebuit să modifice īntregul context juridic (de la prezumţii, la
legi) şi
să conducă la corectarea abuzurilor judiciare ale fostului regim. Prin
decretul nr 6 din 7.01.1990- a fost eliminată
pedeapsa cu moartea. Automat, eu nu mai puteam rămīne īncadrat la art
3 al decretului de amnistie din 1988, chiar dacă s-ar fi susţinut īn
continuare că tribunalul Argeş nu a greşit īn 1989. Pe
de altă parte, īncepīnd cu luna ianuarie 1990 au fost date decrete de graţiere
şi legi de abrogare (D3-4.01, D12-10.01 etc), care au dus la golirea
puşcăriilor- inclusiv de infractori periculoşi. Excepţia am
fost noi ... cei trei actori ai less-majestăţii pentru care am
acţionat la Osica. Asta după ce dictatorul Ceauşescu fusese
executat - pentru genocid, de nomenclatura care i-a luat locul, foştilor
deţinuţi politici le-au fost acordate īndemnizaţii prin
D118/1990 iar luptătorii anticomunişti erau onoraţi ca eroi, iar
autorii unor infracţiuni īmpotriva securităţii statului
comunist au beneficiat de ruptura legislativă. Dar nouă, nu ni s-a
schimbat īncadrarea pīnă azi.
Imediat după căderea
regimului, prin memorii, am semnalat adevăratele motive ale furtului de
armament din 1983, arătīnd şi cine fuseseră intelectualii cu care pusesem la
cale operaţia. Plīngerea făcută din penitenciarul Colibaşi
la īnceputul lui ianuarie a fost inregistrată la 26.01.1990 cu Nr
47, către comisia naţională pentru rezolvarea sesizărilor
(corectarea abuzurilor din timpul regimului comunist) de pe līngă
CFSN. Complicii protejaţi prin
tăcerea noastră īntre 1983 şi 1989 au făcut şi ei
demersuri pentru eliberarea noastră, pe baza mărturiilor lor. Īn
urma memoriului meu şi a audienţei la procurorul general general Gh
Robu intreprinse de Raul Volcinschi (īnsoţit de Şerban Suru), procuratura
a deschis, la 2.02.1990, lucrarea A/D/S/7600005, īnaintīnd (la 19.04.90)
către CSJ recurs extraordinar pentru revizuirea procesului din 1983. Īn
acesta nu se arată īnsă nimic despre motivele politice ale
furtului armelor (revelate de mine īn memoriu şi de domnul Volcinschi īn
audienţă), ci doar că nu putea fi vorba de consecinţe
deosebit de grave, deci trebuie schimbată īncadrarea, deci a
dozării pedepsei, cu consecinţa aplicării diferite a decretului
de amnistie din 1988- ceea ce impune eliberarea mea. Procurorul general a emis
şi decizia 19821/3429/90 de suspendare a pedepsei mele īntre 07.03.90
şi 7.05.90, pentru a mă putea prezenta la recurs- fapt comunicat
instanţei de revizuire, care luīnd notă că sīntem liberi- nu
ne-a mai citat- aşa cum ar fi fost cazul, pentru a ne putea prezenta
argumentele. Dar... decizia de suspendare a executării nu a fost
respectată, noi fiind menţinuţi abuziv īn detenţie,
fără măcar a şti de procesul de revizuire- la care nu ne-am
putut prezenta! Fără noi, fără avocaţi, fără
martori, Curtea supremă de justiţie- secţia militară, a dat
la 7.05.1990 Decizia 45 īn cauza 53/90- prin care se menţineau sentinţele
justiţiei comuniste din 1983 Şi nu am putut corecta această
monumentală malversaţie juridică... pīnă azi.
Sper să se intuiască ce am
simţit aflīnd concluzia recursului extraordinar (fără a şti
cum s-a ajuns la această enormitate, pentru că am obţinut acces
la dosarul respectiv... de-abia īn 2013). Cum revizuirea a fost
declanşată de memoriul meu, īn care arătasem realitatea,
relevată de mărturii noi, pe care doar revoluţia din 1990 le-a
făcut posibile- nu am ştiut că recursul procurorului general din
1990 nu s-a ocupat de acest aspect, ci numai de reīncadrarea infracţiunii,
ca neavīnd consecinţe deosebit de grave. Daca aş fi avut acces la
dosar aş fi remarcat şi că sentinţa din 1983 a fost
menţinută pe motivul stupefiant (īn 1990!) că, deşi nu
existau daunele materiale necesare īncadrării la "consecinţe
deosebit de grave", ea rămīne valabilă datorită īnaltului
pericol potenţial...pentru organele statului comunist. Ceea ce
sugerează că instanţa ştia despre ce intenţii fusese
de fapt vorba, dar din motive tenebroase continua să le considere
reprobabile şi să le ţină ascunse, cu efectul
menţinerii mele īn captivitate- care ar fi īncetat de atunci- dacă
adevărul era enunţat explicit. Am īncercat să atrag
atenţia asupra cazului meu prin diverse memorii, dar mi se răspundea
că acum sīnt epuizate căile extraordinare de atac, deşi eu
nu exersasem nici una. Simţindu-mă prizonierul unui complot
juridic, al unui sistem represiv care īl continua pe cel comunist, doar
aparent desfiinţat, văzīnd că din īnchisoare nu pot comunica
lumii exterioare ce se face cu mine, am īncercat să scap din
detenţia abuzivă, evadīnd. După capturarea mea, la
15.08.1991, a avut loc procesul 2253/1991 īncheiat de judecătoria Sfīntu
Gheorghe prin sentinţa 343 din 23.10.1991, care a adugat īncă doi ani
la condamnarea mea, după recursul 45/20.03.92 de la Tribunalul Covasna
mandatul precizīnd că mai am de executat: 13 ani 11 luni si 8 zile.
Mă deosebeşte de Monte Cristo faptul că, ratīnd evadarea, nu mi-am
putut face dreptate pīnă azi, īn ciuda garanţiilor CEDO asumate de
Romānia.
Īn toată această perioadă , justiţia
romānā a īncălcat conveţia CEDO privindu-mă īn continuare de
libertate (īn penitenciarul Aiud) īn condiţii de detenţie
distrugătoare şi respingīnd nejustificabil şi discriminator
demersurile de reparare a abuzului judiciar comis asupra mea, descrise īn
continuare.
Intelectualii implicaţi īn
complot au făcut declaraţii publice (tv, presă, senat) ceea ce
ar fi trebuit să declanşeze autosesizarea procuraturii. Din
penitenciar, eu am depus memorii
explicative la diverse instituţii (Ministrului Justiţiei,
preşedintelui Romāniei etc.) şi am cerut revizuirea proceselor
la parchetul general de pe lingă Curtea Supremă de Justiţie Secţia juridică a CSJ a invocat
legea 56 din 9.7.1993, art 25 lit c pentru a respinge aceste cereri,
fără a preciza conţinutul art.25al.c, din care aş fi putut
vedea că e vorba doar de o problemă de competenţă, care ar
fi obligat CSJ să redirijeze cererile mele spre organele īn drept. Nici
o instituţie nu a confruntat memoriile mele (īn care am semnalat
elementul nou care trebuie considerat- scopul real al furtului de armament,
atestabil de martori) cu conţinutul dosarului recursului extraordinar
54/1990 (menţinut la secret), īn care se putea vedea că īn 1990
nu au fost discutate de fapt revelaţiile făcute după 1990 de
participanţii la acţiunea din 1983- care ar fi impus reīncadrarea
faptei şi eliberarea mea. Nu s-a ţinut cont nici de argumentele
mele privind erorile de drept pe baza cărora continuam să fiu privat de libertate:1.
Pedeapsa cu moartea fiind anulată
prin decretul 6 din 1990, nu se mai justifica īncadrarea mea la art 3 al
decretului de amnistie 11/1988. 2. Gravitatea consecinţelor faptei
mele provenind nu din daune materiale ci din īnfruntarea organelor de ordine, era
anormal ca să nu beneficiez de schimbarea de optică
(abrogări, amnistii, graţieri, īndemnizaţii etc) care s-a
manifestat după 1990 faţă de infracţiunile contra
securităţii statului comunist. Nici unul dintre memoriile şi
cererile mele de revizuire (vezi partea
I) nu au avut efect:.
