© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

Capitolul III (4)

"CLUJ - In acest mare oraş al României, insurecţia a început din dimineaţa zilei de 21 Decembrie 1989. Modul de participare a Armatei în ziloele de 21-22 Decembrie 1989 este relevat de “Apelul de solidaritate al cadrelor din unităţile militare din garnizoana Cluj, Floreşti şi Someşani”, din care rezultă că pricipalul vinovat de consecinţele represiunii este Generalul-colonel Iulian Topîlceanu - comandantul Armatei a IV-a. Acest General, a fost membru al Comitetului Central al P.C. - timp de peste 15 ani. El a asigurat pe Ilie Ceauşescu, fratele tiranului, că Armata îşi va face datoria faţă de partidul comunist. Intr-adevăr, în ziua de 21.XII.1989, el a ordonat scoaterea în oraş a trupelor înarmate cu 300 de cartuşe de soldat, precum şi a blindatelor. S-a tracut la organizarea dispozitivelor de luptă. Intenţia de reprimare era evidentă. Dar să vedem mai întîi ce declara Generalul, apoi ce spun martorii oculari :

- Generalul-colonel Iulian Topîlceanu - “ In ziua de 21 Decembrie 1989, am dat ordin de a retrage subunităţile, solicitînd şi populaţia pentru a nu se produce incidente şi s-au repetat ordinele date anterior, ca militarii să nu tragă în oameni. In plus, s-a ordonat să nu se mai execute nici un foc de avertizare. Acest ordin, s-a dat aproximativ la orele 16,30-17. Menţionez că în ziua de 21 şi 22 Decembrie 1989, în oraş, nu au fost scoase subunităţi de tancuri. Ele au fosqt aduse în după-amiaza zilei de 22 Decembrie, în sprijinul Revoluţiei”.

- Marcel Mircea - salariat la C.U.G. (Combinatul de utilaj Greu) Cluj - “... Auzind de evenimentele care au avut loc în Bucureşti, în timpul şi după mitingul organizat de Nicolae Ceauşescu, salariaţii de la C.U.G., se hotărăsc să iasă în stradă.

La ora 14,05 - salariaţii din schimbul I blochează liniile de tranvai pînă la ora 14,30 cînd, după ce se formează un grup de peste 1000 de persoane, pornesc spre centrul oraşului, unde se strînfea toată lumea. In drumul nostru spre centru, am întînlnit 3 baraje, constituite din forţe ale Miliţiei, Securităţii şi Armatei.

Primul baraj era constituit din soldaţi în uniforme albastre (Miliţie) echipaţi cu scuturi, căşti şi bastoane. In rîndul doi, se aflau soldaţi din trupele de Securitate, comandaţi de cîţiva ofiţeri de Securitate, înarmaţi cu pistoale mitralieră şi baionete. In baraj mai erau şi cîţiva civili şi o maşină a MIliţiei cu un subofiţer şi un ofiţer.

De menţionat că barajul nu ocupase şi trotuarele, aşa că noi l-am putut ocoli şi ne-am continuat drumul spre centru. In apropiere de fabrica Iris, am întîlnit al doilea baraj, care de data acea sta, ocupa toată lăţimea căii de acces. In componenţa lui erau aceleaşi forţe ca şi în primul baraj, la care se adăugau a maşină blindată şi cîteva maşini de pompieri. Prin staţia portavoce de la maşina Miliţiei, s-a încercat intimidarea noastră, dar noi am forţat barajul şi am reuşit să-l trecem. In busculada care s-a creat, am văzut soldaţii în albastru (Miliţia) folosind bastoane împotriva demonstranţilor. Am mai remarcat că Securiştii în civil, pe care i-am întîlnit la primul baraj, erau prezenţi şi la al doilea. Am remarcat figuri cunoscute, care după ce au văzut că noi am depăşit şi acest baraj, s-au desprins din grupurile lor şi au plecat. Ei au ajuns înaintea noastră la cel de-al treilea baraj, pe care l-am întîlnit în apropierea restaurantului Metropol. Acesta era amplasat la intrarea podului de peste Someş şi era format din două tancuri pe flancuri şi un cordon de militari îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei, înarmaţi cu pistoale automate şi comandaţi de de un ofiţer care se găsea în centrul dispozitivului. In spatele lor erau mai multe persoane îmbrăcate în civil, care nu erau organizate în formaţiuni.Toţi ne-au întîmpinat cu salve de avertisment, trase în aer, iar cînd am ajuns la aproximativ 25-30 de metri de baraj, au îndreptat armele către noi şi au tras.

Noi ne-am aruncat la pămînt, iar cîţiva nu s-au mai ridicat niciodată...”. Cu privire la acest apisod, s-a pus încă de la început o întrbare, la care pînă acum, nimeni nu s-a gîndit să răspundă. Din care formaţiune militară au făcut parte cu adevărat, cei care au compus acest baraj, din forţe?

- Cristian Tăutu - muncitor C.U.G. - Cluj ; Descrie aceleaşi evenimente, doar că la sfîrşit adaugă un element deosebit de important “...cInd au văzut că trag cu adevărat în noi, ne-am aruncat la pămînt. Se auzeau ţipetele celor răniţi şi strigătele celor ce şi-au văzut prietenii sau colegii ucişi. S-a creat un vacarm de nedescris, iar unii printre care şi eu, am încercat să fugim din acel loc. Fiind într-o poziţie laterală, mai apropiată de pod, am văzut cum doi militari din baraj, au alergat spre maşina Miliţiei şi în fuga au aruncat armele unor civili, au dezbrăcat hainele militare, care erau puse peste hainele civile, s-au urcat în maşină şi au plecat în grabă. Atunci nu m-am gîndit că printre cei care au tras, puteau să fie şi Securişti îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei...”.

Fără îndoială, că dacă aveam în vedere doar declaraţiile celor doi muncitori menţionaţi mai sus, şi tot ar fi suficient pentru a încrimina declaraţia Comandantului Armatei a IV-a, General-colonel Iulian Topliceanu.

In data de 21 Decembrie 1989, la Cluj, s-au executat focuri de arme, nu doar pentru avertizare, ci şi din plin. Dovada au fost zecile de morţi şi răniţi. De asemenea, în zadar acesta a negat existenţa blindatelor fixate în dispozitive de luptă pe străzile oraşului. Pus în faţa probelor fără echivoc, de către Procuratura Generală, acest General îşi modifică declaraţia şi oferă o nouă variantă, menită să acopere şi alţi vinovaţi ai masacrului din Cluj şi poate şi din Timişoara, Bucureşti şi alte oraşe din ţară. Dezinformarea, sau uciderea din eroare, este varianta care din păcate a fost agreată de actualii conducători ai Armatei, Poliţiei şi Procuraturii Generale.

Astfel, prin scrisoarea cu nr. 1815/1990, adresată Procurorului General de către Ministrul Armatei - General-colonel Victor Atanasie Stănculescu, General-locotenent Mihai Chitac - actualul Ministru de Interne, Generalul -maior Guşe şi Generalul-colonel Iulian Topliceanu, se susţine ca o scuză celor întîmplate în ţară în perioada 16-22 Decembrie 1989, că toţi comandanţii militari au acţionat atunci sub influenţa “stării de nacesitate” ordonată de conducerea statului, şi a “dezinformării” cu privire la adevăratele intenţii ale manifestanţilor!!! In sprijinul acestor afirmaţii, Genaralul Iulian Topliceanu invoacă o serie de date reale, cărora însă, le da o interpretare deliberat eronată. Astfel, acesta susţine că la data de 16.XII.1989, a primit un telefon de la fostul Ministru al Apărării Naţionale - Generalul Milea, care i-a cerut să organizeze un “grup operativ” la nivelul Armatei a IV-a.

Tot el arată că a doua zi, acelaşi General Milea, i-a cerut să ordone alarmă de luptă Marii Unităţi a Armatei a IV-a din oradea. Dar nu spune motivul acestei alarme, care însă din fericire, a fost păstrat în jurnalul de luptă a acestei unităţi.

Iată ce spune acest jurnal : “Pe data de 17.XII.1989, ora 15,20, Comandantul Armatei a IV-a, Generalul-colonel Iulian Topliceanu, a ordonat comandantului acestei Mari Unităţi, că începînd cu ora 16,00 Batalionul 1 din regimentul mecanizat din Arad să se deplaseze la Timişoara sub comanda Maiorului Marcu Dumitru, cu o grupă restrînsă din Comanda regimentului. Batalionul, urma să fie aşteptat la intersecţia de pe şoseaua ce duce spre Sîntandrei, de Locotenent-colonelul Ruje, de la Marea Unitate mecanizată”. Din jurnal, rezultă că într-adevăr acest batalion a început deplasarea la ora 16,20. S-au alăturat acestuia şi alte forţe ale aceleiaşi Unităţi, împreună cu care, la data de 18.XII.1989, ora 14, aceste forţe unite erau dizlocate în Timişoara, pe următoarele Dispozitive de luptă :

- La întreprinderea textile - un pluton de soldaţi, comandaţi de maiorul Kiss Alexandru ;

- In Piaţa Maria - Maior Marcu Ioan, împreună cu un ofiţer, un maistru militar şi 21 de soldaţi;

- La Spitalul Militar - Căpitanul Predescu, împreună cu un ofiţer şi 55 de soldaţi;

- La Comandantul Diviziei, maiorul Marcu şi Iarcosan şi restul de soldaţi.

