Curtea de Apel Bucuresti, Splaiul independenţei nr 5 sector 4, mun. Bucureşti

Domnule preşedinte, subsemnatul Viorel Rovenţu, domiciliat în comuna Stănesti, sat Stăneşti, nr. 7, jud. Giurgiu, cod poştal 087215, în calitatea de reclamant în cauza 1636/122/2012, formulez

prezentul

RECURS

în urma comunicării către mine, la 9.09.2013 a sentinţei 40 din 21.03.2013 a Tribunalului Giurgiu.

Am luat notă că sentinţa constată (răspunzînd capătului 1 de cerere) caracterul politic al condamnării mele la moarte prin sentinţa nr. 63 din 12 oct.1983, rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 oct. 1983 a Tribunalului Suprem - Secţia Militară (pedeapsă comutată la 25 de ani închisoare prin Decretul Prezidenţial nr. 124/1984 şi apoi la 20 de ani, în urma aplicării Decretului nr.11 din 26 ianuarie 1988)- motivaţia instanţei arătînd că s-au reţinut o parte din argumentele şi probele propuse de mine. Constatarea caracterului politic, nu mai poate fi pusă în discuţie, căci recursul Ministerului de Finanţe pîrît nu poate viza decît încadrarea celor circa doi ani de condamanare pentru "evadarea" din 1991, poziţia lor din Concluzii, consemnată în procesul verbal al şedinţei din 21.03.13 fiind că "apărătorul pîrîtei avînd cuvîntul lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va da cu privire la sentinţa penala nr 63, iar cu privire la faptele săvărşite după 1991, solicită respingerea".

Pentru precizarea circumstanţelor speciale şi întinderii detenţiei politice, este bine să se limpezească motivaţia capătului 1 şi să se răspundă şi la capetele 2 şi 3 din cererea mea depusă la 7.06.12, neglijate în sentinţă, ceea ce poate îngreuna orientarea organismelor care ar urma să stabilească ulterior reparaţiile de rigoare, pe baza unei sentinţe precise. Ar fi de dorit să nu mai fie necesare noi procese, pentru precizări care se pot face acum, pe baza materialului probator, fără a se tergiversa mult sentinţa definitivă (pentru a nu prelungi situaţia mea dificilă şi nedreaptă), realizîndu-se astfel o celeritate tardivă, după un lanţ prelung de abuzuri judiciare.

Din motive de logică argumentativă, voi trata capetele de cerere recurate în ordine inversă.

În ce priveşte capătul 3, neabordat în sentinţă (" Constatand caracterul politic al condamnarii, solicit ca sentinţa pe care o veţi pronunţa să precizeze explicit că pot beneficia de prevederile Legii 118/1990 şi OUG 214/1999, pentru detenţia politică dintre 1983 si 1999, fiind astfel repus în termen, pentru a avea şi eu posibilitatea de a face cererile de rigoare, obligand Ministerul Muncii si al Protectie Sociale să dispună măsurile necesare pentru aplicarea Decretului-Lege nr.118/1990, faţă de care, în acelaşi timp, cer să se stabilească că am dreptul la compensare pentru anii în care am fost privat nejustificat de efectele respectivelor legi: 1990 (pentru 6 ani de detenţie), 1991 (pentru 7 ani), …..1999 (16 ani).") - subliniez că am cerut aceste constatări explicite, în vederea unor ulterioare reparaţii şi fac următoarele precizări:

3a. Coroborînd sentinţa din 21.03.2013 cu alte decizii (de la hotărîrile iniţiale de condamnare- din 1983 la cea finală de graţiere- din 1999) se poate demonstra şi pe baza actualei decizii (dacă ar rămîne aşa, prin respingerearea recursului meu), respectînd spiritul legilor adecvate situaţiei mele, că perioada pentru care am dreptul la indemnizaţie de fost deţinut politic, pe baza Legii 118/1990, este 29.09.1983- 15.03.1999. Dar fără precizarea explicită a acestui lucru, poate fi mai greu celor de la Agenţia judeţeana pentru plăţi şi Inspecţie socială să deducă singuri- din dosar- că toată perioada de 15 ani şi jumătate (şi nu numai de 13 ani şi 9 luni), trebuie luată în consideraţie, ca efect al condamnării politice din 1983, aşa cum cere Art. 2 din legea 221/2009: "toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept". Aceasta pentru că regimul postcomunist mi-a creat o situaţie cu totul specială, menţinîndu-mă ilegal în captivitate (brutală) pînă în 1999, obligîndu-mă să-mi risc încă o dată viaţa pentru a "evada" dintr-o detenţie abuzivă, fapt care a condus la un supliment de pedeapsă injustă (şi tot politică) de aproape 2 ani, singura pe care reprezentantul Min de finanţe a contestat-o, în concluzii.