Abrogarea (la 1.11.1996, prin Legea
140/1996) a articolului art 224 din codul penal (īmpreună cu toată
secţiunea "infracţiuni īn dauna dauna avutului
obştesc") pe care s-a bazat condamnarea mea, amplifica abuzul
menţinerii mele īn captivitate. Chiar dacă aş fi rămas
īncadrat la art 209 (furt calificat), era evident că pedeapsa din 1983
trebuia redozată, nemaiexistīnd temeiuri pentru a se ajunge la maximul de
20 de ani, fără agravanta
furtului din avutul obştesc (şi de fapt - şi fără consecinţele
deosebit de grave). Ceea ce ar fi trebuit să conducă, cu actualizarea
aplicării decretului de amnistie din 1988, la eliberarea mea. Ca să
nu mai vorbim de ce efect ar fi trebuit să aibă probarea cu martori a
adevăratei naturi a infracţiunii mele, considerabilă ca eroism
după 1990 (a se vedea de exemplu prevederile legii 568/2001- īn care cazul
meu se īnscrie perfect). Fiindu-mi refuzate cererile de revizuire, am
īncercat să depăşesc blocajul juridic prin procese de
contestare a executării pedepsei - īn care am cerut redozarea, sperīnd
şi că mi se va da īn sfīrşit ocazia să aduc martori care
să spună adevărul despre acţiunea din 1983. Dar dosarul
1259/1997 a fost judecat la judecătoria Aiud tot īn lipsa mea şi a
martorilor, pīnă la termenul final din 28.10.1997, singurul la care am
participat, depunīnd o declaraţie şi un memoriu important pentru
lămurirea cauzei. Sentinţa de fond 1652 din 28.10.97, motivată la 20.01.1998, fără
a face vreo referire la probele noi, respinge argumentarea redozării. Nu am
putut numi un avocat sau propune martori nici la singurul termen al Apelului
judecat la Tribunalul Alba (dosar 543)- la 1.06.1998 (cīnd am depus la
dosar multe probe). Decizia 253 /A/1998 menţine vechea īncadrare,
demonstrīnd faptul că nu e vorba de o eroare judiciară
accidentală ci de un abuz juridic continuat şi probabil orchestrat de
la nivel īnalt. Deşi copia minutei precizează că am formulat
recurs faţă de respectiva decizie (prin cererea cu nr
11086/30.06.98 depusă la penitenciarul Aiud), nu am fost citat la
ipoteticul recurs, nereuşind să aflu nici dacă a mai avut loc-(vezi
memoriile mele- la partea I). Pentru a fi privat de această treaptă
superioară - dar normală- de justiţie, a fost folosistă o
adevărată diversiune. Īn loc să fie judecat la Curtea de Apel
Alba recursul īn dosarul 1259/1997
faţă de sentinţa 253 /A/1998, a fost deschis la
tribunalul Alba cu nr 2674/1998, pe baza memoriului meu 822 din 15.06.98 ... un
nou dosar de fond, avīnd ca obiect tot contestaţia la executare. Īn timp ce eu aşteptam īn penitenciar
citaţia la recursul pentru cauza 1259/1997 (care pare a fi condus la sentinţa -
necomunicată mie, conform unei adrese a judecătoriei Aiuid din 2013-
care mă anunţă că dosarul a fost distrus), se judeca -
fără mine- neofondul 2674/98, minuta 222 din 30.11.98 reiterīnd că, deşi după Legea 140 din
14.11.1996, nu mai exista articolul 224 cod penal, pedeaspsa maximă pentru
art 209 putīnd fi de 20 de ani, la fel ca ceea ce a rezultat din aplicarea
amnistei din 1988- nu e cazul de redozare. Fără nici o
explicaţie privind īncadrarea la pedeapsa maximă şi neglijarea
probelor noi depuse.
Buimăcit de evoluţia
bizară a proceselor, am īncercat să lămuresc situaţia
printr-o nouă serie de memorii (vezi partea I). Am semnalat faptul
că aştept veşti despre recurs īn cererea 1345/14.09.98
adresată din penitenciarul Aiud
parchetului de pe linga Curtea de apel Alba. Drept răspuns, prin adresa nr
151 din 26 oct 98 a Curţii de apel Alba către penitenciarul Aiud, se
explică că īn paralel cu noul
dosar 2674- de la tribunalul Alba, se va judeca şi recursul de la Curtea
de Apel (pentru cauza 1259/1997) cu avocat din oficiu, după care se mai
poate acţiona numai pe căi
extraordinare. Pe de altă parte, la memoriul familiei mele din 7.09.98
către ministerul Justiţiei, acesta răspunde la 21.09.98 cu
nr.10791/22/98 - că a dirijat memoriul la Curtea de apel Alba, care
răspunde la 24.11.98 cu Nr3542/VII/1- că nu au un dosar de
contestaţie la executare, ci că el este la Tribunal Alba! Ca
atare, la 07.12.98 am īntrebat
Procurorul general de ce dosarul 543/1998 este la Tribunalul Alba şi nu la Curtea de apel Alba, pentru a
se judeca acolo recursul declanşat
prin cererea mea 11086/30.06.98. Neprimind răspuns am mai trimis
instaţelor un memoriu privind recursul la contestaţie la executare,
care ar fi trebuit să fie pus pe rol. Nu am aflat ce s-a īntīmplat cu
el.... pīnă azi. Nedispunīnd de o sentinţă definitivă
valabilă ... pentru că recursul depus de mine nu pare a mai fi
fost judecat (sau a fost ţinut ascuns faţă de mine) nu am
putut să duc la capăt cererea mea către CEDO,
iniţiată printr-o sesizare trimisă la 25.11.98, īn urma unei
discuţii cu o delegaţie APADOR-CH care a vizitat penitenciarul; după
primirea răspunsului din 19.02.99 (referinţă PM2961) am
īncercat fără succes să satisfac exigenţele curţii
(formulate şi īn scrisoarea către mine din 22.04.99) prin
explicaţiile pe care le puteam formula din poziţia de prizonier al
sistemului juridic romānesc.
Mai mult succes au avut demersurile
celor care au militat public pentru rezolvarea situaţiei aberante īn care
s-a ajuns : cei mai vechi deţinuţi din puşcăriile
romāneşti erau cei trei care au īncercat īn 1983 să se īnarmeze
pentru a scapa ţara de tiranul executat pentru genocid cīţiva ani mai
tărziu. Fără ca să poată prezenta vreodată
adevărul īn faţa unei instanţe care să revizuiască
sentinţele din 1983, pe motiv că au epuizat căile de atac,
deşi elementele noi nu au fost niciodată luate īn consideraţie.
Cel care īmi dăduse sarcina procurării armelor, Raul Volcinschi,
ajunsese īntre timp secretar al ministrului de interne şi făcuse
declaraţii de presă elocvente. Cīteva personalităţi
(parlamentari etc) au intreprins demersuri pentru eliberarea noastră
şi cīteva ziare (Ziua, Dreptatea, Cotidianul) au demarat o campanie
acerbă de presă, pentru a scoate cazul din conul de umbră care
permitea continuarea īncarcerării mele. Īn urma acestor demersuri ale
societăţii civile, deşi ministerul justiţiei nu s-a
arătat īncīntat, la 15.03.1999, preşedintele Constantinescu a
decretat graţierea mea şi a tovarăşilor mei de
faptă Nicolae Stanciu şi Petre Năstase, fiind eliberaţi din
penitenciarul Aiud cu biletul 258/99, după 16 ani de detenţie.
Evident că această soluţie nu īnsemna recunoaşterea
abuzurilor care mi-au prelungit detenţia, a faptului că am fost
privat de libertate prin refuzul accesului la revizuirea uor sentinţe
aberante, īn contextul Romaniei eliberate de tirania contra căreia am
acţionat. Am crezut īnsă
că, īncepīnd din acest moment, aflat īn libertate, voi putea intreprinde
demersurile necesare scoaterii la lumină a adevărului şi
reparării nedreptăţii. Operaţie pe care am lansat-o chiar
la eliberare, prin conferinţa de presă īn care, alături de Raul
Volcinschi, am povestit publicului romānesc istoria cazului nostru.
Imediat după eliberare, am fost
invitat la īnalţi oficiali care mi-au ascultat povestea, recomandīndu-mi
să nu fac scandal public pentru modul cum am fost tratat, dacă vreau
să mi se ofere reparaţii. Nu trebuia să povestesc- de exemplu-
participarea mea la revoluţia anticomunistă care a avut loc īn
penitenciarul Colibaşi īn decembrie 1989- care mi-a adus probabil ostilitatea
organelor represive. Şi nici faptul
că, pe toate perioada anului 1990, noi, organizatorii revoltei
penitenciare din decembrie 1989 am fost supuşi unor chinuri bestiale.
