© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

CAPITOLUL III (2)

" DIRECTIA GENERALA TEHNICO-OPERATIVA - D.G.T.O. - din cadrul D.S.S.

Un neavizat, ar putea crede că această D.G.T.O. a fost constituită doar cu scopul de a asigura tuturor celorlalte Direcţii ale D.S.S. tehnologia şi asistenţa tehnică, necesare activităţii de culegere a informaţiilor. Dar pentru un astfel de aparat poliţienesc, al cărui obiectiv nu este doar culegerea de informaţii ci şi represiunea, Direcţia sa tehnică, trebuie să reprezinte efectiv, un mijloc tehnic complex, care să sprijine realizarea tuturor obiectivelor, care constituiau rolul D.S.S. în ansamblul instituţiilor statului de tip comunist. Procedînd la o radiografie succintă a acestei Direcţii, distingem din însăşi denumirea sa două obiective :

- Un obiectiv tehnic - binenţeles legat de tehnologia necesară tuturor activităţilor pe care le desfăşura D.S.S.. Mergînd pe această idee, trebuie să acceptăm ca D.G.T.O., era cea care asigura aparatura necesară, ultramodernă şi asistenţa tehnică, atît pentru activitatea de spionaj, cît şi pentru contraspionaj, pază şi represiune internă.

De aceea din punct de vedere tehnic, D.G.T.O. se împarte în unităţi centrale şi unităţi teritoriale. De exemplu, la nivel central, se asigura supravegherea cu mijloace tehnice ultramoderne, a tuturor obiectivelor care ar fi putut să reprezinte un pericol imediat pentru sistem în general şi pentru familia Ceauşescu în special, iar la nivel teritorial, supravegherea era îndreptată împotriva potenţialelor pericole din rîndul maselor de cetăţeni.

Cum era şi de aşteptat, locul principal în această Direcţie îl ocupau centrele de interceptare şi ascultare a convorbirilor, precum şi centrele de interceptare şi descifrare a corespondenţei. Astfel, centrul situat în Bucureşti, la doi paşi de sediul fostului Comitet Central era şi el considerat o unitate centrală, deoarece rolul său era de a asigura interceptarea, buna funcţionare, utilizare şi depanarea tuturor mijloacelor ultramoderne de ascultare, camere secrete video, etc., instalate în fostul sediu al Comitetului Central al P.C. precum şi în sediile instituţiilor centrale ale puterii de stat.

Pe de altă parte, unităţi teritoriale, erau care asigurau interceptarea convorbirilor pe anumite zone importante de pe cuprinsul ţării, ca de exemplu, centrele de ascultare instalate în intreprinderi şi instituţii. Tot în această categorie, intrau şi camerele intermediare, instalate în toate centralele telefonice ale Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, destinate să asigure interceptarea şi ascultarea convorbirilor populaţiei civice. Aceste unităţi şi centre, erau organizate pe principiul unităţilor militare de transmisiuni, dar mult mai bine dotate şi echipate cu mijloace ultramoderne.

Peiorativ, această activitate de interceptare şi ascultare mai era denumită “Timpanul” sau “Urechile Securităţii”. Informaţiile culese pe această cale, erau sortate cu grijă, codificate şi înregistrate pe memoria calculatoarelor şi transmise Direcţiilor interesate din D.S.S..

Interceptarea şi ascultarea convorbirilor, nu era necesară doar pentru depistarea spionilor sau a unior eventuale comploturi sau revolte antitotalitare. Prin acest gen de ascultare perfidă, se pătrundea cu uşurinţă în viaţa intimă a oamenilor, li se aflau slăbiciunile, defectele. Ele erau exploatate de Securitate. Pînă la 22 Decembrie 1989, se spunea cu cinism şi demagogie că “lucrătorii serviciilor Securităţii, conlucrează în spiritul legii cu populaţia, în scopul asigură®ii securităţii şi întăririi statului comunist”. Această “conlucrare” se realiza doar pe această cale, folosindu-se din plin arma şantajului. Se afla astfel că “x” deşi căsătorit, întreţine relaţii intime cu numita “y” de asemenea căsătorită cu copii, că un anumit inginer dintr-o fabrică a primit de la un muncitor, mită pentru a i se atribui cu prioritate o locuinţă şi altele. Atunci cînd Securitatea considera necesar, aceste informaţii erau scoase la lumină, iar persoana în cauză era şantajată şi forţată să-şi urmărească şi să-şi tradeze colegii de muncă, familia, şi nu de puţine ori chiar şi pe propriul frate.

In acest fel, mulţi erau înregimentaţi în reţelele de informatori ai Securităţii, dispuse în modul arătat. Alţii, refuzau cu hotărîre colaborarea şi atunci, prin aceste mijloace tipice, erau supuşi oprobiului public, marginalizaţi, şi nu de puţine ori stigmatizaţi.