Este greu de acceptat ideea, că un comandant de Armată ordonă dizlocarea unor asemenea forţe de sub comanda sa, fără să ştie de ce . Mai ales că, aşa cum s-a dovedit în mod cert, în aceiaşi zi la orele 15,15, deci înainte de punerea în mars a trupelor (16,25), de la Ministerul Apărării Naţionale a venit ordinul de alarmă. De altfel, aşa cum rezultă din documentele Comandamentului Armatei a IV-a, la ora 18, aceasta se găsea în Alarmă parţială de luptă.

Impotriva afirmaţiilor formulate cu privire la starea de dezinformare în care se găsea Comandantul Armatei a IV-a stau mărturie şi alte probe. Astfel, pe data de 18.XII.1989, acesta este informat de la Ministerul Apărării Naţionale (Nicolae Constantin) despre situaţia de la Timişoara, şi iç se ordonă să ia măsuri pentru a nu se extinde aceiaşi situaţie şi la Cluj şi Oradea.

Cu aceiaşi ocazie i se mai ordonă să organizeze patrule mixte formate din reprezentanţi ai Miliţiei, Armatei şi Gărzilor Patriotice, care să circule pe străzile oraşului, la care Generalul Topliceanu Iulian are o singură obiecţie : patrulele Armatei, să fie separate de cele ale Miliţiei şi Gărzilor Patriotice. Pe data de 19.XII.1989, ora 22,45, Ministrul Milea, îl sună din nou la telefon pe Comandantul armatei a IV-a, pentru a-i cere să ia măsuri de creştere a capacităţii de luptă a trupelor din Ardeal, cu care să asigure, apărarea “ordinii publice”. Pe aceiaşi temă, Generalul Topliceanu are o nouă discuţie telefonică cu Ministrul Apărării Naţionale, pe data de 20.XII.1989.

In fine, în dimineaţa zilei de 21.XII.1989, Generalul Iulian Topliceanu, este convocat urgent la o şedinţă a Comitetului judeţean Cluj a P.C., condusă de fostul Secretar al P.C. - Cluj - Ion Mogă, unde pe baza indicaţiilor venite de la Bucureşti, se stabilesc planurile de acţiune comune (Armată + Militie + Securitate) avînd ca objectiv “acţiunea de prindere şi neutralizare a teroriştilor veniţi din străinătate??!!”. Că acest obiectiv era fals, menit să inducă efectiv în eroare trupele, rezultă din formularea ordinului :

“... se vor desfăşura aceste acţiuni în intreprinderi şi la gară”.

De ce în intreprinderi şi de ce la gară? Aşa cum au fost executate acesta acţiuni, rezultă că în realitate s-a dorit împiedicarea maselor de oameni de a părăsi fabricile şi uzinele, de a forma coloane şi îndreptîndu-se spre centrul oraşului să se unească.

Este indubitabil, că acesta era unicul obiectiv care trebuia atins cu orice preţ : împiedicarea manifestanţilor, denumiţi conducerea P.C. - “terorişti”, de a se uni în lupta lor comună pentru libertate. Iar preţul acestor eforturi, a fost plătit de revoluţionari cu 26 de morţi şi 84 de răniţi. Pentru această faptă “eroică”, Generalul-colonel Iulian Topliceanu, a fost avansat după revoluţie pe postul de Ministru Adjunct al Apărării Naţionale, iar ofiţerii care, cu un exces de zel criminal, au executat ordinele acestuia, au fost şi ei avansaţi, pentru “merite deosebite”.

BUCURESTI

Aşa cum am mai arătat în cuprinsul acestei cărţi nu există nici un dubiu, ca şi aici, că de astfel peste tot în ţară, Armata a fost angajată efectiv pînă în data de 22 Decembrie ora 12, în operaţiile de înăbuşire a revoluţiei în sînge.

Dar pentru a stabili vinovaţii răspunzători de anfgajarea Armatei î~comiterea atîtor crime, precum şi rolul şi locul ei în derularea evenimentelor, este lipsit de interes să analizăm declaraţiile unor vîrfuri ale fostului aparat de represiune, formulate în faţa instanţelor, cu ocazia judecării acelor procese, care ar fi trebuit să rămînă în istorie.

- In procesul Dinca, Bobu, Postelnicu, Mănescu - unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu, apare, în cursul interogatoriilor luate celor 4 inculpaţi, problema unui aşa-numit plan ZZ, conceput şi pus la punct în ultima perioadă a tiraniei.Toţi inculpaţii, au spus că ştiau despre existenţa acestui plan, dar că nu cunosc amănunte, dar judecătorul “investit”de Tribunalul Militar (Niţoiu) nu a considerat necesar să insiste cu întrebările pe această temă. Mai mult, la un moment dat, pe Tudor Postelnicu - fostul ministru de interne ceauşist, l-a luat gura pe dinainte şi a promis dezvăluiri sensaţionale, cu care spera să cîştige clemenţa judecătorilor săi. Dar acelaşi magistrat, parcă speriat de insistenţele inculpatului, de a spune mai mult decit trebuia, l-a întrerupt. A întrerupt interogatoriul, şedinţa de judecată şi a fixat reluarea procesului la un alt termen. La toate termenele de judecată care au urmat, procesul nu s-a mai judecat decît in jurul acelei învinuiri stupide - Stenograma şedinţei Comitetului Central al P.C., în care s-a luat hotărîrea de a se trage în manifestanţii de la Timişoara. Procesul a fost transmis la T.V., dar eu şi alţi colegi l-am urmărit cu un interes nu numai profesional, direct, în sala de judecată. Pot să afirm cu toată răspunderea, că modul în care s-a judecat acest proces, de mare importanţă pentru ţară, nu a fost decît de cel mai prost gust.

- In procesul de la Timişoara - intentat unor vîrfuri ale Securităţii, este audiat ca inculpat ex-generalul Macri Emil, fost şef al Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare din cadrul D.S.S. (Departamentul Securităţii Statului). Incă de la primele contacte cu instanţa de judecată, se observă cu uşurinţă, că omul în zeghe din faţa Tribunalului Militar, este un profesionist de excepţie, cu vastă experienţă în activitatea Serviciilor Secrete. Deşi, nu se abate de la regula unui scenariu dinainte pregătit şi în acest proces şi adoptă aceeaşi atitudine de neştiutor, totuşi poate dintr-o izbucnire de orgoliu al unui profesionist de talie, care nu vrea să rămînă în istorie drept un imbecil, ex-generalul Emil Macri, este primul care sparge ceaţa care învăluie adevărul. El nu a spulbera, o sparge doar, în stilul propriu marilor aşi ai întunericului.

Astfel, el strecoară în mod abil ideea, că ar fi ştiut cu mult înainte, de căderea iminentă a regimului Ceauşescu, lăsînd impresia că existenţa unei conspiraţii nu-i era străină.

Nu a făcut nimic să o împiedice şi a asteptat, ceea ce poate să însemne că şi el a fost printre cei care au dorit căderea tiraniei. In depoziţia sa, ex-generalul Macri Emil, nu face nici o precizare nominală cu privire la cei vinovaţi de masacrul de la Timişoara. El creează cu profesionişti o atmosferă de suspens, în care lansează bomba : “Nu au tras provocatorii, şi nu pentru a înăbuşi revoluţia, ci pentru a o întreţine”. Ei au avut rolul de a provoca excaladarea, unii, faţă de tirani şi acoliţii lor. La aceea, sugerează Generalul Emil Macri, adevăraţii asasini, nu vor fi aduşi niciodată în faţa justiţiei.

Prin asasinatele comise, ei au înlesnit ascensiunea la putere a actualilor guvernanţi, de care sînt legaţi prin tăcerea care trebuie să îngroape cauza reală a miilor de morţi.

Deci, la întrebarea ce i-a fost pusă cu privire la cei care au tras în popor, răspunsul său este fără echivoc : “Căutaţi provocatori şi veţi găsi pe cei care au condus genocidul”.

Ex-colonelul Filip Teodorescu - locţiitor al Generalului Macri Emil, coinculpat în acelaşi proces, sub aceeaşi învinuire de complicitate la genocid, interogat de acela(i Tribunal Militar, se dovedeşte a fi pe măsura şefului său. Intrebat, cine a deschis foc asupra demonstranţilor, acesta răspunde clar şi concis : Armata, Securitatea, Miliţia şi trupele de Grăniceri. Tine să precizeze că afirmaţiile sale se bazează pe fapte, nu pe presupuneri. Cam vagi totuşi, precizările colonelului Teodorescu. Pentru că, dacă ar fi să credem că împotriva demonstranţilor s-au coalizat şi au tras toate forţele armate din ţară apare întrebarea elementară : cum a fost posibilă totuşi victoria revoluţiei? Ce forţe ascunse au oprit totuşi măcelul exact cînd trebuia? Si în numele cui?