3b. Mai dificilă ar fi analiza drepturilor retroactive la indemnizaţia de deţinut politic de care am fost privat între 1990 şi 2013, dacă nu se face acum constatarea de rigoare: că trebuia să îmi fie acordate aceste compensaţii, dar nu le-am primit, numai pentru că am fost pus în imposibilitate să le solicit şi obţin, din cauza unor malversaţiuni juridice extreme, bazate pe decizia abuzivă 45 din 7 mai 1990 a Curţii Supreme de Justiţie - Tribunalul Militar, care a respins recursul extraordinar intentat de procurorul general, fără temei şi fără respectarea legilor (nu a fost executată eliberarea noastră condiţionată- pentru a nu ne putea prezenta la recurs, nu au fost audiaţi martorii care declaraseră scopul real al complotului politic, etc.).

3c. Pe lîngă precizările constatatoare care vizează aplicarea Legii 118/1990 am menţionat, la capătul 3, relativ la prevederile OUG 214/1999 (art. 2 al. 1 lit c1 - introdus prin Legea 568/2001), că vreau să dispun măcar de recunoaşterea explicită a calităţii de persoană care a încercat "acţiunea de impotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist", plătind temeritatea aceasta cu 16 ani de temniţă. Despre asta e vorba de fapt în acest dosar.

În ce priveşte capătul 2, neabordat în sentinţă ("In conexiune cu punctul 1, folosind ocazia analizării dosarelor care vă vor fi puse la dispoziţie (conform art. 4 al. 2 al legii 221) vă rog să constataţi, pe lîngă caracterul politic al condamnărilor, şi aspectul (conex) că au fost date cu încălcarea legii. ") - insist asupra legitimităţii cererii (complementare) de constatare a faptului că, pe lîngă caracterul politic al sentinţelor, am fost şi victima unui lanţ de grave abuzuri de drept, aspect relevant şi pentru perioada dinainte de 1990 (cînd, la simpla detenţie politică, se adaugă enormele suferinţe provocate de abuzurile judiciare), dar mai ales după 1990 (cînd mi-a fost distrusă viaţa, prin abuz judiciar, de un regim pretins democrat).

Realizez faptul că această dimensiune a cazului se pretează la un tratament juridic specific (cerere de revizuire depusă la procuror, cu precizarea pretenţiilor de dezdăunare) dar legătura cu dimensiunea politică pusă în discuţie la capătul 1 este prea strînsă ca să se poată face disjungerea celor două aspecte, fără a mi se reduce astfel şansele la dreptate, încălcîndu-mi-se dreptul la justiţie consfinţit de art. 21 din Constituţie şi art. 6 al Convenţiei CEDO- care prevalează (conform art. 20 Const.) asupra oricărei prevederi interne stînjenitoare. Din moment ce instanţa are oricum de studiat pe fond dosarele penale care au produs detenţia mea, pentru a constata caracterul politic al condamnărilor şi a înţelege de ce el nu a fost recunoscut în 1990, este normal ca tot acum, să constate şi nerespectarea unor condiţii de formă (drept), care, constituind un abuz judiciar, m-ar îndreptăţi la despăgubirile de rigoare, în baza art. 504-507 cpp, eventual obţinute ulterior în urma unui proces civil (bazat şi pe răspunderea civilă delictuală) sau penal (de revizuire).

Ca să pot face demersurile de reparaţie adecvate, trebuie să arăt că nu intervine perimarea/prescripţia, datorită forţei majore care m-a împiedicat să acţionez, pînă la obţinerea unor probe şi a unor constatări expresive. Făcînd constatările de la capetele 2a (încadrarea incorectă la furt cu consecinţe deosebit de grave), 2b (aplicarea incorectă a decretelor de amnistie din 1988 şi 1990), 2c (respingerea nejustificată şi ilegală a recursului extraordinar din 1990), 2d (pedeapsa suplimentară pentru "evadarea" legitimă, a unui nevinovat sechestrat), 2e (pagubele morale şi materiale provocate de întemniţarea nedreaptă pînă în 1999) - instanţa ar simplifica demersurile ulterioare, dînd justiţiei româneşti ocazia să se reabiliteze în această speţă, fără a se mai ajunge la un arbitraj CEDO.

În ce priveşte capătul 1, deja admis dar insuficient de bine motivat, doresc să se elimine orice echivoc privind intenţiile noastre atunci cînd am furat armamentul de la postul Osica de Jos (cum ar fi remarca "ipoteza expusă în sentinţa de condamnare precum că armele s-au procurat pentru a înlesni săvîrşirea unor infracţiuni de drept comun la tîlhăria recunoscută în data de 7.09.1983 de la cooperativa de consum din comuna Coşovei Dolj, nu pare de loc neplauzibilă" - care, deşi arătată în continuare ca netemeinică, diluează forţa constatării caracterului politic, dînd posibilitatea unor interpretări tendenţioase, cum ar fi cea de care a uzat reprezentantul ministerului finanţelor în recursul depus -la care fac întîmpinare separată). Este o dovadă că motivarea sentinţei nu e încă suficient de clară, tranşînd ferm situaţia, pe baza probelor depuse (care puteau fi îmbogăţite solicitînd dosarele cauzei organelor care le deţin, de la care eu nu am reuşit să le obţin, fiind declarate secrete).