Şi nici că am fost practic silit să evadez īn 1991, cu riscul
īmpuşcării mele, văzīnd că mi se resping toate memoriile
şi cererile de revizuire. Şi nici despre ce am suferit īn
detenţie, sau despre blocajul juridic. Numai dacă īmi ţineam
gura (şi ştiam că au cum să mă lovească- şi
īn libertate) puteam spera la recunoşterea drepturilor mele, ca fost
deţinut politic şi luptător anticomunist. Dar asociaţiile
foştilor deţinuţi politici, deşi au aflat
adevărul, nu-mi puteau aloca
īndemnizaţie conform legii 118/1990, dacă nu era pronunţată
o sentinţă definitivă īn care să fie consemnat faptul
că furtul armelor īn 1983 a avut ca scop īnfruntarea lui Nicolae
Ceuşescu. Ca să obţin o astfel de sentinţă, trebuia
să sparg blocajul juridic. Şi pentru asta , cum dintre martorii
cheie, numai Raul Volcinschi mai era īn viaţă, aveam nevoie de
probe suplimentare. Dar ori de cīte ori m-am adresat instituţiilor
deţinătoare de arhive potenţial interesante, acestea mi-au
răspuns că nu găsesc dosare despre mine (vezi exempole īn
partea I). Iar atunci cīnd am dat de dosare, le-am găsit goale- cu
menţiunea, pe copertă, "strict secret". Sau - cum am
păţit la penitenciarul Aiud, nu mi s-a permis să fac nici o
copie de pe dosarul meu de detenţie (de pe care am luat totuşi, pe
furiş, notiţe exploatate īn acest document). Cererile de revizuire
penală se loveau de "epuizarea căilor de atac" prin
recursul lui Robu din 1990 (pe care nu l-am putut obţine, īncīt
să văd că nu avea legătură cu mărturiile noi,
care aruncau cu totul altă lumină asupra cazului). Iar eventualele
demersuri civile- pentru răspundere delictuală, se ciocneau de
invocarea prescripţiilor, fără a se ţine cont de
intreruperile şi suspendările ce s-ar fi impus datorită
forţei majore şi refuzuilor cu care fusesră tratate cererile
mele.
Am īncercat să-mi refac
cumva viaţa, īncīt să ajung īn măsură să īntreţin o famile
şi să-mi plătesc avocaţii necesari. Numai că, peste
tot, mi se trīntea uşa īn nas cīnd ceream servici, pe motiv că
aş fi recidivist graţiat (simţind deseori antipatia
faţă de poziţia mea anticomunistă - căci mulţi
romāni īl regretă pe Ceauşescu datorită mizeriei produse
după căderea lui; sau frica de a nu supăra pe cei care
dirijează din umbră distrugerea mea). O poate confirma domnul
Cristian Troncotă, istoric al serviciilor speciale şi decan al
facultăţii de informaţii din cadrul ASI. Consultīndu-mi dosarul
īnainte şi după 1990 (el avīnd sarcini de organizare a arhivelor
fostei securităţi) acesta a ajuns la concluzia că am participat
la singura tentativă de lichidare a lui Nicolae Ceuşescu, fapt
consemnat īn lucrarea " Istoria serviciilor secrete romāneşti"
şi m-a vizitat pentru a clarifica detalii. După ce a intervenit īn
favoarea angajării mele, faţă de primarul din oraşul
Giurgiu şi acesta i-a spus că "Rovenţu nu poate fi
angajat" domnul Troncotă a primit atenţionări: "cine
īl ajută pe Rovenţu, va fi perceput şi el ca duşman". Duşmanul
căror cercuri putea ajunge cineva pentru că a furat două arme īn
1983? Care sīnt forţele care au ţinut să mă
menţină īnafara societăţii pīnă azi şi de ce?
Iată īntrebări la care de-abia acum am īnceput să am un
răspuns. Dar īntre timp, viaţa mea a fost făcută praf.
Libertatea cīştigată īn 1999 s-a dovedit amară. Am fost silit
să trăiesc din expediente, bazīndu-mă pe cultivarea unei mici
bucăţi de teren a părinţilor mei. Am trăit din pensia
lunară de 100 de euro, a mamei mele, fostă cooperatoare, care a
decedat de curīnd după ce a fost complet imobilizată la pat. Avīnd de
īngrijit şi pe fiul meu, născut īn 2000, căci soţia mea,
īntīlnită imediat după eliberare, ne-a părăsit din cauza
mizeriei īn care eram siliţi să trăim, combinată cu
tensiunea pe care o vedea īn sufletul meu, din cauza nedreptăţii
şi neputinţei. Nu am avut bani nici măcar pentru a putea duce la capăt operaţiile de
documentare īn vederea proceselor, sau să interesez avocaţii care
şi-ar fi putut asuma un asemenea război judiciar!
Singurul lucru pe care l-am
putut intreprinde a fost să fac publică povestea şi
situaţia mea. Īn acest scop m-am lăsat interogat de o sumedenie de ziarişti
şi reporteri de radio sau televiziune, care au realizat numeroase emisiuni
de senzaţie. Dau ca exemple articolele: din ziarul Ziua (16.03.99,
29.03.99, 22.04.99, 13.08.08), Ziarul de Iaşi (19.03.99) , Evenimentul
Zilei (7.03.04, 27.10.06), Libertatea (17.05.05), Puncte Cardinale (martie
2006), Qmagazine (10.12.07), formula AS (2008), Romania Libera (30.01.09) etc.
Uneori la aceste discuţii a participat şi domnul Raul Volcinschi, cel
mai īn măsură să confirme realitatea aproape incredibilă pe
care o dezvăluiam concetăţenilor mei (exemplu- Emisiunea
"Miezul problemei" din 3.10.2006 de la postul Nasul TV), iar alteori,
el singur a făcut publice detalii despre acţiunea noastră (un
capitolul din- "La roumanie insolite"- Alex Decotte 2008, Evenimentul
Zilei- 11.07.09, Ziarul de Cluj- 23.02.10 ). Totuşi , pīnă la decesul
său din 10.01.2011, profesorul Volcinschi s-a derobat cu
eleganţă de la rugăminţile mele de a mă spijini īn
instanţă, din motive pe care le-am aflat prea tīrziu. Nefiind
sprijinit de nimeni (căci ziariştii, după ce-şi făceau
realizau emisiunea, nu-mi plăteau nici deplasarea iar activiştii
civici- pe care domnul Ioan Roşca, i-a invitat printr-un apel public
să sprijine lupta mea
justiţiară- au reacţionat slab) am rămas la uşa legii,
īncuiată pentru mine. Căci, īn
ciuda tuturor dezvăluirilor din presă, necontrazise de nimeni, nici o
instituţie a statului romān nu s-a sesizat, īncīt să demereze o
cercetare urmată de o corecţie, sau să scoată din
dulapuri memoriile mele rămase fără răspuns.
Īn această situaţie
(īngrozitoare) mă aflam, cīnd s-au produs două evenimente. Īn
ianuarie 2009, domnul Ioan Roşca, preşedinte al asociaţiei
CIVES, m-a invitat la o īntīlnire īn cadrul căreia mi-am prezentat cazul,
astfel ca aceia ce asistau, să poată aprecia dacă el merită
organizarea unui grup de suţinere a mea, ca prototip de acţiune
civică īn cadrul proiectului
"Solidaritate Justiţiară",
care ar fi urmat să ofere un suport coerent victimelor
injustiţiei din Romānia. Se spărgea astfel gheaţa izolării
mele, domnul Roşca dovedindu-se consecvent īn a mă sprijini īn
acţiunile necesare īnfruntării "justiţiei". Īn al
doilea rīnd, apariţia Legii 221, la 11.06.2009 a creat un cadru adecvat
şi pentru tratarea situaţiei mele. Această lege
specială a fost emisă pentru a da posibilitatea unei reparaţii
adecvate, fie şi extrem de tīrzii, victimelor abuzurilor grave ale
regimului comunist, fie că ele au beneficiat sau nu de īndemnizaţia
pentru detenţia ca deţinut politic, stabilită prin legea
118/90. Pentru prima dată era
abordată aici problema celor care au acţionat īn scopul
răsturnării dictaturii, dar au fost īnchişi pentru delicte de
drept comun (pentru că, după 1965, regimul a vrut să
ascundă realitatea detenţiei politice). Fragmente din această
lege care permiteau rezolvarea cazului meu: " Art 1 [] (3)
Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic si condamnarea
pronuntata in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte
fapte prevazute de legea penala, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul
dintre scopurile prevazute la art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta
anticomunista [] si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu
arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania[](4)
Caracterul politic al condamnarilor [] se constata de instanta judecatoreasca,
in conditiile prevazute la art. 4. Art.