Nu o să revenim în acest capitol cu relatări ample asupra evenimentelor derulate la Bucureşti în zilele de 21-22 Decembrie 1989. Despre aceste evenimente, au fost făcute relatări de cele mai diferite nuanţe la radio, T.V., în presa internă şi internaţională. Si la Bucureşti ca de altfel în întreaga ţară, Armata a fost scoasă în stradă de către regimul comunist în că din data de 17 Decembrie. Imediat ce evenimentele de la Timişoara au început să se intensifice, pe străzile Bucureştiului au apărut patrule mixte, formate din reprezentanţi ai Miliţiei, rmatei şi Gărzile Patriotice.

Era evident însă, că rolul lor, a fost acela de a-i descuraja, de a-i intimida pe locuitorii capitalei din ce în ce mai revoltaţi de cele ce se petreceau la Timişoara. In dimineaţa zilei de 21 Decembrie 1989, importante forţe ale Armatei, inclusiv tancuri şi alte mijloace mecanizate grele (T.A.B.-uri) au fost mobilizate în Bucureşti, întîi pentru a asigura buna desfăşurare a mitingului organizat de Nicolae Ceauşescu, apoi pentru a ocupa conform scenariului obişnuit, dispozitive de luptă împotriva manifestanţilor.

Avizaţi de cele petrecute la Timişoara, la Bucureşti, apare mult mai evident rolul de paravan, rezervat Armatei.

De aceea, pentru a face o comparaţie cu dezvăluirile martorilor oculari ai evenimentelor de la Timişoara şi Cluj, redăm mai jos, cîteva relatări ale unor martori oculari din Bucureştiul acelor zile.

- Laura Stoica - domiciliată în Bucureşti - strada Franklin nr.16, et.2, ap.4, sector 1 - profesoară. Este un martor deosebirt de important şi lucid, care a înregistrat şi a redat cu un deosebit spirit de observaţie, atît succesiunea evenimentelor, cît şi aşezarea participanţilor din ambele tabere angajate în conflict In zona Dalles din centrul Bucureştiului. Se ştie că această zonă, alături de Intercontinental-Universitate, reprezintă unul dinlocurile cele mai sîngeroase ,ale zilei de 21 Decembrie 1989.

??? “... In jurul orei 14-14,30, am venit la Intercontinental ou troleibuzul. Stiam cu aproximaţie ce se întîmpla, deoarece primisem un telefon de la fiica mea... La Intercontinental, se adunaseră mulţi oameni. Cineva ţinea în sus o cămşă plină de sînge, şi vorbea la porte-voce... Am plecat spre casă pe bulevard spre Dalles, unde am întîlnit alte cordoane. Unul gras, cu o stea pe umăr (probabil maior n.n) m-a legitimat. Din spatele lui a aparut Nicolae Andruţa Ceaşescu (fratele lui Nicolae Ceausescu n.n) şi s-a uitat şi el la buletinul meu. M-a frapat asemănarea cu fratele său mai mare, Erau trei rînduri de transportoare (blindate n.n) acolo, şi unele aveau pe ele inscripţia M şi nişte cifre. Pe unele erau cifrele 492 si 326. Dupa ce am mers pînă acasă şi am vorbit ou fiica mea, m-am întors la Dalles, chiar in colţ, la facultatea de Geologie-Geografie... Ei (barajele n.n) erau aşezati în 5 rînduri, dispuse astfel : primul rînd era alcătuit din militari tineri, îmbrăcaţi in uniforme albastre (Miliţie n.n), al doilea, din soldati în uniforme kaki (Armata n.n), al treilea, din cei cu scuturi, al patrulea din civili. Despre cel de-al cincilea nu-mi mai aduc aminte. (Aici martora face o confuzie - explicabilă de altfel prin tensiunea momentului şi lipsa de pregătire militară elementară - Era vorba de o brigadă de intervenţie a Miliţiei (căşti albe) aşezată înaintea civilor (Securişti)... M-am apropiat şi le-am spus soldatilor : - Sînteţi şi voi ca şi noi ! Cum să trageţi ?

-Dă-mi mie arma ta să mă împuşc singură, să te scutesc pe tine sa fii un criminal... Un soldat a început sa plîngă... Am mers pîna la o familie de prieteni care locuiau în apropiere, de unde am adus pîine şi lumînări, pe care le-am împarţit. Am rămas cu o lumînare în mînă, cînd deodata o început “uruitul” strigatul mulţimii (simulatoarele de zgomot n.n). Aşa ceva nu mai auzisem decît la cutremur. Am facut doi-trei paşi din mijlocul şoselei înspre trotuar, şi deodată, o fata a căzut peste mine împuşcată. Din acest moment, absolut totul mi s-a întipărit in minte, chiar dacă am vazut amănuntele pentru o fracţiune de secundă. In timp ce tiram fata de subţiori spre trotuar, am văzut... primul camion militar, care s-a năpustit cu viteză în grupul de manifestanţi, virase uşor în direcţia trotuarului din dreapta. Acesta rupsese cordoanele soldatţlor şi pătrunsese în masa manifestanţilor. Sub roţile sale am văzut o jumatate de trup de soldat şi mai mulţi morţi. Al doilea camion militar făcuse aceiasi manevră criminală. Sub roţile celor două camioane, şi în urma lor, erau trupurile strivite ale manifestantilor amestecate cu ale soldaţilor... De pe bancheta din spate a primului camion, de pe primul loc, un soldat trăgea cu mitraliera (puşcă automată) în noi. L-am vazut bine (atenţie !) Avea puţin peste 30 de ani cu faţa smeadă şi ochii negri... (Era un vacarm de nedescris (n.n)... o persoană în haine civile, din (atenţie !) rîndurile manifestanţilor, în costum, alerga oblic, peste bulevard către sala Dalles, şi trăgea cu un pistol. Tinea mîna dreaptă către şoldul stîng, şi trăgea din alergare. Astfel de mărturii, sînt multe. Foarte multe dintre acestea au fost reluate cu lux de amănunte, în pagnile ziarelor. Dar dincolo de semnificatia lor de mărturii ale tragicelor evenimente petrecute in perioada 16-22 Decembrie 1989 şi în continuarea, ele pot şi trebuie să aibă rolul de probe certe, pertinente şi concludent în opera de stabilire a adevărului. Este cert că o astfel de operă, nu este uşor de înfăptuit. Dar ea trebuie înfaptuită cu orice preţ, pentru limpezirea conştiinţei acestui popor, atît de greu lovit nu numai în trupul, dar mai ales în sufletul său.

Cea mai edificatoare şcoală, care prin tragismele ei, confirmă ipoteza includerii perverse a Armatei în ac®ţiunile criminale săvîrşite în perioada 16-22 Decembrie, este legată de moartea mai mult decît suspectă a unui soldat de la U.M. 01185 - Timişoara.

Vă reamintiţi că printre mărturiile menţionate la începutul acestui capitol, cu privire la evenimentele de la Timişoara, am invocat declaraţia unui soldat, pe nume Nicolae Păun, din cadrul unităţii militare 01185. Era vorba de acel copil cinstit al Patriei, care se străduia să înfrunte împreună cu prietenul său, teama pe care le-o vîrîseră în suflet autorii masacrului săvîrşit lîngă Podul Decebal, în seara zilei de 17 Decembrie 1989. Au vrut să-i înfrunte pe asasini, în mod cinstit, bărbătesc, respectînd regulamentele militare. Ei se hotărîseră să întocmească un raport.... Nu ştiu dacă l-au, întocmit, dar iată rezultatul.

Citind ziarul “România liberă” din 19 mai 1990, am văzut pe prima pagină un articol intitulat “Din nou “Coletele” de la Timişoara”. Crezînd că este vorba despre noi cadavre dispărute şi descoperite ca atîtea altele din Timişoara, am început să citesc pregătit să aflu noi amănunte odioase ale acelor zile Dar încă de la primele rînduri am rămas consternat. In articol, se relata despre predarea sub formă de ...COLET a cadavrului unui soldat, familiei îndoliate. Citeam şi nu-mi venea să cred : Soldat Nicolae Păun de la U.M. 01185 Timişoara s-a sinucis prin împuşcare. Iată pe scurt, relatarea acestei tragedii, aşa cum este consemnată în ziar :

“Joi 17 mai ora 5,40 minute tatăl soldatului Nicolae Păun de la U.M. 01185 Timişoara - este trezit de soneria telefonului : “o persoană care s-a recomandat maiorul Serban (relatează acesta) a spus că fiul nostru s-a împuşcat şi că va reveni printr-un nou telefon, cu amănunte. Apoi a închis. Vă imaginaţi ce-am simţit. Maiorul nu m-a mai sunat şi atunci am luat eu legătura, după mai multe încercări, cu unitatea militară. Ofiţerul de serviciu mi-a spus să stau liniştit (!?) că trupul fiului meu, va fi adus mîine... La insistenţele mele, a mai făcut precizarea “a fost împuşcat”, neoferindu-mi nici un amănunt în plus. Si azi dimineaţă, l-au adus cu maşina mortuară şase militari, un căpitan şi doi civili. Au adus în casă trupul fiului meu....Am căutat să vorbesc cu ei, să-i întreb despre modul în care a murit băiatul nostru, dar căpitanul mii-a răspuns “- Ne grăbim, mai avem de dus un colet.