Trebuie să menţionăm, că o atenţie deosebită era acordată instală®ii unor astfel de centre de interceptare şi ascultare în marile unităţi industiale - fabrici şi uzine - cu un număr de multe mii de salariaţi. După revoluţia din 16-22 Decembrie 1989, au fost descoperite şi date publicităţçii, astfel de centre instalate la cele mai mari uzine din Bucureşti (ex. I.M.G.B.). Se spune că investiţia necesară amenajării şi dotării acestor centre cu tehnică de vîrf, a fost asigurată de fiecare unitate industrială în parte, alocîndu-şi cota din dividendele rezultate di!n producţia acelor mari uzine şi fabrici. Este o culme a cinismului şi perfidiei, de care numai un astfel de regim este în stare. Imi amintesc că am citit despre o întîmplare petrecută cu mulţi ani în urmă în S.U.A., cînd un fost Preşedinte în exerciţiu, şi-a pierdut funcţia supremă în stat, doar pentru că şi-a permis să ordone unor subalterni să instaleze şi să utilizeze mijloace de interpretare şi ascultare, împotriva unor potenţiali adversari politici. In România acelor ani, presa ceauşistă, a prezentat cazul, ca pe un exemplu tipic al gradului de decădere în care se găsea sociatatea americană, apreciindu-se ca deosebit de grave, astfel de practici care negau pur şi simplu noţiunea de democreţie. Per a contrario, se preamărea democraţia socialistă, în care, se spunea că nu este posibilă apariţia unor astfel de practici. In ultimii 10 ani, poporul român, ştia şi se temea de existenţa acestor centre, dar nimeni nu cunoştea adevărata lor dimensiune. Revelaţia descoperirii lor, a avut pentru mulţi efectul unui şoc. Nu era vorba numai de teamă, ci mai ales de conştientizarea imensei farse pe ca(e o trăia poporul român, obligat să-şi plătească din propria muncă, pînă şi mijloacele cele mai moderne, cu care să fie spionat de cel mai înverşunat duşman al său.

Pe baza aceloraşi criterii de subordonare, ddDD.G.T.O., avea amenajate astfel de centre la nivel judeţean şi municipal, coordonate de reprezentanţii săi din cadrul serviciilor Securităţii, subordonate Inspectoratelor judeţene şi municipale ale Ministerului de Interne.

- Aşa cum am mai spus, centrele de ascultare, constituiau “Timpanul” sau “Urechile Securităţii”. Cel de-al doilea obiectiv al D.G.T.O. îl constituia activitatea Operativă - a acestei Direcţii, care deasemenea rezultă din denumirea sa.

“Ochiul” - aşa cum este denumit în mod pejorativ, cel de-al doilea obiectiv al D.G.T.O., a fost determinat de necesitatea de a valorifica în termenul cel mai scurt şi mai eficient, informaţiile culese cu ajutorul Timpanului. Această valorificare denumită “Operativă“, se realiză în principal prin Echipele de filaj, de care dispunea fiecare centru în parte.

Echipele mobile de filej, supraveghînd zi şi noapte obiectivele stabilite pe baza informaţ®iilor dobîndite cu ajutorul centrelor de ascultare, făceau o primă verificare în teren a datelor culese, le făceau a primă interpretare, şi în funcţie de importanţa lor, le distribuiau celorlalte Direcţii din D.S.S.. De asemenea, atît centrele de ascultare, cît şi echipele de filaj, executau misiuni precise, asupra unor obiective determinate de Direcţia a V-a, celelalte ∂irecţii din D.S.S. sau Miliţie. Aceste unităţi şi centre de interceptare şi ascultare a convorbirilor, formau aşanumitele “posturi fixe” din reţeaua de transmisiuni a Ministerului de Interne. Asemenea unităţi cu caracter central sau teritorial, deserveau toate serviciile Securităţii, fără a se exclude posibilitatea existenţei altor unităţi de acest gen, coordonate nemijlocit de fiecare Direcţie în parte (înspecial D. Va).

Pe de altă parte, tot D.G.T.O., era aceea care asigura, la solicitarea unei Direcţii din Ministerul de INterne, aparatura şi personalul necesar pentru instalarea de posturi mobile de interceptare şi ascultare. Acestea aveau un caracter vremelnic, deci, nu funcţionau decît pe durata executării unei misiuni. Activitatea lor, se desfăşura concomitent cu cea a echipelor mobile de filaj, care preluau pe loc informaţiile şi luau măsurile necesare în teren.

O categorie aparte a celor două obiective ale Securităţii, “Ochiul” şi “Timpanul”, este formată din puntele de interceptare, ascultare şi filaj instalate în marile hoteluri şi restaurante, ce aparţin de Ministerul Turismului.

Reorganizînd acest minister pe principiile Securităţii, şi-a creat binenţeles propriile centre de interceptare şi ascultare, precum şi echipe de filaj proprii. Aceste mijloace, se deosebesc de cele ale Securităţii, prin faptul că ele au fost adaptate specificului de activitate în turism. Astfel, pe lîngă interceptarea convorbirilor telefonice, efectuată după regulile clasice, erau utilizate mijloace sofisticate de ascultare în camerele de hotel sau la mesele din restaurante. In camere, microfoanele erau ascunse cu grijă în locuri greu de identificat (lustre, mobilier, flori artificiale, etc.) iar mesele din restaurante în scrumiere sau veselă. A făcut senzaţie descoperirea făcută la Intercontinental - Bucureşti (hotel + restaurant).