2 Toate efectele hotararilor judecatoresti
de condamnare cu caracter politic prevazute la art.1 sunt inlaturate de drept.
[] Art. 4 (1) Persoanele condamnate penal in perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, pentru alte fapte decat cele prevazute la art. 1 alin. (2), pot
solicita instantei de judecata sa constate caracterul politic al condamnarii
lor, potrivit art. 1 alin. (3). [] (3) Instanta de judecata este obligata sa ia
toate masurile pentru obtinerea sau, dupa caz, reconstituirea dosarului in care
a fost pronuntata hotararea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului
de vedere al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania. Art. 5 (1) []
pot solicita instantei de judecata, in termen de 3 ani de la data intrarii in
vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despagubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. []"
a.Avīnd īn sfīrşit un cadru adecvat
pentru relansarea luptei mele judiciare, am reluat, īn măsura posibilităţilor mele materiale
extrem de reduse, demersurile de documentare īn arhive, cu grija de a nu
depăşi repunerea īn termen de 3 ani realizată prin legea 221. Am
constatat că dosarul meu de la penitenciarul Aiud , pe care l-am
putut consulta pentru prima dată, conţinea numeroase probe ale
respingerilor nejustificate ale cererilor mele de revizuire, bazate pe
auto-denunţul privind scopul acţiunii noastre, trimis diverselor
instituţii după 1990. Dar pentru că nu mi s-a dat dreptul
să fac copii sau īnsemnări după aceste documente ci a trebuit
să notez pe furiş cīte ceva din ce conţineau, am depus cerere
pentru ca dosarul să nu fie distrus (aşa cum se procedeată
īn Romānia pentru ştergerea urmelor crimelor judiciare) fiindu-mi necesar
pentru procesul pe care urma să-l intreprind, pe baza legii 221. Răspunsul
(partea I)- dosarul va fi distrus īn 2010!
b.Ca urmare a cererii depuse la
Serviciul Romān de Informaţii, mi s-a spus că arhiva
securităţii a fost dirijată spre CNSAS (consiliul naţional
de studiu al documentelor securităţii) īn baza unor hotărīri
recente de acces a publicului la această arhivă. Ajutat de Domnul
Şerban Suru, īn vara anului 2009, am găsit la CNSAS dosarele mele
din 1983, pe care le-am putut consulta īmpreună. Am constat că ,
atīt cercetarea penală cīt şi procesul de fond şi recurs , se
īnscriau īn categoria īnscenărilor judiciare comuniste, obţinute prin
schinjuirea celor cercetaţi şi falsificarea declaraţiilor.
Delictelor reale săvīrşite de noi īn cadrul acţiunii principale
(a cărui scop nu apărea de loc) le erau adăugate o sumedenie de
infracţiuni imaginare. Chiar şi după sentinţa
definitivă din 1983, s-au făcut presiuni asupra noastră pentru a
ne asuma o sumedenie de infracţiuni despre care nu ştiam nimic
(numite "AN"-uri- īn jargonul miliţiei comuniste, care proceda
astfel pentru a raporta fictiva rezolvare a tuturor cazurilor). Aceste noi abuzuri erau reflectate şi īn
dosarele de "urmărire informativă" - pe care
securitatea le organizase pentru mine, Năstase şi Stanciu. Aceste
dosare arătau şi că după ce ne-a fost comutată
pedepasa cu moartea, am īnceput să fim suprtavegheţi continuu,
prin mijloacele specifice (informatori īn celulă, microfoane, controale
etc). Scopul acestei urmăriri, care a continuat pīnă īn 1989 era
notat pe foile de sarcini: voiau se afle care era adevăratul ţel
pentru care am sustras armanentul la Osica, īn 1983!! După ani de
supraveghere pīnda securităţii a dat roade- fiind interceptate
īnceputuri de mărturisiri făcute de mine, Năstase şi
Stanciu faţă de colegi de celulă, consideraţi prieteni. Mai
mult, se vedea īn aceste dosare că la 4.12.1984, securiştii
m-au plasat -provocator- īn aceeşi celulă cu Volcinschi , că īn
1987 au interceptat şi corespondenţa secretă dintre mine şi
Raul Volcinschi şi īntīlnirea acestuia cu tatăl meu, pe care l-a adus
la vorbitor pentru a obţine de la mine anumite informaţii), fiind
fotografiaţi īmpreună. Era
deja suficient pentru ca, īn coroborare cu declaraţiile publice neluate
pīnă atunci īn consideraţie legătura mea cu Volcinschi
să fie pe deplin dovedită, şi cu aceasta caracterul politic al
acţiunii mele din 1983 (īn termenii legii 221) şi abuzivitatea
refuzului de revizuire a sentinţei penale din 1983, pīnă īn 1999.
c. Numai că, īn timp ce noi,
potenţialii beneficiari ai legii 221, cotrobăiam prin arhibele
deschise de curīnd, sistemul a realizat că a deschis prea larg poarta
pentru reparaţii. S-a emis ordonaţa guvernamentală 62/2010
care a modificat articolul 5 alineatul
(1), litera a) al legii 221 astfel ""a) acordarea unor
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare īn cuantum de
pānă la:1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu
caracter politic īn perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[] "
Victimele regimului comunist erau discriminate făţiş
faţă de alte categorii de victime ale abuzurilor judiciare,
cărora nu li se impuneau astfel de limite īn reparaţii .Au fost
depuse numeroase plīngeri la Curtea Constituţională, īn care s-a arătat (nu era greu) că
o astfel de restricţie discriminatorie īncalcă flagrant
constituţia (şi convenţia CEDO). Ca atare , această instituţie
uzurpată a decis la 21.10.2010 (hotărīrea antologică are
numărul 1358) să nu se mai plătească nici o
despăgubire victimelor regimului comunist, adică articolul 5 al
legii 221 să fie complet eliminat! Din motivaţie (că
īndemnizaţiile date īn baza legii 118/90 sīnt suficiente pentru a compensa
daunele) se poate vedea că , pe līngă alte racile grave, această
decizie nu se putea aplica de loc la cazul celor care, ca mine, nu au
beneficiat de īndemnizaţii pe baza legii 118/90, ci doresc să
folosească legea 221 pentru ca de-abia acum să se constate carcaterul
anticomunist al faptelor pentru care au suferit condamnări penale. Dispărea
astfel sediul eficace creat de legea 221 pentru despăgubirea mea
pentru erorile judiciare care nu au putut fi constatate īntr-un proces de
revizuire penală, din motive dincolo de voinţa mea
(īncălcīndu-se protocolul aditional CEDO nr7, STCE no.117, semnat de
Romania la 7/10/1993). Rămīneau īnsă īn
vigoare celelalte articole din legea 221, care īmi dădeau posibilitatea
constatării caracterului politic al infracţiunii mele, ceea ce ar fi
avut drept consecinţă, pe de o parte, īndreptăţirea mea la
īndemnizaţia de fost deţinut politic (conform legii 118/90) şi
pe de lată parte, posibilitatea relansării procesului de revizuire
(cu drepturile de despăgubire aferente, pentru abuz judiciar), īn baza
constatării obţinute īn procesul la legea 221. Este drumul pe care
mi-am mai irosit cīţiva ani.
a. La 11.05.2012 am depus două
cereri la Tribunalul Bucureşti secţia civilă (pentru că
aşa prevede legea 221, deşi e vorba evident de echivalentul unei
revizuiri penale) īn care am cerut, pe de o parte, constatarea caracterului
politic şi abuziv al detenţiei mele īn baza articolelor ne-anulate
din legea 221, īn conexiune cu restul legislaţiei īn vigoare şi pe
de altă parte, pornind de la respectiva constatare, am solicitat
īndemnizaţie, respectiv despăgubiri, pe baza legilor pentru
foştii deţinuţi politici, răspunderii civile delictuale
şi dreptului la repararea erorii judiciare. Pentru că, īntru
obţinea constatării respective, am īnaintat pe firul acţiunii
paralele- 1636/122/2012, deschise mai aproape de
domiciliul meu, la Tribunalul Giurgiu, prin plīngerea depusă la 7.06.14
cauzele 18924/3/2012 (cu cererea de despăgubiri) şi 18111/3/2012 (cu
constatarea) au fost suspendate. Īn final ele a fost perimate, pentru că demersul de
constatare 1636/122/2012 a eşuat īn 2014, aşa cum se poate vedea mai jos.
b. La capătul 1 al cererii din
7.06.12 depuse la Tribunalul Giurgiu am
cerut să fie recunoscut caracterul politic al condamnării din 1983,
conform art 1 şi 4 al legii 221 (citată mai sus). Articolul 2 prevede eliminarea tuturor efectelor
sentinţelor revizuite implicit, dar dispariţia art 5 a eliminat
sediul pentru cererea de despăgubiri.