E la gară”. Ceva din tonul şi înfăţişarea însoţitorilor - instinctul, sugerează părinţii - i-a făcut să creadă că nu era vorba de un colet obişnuit, ci tot de un mort. au revenit cu întrebări referitoare numai la fiul lor. Căpitanul le-a vorbit totuşi de două scrisori - unaa neexpediată de militarul decedat către fratele său, militar şi el, dar în altă parte a ţării - alta primită de tînărul mort, de la fratele mai mic. el copil cinstit al Patriei, care se străduia

şoara!??” Cel mai bine este să vă duceţi dumneavostră acolo. Aste este. Asta ste. Asta este situaţia, - a adăugat căpitanul. A doua parte a relatării, este stupefiantă. Tatăl soldatului decedat, informează cuprins de indignare, că singurele acte şi documente înaintate părinţilor, sînt o adeverinţă de inhumare, un certificat de îmbălsămare şi un certificat de deces, în care nu este menţionată clar cauza decesului.

Pe certificatul de îmbălsămare, singurul indiciu ce privire la deces este menţiunea “plagă împuşcată” sau “plagă produsă prin împuşcare”. De asemenea, nici adeverinţa (autorizaţia n.n.) de inhumare, depusă la Cimitirul Domneşti, nu aduce nimic nou. Un fapt este cert. Bietul părinte constată că fiul său plecat de acasă pentru a-şi satisface stagiul militar şi este redat familiei mort, împuşcat în cap. El este îndreptăţit să pună întrebări, care să-i arate cauza reală a acestui deznodămînt tragic. In trebările sale, fireşti şi omaneşti, în orice împrejurare, apar infinit mai justificate, atunci cînd constată cu proprii săi ochin echimozele ciudate de pe mîinile fiului lor, care prin forma şi poziţia lor, nu exclud posibilitatea ca ele să fie urmarea unor torturi la care tînărul soldat a fost supus cu puţin înainte de deces. Un element semnificativ, bine reţinut de redactorul articolului, îl reprezintă lipsa oricăror urme de pulbere arsă din jurul orificiului de pătrundere a proiectilului. Acesta este într-adevăr un element esenţial, avut în vedere în toate cazurile în care se prezumă sinuciderea prin împuşcare. Dacă şi informaţiile pe care am încercat să le obţin, sînt certe şi dacă într-adevăr plaga mortală a produs pe partea stîngă a capului, iar, tînărul soldat nu a fost stîngaci, atunci, în mod sigur, nu este vorba de o sinucidere, ci de o nouă crimă, dintre cele mai odioase.

Această prezumţie, este întărită şi de late date, care au însoţit acest caz. Òi nu dintre cele mai ste, care au însoţit acest caz. Simple. Nu putem să nu ne întrebăm, oare de ce a fost tergiversată acţiunea de predare a cadavrului către familie? Avea oare cineva vreun interes, ca trupul neînsufleţit al tînărului soldat, să fie predat familiei într-o stare avansată de descompunere, pentru a nu se mai putea identifica echimozele de la mîini? De ce oare, comandanţii Unităţii Militare 01185 Timoiii Unităţii Militare 01185 Timişoara, au refuzat să facă orice fel de precizări, cu privire la acest!

Cînd în speţă este vorba de moartea mai mult decît ssuspectă a unui soldat care a servit cauza Revoluţiei, problema nu mai este doar a Armateu ci a întregii naţiunii, care are dreptul să ştie ce se inpre are dreptul să ştie ce se întîmplă cu fiii ei. De ce atîta secret, într-o ţară în care noii guvernanţi pretind că vor să instaureze o democraţie autentică? Oare, moartea soldatului Nicolae Păun şi a colegului său, nu se datorează, acelui “raport” cu privire la evenimentele din 17 Decembrie 1989, pe care cei doi soldaţi, voiau să-l înainteze Comandantului Unităţii Mlitare 0185 - Timişoara? Cam multe într”ebări, la care o eventuală anchetă, ar trebui să răspundă. Binenţeles, cu condiţia ca o astfel de anchetă să se facă. Si mai ales să fie obiectivă.L Avînd în vedere datele pe care la deţinem, ne îndoim ca o astfel de anchetă va avea loc.. Si mai ales să fie obiectivă.

xxx

Dacă ne-am imagina că ptroblemele menţionate în prezentul capitol, ar fi depuse pe masa unui tribunal, investit să judece şi să stabilească rolul şi locul A1rmatei în perioada 16-22 Decembrie 1989, fără îndoială că am pleca de la depoziţia ex-generalului Macri Emil, făcută în faţa Tribunalului Militar din Timişoara “... au tras provocatorii şi nu ca să se înăbuşe Revoluţia, ci ca să exacerbeze ura poporului împotriva tiranilor”. Presupunerea acestuia, se confirmă cu depoziţiile celorlalţi martori oculari, doar în parte. Elementele comune care se evidenţiază în depoziţiile tuturor martorilor, sînt relevante!

- Este cert că în perioada 16-22 Decembrie 1989,Armata a fost scoasă din cazărmi şi introdusă în dispozitive de luptă, îndreptate împotriva manifestanţiloreptate împotriva insurgenţilor.

- Barajele, sau dispozitivele de luptă, au fost organizate în aşa fel, încît, forţele Armatei, să fie încadrate de celelalte forţe aparţinînd Miliţiei şi Securităţii.

- In majoritatea depoziţiilor, se fac precizări cu privire la disimularea în rîndurile efe cfectivelor de militari ai Armatei, a unor indivizi străini, îmbrăcaţi în acelaşi tip de uniformă, care au executat foc în plin împotriva manifestanţilor, în timp ce soldaţii Armatei, executau foc de avertizare.

- Se distinge o preocupare constantă a celor care au regizat misiunile Armatei, de a crea şi întreţine un sentiment de avertizare a populaţiei faţă de trupele Armatei. Aparent, peste tot în ţară, trupele Armatei sînt primele care intră în contact cu masele de manifestanţi şi deschid foc asupra lor. Dar de fiecare dată, sînt semnalaţi în preajma formaţiunilor militare ale Armatei, indivizi aparţinînd Securităţii, care dirijează din umbră operaţiunile.

- Incă de la început, sînt semnalate victime în rîndul formaţiunilor de soldaţi ai Armatei, ca urmare a contactului acestora cu masele de manifestanţi, dar niciodată, astfel de victime nu sînt înregistrate în rîndurile forţelor aparţinînd Miliţiei şi Securităţii. Scopul evident, este acela de a crea şi întreţine un sentiment de adversitate reciprocă, între trupele Armatei şi masele de insurgenţi. In sprijinul acestei concluzii, vine şi semnalarea constantă a unor grupuri desprinse din rîndurile manifestanţilor, care executau acte de violenţă făţişă care să oblige formaţiunile Armatei, la ripostă. Aceste grupuri sfidează caracterul general non-violent al manifestanţilor.

- Este certă complicitatea unor generali şi ofiţeri ai Armatei în punerea în aplicare şi executare a unor planuri întocmite în comun cu generali şi ofiţeri ai Securităţii şi Miliţiei.

- Este certă concluzia că militari ai Armatei, au tras în mod efectiv asupra manifestanţilor, provocînd victime.

Intrerpretînd aceste elemente, se poate trage concluzia că Armata a fost atrasă în evenimentele desfăşurate în perioada 16-22 Decembrie 1989, în scopul exclusiv de a fi folosită ca paravan, pentru acţiunile regizate şi executate de Securitate şi Miliţie. La adăpostul numărului mare de forţe ale Armatei, au acţionat în primul rînd, forţele Securităţii, ajutate de cele ale Miliţiei. Pentru că cele două instituţii ale represiunii, erau de mult stigmate de popor, s-a urmărit ca şi Armata să beneficiieze de acelaşi statut. In acest mod, s-a creat o stare de confuzie generală, în care şi Armata a fost învinuită, deopotrivă cu Securitatea şi Miliţia, de atrocităţile comise. Implicarea Armatei în acţiunile aparente de înăbuşire a insurecţiei, a mai fost necesară şi pentru a împiedica de la început o uniune a forţelor Armatei cu cele a revoluţionarilor, îndreptate împotriva Securităţii şi Miliţiei.