S-a aflat atunci, că restaurantul hotelului, dispunea de un număr mare de farfurii cu fund dublu, în care erau instalate microfoane. Persoanele care constituiau obiectivul de investigaţie al Securităţii, erau servite din astfel de farfurii. “Ochiul” era asigurat din echipe de filaj inedite. Ospătarii, portarii, recepţionerii, cameristele şi alţi funcţionari ai complexului hotelier, formau echipă de filaj proprie. Ea era coordonată nemijlocit de un funcţionar al hotelului, de regulă ofiţer de Securitate, trecut în rezervă pentru motive de circomstanţă. El era cel care păstra legătura cu “Centrul” şi lua primele măsuri de executare a misiunilor primite din partea ”Centrului”. Intr-o unitate hotelieră de proporţii foarte mari, puteau să existe pînă la 5-6 foşti ofiţeri de securitate disimulaţi în funcţionari ai complexului (edirector administrativ, şef recepţie, şef restaurant, instalaţion), iar unul dintre ei era conducătorul întregii reţele. Nu totdeauna Directorul hotelului sau şeful de recepţie era şi conducătorul reţelei.

De multe ori, pentru conspirativitate, ofiţerul de securitate cel mai mare în grad, care conducea reţeaua, era tocmai “instalatorul” sau vreunul din curierii hotelului. Ei ocupau aceste funcţii, şi pentru a avea posibilitatea să se deplaseze liber, fără a atrage atenţia asupra sa.

In esenţă, trebuie reţinut că D.G.T.O. din cadrul D.S.S., asigura din punct de vedere tehnic-operativ, întreaga activitate iniţială de spionaj, contraspionaj şi culegere a informaţiilooor, fiind dotată cu mijloace ultramoderne şi specialişti de primă mînă. Activitatea acestei Direcţii în domeniul culegerii de informaţii era nelimitată, dar ea mai avea sarcina de a deţine şi utliza la ordin şi alte mijloace tehnice ultramoderne, utilizate în activitatea de represiune. Astfel, se ştie că în după-amiaza zilei de 21 Decembrie 1989, în jurul orei 13, centrul Bucureştiului, a fost străbătut de o undă sonoră puternică (un vuiet) asemănător celei propagate cu ocazia unui cutremur de pămînt. S-a dovedit că a fost vorba de nişte stimulatoare suprasofisticate, destinate să creeze panica în rîndul manifestanţilor. De asemenea se ştie că împotriva Armatei şi a poporului care luptau cu aşa-zişii terorişti, în zilele de 22-23-...28 XII 1989, au fost utilizate stimulatoare care imitau zgomotul armelor de foc, menite să direcţioneze spre ţinte false, tirul soldaţilor şi al luptătorilor Revoluţiei. Datorită acestor diversiuni, provocate cu astfel de tehnologii, s-au atacat reciproc unităţi ale Armatei, ucigîndu-se militarii între ei.

Toate aceste mijloace tehnice, se aflau în dotarea D.G.T.O. şi Direcţiei a V-a şi erau mînuite de specialişti ai acestei Direcţii, secondaţi îndeaproape, de funcţionarii care formau echipele proprii de filaj.

De asemenea trebuie să amintim de imensele dotări imobiliare de care adispus această instituţie. Din informaţiile date publicităţii de noii guvernanţi ai României, rezultă că Securitatea a dispus de clădiri proprii şi de spaţii administrative situate în sediile înspectoratelor judeţene şi municipale ale Ministerului de Interne. Cu ocazia evenimentelor din 21-28 ianuarie 1990 a fost identificat în imediata apropiere a palatului fostului Comitet Central al P.C. (locul de unde au fugit cei doi ceauşescu) sediul central al Direcţiei a V-a din Departamentul Securităţii Statului, aspect care explică în parte, apropierea, încrederea şi rolul deosebit al acestei Direcţii, în viaţa tiranilor. Au mai fost identificate o parte din sediile centrale şi conspirative ale D.S.S. de pe raza municipiului Bucureşti, precum şi o parte a clădirilor care adăposteau centrele de ascultare şi interceptarea convorbirilor. Nu s-a spus nimic de locul şi rolul Turismului în activitatea Securităţii şi nici de eventualitatea existenţei unor sedii de acest gen, în toate oraşele din ţară. Dar, aşa cum am arătat, acest aparat împreună cu aparatul Comitetului Central al P.C., au organizat această activitate de supraveghere şi represiune a poporului, pe principii vădit criminele. In aceste condiţii, activitatea acestui aparat s-a desfăşurat în primul rînd în condiţii clandestine, subversive, în perfectă concordanţă cu rolul şi locul ocu^pat de el în lupta de îngenunchiere a poporului român.

Este clar deci, că o astfel de activitate ascunsă, conspirativă, nu se putea desfăşura doar în condiţiile unor sedii fixe, identificabile oricînd, în care să se regăsească la un loc birourile funcţionarilor, arhiva, dotările tehnice, armamentul, aresturile, inclusiv funcţionarii care lucrau în acele birouri. Am mai arătat că Securitatea, dispunea de spaţii administrative (birouri, clădiri discrete) situate în incinta unor instituţii, unităţi industriale sau intreprinderi, în care lucrau ofiţeri coordonatori ai reţelelor de informatori, sau erau instalate centrale de interceptare şi ascultare.