Aşa că am solicitat, la capătul 2 al cererii, să
se constate că, pe līngă caracterul politic al faptei mele īn
sensul legii 221, am fost şi victima unor abuzuri juridice prelungite:
īncadrarea furt din avutul obşetesc cu consecinţe deosebit de grave -
necorectată nici măcar după abrogarea art 224 din codul penal;
īncadrarea la art 3 al decretului de amnistie din 1988, necorectată nici
după abrogarea pedepsei cu moartea; tratarea speţei ca
infracţiune īmpotriva securităţii statului comunist- ce trebuia
reconsiderată după 1990;
desfăşurarea scandaloasă a recursului extraordinar din
1990- urmată de respingerea cererilor mele de revizuire. Aceste
constatări, echivalente cu cele pe care le-aş fi putut obţine īn
urma unei reviuiri penale (pe care legea 221 o substituia) deblocau calea unuor cereri ulterioare de
dezdăunare, pe baza articolelor legate de abuzul judiciar. Īn acelaşi
scop pre-reparator, am solicitat la capătul 3 al cererii mele să
se constate că detenţia mea abuzivă şi cu caracter
politic a durat pīnă īn martie 1999 şi că īmi dă dreptul
la īndemnizaţie coform legii 118/90 şi la repunerea īn tremen la
legea 568/2001,ca erou īn lupta anticomunistă. Am mai precizat īn
cereri că īmi sīnt īmpiedicate cercetările īn arhive şi că
instanţa avea obligaţia generală să sprijine aceste
demersuri īntru stabilirea adevărului şi -conform art 4 al 3 al legii
221 (vezi mai sus) să procure dosarul meu complet. Dar nu ea nu a făcut
asta, şi nici applicarea art. 172-5 cpc (care prevede că o probă
poate fi considerată făcută atunci cīnd e īmpiedicată de
partea adversă) ci s-a rezumat să primească probele pe care am
reuşit să le procur şi propun (vezi partea I): audierea colegului
meu de faptă Petre Năstase şi a lui Şerban Suru- cel la
care Volcinschi aranjase să fiu ascuns după reuşita loviturii
din 1983, declaraţia lui Cicerone Ioniţoiu despre modul īn care Raul
Volcinschi i-a cerut armament īn 1983 la Paris, declaraţia lui Demostene
Andronescu despre complotul din 1983- de care ştia de mult de la Raul
Volcinschi, declaraţii publice complete ale lui Raul Volcinschi -
inclusiv īn faţa unei comisii a
Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, numeroase extrase din
presă- inclusiv de la conferinţa noastră de presă din 1999,
cīteva copii după documentele găsite īn 2009 īn arhiva CNSAS (textul
sentinţelor din 1983 şi note informtaive care arătau că
şi după 1984 am fost urmărit de securitatea cu suspiciunea
că am furat armamentul cu scop de atentat).
c. Probatoriul a fost absolut
suficient pentru ca judecătorul să tranşeze cauza īn favoarea mea. Din păcate, sentinţa
īn sentinţa tribunalului Giurgiu nr 40 din 21.03.2013, īmi dă dreptate la capătul 1
(recunoscīnd caracterul politic al condamnării din 1983) dar o face cu
o motivaţie neconvingătoare şi nu spune nimic despre capetele 2
şi 3 (abuzurile juridice conexe şi drepturile la
īndemnizaţie pentru detenţia pīnă īn 1999) , putīndu-se
īnţelege că acestea decurg din decizia la capătul 1 sau că
au fost neglijate. De aceea am fost obligat, pentru a-mi apăra
interesele īn ambele alternative, să īnaintez , la 21.09.13, recurs
la Curtea de Apel Bucureşti (īn ipoteza că era vorba de o
non-explicitare) şi īn paralel , la 27.09.13, (pentru a doua interpretare- că e vorba de
non-pronunţare) o cerere de completare a dispozitivului- pentru toate
cele trei capete. Tribunalul Giurgiu a admis că nu s-a pronunţat
complet şi a reluat dosarul de la curtea de Apel , pentru a rezolva
completarea de dispozitiv.
a. Īn perioada īn care aşteptam
convocarea la procesul de completare a dispozitivului, am primit din partea
CNSAS o notă care mă anunţa că au fost găsite
două volume despre mine īn arhivele fostei securităţi preluate
de ei. Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o la CNSAS am găsit
īntr-un dosar (P8261/7) recursul extraordinar 54/1990 (incomplet,
căci nu cuprinde lucrarea procuraturii A/D/S/7600005 şi nici
plīngerea mea nr 47 din 26.01.1990 sau declaraţiile
"complicilor" mei pe baza căreia s-a īnaintat recursul). Nu pot
descrie stupefacţia mea cīnd am văzut cum s-a desfăşurat
recursul din 1990- că nu au fost discutate elementele noi revelate de mine
şi ceilalţi martori, că judecătorilor li s-a comunicat
că am fost eliberat provizoriu- deci mă pot prezenta la proces etc.
Īn loc să limpezească situaţia la capătul 1, procesul
recursului extraordinar aducea elemente puternice de susţinere a
capătului 2 al cererii mele (abuzurile juridice- dintre care cel mai cras
era respingerea atītor cereri de revizuire, deşi nu existase invocatul
lucru judecat, īn 1990)!. Mai mult, studiul atent al dosarelor
informative I235097 (DUI Rovenţu),
I257476 (DUI Nastase) şi P376112 (Stanciu) a scos la lumină
numeroase consemnări ale suspiciunii organelor că īn 1983 a fost
vorba de intenţie de atentat pentru care am fost urmărit,
pīnă cīnd s-a descoperit legătura mea cu Raul Volcinschi,
recidivist īn astfel de acţiuni, care confirma repsectiva suspiciune.
b. Sesizīnd importanţa relaţiei
mele cu Volcinschi, domnul Ioan Roşca a intreprins cercetări
īn arhivele CNSAS , pentru a afla mai multe despre profesorul Raul
Volcinschi, cu care eu am plănuit acţiunea din 1983, despre
grupul de universitari cu care acesta punea la cale īn aceea perioadă
rezistenţa anti-ceauşistă (Simion Pop, Mircea Soica, Tudor
Bugnaru) şi despre modul īn care a perceput securitatea activitatea
noastră. Descoperirile sale tranşează definitiv
speţa- probele participării mele la un complot anticeuşist
īntre 1981 şi 1983- scop īn care am intreprins acţiunea de la Osica,
devenind zdrobitoare.
c Pe de altă parte,
informaţiile găsite de domnul Roşca īn dosarele lui Volcinschi
au scos la lumină feţe necunoscute mie ale acestui personaj, care a pendulat īntre
colaborarea cu securitatea romānă fidelă lui Ceauşescu şi
partea care spijinea acţiunile unor forţe exterioare ce au vizat
răsturnarea lui (realizată de-abia īn 1989): URSS , Polonia,
Cehoslovacia, SUA etc. Acelaşi om care a semnat de mai multe ori
angajamente de colaborare cu securitatea şi a livrat acesteia numeroase
informaţii, organiza rezistenţa īmpotriva regimului - īncīt a fost
īnchis īntre 1956 şi 1964, 1973 şi 1975, 1976 şi 1978, 1978
şi 1980, 1983 şi 1987. Urmărind zecile de dosare legate de
aceste arestări, se observă jocul lui Volcinschi, care i-a permis
să traverseze o cursă plină de obstacole, cu preţul
distrugerii vieţii celor ca mine, pe care i-a instigat şi apoi
abandonat. Reţeta sa operativă e repetată īn toate dosarele care
au dus la condamnarea sa pentru complot (uneori mascată cu banale delicte
civile) şi īnscrierea sa īn baza de date a suspecţilor de atentat:
1. Se apropie de oameni de acţiune,
revoltaţi curajoşi sau infractori recidivişti care nu mai au ce
pierde 2. Le propune colaborarea- īn
sensul efectuării unor infracţiuni prin care să se procure
mijloace de rezistenţa īmpotriva regimului
3. Dacă respectivii aventurieri sīnt prinşi, īi
abandonează fără
scrupule. 4. Se acoperă- pentru eventualitatea că sīnt descoperite comploturile, inclusiv colaborīnd
cu anumite ambasade străine şi cu anumiţi securişti.