Intr-o astfel de situaţie, nu ar mai fi fost posibil ca poporul să accepte ideea continuării revoluţiei în comun, după data de 22 Decembrie 1989. Iar o astfel de ipoteză, ar fi însemnat înlăturarea definitivă din viaţa publică a ţării, chiar în urma unui război civil a tuturor celor care au contribuit la menţinerea şi întărirea tiraniei comuniste. Pe de altă parte, implicarea Armatei, în crimele săvîrşite în această perioadă, a creat premizele retablirii în viitor a acesteia, alături de Miliţie, ca aparat poliţienesc, care apreluat de drept, sarcina identificării criminalilor. Numai astfel a fost posibilă păstrarea aproape intactă a celor mai importante formaţiuni ale Òecurităţii, care la adăpostul Miliţiei (transformată doar ca denumire în Poliţie) şi Armatei, continuă să menţină sub control centrele vitale ale puterii statului şi să impună noua formă de guvernare.

Binenţeles că pentru a atinge acest obiectiv, Òecuritatea trebuia să dispară formal ca instituţie de sine stătătoare, în cadrul sistemului organelor statului, şi să renască sub alte forme, de acoperire în cadrul Poliţiei şi a Armmatei. Iar această metamorfoză, nu ar fi fost posibilă, dacă ea, Securitatea, nu ar fi dispus de o vastă reţea de complici în rîndurile Armatei, inclusiv din rîndul unor generali aflaţi la comanda acesteia.

După data de 22 Decembrie 1989, Armata a fost lăsată să revină la funcţiile sale fireşti, şi a fost angajată în lupta împotriva aşa-zişilor “terorişti”, care, aşa cum s-a pretins oficial, erau slujbaşi fanatici ai tiranilor Ceauşescu. In această luptă, Armata a plătit cu viaţa mmultor soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai săi, şi s-a aperat că în acest mod, va fi restabilit prestigiul său în faţa poporului. Dar nu a fost aşa. Poporul nu putea uita, că cea mai iubită instituţie a sa a fost pînă nu de mult, de partea celor care au tras în popor. Datorită acestei situaţii, s-a declanşat în perioada 10-15 februarie 1990, o vastă acţiune de stabilire a ADEVARULUI? în legătură cu rolul şi locul Armatei în evenimentele din 16-22 Decembrie 1989. Un comitet de iniţiativă, format din ofiţeri, subofiţerişi maiştri militari, apar<ţinînd unor unităţi ale Armatei angajată în evenimentele din 16-22 Decembrie 1989, au lansat un “Apel” prin care se cerea Guvernului Provizoriu, întreprinderea unor acţiuni care să restabilească onoarea Armatei, greu compromisă în acele zile. Acest apel, a fost saluat cu entuziasm de opinia publică din ţară.

In ziua de 12.II.1990, în Piaţa Victoriei din Bucureşti, s-au strîns peste 2000 de ofiţeri şi subofiţeri, reprezentanţi ai Garnizoanei militare din Timişoara, ai Aviaţiei militare şi ai Acadamiei militare tehnice. Ei au dat publicităţii unn comunicat, prin care au făcut cunoscut opiniei publice, că au ales această formă de protest deoarece reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale au refuzat să procedeze la analizarea şi punerea î~aplicare a reformelor menţionate în Apelul- lansat ca platformă- program a Grupului de iniţiativă pentru democratizarea Armatei. S-a mai menţionat în Comunicat, că reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale, au procedat la presoiuni şi ameninţări asupra delegaţilor, în scopul de a împiedica această iniţiativă de enormă importanţă naţională.

Printre punctele cele mai importante, cuprinse în platforma-program a Grupului de iniţiativă, se evidenţiază în mod deosebit cele referitoare la :

- Inlăturarea din funcţia de Ministru al Apărării Naţionale a Generalului-colonel - Nicolae Militaru, precum şi a tuturor Generalilor care fiind trecuţi în rezervă de mulţi ani, au fost reactivaţi după Revoluţie (22 Decembrie 1989);

- Numirea provizorie în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale a unei personalităţi din viaţa civică, care să supravegheze procesul de curăţire şi democratizare a Armatei;

- îndepărtarea urgentă din funcţia de Ministru de Interne şi trimiterea în judecata Tribunalului Militar a Generalului Colonel Mihai Chitac, pentru a răspunde a faţa justiţiei, pentru acţiunile sale întreprinse împotriva revoluţionarilor din Timişoara, în perioada 17-21 Decembrie 1989;

- Contituirea unei Comisii Guvernamentale, care să ancheteze şi să trimită în judecata Tribunalului Militar, pe toţi Generalii şi ofiţerii compromişi, prin acţiunile îndreptate împotriva poporului în zilele insurecţiei;

Luarea unor măsuri concrete, cu privire la depolitizarea Armatei, şi îndepărtarea din cadrele active, a ofiţerilor, indiferent de grad, care au îndeplinit funcţii politice;

- Indepărtarea din cadrul Armatei, a tutror ofiţerilor şi subofiţerilor proveniţi din rIndul Securităţii, care au fost preluaţi în baza decretului-lege nr.4/1990 (după desfiinţarea D.S.S.) sau care au fost “plantaţi” în timpul regimului comunist.

Intr-adevăr, trebuie să recunoaştem, că reformele preconizate în Apel, erau de natură să conducă la o restabilire a poziţiei ocupate de Armată în conştiinţa poporului. Dar nici Guvernul Provizoriu, nici Preşedintele F.S.N.-ului, Ion Iliescu, nu au acceptat decît foarte greu, un dialog cu reprezentanţii Armatei. Intîi, au susţinut că numărul lor mic,(cca. 2000) nu era reprezentativ pentru întreaga Armată, dar văzînd că înfiecare zi, la Platforma-program menţionată, aderă din ce în ce mai multe Unităţi Militare din Tară, care îşi trimit reprezentanţii printre menifestanţii militari din Piaţa Victoriei, au acceptat în cele din urmă un dialog. Dar aşa cum s-a dovedit, acest dialog care a avut loc după multe tergiversări, nèuloc după multe tergiversări, nu a fost decît o nouă manevră de sabotare a iniţiateivei luate de acei adevăraţi reprezentanţi ai Armatei. De aceea, au apărut printre manifestanţii din Piaţa Victoriei (poate cea mai opriginală Democraţie de protest) şi reprezentanţi ai Marinei Militare, ai Unităţilor de Artilerie, Infanterie şi Mecanizate. Lor li s-au adăugat şi reprezentanţii şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri. Este de la sine înţeles că reprezentanţii Armatei, angajaţi în această acţiune, au fost sprijiniţi cu entuziasm de cetăţenii Bucureştiului, şi în special de studenţi, care au înţeles exact semnificaţia şi importanţa istorică a acestui Apel.

Mii şi mii de civili au stat zile şi nopţi în Piaţa Victoriei alături de militari, exprimîndu-şi dezacordul faţă de poziţia refractară adoptată de Noii Guvernanţi cu privire la această iniţiativă. Am participat nemijlocit la manifestaţiile din acele zile. Am discutat, şi m-am împrietanit cu mulţi ofiţeri şi subofiţeri. I-am întrebat de ce doresc înlăturarea Generalului Nicolae Militaru, din funcţia de Ministru al Artmatei, şi mi-au răspuns, că nici o Armată, nu poate avea în fruntea sa un General, despre care se ştie în mod cert, că de mulţi ani este în slujbe unei puteri străine. Mi-au mai spus, că ei deţin probe, pe care doresc să le prezinte ţării şi Preşedintelui Ion Iliescu, din care rezultă fără echivoc, că Ministrul Apărării Naţionale, Generalul N. Militaru, este de mulţi ani în slujba U.R.S.S.

I-am întrebat de ce doresc înlăturarea Generalului M. Chiţac din funcţia de Ministru de Interne, şi mi-au răspuns că deţin probe certe (mărturii, acte, înregistrări video) din care rezultă că acest General a fost unul din organizatorii şi participanţii cei mai activi, la masacrele săvîrşite la Timişoara în zilele insurecţiei. Ei şi-au exprimat convingerea că locul acestui General este în boxa acuzaţilor, alături de marii criminali ai partidului comunist, nu în fruntea ministerului Ministerului de Interne post-insurecţional. De altfel, opinia publică, a fost informată prin mijloacele mass-media, despre scandalul produs la Televiziunea Română, în legătură cu dispariţia în condiţii deosebit de suspecte, a unor casete video, şi a altor probe, care atestau grava învinuire formulată la adresa acestui General, în prezent Ministru de Interne.

Am discutat cu ei, despre alţi Generali şi ofiţeri, despre care sînt probe certe că atît în zilele revoluţiei, cît şi după fuga tiranilor, (dar înainte ca aceştia să fie prinşi) au acţionat împotriva poporului, provocînd victime.

Toţi erau indignaţi şi îngrijoraţi, de acţiunea de infestare şi compromitere gravă a Armatei, prein preluarea ofiţerilor de Securitate în scopul evident de a-i sustrage judecăţii poporului pentru crimele comise. Aceşti bravi ostaşi voiau să impună Guvernului Provizoriu măsuri care să determine, restabilirea onoarei, pătate grav prin atragerea Armatei în acţiunile criminale întreprinse împotriva poporului. Dar, timp de 3 zile şi 3 nopţi în care au fost lăsaţi să aştepte, în Piaţa Victoriei s-au făcut tot felul de presiuni, sicane şi diversiuni ca să-i descurajeze.