Dar adevărata dotare a Securităţii cu spaţii specifice de lucru, o reprezintă uriaşa reţea de aşa-zise “case conspirative”. In condiţiile în care poporul român s-a zbătut şi se mai zbate cu nevoia acută de locuinţe, un număr imens de spaţii locative au fost scoase din circuitul civil şi transformate într-un fel de minibaze ale Securităţii, dotate cu tot ce este necesar activităţii acesteia. In aceste case conspirative aveau loc întîlnirile dintre agenţi şi coordonatorii de reţele, acolo se puneau în aplicare planuri de intervenţie, acolo erau transportate arme şi muniţii, acolo; se săvîrşeau de cele mai multe ori asasinate tainice, asupra unor persoane care trebuiau să “dispară”. Reţelele acestor case conspirative, nu erau cunoscute decît de un număr restrîns de funcţionari, iar cei care aveau acces şi lucrau în anumite case, nu cunoşteau locul şi adresa celorlalte. Ele erau distribuite pe Direcţii, Servicii şi oameni, în funcţie de importanţa activităţii desfăşurate, şi nimeni nu cunoştea mai mult decît trebuia să ştie. O listă globală a reţelelor ce compun aceste case conspirative, nu exista decît la nivelele cele mai înalte din ierarhia Securităţii.

In cursul investigaţiilor mele asupra acestei instituţii, mi-am pus în mod firesc problema cum s-ar putea identifica aceste case conspirative. Mai întîi m-am gîndit la Consiliile Populare (primăriile municipale şi de sector, care, conform legii, au în administrare şi ţin evidenţa tuturor clădirilor şi spaţiilor de locuit, economice sau comerciale. Ele ţin această evidenţă prin intreprinderile proprii de administrare a fondului locativ, de comerţ, sau prin serviciile ede sistematizare. Cercetările au eşuat. In cursul investigaţiilor mele, am întîlnit întîmplător o dispoziţie scrisă, potrivit căreia Primăriile au obligaţia ca ori de cîte ori se hotărăşte demolarea unei zone cu clădiri, să anunţe de îndată Ministerul de Interne şi trustuil “Carpaţî”.

Dispoziţia mi s-a părut ciudată, mai ales că purta şi menţiunea “Strict Secret” şi emana de la Cancelaria Comitetului Central al P.C..

M-am hotărît să mă interesez mai îndeaproape despre acest trust “Carpaţi” despre care ştiam că este un fel de concern al Comitetului Central al P.C., care avea în componenţa sa întreprinderi de construcţii, ferme agricole, crescătorii de animale, fabrici de preparate alimentare, fabrici de mobile, etc.

Mergînd pe acest fir, am aflat că în componenţa acestui trust este inclusă şi intreprinderea - I.A.C.- “Intreprinderea de administrare a clădirilor”. Nu m-am mirat la început cînd am aflat că cei din conducerea întreprinderii sînt foşti ofiţeri de securitate, şi în mod deosenbit un oarecare “Florescu” şeful serviciului personal - al acestei intreprinderi. Din primele date culee, am înţeles că această I.A.C. se ocupa cu administrarea clădirilor destinate drept locuinţe pentru demnitarii Partidului Comunist şi Guvernului. Ei se ocupau de amenajarea în condiţii deosebite a acestor clădiri şi nu m-am mirat că toate lucrările se desfăşurau pe cheltuiala statului inclusiv chiria şi întreţinerea. Toate aceste cheltuieli se suportau dintr-un cont special, al cărui sursă, secretă, nu am reuşit să o identific. M-am mirat încă că nici Trustul “Carpaţi” nici această I.A.C. nu au fost desfiinţate. Ele au fost menţinute intacte după revoluţia din 16-22 Decembrie 1989, inclusiv personelul angajat. M-am mai mirat de colaborarea statornică cunoscută de mulţi salariaţi ai Trustului şi ai I.A.C.-ului, dintre fostul şef de personal Florescu şi Colonelul David şi că pînă la revoluţie, a îndeplinit importante funcţii pe linie administrativă în cadrul D.S.S., - fiind cunoscut şi ca specialist al Direcţiei a V-a.

Continuarea acestei amiciţii, m-a determinat să mă interesez mai întîi dacă o serie de clădiri din Bucureşti, despre care ştiam sigur că sînt locuinţe de foste vîrfuri ale P.C. şi ai Securităţii, se regăsesc în evidenţele Primăriei din sectorul unde se aflau adresele acelor imobile, şi am aflat că “nu”. O primă concluzie : “Primăriile” nu au evidenţa tuturor clădirilor situate pe raza de care răspund din punct de vedere administrativ. In schimb, acestea se aflau în evidenţele I.A.C.-ului. Cu ajutorul unor prieteni, am ţinut mai multe zile sub supraveghere o serie de locuinţe şi clădiri, despre care ştiam sigur că sînt amenajate drept case conspirative ale Securităţii. In zona acelor locuinţe, în perioada 22-28 Decembrie 1989, în timpul luptelor de stradă care s-au purtat în Bucureşti cu aşa-zişii “terorişti”, am urmărit cu schimb de focuri astfel de indivizi, care au dispărut de parcă ar fi intrat în pămînt.