d. Nu aveam cum bănui
duplicităţile şi contorsiunile lui Volcinschi : de la
susţinerea lui Ceauşescu, naţionalistul antisovietic din 1968,
la suţinerea sovieticilor īn răsturnarea tiranului din anii 80. Nici
combinaţiile lui sofisticate, relaţiile lui cu agenţi sovietici
sau americani, sau legăturile cu securişti de talia generalului
Pacepa (fostul şef al securităţii romāne, care a făcut
defecţiune fugind din ţară īn 1978)- dovedite de īnregistrările
din dosarul Volcinschi (I376115 vol5, fila 2). Nu am ştiut că atunci
cīnd mă īndemnna să scap ţara de tiran el avea īn spatele
reţele multiple de spionaj extern sau de diversiune ale
securităţii. Şi nici măcar de faptul că complicii
săi din 1981-83, de care mi-a vorbit puţin şi pe care eu i-am am
invocat cu candoare, sīnt personaje compromiţătoare pentru un
aticomunist ca mine. Mă şochează profilul acestor oameni: Simion
Pop- vechi ilegalist comunist, acuzator public īn tribunalul poporului din
1946, director adjunct al Miliţiei īn 1948, decan incult la facultatea de
drept din Cluj, coordontor al epurărilor din universităţi īn
anii 50, critic al lui Ceauşecsu de pe pozţii acut pro-sovietice;
Tudor Bugnaru- vechi ilegalist comunist, pus primar al Clujului īn 1945 de
către sovietici, ambasador cultural la belgrad īn 1947, decan la
facultatea de filozofie din Bucureşti , dizident anticeauşist pe
filieră pro-maghiară; Mircea Stoica-de extracţie nomenclaturist
stalinistă, care prezenta īn 1989, la postul la radio Europa Libera, un
apel pentru rasturnarea lui Ceusescu cu ajutorul armatei sovietice, in numele Frontului
Eliberării Naţionale din Romānia... Nu mă mai mir
acum de ce mi s-a īntīmplat, ci de faptul că au prefeat să mă
ţină sub control decīt să mă lichideze.
a. Aceste aspecte politice şi
ţinīnd de mişcarile subterane ale serviciior secrete, sīnt profund
relevante pentru speţa mea, pentru că explică īnverşunarea
cu care am fost tratat, faptul că am fost ţinut īnchis pīnă īn
1999, īn ciuda căderii regimului comunist şi că am fost
īmpiedicat să-mi fac dreptate, pentru ca, prin dezvăluirile provocate
de rezolvarea dosarului meu , să nu iasă la lumină
combinaţii tenebroase īn care par a fi implicate mize şi persoane de
mare calibru. Este ceea ce a arătat
domnul Roşca īn concluziile cercetării sale la CNSAS, pe care le-am
depus la termenul din 21.11.2013 a completării de dispozitiv,
īnsoţindu-le cu zeci de fotocopii ale filelor relevante.(vezi partea I)
Probarea capătului 1 era acum zrobitoare şi devenise clar de ce au
fost comise atītea abuzuri juridice la
adresa mea (capătul 2) , culminīnd cu farsa recursului extraordinar din
1990- pe care raportul domnului Rosca o demască minuţios. Am adugat
acestui supliment consistent de probatoriu dovada corespondenţei mele
infructuoase cu peste 40 de instituţii deţinătoare de arhive-
care nu mi-au răspus, sau au răspuns că nu (mai) au dosare
referitoare la mine şi nu ştiu unde s-ar afla. Precizīnd care ar fi
sursele cele mai interesante (arhiva CFSN - unde se află memoriul meu din
1990, lucrarea procuraturii S/10166/1990 trimisă la UM05045, emisunile TV
īn care Volcinschi a relatat acţinuea nostră din 1990, dosarul de la
Aiud- īn care se află dovada abuzurilor juridice de după 1990 etc) am
cerut instanţei ca, dacă īncă mai are nevoie de īntărirea
probatoriului īntru lămurirea tuturor detaliilor cauzei, să facă
demersurile de documentare de rigoare, sau să aplice art 172-5 cpc, care
prevede că o probă īmpiedicată de partea adversă poate fi
considerată ca făcută.
b. Īn ciuda argumentelor zdrobitoare,
sentinţa civilă nr. 4 din 3.02.2014 a Tribunalului Giurgiu respinge
capetele 2 şi 3 (pe care nici măcar nu le rezumă corect), cu
justificări fără sens , aruncate pe masă numai pentru a se
trece sub tăcere probatoriul exploziv depus la 21.11 , la care
judecătorului respectiv i-a fost pur şi simplu frică să se
refere. Īn consecinţă el nu a răspuns adecvat nici cererii
mele de a reformula motivarea capătului 1, constatīnd mai ferm caracterul
politic īn baza noilor probe, nici celei de a se constată abuzurile
juridice conexe- pentru capătul 2. Nu s-a admis nici măcar faptul
că recunoaşterea caracterului politic- făcută deja prin
sentinţa nr. 40 din 21.03.2013 a Trib. Giurgiu impunea acordarea indemnizaţiei - pe baza legii 118/90.
Astfel se dovedeşte īncă o dată că judecătorii din
Romānia, se comportă ca nişte soldaţi credincioşi ai
statului care le plăteşte salarii şi pensii excesive, cu
condiţia să evite despăgubirile acordate victimelor abuzurilor
statului- deci că teza judecării nepărtinitoare īn procesele
cuiva cu statul, de către agenţii juridici ai acestuia- este o
farsă.
c Pe parcursul judecării cererii
mele de completare a dispozitivului, recursul de la Curtea de Apel a fost
amīnat , īn aşteptarea dosarului/rezultatului de la Giurgiu.
a. Cum judecarea completării de
dispozitiv cerută la 27.09.13 nu a īmbunătăţit cu nimic-
din păcate- situaţia care m-a
determinat să depun la Curtea de Apel recursul iniţial, din 21.09.13,
ar fi trebuit ca, la revenirea dosarului de la Giurgiu la Curtea de Apel, cu
dispozitivul completat, să fie reactivat automat recursul meu din
21.09.13, rămas integral valabil la cele trei capete. Nu cred deci că
era nevoie să reactivez explicit recursul de la curtea de Apel. Dar
experienţele anterioare m-au determinat să-mi iau măsuri de
precauţie. Termenul de recurs fiind de 15 zile nu am putut să
aştept comunicarea deciziei din 3.02.14, ci am trimis prin
poştă, la 12.02.2014 o cerere de actualizare a recursului īnaintat la
21.09.13, īn care arătam că el rămīne integral adecvat, dar
că trebuie luate īn consideraţie şi probele zdrobitoare depuse
de mine la tribunalul Giurgiu, pentru termenul 21.11.13. Această cerere a
fost rătăcită şi nu se află la dosar. Din
fericire, primind pe 13.02.14 motivarea
sentinţei din 3.02.14 , care mi-a relevat
racilele deciziei din 3.02.14, am revenit, pe 14.02.2014 cu o
"Informare pentru termenul din 20.02.14" (numită astfel - la
sugestia avocatei mele- pentru că depusesem pe 12 prima cerere de
actualizare a recursului- cea pierdută, la care versiunea din 14 face
referire). Īn această notă
ataşată la dosar la filele 28-9, am motivat temeinic cererea de
actualizare a recursului, la fiecare capăt, cu formulări
fără nici un echivoc: "revin asupra recursului depus la
21.09.2013 şi a completării depuse la 12.02.14 , pentru că am
primit īntre timp (pe 13.02.2014) motivarea sentinţei Tribunalului Giurgiu nr.4 din 3.02.14 2014
privind completarea dispozitivului, ceea ce īmi permite să semnalez
erorile pe care se bazează, īntru apărarea dreptului meu la
justiţie consfinţit de Constituţie şi de convenţia
CEDO. Constat că toate
consideraţiile mele din notele precedente prezentate instanţei de
fond sau de recurs rămīn valabile,
adăugīndu-se următoarele observaţii privind aspecte de
drept corelate cu situaţii de fapt: 1. Privitor la
căpătul 1 (recunoşterea caracterului politic al
detenţiei mele) noua sentinţă nu putea repune īn discuţie
decizia din 21.03.2013 , dar ar fi putut ameliora motivaţia, operīnd
precizările pe care le-am solicitat, pe baza suplimentului de probe
elocvente pe care le-am depus īn noiembrie 2013 []2. Privitor la
capătul 2 (constatarea că pe līngă carcaterul politic,
detenţia mea pīnă īn 1999 a fost şi rezultatul unei cascade de
erori/abuzuri judiciare) instanţa se derobează de obligaţia de a face dreptate pe fond
, pe motiv că e vorba de aspecte care ţin de dreptul penal. Dar
aplicarea legii 221/09, adică modificarea īncadrării faptelor pentru
care am fost condamnat penal la dreptul comun, nu ţine de codul
penal? Şi nu sīnt conexe
inseparabil, īn cauză, faptele semnalate de mine:[] 3. Privitor la
capătul 3 (constatarea că beneficiez de drepturile unui
deţinut politic şi că am fost privat de ele după 1990 īn
mod abuziv) instanţa de fond īncearcă o derobare prea
forţată pentru a fi credibilă. []vă rog să
tranşaţi dv. toate constatările pe care le-am solicitat (care
formează un tot coerent, īmpiedicīnd repararea nedrepăţirii mele
excesive), casīnd sentinţa nr.4 (care se referă la capetele 2
şi 3 din cererea mea) din 3.02.2014, cu reţinerea cauzei (conform
art. 498-501)- retrimiterea la instanţa de fond fiind evident o
tergiversare fără rost."
b.