Pe data de 14.II.1990, delegaţii manifestanţilor militari, au dat publicităţii un alo doilea Comunicat, î~care au arătat opiniei publice, tot ceea ce s-a întraprins în acest scop. In cele din urmă, ei au fost primiţi de Primul Ministru - Petre Roman. Acesta, în numele Guvernului Provizoriu, a promis multe, dar nu a făcut nimic. A promis formarea unei Comisii Guvernamentale obiective, care să analizeze probele prezentate de reprezentnţii Armatei cu privire la învinuirile grave, aduse unor Generali şi ofiţeri (printre care şi actualul Ministru al Apărării Naţionale - General-col. Atanasie Stănculescu), dar nici pînă azi nu se ştie, dacă a funcţionat vreodată o astfel de comisie şi la ce concluzii a ajuns. In cele dinurmă, acel grup entuziast care a iniţiat Apelul atît de important pentru redresarea Armatei,s-a destrămat.

Noul Ministru al Apărării Naţionale, a promis şi el reforme în acelaş scop, dar nimeni nu s-a mai mirat că ele nu au fost înfăptuite. Domnia sa este unul dintre cei care trebuie să dea socoteală în faţa poporului, pentru multe învinuiri deosebit de grave. Deocamdată, singura noutate certă în legătură cu Armata, este dotarea masivă a acesteia, cu echipament şi tehnică de luptă ultramodernă, inclusiv avioane de război, de provenienţă sovietică. Poporul român, alungind tirania, nu şi-a dorit în nici un caz să se pregătească de război. De aceea este justificat sentimentul de îngrijorare pe care-l manifestă. El nu poate uita, că şi după cel de-al doilea război mondial, Armata Română a fost reechipată şi dotată nu numai cu armament şi tehnică de luptă de provenienţă, mai ales cu acei tehnicieni (consilieri) care au reinstituit-o. Dintre ei, mulţi erau ai N.K.V.D.-ului (K.G.B.) şi au reuşit ş.D.-ului (K.G.B.) şi au reuşit să o reinstruiască î~aşa fel încît ea să poată fi aservită oricînd regimului comunist.

Acum este de nororietate publică prezenţa masivă înnRomânia a unui număr nepermis de mare de “consilieri militari” ai U.R.S.S., care de aproape 2 luni, se ocupă mai mult de politică şi de alegerile în România, decît de instruirea tehnică a trupelor. Si mulţi se întreabă de ce, acum cînd ţara are nevoie mai mult ca oricînd de linişte şi pace, noii guvernanţi se pregătesc de război. Un lucru este clar. Cu Armata se încercă o repetare a istoriei anilor 1945-1960. Dacă se va reuşi sau nu, asta rămîne de văzut. Aşa cum s-a dovedit încă de la primele momente, şi mai ales după data de 22 Decembrie, naţiunea română, mai are încă mulţi fii credincioşi ideii că Armata reprezintă braţul înarmat al poporului şi nu un instrument la dispoziţia guvernanţilor.

Faptul că la comanda Armatei, au fost şi sînt încă Generali vînduţi unor interese străine spiritului poporului român, este doar unl din moştenirile grave rămase de pe urma tiraniei comuniste>. De aceea, în istoria evenimentelor tragice, petrecute în timpul Revoluţiei, Armata nu trebuie situată pe acelaşi plan cu Securitatea şi Miliţia. Nu trebuie confundată întraga Armată, cu acei Generali şi ofiţeri, trădători ai cauzei Revoluţiei, care au acceptat, au înlesnit şi au favorizat acţiunea de compromitere a sa, în ochii poporului. Aşa cum am relatat mai sus, ex-Generalul Macri Emil a avut dreptate doar în parte. In popor, au tras provocatorii. Dar numai pentru a exacerba ura poporului împotriva tiraniilor Ceauşescu, ci mai ales pentru a capta şi deturna sensurile reale ale Revoluţiei.

Direcţia de informaţii a Armatei (D.I.A.)

ă - Seful serv. 150 din D. V - care se ocupa de “nemulţumiţi”. Se pare că î~serviciul său au fost incluşi şi cel puţin o parte din ofiţerii “specialişti” ai Serviciului Execuţii, deoarece mulţi dintre cei capturaţi în postura de ... terorişti, au declarat încă din primele momente că sînt ofiţeri ai serv. 150 din Direcţia a V-a. Aceste declaraţii le-au salvat vieţile. Au fost preluaţi urgent din mîinile insurgenţilor de reprezentanţi ai Armatei, pentru ca, încă de la începutul lunii ianuarie să apară printre cei care apărau F.S.N.-ul (vezi foto 1, 2, 3, 4, 5).

Cunoscut ca unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai Colonelului Buhuci, maiorul Ciucă este unul din personajele cele mai apărate de orice fel de indiscreţii.

Pînă la data izbucnirii insurecţiei, era văzut intrînd foarte des în sediul I.M.B. (Inspecţia Miliţiei Bucureşti) îmbrăcat în uniformă de ... miliţian, unde mergea la faimosul etaj 6. Fie că era îmbrăcat civil, fie că era în uniformă de miliţian, cei care l-au cunoscut (foşti lucrători ai Securităţii şi Miliţiei), îi fac acelaş portret : “ vîrsta 45-47 ani, brunet, început de chelie, ten măsliniu, talie 1.68-1.70, ochi căprui, puţin bulbucaţi, buze subţiri, mers în permanenţă grăbit (mers iute) temperament coleric, elevat (vorbeşte frumos) consumă mult alcool, predilecţie pentru costume de culoare închisă (de regulă maro)”.

In timpul evenimentelor din Decembrie a fost prezent în fruntea oamenilor săi atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, însoţit de unul din subalternii săi preferaţi Locotenentul-major Prejmereanu.

Acesta din urmă (35-36 de ani, talie 1.80, brunet, frunte înaltă, ochi albaştri, nas mic, voinic cu burtă proeminentă - originar din comuna Bolintin-Vale - de lîngă Bucureşti) a fost capturat ca ... terorist în ziua de 24 Decembrie 1989 şi şi-a declinat apartenenţa la Serv. 150 al D. V. Pus în libertate a fost recunoscut de insurgenţii care l-au capturat, printre cei care ... păzeau clădirea Consiliuèlui de Miniştri.

Supravegheat în mod discret, acest fost ... terorist a ajutat fără să vrea la stabilirea unui fapt de necontestat : Intregul serviciu 150 a continuat să funcţioneze încă din luna ianuarie 1990 în clădirea I.M.B., pentru ca după circa 3 săptămîni, pentru ... conspirativitate să se mute în ... clădirea fostei Securităţi a Municipiului Bucureşti de pe strada Euforie. Aici au fost văzuţi adunîndu-se confidenţial în fruntre cu şeful lor Maiorul Ciucă.

Intr-o seară de la începutul lunii februarie 1990, maiorul Ciucă a fost văzut ieşind din ace aclădire împreună cu şeful său ... Colonelul Buhuci.

In luna martie 1990, maiorul Ciucă este văzut frecvent în sala Parlamentului, în timpul şedinţelor C.P.U.N.-ului, uneori chiar în postura de... consilier al Ministrului Apărării Naţionale - Generalul V.A. Stănculescu (vezi foto).

- Maiorul Puică - Seful serv. cadre D. V era indispensabil pentru conspiratori. Avînd în mînă toate datele privind cele mai importante personaje ale Statului, precum şi a celoçr avute în vedere pentru a fi promovate, era cel mai îmbrăcat pentru selmecţionarea viitorilor exponenţi, care aşezaţi pe scaunele puterii trebuiau să acopere acţiunile Conspiraţiei.

Conform descrierii făcute de cei care l-au cunoscut (“vîrsta 40-45 ani, talie 1.78-1.80, corpolent, mers legănat, păr şaten deschis spre blond, frunte bombată, ochi albaştri, nas drept, pomeţii obrajilor lăsaţi, bărbie mică, predilecţie pentru îmbrăcăminte de culoare deschisă”) nu a fost greu de remarcat în ziua de 28 Ianuarie 1990, în incinta clădirii Consiliului de Miniştri.

Se afla printre cei care se agitau să grăbească venirea “contramanifestaţiei” din Banu Manta condusă de Dan Iosif.

Este de remarcat că imediat ce “muncitorii” mobilizaţi i~Piaţa “Banu Manta” au început acţiunea de spuilberare a studenţilor şi a celorlalţi manifestanţi Dan Iosif, însoţit de ... doi colegi au pătruns în sala uinde ne găseam toţi şi s-au îndreptat direct spre Maiorul Puică, raportîndu-i că şi-a îndeplinit misiunea.

Serviciul condus de Maiorul Puică, era considerat deosebit de secret chiar şi pentru ofiţerii de Securitate cu grade înalte. El avea în componenţa sa toate mijloacele tehnice şi umane necesare unei evidenţe şi unei supravegheri permanente a celor mai importante personaje din cadrul D.S.S., C.C. al P.C., şi Guvern.