Cu sprijinul unor foşti lucrători ai Ministerului de Interne dar oameni de bună credinţă, am identificat şi alte asemenea case conspirative. Cu această listă am mers la prietenii mei de la Primăriile de sector, şi am stabilit că acele locuinţe, nu figurează în evidenţele acestora. Aceeaşi listă, am dat-o spre a fi verificată unor prieteni de la I.A.C. şi Trustul “Carpaţi” şi am stabilit că toate sînt în evidenţele acesteia, cu o simplă menţiune M.I. (Ministerul de Interne).

De atunci, concluzia a fost simplă. Neputîndu-se asigura o deplină conspirativitate a acestor locuinţe în cadrul Primăriilor, s-a creat această intreprindere I.A.C. - care a preluat în administrare aceste locuinţe, inclusiv pe cele a demnitarilor pe care de asemenea, conform regulei generale, le administrau sub controlul nemijlocit al Securităţii. Despre discreţie este inutil să mai vorbim. De aici şi obligaţia Primăriilor de a comunica urgent la Ministerul de Interne şi Trustul “Carpaţi” orice hotărîre de a se demola un grup de locuinţe? Să nuè care cumva să se ducă, Securistul cu victima la o casă conspirativă şi să nu o mai găsească. Ar fi avut şi el un şoc.

Tot în categoria acestor mijloace imobiliare conspirative se includ şi tunelurile subterane, clădirile cu pereţi dubli, ascunzători, secrete de tot felul. Despre existenţa acestora, poporul român a aflat abia în perioada 21-28 Decembrie, cu prilejul luptelor purtate. Pe toate străzile, zi şi noapte, manifestanţii angajaţi în insurecţie îşi povesteau unii altora, întîmplări, legate de astfel de ascunzători. Se vorbea despre descoperirea unor buncăre subterane, a unor tuneluri care legau clădiri şi sedii ale Securităţii, a unor case conspirative etc., din care Securiştii au ripostat cu foc, provocînd victime în rîndurile revoluţionarilor şi Armatei.

- Centrul de informatică şi documentare (C.I.D.-ul)

Un neavizat care a auzit sau aude pentru prima oară de Centrul de Informatică şi Documentare a D.S.S.-ului, poate rămîne cu impresia falsă că el este doar un compartiment al D.G.T.O..

In realitate C.I.D.-ul era cel mai secret şi mai bine păzit instrument al Securităţii.

Pînă la data de 22 Decembrie 1989, C.I.D.-ul ocupa etajul II şi III al blocului situat pe Calea Victoriei, lîngă biserica Creţulescu şi era condus de Colonelul Nicoliei.

Datat cu tehnică de vîrf în domeniul informaticii, el era deservit de specialişti care dovedeau nu doar o competenţă profesională ieşită din comun, cî în mod deosebit în ataşamentul fără echivoc faţă de tiranii Ceauşescu.

Consecvent pasiunii sale de a se ocupa nemijlocit de organizarea şi coordonarea Serviciilor Secrete ale Securităţii, Nicolae Ceauşescu, a înţeles perfect importanţa unui astfel de centru pentru realizarea planurilor sale în domeniul spionajului, contraspionajului şi în mod deosebit pentru îngenunchierea poporului rimân.

In memoria calculatoarelor C.I.D.-ului, se regăsesc vastele reţele de spionaj organizate de serviciile secrete ceauşste în strînsă cooperare cu cele ale K.G.B.-ului, pe toată suprafaţa planetei.

In cercurile unor exofiţeri de securitate din Bucureşti se spune că la etajul III al clădirii de la aşa-zisa menţionată mai sus, funcţiona aşanumitul “Calculator General” în memoria căruia se regăseau reţelele lucrătorilor, informatorilor şi colaboratorilor Securităţii, disimulaţi în rîndul colectivelor de cetăţeni din uzine, fabrici, intreprinderi, instituţii şi organizaţii.

Aceste reţele, integrate în cadrul unui mecanism extraordinar de bine pus la punct, asigurau succesul acţiunilor de intoxicare a conştiinţelor şi de manipulare a maselor de cetăţeni în scopul menţinerii unui control permanent asupra poporului.

In memoria aceluiaş calculator general se regăsea aşa-numita “bază de lucru” în care erau incluşi dizidenţii politici, potenţialii opozanţi ai regimului, cei care prin atitudinea lor manifestau tendinţe de libertate a conştiinţei şi orice alte persoane care se aflau în obiectivul Securităţii fie pentru a fi izolaţi sau făcuţi inofensivi, fie pentru a fi recrutaţî.

Era cunoscută obligaţia fundamentală a tuturor serviciilor Securităţii, a centrelor de ascultare a convorbirilor şi de interceptare a corespondenţei de a comunica de îndată C.I.D.-ului datele personale ale unui subiect intrat în obiectivul serviciilor secrete ceauşiste, rezultatele unor investigaţii preliminare şi orice alte date care completau tabloul subiectului pe tot parcursul supravegherii atît pe plan intern cît şi extern.