Iată ce avea īn faţă judecătorul, la termenul din 20.02.14.
Poate cineva de bună credinţă să considere, că eu nu
am actualizat recursul din 21.09.13 după sentinţa tribunalului din
3.02.14, numai pentru că am numit această explicare limpede a
actualizării "Informare"?
Este exact ceea ce a făcut judecătorul respectiv la termenul
din 20.02.14, care a īntrebat-o pe avocata mea, nu dacă renunţ la
actualizarea recursului ataşată la dosar, pe 17.04.14 la fila 28-9 ci
dacă... am făcut recurs şi după decizia din 3.02.14 privind
completarea de dispozitiv. La această īntrebare inexplicabilă, nota
de şedinţă afirmă (fapt ne-credibil şi ne-confirmat de
avocata mea, care ar trebui confruntat cu īnregistrarea audio sau transcrierea
dezbaterilor) că reprezentanta mea ar fi răspuns că nu am
făcut recurs după completare (!!), īncercīnd să depună
de-abia atunci cererea de actualizare (probabil o copie a celei
rătăcite de pe 12.02.14) şi fiind oprită de judecător
pe motivul că se scurseseră deja 17 zile (faţă de termenul
legal de 15 zile) de la decizia din 3.02.14- ca şi cum recursul nu ar fi
fost actualizat explicit prin nota din 14.02.14- cea mai nouă filă a
dosarului! După care instanţa, fără a da atenţie nici
observaţiilor mele privind probele ce ar mai fi putut fi obţinute de
la instituţiile care-mi refuzau cererile, a intrat īn pronunţare- de
la primul termen a recursului.
Nebănuind la ce se vor preta, nu am depus concluzii scrise,
considerīnd că notele mele anterioare foarte clare vor fi citite şi
combinate cu probatoriul zdrobitor, contrapus absenţei totale de argumente
şi probe- pentru partea adversă (care nici nu s-a prezentat la
recurs). Spre surpriza mea, decizia civilă 372 din 6.03.2014 a
Curţii de Apel Bucureşti nu se pronunţă pe nici unul din
capetele recursului meu din 21.09.14, pe considerentul - manifest greşit-
că nici nu mai e valabil- datorită desfăşurării īntre
timp a completării de dispozitiv şi nici nu ar fi fost actualizat la
14.02.14 (crasă eroare materială). Īn schimb instanţa
judecă recursul părţii adverse din 16.09.2013 , deşi ea nu
a făcut nici o actualizare, după consumarea - la 3.02.14 a
completării de dispozitiv care, reluīnd toate capetele de cerere, pe baza
unui bogat probatoriu nou, modifica total contextul faţă de decizia
40 din 23.03.2013.
c. Deşi partea adversă nu a reiterat recursul,
după ce a luat notă, la 21.11.2013 de zdrobitorul probatoriu depus de
mine- fără a ridica vreo obiecţie faţă de aceste
documente relevante, nu a propus nici un argument şi nici o probă,
statul romān prin Ministerul Finanţelor a obţinut cīştig de
cauză de la statul romān prin Curtea de Apel, instanţa casīnd
sentinţa 40 din 21.03.2013- care īmi fusese parţial favorabilă.
Că a fost vorba aici de aceeaşi rea credinţă
sistematică şi sistemică o dovedeşte şi modul īn care
a fost tratat capătul 1, judecat īn favoarea recursului promovat de partea
adversă- īnaintea clarificărilor produse cu ocazia completării
de dispozitiv. Judecătorul recursului, acţionīnd ca un veritabil
avocat al părtii adverse (ca şi procurorul de şedinţă),
a demontat meticulos, una cīte una, cu "argumente" arbitrare, probele
care convinseseră instanţa din Giurgiu la 23.03.2013. Dar, īn
afară de cīteva documente selectate arbitrar şi scoase din context
pentru a fi răstălmăcite (cum ar fi recursul extraordinar
din 1990, invocat ca autoritate de lucru judecat, īn ciuda probării
contrariului) el a neglijat complet suplimentul masiv de probatoriu depus de
mine la 21.11.13, care lămurea complet situaţia (aşa cum am
semnalat insistent) este complet neglijat. Se ajunge astfel- de exemplu- ca īn
motivaţia Deciziei 372 din 6.03.2014 să se afirme că Şerban
Suru nu a ştiut de combinaţia mea cu Volcinschi- cīnd declaraţia
sa depusă la 21.11.2013 (ca şi
a lui Marcel Petrişor) precizează contrariul. Dar ca să
foloseşti probele, trebuie să te oboseşti să studiezi atent
dosarele, ceea ce judecătorii romāni, nu prea fac. Se judecă
capătul recurat contra mea... neglijīndu-se total argumentele şi
probele depuse de mine īn cadrul completării de dispozitiv...
invocată de instanţa ca temei pentru desconsiderarea recursului
meu... īn ciuda precizărilor din nota din 14.02.14.
d. Noua operaţie
anti-justiţiară a "justiţiei" romāneşti nu
lasă loc la mari speranţe. Totuşi, sperīnd că aş putea
trezi conştiinţa vreunui eventual complet neinfestat de misiunea acoperirii
abuzurilor confraţilor şi limitării efectelor lor bugetare, am
depus, la 5.04.14 o contestaţie īn anulare şi o
cerere de revizuire a sentinţei de recurs 372 din 6.03.2014 a Curţii
de Apel Bucureşti
(definitivă, definitivă, īn lipsa unui al treilea nivel ordinar,
īn speţele la legea 221), acestea fiind singurele căi extraordinare
de atac accesibile.
a. De-abia după ce am găsit,
īn dosarul 2338/2/2014 motivarea
sentinţei de recurs din 6.03.2014, am putut argumenta temeinic cererea de revizuire (prin
nota depusă la 7 mai 1990). Mi-am bazat cererea pe: B. art 322 al. 5 (probe noi) C prevederile CEDO, asumate
constituţional- ca prevalente. Īn nota pentru şedinţa din 10.06.14
, am arătat că renunţ la temeiul A, pe care īl voi aborda
adecvat īn cadrul contestaţiei īn anulare. Am organizat temeiul B (probe
noi, elocvente, care nu au fost īnfăţişate pīnă la
6.03.2014 din motive dincolo de voinţa mea) īn trei subpuncte: "a.
Documentele elocvente de la CNSAS depuse de mine cu ocazia completării de
dispozitiv nu au fost observate/considerate de instanţa de recurs
(rămīnīnd neīnfăţişate), ceea ce m-a determinat să
depun din nou acum o selecţie elocventă din respectivele documente b. Nu au fost īncă
īnfăţişate nici documentele pe care le-am semnalat ca aflīndu-se
īn puterea părţii adverse, instituţiile respective (Senat,
UM05045/02405, penitenciarul Aiud, etc) impiedicīnd obţinerea
informaţiilor pertinente de către mine - deci justificīnd aplicarea art.
172-175 cpc. c. Documentul important obţinut īntre timp - īnregistrarea
mărturisirii lui Raul Volcinschi (şi īnscrisurile aferente,
conţinīnd predarea către mine de către Dumitru Manea şi
transcrierea - la 10 mai 2014, de către Ioan Roşca) trimise
poştal instanţei, completează elocvent documentele de la
CNSAS."
b Vă propun să
acordaţi atenţie deciziei nr.975 din 10.06.2014, prin care a fost
respinsă revizuirea Deciziei 372 din 06.03.2014- nu numai pentru a vedea
pīnă unde s-a ajuns īn (mal)tratarea cazului meu, ci pentru a īnţelege
cum a fost transformată curtea CEDO īntr-o supapă de recurs
extraordinar pentru dreptul romānesc, singura prin care se mai pot repara
deciziile date cu īncălcări flagrante de drept şi de fapt.