De asemenea, avea acces nestingherit la toate sursele de informaţii secrete ale Securităţii, Miliţiei şi Armatei.

Este sigur că Maiorul Puică a făcut parte de la început din Conspiraţie, deoarece serviciul său era singurul care i-ar fi putut demasca chiar şi pe cei din Direcţia a V-a.

A fost văzut des în faţa Parlamentului în timpul lucrărilor C.P.U.N.-ului, şi a participat la aproape toate manifestaţiile anti-F.S.N. ca ... observator.

Era considerat un fanatic susţinător al lui Ceauşescu. Fără îndoială, că atunci cînd Maiorul Puică se afl [ ... teroriştix≈yşH|ËÉ5Ñ5a] într-un loc, subalternii săi care nu au fost puţini la număr (ca de altfel şi în celelalte Servicii de D.V) nu se aflau prea departe. Este extrem de greu de aflat unde se află el în prezent.

- General V.A. Stănculescu - participant nemijlocit la evenimente încă din momentul declanşării acestora la Timişoara, principalul său rol a fost că împreună cu alţi Generali (Gen. Chiţac) să asigure implicarea Armatei şi compromiterea acesteia. Participă activ la toate acţiunile declanş izbucnirii insă

Țate de Conspiraţie, făcînd parte din Comandamentul central al acesteia.

Este considerat “arma secretă” a Conspiraţiei, de aceea este necesară analiza acestui personaj într-un capitol separat

- Amiralul Dinu - Seful D.I.A. (Direcţia de Informaţii a Armatei). - este singurul şef al unui Serviciu Secret al vechiului regim care nu a fost arestat de noile autorităţi.

Mai mult, în jurul acestui personaj s-a păstrat o tăcere deplină (ca şi în cazul Colonelului Buhuci).

Deci se ştia că a făcut parte din grupul celor 4 aşi care au coordonat traficul ilicit de arme şi droguri (Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, V.A. Stănculescu) şi noile autorităţi s-au străduit să uite cu orice preţ că el există.

Se spune că acea aripă a D.I.A., implicată profund în spionajul militar şi contrabandă, a fost coordonată nemijlocit de Amiralul Dinu în realizarea acţiunilor ordonate de Comandamentul Conspiraţiei din care a făcut şi el parte. A sacrificat cu bună ştiinţă aripa D.I.A. care se ocupa cu “spionajul militar” şi a făcut principala rf” şi a făcut principala forţă care a înăbuşit orice tentativă de a se face lumină în jurul asasinării celor 43 ofiţeri D.I.A., la ţimişoara.

In prezent Amiralul Dinu se află tot în fruntea D.I.A., în cadrul căreia s-au refugiat cele mai importante Servicii ale Securităţii.

Activitatea Amiralului Dinu, a fost şi este strîns legată de cea a Colonelului Buhuci şi a Colonelului Ardeleanu, a Colonelului Marinescu şi a Generalului V.A. Stănculescu, împreună cu care au hotărît principalele acţiuni ale Conspiratorilor. Ei sînt consideraţi eminenţele cenuşii ale Conspiraţiei.

- Generalul Nicolae Militaru - vechi agent al K.G.B.-ului, a fost principala legătură dintre Conspiratori şi exponenţii care au fost aşezaţi în fotoliile puterii imediat după fuga lui Ceauşescu. Este reactivat încă din data de 22 Decembrie şi preia comanda Armatei, asigurînd manipularea acesteia în conformitate cu ordinele date de comandamentul conspiratorilor. Este principalul vinovat de asasinarea sutelor sau poate miilor de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei, care au fost trimişi la moarte în mod deliberat, pentru crearea şi menţinerea acelei imagini false care trebuia să convingă pe insurgenţi că noua putere constituită duce lupte grele, cu mari pierderi împotriva unor forţe rebele, loaiate tiranilor Ceauşescu. De altfel, însuşi Generalul Militaru, întrebat cîţi morţi au fost în evenimentele din decembrie răspunde : “peste 12.000”. Intrebat în cadrul aceluiaş interviu “de ce au fost necesari atît de mulţi”, răspunde cu un cinism greu de imaginat : “altfel se legitimează o revoluţie cu 12.000 de morţi decît cu două sute”.

Importanţa sa în cadrul Conspiraţiei creşte în cursul lunii ianuarie 1990, cînd în calitate de Ministru al Armatei, înlesneşte începerea rapidă a unui program de “modernizare a Armatei Române” sub îndrumarea ... Armatei Roşii.

Este acelaş procedeu utilizat în 1946-1948. La începutul lunii februarie 1990, Kremlinul dotează Armata Română cu avioane şi alte tehnologii şi echipamente de război şi cu această ocazie pătrund în unităţile militare româneşti, sute de agenţi ai K.G.B.-ului sub denumirea de instructori. Aşa cum povesteau militarii participanţi la manifestaţia din 12-15 februarie 1990, acei “instructori” erau mai preocupaţi de ... “alegerile” care se apropiau, decît de instruirea ofiţerilor români.

Numai că, o bună parte din cadrele Armatei sesizează “trădarea” Generalului Militaru şi a altor generali reactivaţi în acelaş scop şi organizează acea manifestaţie de protest “unică” în istoria României, prin care cer cu insistenţă înlăturarea Generalului Militaru şi a celorlalţi generali şi ofiţeri despre care se ştia în mod sigur că sînt vînduţi Moscovei.

Sub presiunea manifestanţilor acei generali în frunte cu Nicolea Militaru sînt trecuţi în rezervă, dar este numit în fruntea Armatei Gen. V.A. Stănculescu, deşi nu a fost dorit de protestatari.

In aceste condiţii, agenţii Kremlinului au putut rămîne pe loc şi să-şi continuie liniştiţi acţiunile începute.

- Virgil Măgureanu - alias Imre Astalosz - este un vechi ofiţer de Securitate care a activat ca agent al D.I.E..

Se ştie acum că de mult timp se află în Serviciul K.G.B.-ului, şi se presupune că a fost recrutat prin intermediul mediilor ungare. Asta ar justifica legăturile sale cu ... Laszlo Tökes.

A făcut parte din rîndurile acelor agenţi ai D.I.E., înlăturaţi de Ceauşescu pentru că ar fi fost prea fidel celor de la Kremlin.

Face parte din Conspiraţie, dar i se rezervă rolul de ... exponent. Este scos în faţă, implicat în procesul prin care au fost asasinaţi cei doi Ceauşescu, şi pus să se ocupe de o serie de acţiuni care atrag atenţia asupra sa (mobilizarea minerilor, evenimentele de la Tîrgu-Mureş, etc.).

Este însărcinat ca împreună cu Mihai Caraman (fost şef al Staţiei de Sppionaj din Franţa) şi Nicolae Stan (fost şef al D.V) reactivaţi după 22 Decembrie 1989, să pună bazele S.R.I.-ului (Serviciul Român de Informaţii).

Rolul acestora este de a atrage atenţia şi de a crea şi menţine impresia generală că S.R.I.-ul ascunde de fapt vechile Servicii Secrete ale Securităţii.

Acest S.R.I., este o nouă diversiune a Conspiraţiei. Intr-adevăr, ea acoperă o parte a Securtităţii, dar numai acele Servicii care şi în trecut au avut sarcina de a supraveghea pe cetăţenii români. In plus, S.R.I.-ul are sarcina de a supraveghea partidele politice, grupările de opoziţie şi persoanele care pot prezenta un pericol pentru planurile Conspiraţiei.

De asemenea S.R.I.-ul are la dispoziţie vechile mijloace cu care să poată manipula diferite medii, precum şi vechile reţele constituite în mari colectivităţi.

Beneficiază de o parte a D.G.T.O. (calculatoare, specialişti) cu care a putut recostitui o parte din centrele de ascultare şi interceptare a convorbirilor şi a corespondenţei.

De asemenea, sînt repuse pe picioare o parte a serviciilor care să dirijeze agenţii informatori şi agenţii de influenţă, precum şi activităţile de dezinformare şi de răspîndire a zvonurilor.

Tot prin intermediul S.R.I., sînt reorganizate o parte a serviciilor de pază şi gardă afectate noilor exponenţi ai puterii (Iliescu-Roman).

Pe scurt, în cadrul S.R.I. se regăsesc o parte a vechiilor servicii secrete care au constituit poliţia politică prin care regimul Ceauşescu a supravegheat viaţa internă a României (o parte din Direcţia a I-a, toată Direcţia a III-a, o parte din Direcţia a V-a, o parte din D.G.T.O.).

Celelalte Servicii Secrete afectate activităţii de spionaj şi contraspionaj se regăsesc în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, sub aripa Generalului V.A. Stănculescu.

Deoarece efectivele şi dotările tehnice ale acestor servicii nu au fost incluse în componenţa unor unităţi militare (De ex. D.G.T.O. - la unităţi de transmisiuni) se pare că ele au înărit formaţiunile D.I.A., comandate de Amiralul Dinu.