In memoria prodigioasă a C.I.D.-ului, se mai regăseau reţele de ofiţeri şi col:aboratori D.I.A.(Direcţia de Informaţii a Armatei) precum şi reţele de spionaj intern organizate de D.I.E. (Direcţia de Informaţii Externe) la nivelul Ministerului Turismului.

Se ştie acum că hotelurile Atene Palace, Intercontinental, Lido, etc. erau adevărate oficine de spionaj îndreptate atît împotriva cetșţenilor români care prezentau un pericol sau interes pentru sistem.

Un loc aparte în memoria C.I.D.-ului îl ocupau reţelele constituite pentru supravegherea localităţii şi zilalui cadrelor din Nomenclatura P.C., guvern, şi alte instituţii şi organizaţii tipice, fundamentale pentru menţinerea şi consolidarea puterii celor doi tirani.

Se înţelege că datorită importanţei datelor introduse în memoria computerelor, personalul care deservea C;I.D.-ul, care deservea C.I.D.-ul, era selecţionat şi supravegheat cu foarte multă atenţie. Experţii săi, ingineri, informaticieni etc., superspecializaţi în utilizarea tehnicii de vîrf cu care erau dotaţi, erau îñregimentaţi ca ofiţeri cu grade înalte în cadrul Direcţiei a V-a sau D.I.E., ceea ce înseamnă că nimirea lor în acele funcţii era aprobată personal de Nicolae Ceauşescu.

Ei se bucurau de privilegii deosebite şi erau retribuiţi la un nivel care depăşea cu mult chiar şi media de retribuire a celorlalţi ofiţeri de Securitate sau Miliţie, cu excepţia celor din Direcţia a V-a şi D.I.E. care reprezentau ţinta supremă unde tindeau să promoveze toţi lucrătorii aparatului represiv.

Accesul la informaţiile C.I.D.-ului era strict limitat la un număr restrîns de persoane. Regula era aceea potrivit căreia nici un fel de Direcţie din cadrul D.S.S. nu putea pretinde informaţii decît în limitele stricte ale obiectului de activitate al acelei Direcţii.

Singurii care aveau acces nelimitat la informaţiile C.I.D.-ului erau Nicolae şi Elena Ceauşescu şi cei mai apropiaţi şi intimi colaboratori ai lor în domeniul Serviciilor Secrete. Aceşti colaboratori în care Ceauşescu avea cea mai mare încredere pot fi număraţi pe degete. Tudor Postelnicu - ministrul de interne, generalul Iulian Vlad - şeful D.S.S., Generalul Marin Neagoe - şeful Direcţiei a V-a şi aghiotantul personal al lui Ceauşescu, Colonelul Buhuci - adjunctul Generalului Marin Neagoe şi corespondant efectiv al D. a V-a, Generalul Aristotel Stamateiu - şeful D.I.E.şi contraamiralul Dinu - şeful D.I.A., erau cei care în numele lui Ceauşescu, utilizau frecvent informaţiile C.I.D-ului.

Dar li se adăuga Generalul Victor Anastasie Stănculescu, pe atunci ministru adjunct la Ministrul Apărării Naţionale, care împreună cu Iulian Vlad, Aristotel Stamateiu, Tudor Postelnicu şi contraamiralul Dinu, formau binecunoscuta echipă organizată şi condusă personal de Ceauşescu care coordona treficul ilicit de arme şi droguri.

FANTOMELE

Cînd am auzit pentru prima oară de existenţa lor, mi-a venit să rîd. Stiam deja despre existenţa ofiţerilor sau a colaboratorilor Securităţii disimulati în rîndurile colectivelor de cetăţeni cinstiţi, în rîndurile lumilor interlope (hoţi, criminali, speculanţi, proxeneţi) sau în rîndurile ţiganilor. Stiam că rolul lor este de a asigura manipularea acelor medii sau recrutarea agenţilor necesari pentru completarea reţelelor. Am crezut că ei erau cei botezaţi în terminologia Securităţii cu numele de “fantome”.

Dar nu este aşa. Aşa cum se va vedea în cele ce urmează, reţeaua de “fantome” cu care a fost înţesată societatea civilă românească, justifică pe deplin concluzia care a circulat şi circulă în sferele puterii de stat în România potrivit căreia, cel care are în mînă reţeaua de fantome, are puterea.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul “fantomelor”, trebuie să ne întoarcem la nivelul anilor 1970 şi să na oprim asupra uneia din metodele utilizate de Serviciile Secrete ceauşiste în activitatea de spionaj pe plan extern.

Este vorba despre acţiunea de plantare în ţările occidentale a aşanumiţilor “agenţi de influenţă”. Atît metoda, cît şi procedeele de plantare au fost împrumutate de la K.G.B.-ul Sovietic care de fapt a supervizat întotdeauna activităţile de spionaj desfăşurate în ţările membre ale Pactului de la Varşovia.

Metoda constă în aceea că o anumită persoană selecţionată şi instruită temeinic, era trimisă pe teritoriul unui stat occidental cu misiunea de a deveni cetăţean al acestui stat şi de a pătrunde în cercurile politice, financiare sau de afaceri din occident.