Studiind dosarul recursului extraordinar din 1990, instanţa va găsi noi dovezi privind adevăratul scop al acţiunii noastre şi în acelaşi timp va putea să constate abuzurile flagrante care fac obiectul capătului 2 şi mă îndreptăţesc la constatarea efectelor de la capătul 3. Am semnalat în cererea iniţială (la începutul capătului 2) că trebuie analizate "dosarele care vă vor fi puse la dispoziţie (conform art. 4 al. 2 al legii 221)". Este vorba de fapt despre aliniatul 3 al art. 4: "(3) Instanţa de judecata este obligata sa ia toate masurile pentru obtinerea sau, dupa caz, reconstituirea dosarului in care a fost pronuntata hotararea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania". Desigur, ţinînd cont că dosarul din 1983, din care fac parte hotărările pe care le-am depus, conţine, ca atîtea altele confecţionate sub tortură, falsuri plămădite de anchetatori, bazate şi pe ascunderea adevăratelor noastre intenţii (în speranţa de a evita condamnarea la moarte). Aceste hotărîri, pe care le contest, creează evident o imagine deformată asupra cazului, pe care constat revoltat că reprezentanţii procuraturii României "postcomuniste"… o doresc menţinută/reţinută - în ciuda probelor curăţite de facaturi securiste, pe care le-am depus. Dar aberaţia că am fi furat - la Osica - armamentul, pe 8 septembrie, pentru a reuşi o "tîlhărie"… pe 7 septembrie, la Coşovei, este evidentă. Cu un minim de bună credinţă se poate constata uşor, din mărturiile depuse şi din cele ascunse în dosare inaccesibile, că toate acţiunile noastre începînd din 1981 s-au subsumat tentativei de lichidare a tiranului, intenţie care nu s-a mai putut realiza după procurarea armamentului (acţiune care nu a mai avut deci consecinţe deosebit de grave). Ideea că oameni cu mintea întreagă ar fi forţat un post de miliţie numai pentru a ataca cu armele un CEC, fiind total neplauzibilă (neprezumabilă).

De aceea insist asupra obligaţiei instanţei (nerespectată - pînă acum), de a obţine dosarul recursului din 1990, în care ar trebui să se afle: depoziţiile martorilor co-organizatori ai atentatului (decedaţi între timp), explicaţia menţinerii mele în captivitate şi a refuzului de a mi se da acces la respectivul (propriul) dosar. Dacă nici judecătorii nu îl pot obţine, nici acum, se dovedeşte încă o dată că nu mi se poate imputa întîrzierea cererii de revizuire a recursului din 1990.

Oare ce se ascunde în spatele acestui caz, încît nu se permite lămurirea lui, cu preţul distrugerii vieţii unui om care a vrut doar să-şi elibereze ţara, fără a putea şti cine s-a aflat în spatele celor care s-au oferit să mă sprijine? Cine a fost oare implicat în complotul profesorilor de la Cluj, încît aceştia nu ne-au putut elibera din puşcărie după 1989, în ciuda recunoaşterii publice a încercării noastre de a scăpa ţara de dictator? Oricare ar fi dedesubturile acestei tenebroase probleme, cred că eu şi naţiunea mea avem dreptul să îl cunoaştem. De aceea voi continua cercetările, la CNSAS şi în alte arhive, în paralel cu instanţa, pe care o voi ruga să mă sprijine dacă întîmpin dificultăţi în documentare.

Subliniez însă că, şi dacă nu reuşim să obţinem documente noi, elementele de probă depuse deja la dosar sînt absolut suficiente pentru a se putea menţine, fără rezerve, constatarea caracterului politic, făcută deja la capătul 1. Este vorba de notele securităţii din 1986 (din dosarul de la CNSAS), de numeroasele articole şi lucrări care redau cazul (inclusiv în istoria serviciilor de pază), de declaraţiile publice făcute de Raul Volcinschi- inclusiv cea depusă la IICC, de mărturia colegului de fapte Năstase (inadvertenţele de detaliu, datorate scurgerii timpului, neschimbînd nimic din fondul declaraţiei sale), de mărturia lui Şerban Suru privind raportul dintre mine şi Raul Volcinschi, întărită prin declaraţia lui Cicerone Ioniţoiu privind corespondenţa din 1983 cu Volcinschi pe marginea atentatului plănuit şi prin declaraţiile lui Demostene Andronescu (fost deţinut politic) şi Ioan Roşca (cercetător civic) privind cele relatate lor de Raul Volcinschi.

Vă rog deci să îmi deschideţi cît mai larg uşa justiţiei, blocată pentru mine pînă acum, prin constatările legitime solicitate la cele trei capete de cerere, întreprinzînd toate demersurile necesare pentru a stabili adevărul, într-o cauză de interes istoric.

Viorel Rovenţu, 21 septembrie 2013