Este deosebit de important de remarcat, reactivarea masivă a unor vechi agenţi ai Serviciilor Secrete ale vechiului regim, îndepărtaţi de Ceauşescu ca urmare a legăturilor acestora cu Serviciile K.G.B.-ului.

- Reprezentanţii Nomenclaturii P.C. de tipul Ion Iliescu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu - cunoscuţi ca vechi colaboratori ai Moscovei, au aderat la Conspiraţie cu sarcina de a prelua şi implementa în România noua doctrină comunistă emanată de Kremlin.

Aceasta era de fapt singura lor şansă de a-şi recîştiga privilegiile pierdute în timpul lui Ceauşescu.

Alţi reprezentanţi ai Nomenclaturii de tipul Alexandru Bîrlădeanu, au aderat la Conspiraţie, pentru a-şi menţine privilegiile.

Ei au mobilizat cea mai mare parte a Nomenclaturii P.C. pentru a sprijini acţiunile Conspiraţiei în scopul de a menţine vechea formăç de guvernare sub marca neocomunismului.

Pentru aceleaş motive sau din oportunism aderă la acţiunea de sprijinire a exponenţilor Conspiraţiei, reprezentanţi ai Armatei, ai Miliţiei, ai Procuraturii şi Justiţiei.

*

* *

Deci, Conspiraţia, grefată pe structura Direcţiei a V-a din D.S.S., are un nucleu iniţial, format din serviciile acesteia în frunte cu comandanţii lor, o parte a D.I.A. şi un număr important de foşti agenţi ai Securităţii şi ai D.I.A., îlăturaţi de Ceauşescu după 1984. Din acest nucleu mai fac parte şi cîţiva lideri ai Armatei adînc implicaţi în activitatea Serviciilor Secrete ceauşiste.

In perioada 16-22 Decembrie 1989, acest nucleu declanşează, coordonează şi execută suita de acţiuni care să asigure transferul de putere pe calea unei revolte generale îndreptate exclusiv împotriva celor doi Ceauşescu.

Datorită transformării revoluţiei în insurecţie, nucleul iniţial al Conspiraţiei cooptează o parte a cadrelor fostei Nomenclaturi a P.C. şi a celorlalte instituţii de bază ale regimului comunist pe care la menţine în cadrul aceloraş prerogative ca şi în trecut.

După 22 Decembrie, cercul Conspiraţiei se lărgeşte considerabil. Sînt cooptaţi cea mai mare parte a cedrelor fostei Nomenclaturi P.C., care acceptă planurile Conspiraţiei ca fiind singura lor şansă de supravieţuire.

Datorită faptului că în instituţiile de bază ale vechiului regim (Ministerul de Interne, Armata, Procuratura şi Justiţia) s-au produs fisuri serioase în timpul insurecţiei. (In mods deosebit în Armată, Procuratură şi Justioţie) nu pot fi cooptate în cadrul Conspiraţiei decît acele cadre care şi în trecut au fost colaboratori apropiaţi ai vechiului regIM.

Conspiraţia, avînd structurile completate în modul arătat mai sus, îşi desfăşoară acţiunile în cadrul a două etape mari :

- 22-28 Decembrie 1989 - poate fi considerată etapa în care acţiunile Conspiraţiei au fost consacrate exclusiv înăbuşirii insurecţiei.

- 28 Decembrie - 30 mai 1990 - poate fi considerată etapa în care acţiunile Conspiraţiei au vizat cîştigarea şi menţinerea puterii.

*

* *

Pentru a putea răspunde la întrebarea formulată iniţial (Revoluţia sau lovitură de stat?) trebuie avută în vedere “situaţia revoluţionară” în funcţie de care se poate aprecia existenţa sau inexistenţa unei revoluţii.

Este cert că în România, din punct de vedere socio-politic, a existat o situaţie revoluţioonară capabilă să declanşeze o insurecţie.

De asemenea este cert că între forma de guvernare (tirania Ceauşescu) şi naţiune au existat contradicţii atît de acute, încît dşarea insurecţiei devenea inevitabilă.

Confirmarea acestei situaţii revoluţionare, generate de contradicţi!ile acute menţionate mai sus este dată de platforma clară, concisă, formulată de masele angajate în insurecţie la puţin timp de la izbucnirea acesteia.

Această platformă, a vizat încă din primele zile, nu doar înlăturarea de la putere a tiranilor Ceauşescu, ci a întregiiforme de guvernare de tip comunist.

Pentru acest motiv, exponenţii “Conspiraţiei” sînt nevoiţi să utilizeze încă din seara zilei de 22 Decembrie ca formă a diversiunii, anunţarea unei platforme politice care viza instaurarea unui nou tip de relaţii sociale.

La această platformă (care prevedea instaurarea unei noi forme de guvernare bazate pe principiul separaţiei puterilor în stat şi a unui regim parlamentar bicameral, sistem politic pluripartid, respectarea drepturilor omului, dezvoltarea unei economii bazate pe principiile pieţii libere, etc.) au aderat în unanimitate masele de insurgenţî.

Ea a fost pîrghia prin care exponenţii Conspiraţiei au obţinut în acele momente votul de încredere al insurgenţilor.

Din punct de vedere ideologic, adoptarea acestei platforme, confirmă existenţa unei reale “situaţii revoluţionare” care a impus schimbarea relaţiilor sociale, politice, economice, inclusiv a “ordinii de drept”.

Plecînd de la principiul că “puterile statului emană de la naţiune” legile emanate de vechea formă de guvernare, repudiată pe calea insurecţiei au devenit “nelegitime” şi trebuiesc schimbate.

Acestea sînt cauzele şi condiţiile obiective în care s-au derulat evenimentele din Decembrie 1989.

Pe de o altă parte, trebuie observat că acţiunile Conspiraţiei au fost îndreptate deopotrivă atît împotriva tiranilor Ceauşescu, cît şi împotriva insurgenţilor.

Obiectivul Conspiraţiei a fost doar cîştigarea puterii, nu şi schimbarea formei de guvernare de tip comunist şi a relaţiilor sociale tipice vechiului regim.

De aceea, încă din primele momente de după adoptarea platformei politice din 22 Decembrie, Conspiratorii declanşează o vastă acţiune de sabotare şi mistificare a obiectivelor acesteia.

Principiile enunţate în acea platformă, pot fi considerate ca o “declaraţie de principii” emanată de situaţia revoluţionară obiectivă care a declanşat insurecţia.

Este motivul pentru care, Conspiratorii, înăbuşind içnsurecţia, au evitat cu orice preţ punerea în aplicare a acelor principii.

In aceste condiţii, putem spune că în România post-insurecţională, acţiunile Conspiraţiei au realizat doar o preluare a aceleiaşi puteri devenite nelegitime de către alţi exponenţi.

Asta nu înseamnă că simplul transfer al aceleiaş puteri din mîinile lui Ceauşescu în mîinile exponenţilor Conspiraţiei, schimbă situaţia revoluţionară.

In România, “Situaţia Revoluţionară” precum şi contradicţiile care au generat-o se menţin şi se vor menţine atîta timp cît vor exista aceeaş putere nelegitimă, acelaş sistem de relaţii sociale şi aceeaş ordine de drept.

Dovada acestei situaţii este dată de frămîntările sociale acute care au loc.

Nu se vor putea realiza, nici o reconciliere naţională, nici instaurarea unui stat de drept, pe fondul unei “puteri” şi a unei “ordine de drept” repudiate pe calea revolutiei.

Cîştigarea puterii de către Conspiratori, nu a făcut decît să întrerupă vremelnic revoluţîa, nu să şi ă vremelnic revoluţîa, nu să şi stingă contradicţiile social-politice care au declanşato.

On nouă insurecţie se poate redeclanşa oricînd, atîta timp cît se menţin prerogativele unei puteri nelegitime.

Iată de ce, nu se poate spune că în România, o lovitură de stat a înlocuit revoluţia.

Revoluţia “tineretului român” nu a fost nici înlocuită, nici sugrumată.

de asemenea, faptul că autorii Conspiraţiei au profitat de situaţia revoluţionară şi au înăbuşit prima insurecţie, nu înseamnă că au confiscat revoluţia în folosul lor, legitimînd astfel puterea cîştigată prin dol.

De aceea, în memoria istoriei, evenimentele care au avut loc în România la sfîrşitul anului 1989, pot fi consemnate într-o singură frază : “Marea trădare a revoluţiei tineretului român din 16-28 Decembrie 1989”.

*

* *

CAPITOLUL V

VICTIME SI ASASINI

- Se poate vorbi despre genocid în România? -

Cînd vorbim despre victimele regimului comunist din România, trebuie să refletăm de trei ori.

Intîi trebuie să ne gîndim la victimele primei forme de guvernare comunistă - Dictatura, iar a doua oară la cele înregistrate în timpul Tiraniei instaurate de Nicolae şi Elene Ceauşescu.

A treia şi ca mai dureroasă reflecţie, trebuie să o dedicăm victimelor înregistrate în perioada insurecţiei din 16-28 Decembrie 1989 şi în continuare.

*

* *

Caracteristic"

© avocat Simionică; editura Euromed