In acest scop, persoanei selecţionate i se confecţiona o “legendă” specifică (acte de stare civilă, arbore genealogic, culoar de pătrundere - transfug, emigrant, căsătorie, etc.) şi era sprijinit în mod discret să evolueze pe scara societăţii care l-a adoptat (material, relaţii, etc.).

Odată pătruns în cercurile vizate (politice, financiare, sau de afaceri) rolul său se limita la acela de a influenţa acele cercuri în sensurile care i se cereau de la centru. Astfel, el putea să influenţeze discret a anumită orientare politică lansată de alţi agenţi, sau să sprijine discret, pătrunderea în cercurile financiare sau de afaceri a unor agenţi care aveau misiunea precisă de a determina încheierea unui contract sau se a sustrage licenţe sau lanuri secrete.

Plantarea unui astfel de agent se făcea greu, cu mari cheltuieli, iar rezultatele acestor eforturi nu se puteau culege decît după un important număr de ani.

De aceea, secretul din jurul “fantomelor” era păzit cu deosebită grijă, ei fiind consideraţi pioni greu de înlocuit în ansamblul reţelelor de spionaj.

In cercurile ofiţerilor de Securitate, vechi şi noi, este unanimă concluzia potrivit căreia, refugierea generalului Ion Pacepa (fostul şef al Serviciilor de Spionaj ceauşiste) în vest la sfîrşitul anului 1978 a reprezentat o grea lovitură atît pentru spionajul lui Ceauşescu cît şi pentru K.G.B.

Surpriza pasului făcut de Ion Pacepa a determinat atît Bucureştiul cît şi Kremlinul să lanseze semnalul de alarmă “scapă cine poate”.

Cu această ocazia, fantomele care au mai avut timpul să se facă nevăzute înainte de a fi capturate de serviciile de contraspionaj occidentale sau grăbit împreună cu agenţii din reţelele externe să se refugieze sub aripa ocrotitoare a centrului.

Aşa se face că D.S.S.-ul lui Ceauşescu s-a trezit cu un important număr de fantome şi agenţi superspecializaţi şi cu mare experienţă în activitatea de spionaj extern, care însă nu mai puteau fi de nici un folos în exterior.

Reorganizînd întreaga activitate a Ministerului de Interne cu ocazia Decretului 121/1978, Ceauşescu şi acoliţii săi au hotărît că în noua organizare metoda de plantare a unor “agenţi de influenţă” să fie aplicată şi societăţii civile româneşti. S-a apreciat că o astfel de metodă ar putea să asigure o mai bună supraveghere şi manipulare a poporului, iar pe de altă parte, regimul nu-şi putea permite săç renunţe pur şi simplu la nişte oameni pentru a căror specializare în activitatea de spionaj se cheltuise timp şi incomensurabile sume în devize liber convertibile.

De aceea, fantomele au fost reactivate şi trimise tot ca “agenţi de influenţă” dar de această dată cu misiunea de a sprijini acţiunile de spionaj îndreptate împotriva poporului, care începuse să geamă din ce în ce mai greu sub povara lipsurilor.

In acest scop, le-au fost confecţionate alte legende şi au fost numite în posturi cheie (Directori, şefi de servicii, şefi de secţii) în industrie, construcţii, cercetare, comerţ exterior, turism sau pur şi simplu ca activişti în organele P.C.

o mare parte din aceste fantome au fost plantate în întreprinderile trustului “Carpaţi”, care au devenit în scurt timp cele mai eficiente unităţi din ţară.

De asemenea, mulţi din ofiţerii D.I.E., formaţi şi surspecializaţi în cadrul activităţii de spionaj extern care din diverse motive nu au mai putut activa în străinătate, au completat detaşamentul fantomelor activînd în întreprinderi create şi coordonate nemijlocit de Securitate.

Afişînd masca unor personaje total detaşate de activitatea serviciilor secrete, misiunea lor a fost la început doar aceea de a influenţa şi sprijini discret pătrunderea şi implantarea şi dezvoltarea reţelelor sau pur şi simplu numirea sau promovarea pe un anumit post a unei anumite persoane care în realitate era ofiţer sau agent al Securităţii.

De exemplu, influenţînd alegerea pe funcţia de lider sindical a unui ofiţer sau agent al Securităţii, fantoma crea premizele organizării sau reorganizării unor reţele care exercitau un control exclusiv asupra colectivelor de muncitori care compuneau acea organizaţie sindicală.

Văzînd că procedeul prinde, iar roadele sînt mai mult decît satisfăcătoare, Ceauşescu şi acoliţii săi se hotărăsc să extindă acest procedeu fabricînd şi plantînd noi fantome.

Agenţii de influenţă, reuşesc să se impună din ce în ce în ce mai mult să se determine viaţa colectivelor în care sînt plantaţi.

De la caz la caz, anumite fantome sînt puse să şi determine activitatea unor intreprinderi, atunci cînd interesele Securităţii o cer.