Reacţia instanţei de revizuire fiind: B-a. Nu
s-a ţinut cont, nici de către instanţa de recurs, de probele
hotărītoare depuse la 21.11.99, īncīt acestea nu au fost de fapt
īnfăţişate? Chiar dacă acesta e situaţia, nu se mai
poate face nimic, pentru că eventuala eroare īn gestiunea probelor, este
un fapt iremediabil īmplinit, pentru că nu are un sediu legal de
corectare. Probele care au fost depuse deja, fără a fi luate īn
consideraţie (fapt dovedit de mine īm analiza motivării
sentinţei) nu vor mai putea fi niciodată considerate ca noi ! Au fost
anihilate- prin autoritatea de lucru defectuos judecat. Mai mult, nici
documentele din arhiva CNSAS care nu fusesră depuse pīnă la 10.06.14
nu pot fi considerate, pentru că nimic nu īmpiedica procurarea lor
după găsirea lor la CNSAS īn noiembrie 2014 şi depunerea lor
īntr-un dosar... complet ocultat de instanţele de la Giurgiu şi de la
Bucureşti.... Bb Īn ce priveşte documentele
relevante inaccesibile mie, pe care instanţa de recurs le-ar fi putut
obţine dacă dădea curs solicitărilor mele şi instanţa de revizuire le-ar
putea considera făcute acum (deci noi şi amīnate prin forţă
majoră) īn baza art 172-5 cpc - se reiterează observaţia că
aceasta ar reprezenta corectarea unei erori īn gestiunea probelor comise de
instanţa de recurs- ceea ce depăşeşte mandatul
revizuirii. Īn fine, argumentul Bc
(īnregistrarea casetei conţinīnd mărturia publică a lui Raul
Volcinschi procurate la 8.05.2014- cu proces verbal de primire şi
transcrierea minutelor relevante)- este
respins pentru că ar fi vorba de o probă mixtă, nu de un īnscris
pur- aşa cum trebuie intrepretate pretenţiile art 322 al codului de
procedură....
c. Motivarea respingerii argumentului B
arată că instanţa nu contestă afirmaţiile mele privind
abuzurile de drept comise de completul de recurs, care au condus la o īncadrare
complet greşită a faptelor. Ea nici nu se pronunţă pe
această temă, amintind doar că eventualele erori de acest gen nu
mai sīnt temei de revizuire īn dreptul romānesc, nefiind cuprinse printre
motivele enumerate īn art 322 al noului cod penal. Acesta a "īmbunătăţit"
situaţia, eliminīnd instituţia recursului extraordinar (care avea
eroarea de drept şi de fapt ca temei de bază).Şi tocmai aici
intervine temeiul C al cererii mele de revizuire, care aminteşte
că Romānia s-a obligat (şi constituţional) să facă
dreptate (pentru a respecta art 6, 13, 14 ale convenţiei CEDO) oricare ar
fi carenţele dreptului intern. Ca judecători europeni, şi
judecătorii romāni işi pot folosi "luminile şi
īnţelepciunile", ori de cīte ori cadrul normativ nu e detrminant
(lacune legislative, ambiguităţi, contradicţii). Nu e nevoie
să fie trimişi petenţii către curtea de la Strasburg,
pentru ca aceasta să constate nedreptatea nerezolvată īn numele
"lucrului greşit judecat", şi să se poată invoca
al 9 al articolului 322 :" 9.dacă Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat o īncălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărāri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei
īncălcări continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decāt prin revizuirea hotărārii pronunţate". Īn
loc să reacţioneze adecvat faţă de observaţiile CEDO,
că se primesc prea multe contestaţii din Romānia, aparatul judiciar
romānesc a deturnat aceste observaţii īntru justificarea eliminării
posibilităţilor interne de corectare directă a abuzurilor de
drept demonstrabile, pe căi
extraordinare. Pe această cale, care mai prelungeşte cu cīţiva
ani suferinţele produse de o injustiţie continuată 30 de ani am
fost īmpins şi eu, malversaţia avīnd ca rezultat prezenta
cerere. Mi se pare semnificativ că,
īn cele 56 de pagini ale deciziei din 10.06.14, nu se răspunde absolut
nimic la acest temei al cerereii mele de revizuire.
(despre care vă voi ţine la
curent, deşi le consider complementare acestui recurgerii la CEDO).:
a Noul proces de revizuire (3865/2/2014)
deschis prin cererea depusă la 5.06.14 - īn care voi īncerca să
obţin răspuns la īntrebarea :
de ce nu este valabil temeiul C al cererii mele - adică obligaţia de
a repara abuzurile care fac obiectul convenţiei CEDO, dacă ele sīn
constatabile deja, pe baza dosarului existent?
b. Contestatia in anulare, care are
tremen la 2.09.13- īn care voi īncerca să casez sentinţa de recurs pe
baza art 318 cod penal ("Hotărārile instanţelor de recurs mai
pot fi atacate cu contestaţie cānd dezlegarea dată este rezultatul
unei greşeli materiale sau cānd instanţa, respingānd recursul sau
admiţāndu-l numai īn parte, a omis din greşeală să
cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare"). Voi
arăta că instanţa a refuzat explicit tratarea tuturor capetelor
recursului meu, pe baza erorii - poate materiale- de a nu neobservarea nota din
14.02.14 prin care ceream- cu explicaţiile de rigoare- actualizarea a recursului şi a erorii -
poate materiale- care a dus la neobservarea dosarului voluminos cu probe
elocvente depus la 21.11.2013. Cu speranţa că instanţa
superioară va prefera această interpretare aceleia că
instanţa de recurs nu citeşte dosarele, sau că a primit ordin să
nu-mi facă dreptate, sau că nu a "omis din greşeală"
să cerceteze recursul meu- ci a comis intenţionat "greşeala
omisiunii"- pentru a-i da putere de lucru irevocabil judecat..
c Revizuirea penală. Acum că
dispun de informaţiile necesare īnţelegerii modului īn care mi-a fost
negat dreptul revizuirea penală- voi īncerca īncă o dată să deblochez această cale,
adică să determin procuratura, pe baza probelor noi, să
deschidă o cercetare, īn urma căreia să promoveze un proces
penal de revizuire. Voi arăta că nu e vorba numai de repararea
abuzurilor comise faţă de un oarecare Viorel Rovenţu, ci de
lămurirea forţelor şi mizelor ce au stat īn spatele lui Raul
Volcinschi , care au fost capabile să determine paralizarea tuturor
īncercărilor mele de revelare a adevărului privind acest caz de
evident interes naţional (legat de răsturnarea regimului, īn
1983). Dar tocmai pentru că e vorba
de astfel de mize, am motive de scepticism- īn ciuda adevărului
demonstrabil.
d Proces civil bazat pe
răspundere civila delictuala. Dispărīnd art 5 al legii 221, dacă
nu reuşesc provocarea recursului penal, voi avea şanse mici să
obţin despăgubiri pe baza codului civil (răspunderea civilă
delictuală) căci maeştrii derobărilor juridicoase, pe care
sistemul īi foloseşte īntru combaterea dreptăţii vor invoca
prescrieri pentru care nu au apărut īncă judecătorii care
să observe motivele de īntrerupere (datorită forţei majore)
şi supendare (datorită numeroaselor mele plīngeri paralizate de
sistem)
d. Precizare. După atītea īncercări
zădărnicite, nu am motive să cred că voi parcurge īn
timp rezonabil (pentru cineva cu viaţa deja distrusă de
injustiţie) lanţul: a. Constatarea caracterului politic şi a
abuzurilor de drept b Acordarea drepturilor de fost deţinut politic
şi luptător anticomunist c. Revizuirea penală d Despăgubiri
pentru eroarea judiciară e. Dezdăunare pentru pierderi morale şi
materiale. Pīnă nu va fi obligată de o decizie CEDO,
justiţia romānă nu-şi va recunoşte probabil greşelile
comise faţă de mine, de care e principalul vinovat. Şi chiar
dacă īn finalul (meu), o va face,
statul romān va tergiversa şi minimiza plata daunelor. Īmi pun
ultimele speranţe īn rezolvarea cazului meu ca cetăţean european
şi vă rog să nu aşteptaţi terminarea demersurilor
semnalate mai sus, ci să-mi trataţi dosarul şi destinul, pe baza
pe baza conţinutului prezentei plīngeri.