Este cazul colonelului Diaconescu, care după o bogată carieră de agent secret în mai multe ţări din occident (a şi fost luat în urmărire pe reţelele Interpolului) este nevoit să se refugieze la bază, de unde este numit Director al intreprinderii “ARGUS” care se ocupă cu recrutarea şi “Selecţionarea” cetăţenilor români solicitaţi să lucreze ca angajaţi la reprezentanţe diplomatice şi consular acreditate în România, sau pentru diverse firme străine.

Se înţelege că fostul agent al D.I.E., avea pe lîngă rolul de agent de influenţă şi pe acela de a determina infiltrarea agenţilor Securităţii în reprezentanţele sau firmele străine.

Reţelele de fantome sînt intacte.

Ele se găsesc şi astăzi în memoria computerelor C.I.D.-ului, care, a‘a cum susţine actualul ministru al Armatei - Gen.V.A. Stănculescu, a fost încorporat împreună cu D.G.T.O. în efectivele tehnice ale Armatei.

Aşa să fie oare ?

Dacă da D.E.C.E. ?

Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.)

Tabloul de ansamblu al Securităţii (D.S.S.) nu ar putea fi reconstituit nici măcar sumar, fără D.I.E..

Pînă la data de 22 Decembrie 1989, D.I.E. a fost cea mai importantă facţiune a Securităţii, dacă avem în vedere că Direcţia a V-a a reprezentat pentru Ceauşescu mult mai mult decît un simplu directorat din cadrul D.S.S..

Am lăsat special la urmă analiza D.I.E., pentru că ea reflectă mai mult decît oricare altă Direcţie a D.S.S. caracterul profund represiv, poliţienesc a formei de guvernare comunistă în general şi al tiraniei Ceauşiste în special.

De asemenea, organizarea, funcţionarea şi atributurile D.I.E., reflectă nu doar orientarea antidemocratică a vechiului regim, ci mai ales pericolul iminent şi injust care tinde să înnăbuşe încă odată aspiraţiile democratice ale poporului român.

Actuala formulă de guvernare a României (Iliescu, Roman şi comp.) a lansat ideea că orice stat, oricît ar fi el de democratic are propriul său aparat de spionaj, dar fără să spună nimic despre structura organizatorică a S.R.I. (Serviciul ®omân de Informaţii) şi mai ales de noua sa orientare.

Să vedem de ce!

Aparatul de spionaj constituit în România după cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub denumirea de D.I.E., a fost printre primele directorate ale Securităţii.

La fel în toate ţările incluse forţat în blocul comunist, el a fost conceput şi organizat de N.K.V.D-ul sovietic, (viitorul K.G.B.).

Cetăţenii români, recrutaţi spre a deveni ofiţeri ai D.I.E., erau trimişi la Moscova pe o perioadă de doi ani, unde erau formaţi nu doar ca spioni de elită ci şi ca agenţi secreţi fideli intereselor Kremlinului.

Pînă în anii 1963-1964, cînd a fost constituită prima şcoală de spionaj din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, toţi agenţii D.I.E erau în primul rînd spioni în slujba U.R.S.S. şi apoi ai regimului comunist de la BUcureşti.

La acea epocă aspectul în sine nu conta de vreme ce însăşi ideea de suveraneitate naţională a ţărilor incluse în blocul sovietic era subordonată aşa-ziselor interese comune pentru care fusese semnat Pactul de la Varşovia.

Serviciile secrete ale ţărilor ce compuneau blocul comunist operau sub directa coordonare a centrului de la Kremlin, iar rezultateale acţiunilor de spionaj întreprinse, serveau în primul rînd interesele Moscovei.

Conform modelului standard impus de N.K.V.D., D.I.E. a fost organizată şi structurată pe două coordonate de bază : Spionajul extern şi cel intern.

Spionajul extern - era orientat pe obiective specifice perioadei războiului rece, în care lumea abia ieşită din război, privea cu groază la blocurile militare ce se constituiseră de o parte şi de cealaltă a cortinei de fier.

Bătălia surdă dintre cele două tabere, se purta în primul rînd pe terenul serviciilor Secrete, iar obiectivul de bază era spionajul militar.

Fiecare tabără căuta să obţină cît mai multe şi mai precise informaţii despre potenţialul militar al celeilalte.

Curînd lumea occidentală guvernată în principal pe principii democratice adoptă poziţii de relaxare şi destindere a relaţiilor internaţionale. Efectele acestor poziţii se manifestă în primul rînd pe plan economic şi implicat pe plan tehnico-ştiinţific obţinînd importante progrese.

Practicînd libera iniţiativă, spiritul neîngrădit în relaţiile sociale, procesul de refacere a rănilor provocate de război este mult mai rapid în statele occidentale.

Apare din ce în ce mai evident decalajul dintre nivelul de viaţă al lumii occidentale şi cel al ţărilor comuniste, ceeace determină apariţia unui fenomen social aparte.

Exudul masiv spre ţările occidentale puternic industrializate (inclusiv din est spre vest), permite acestora să recruteze cea mai mare parte a materiei cenuşii de pe glob.

Astfel, se creează curînd şi un puternic decalaj tehnologic şi ştiinţific.

Aceste decalaje, lărgesc aria zonelor de influenţă a lumii occidentale permiţîndu-i accesul lejer la cea mai mare parte a resurselor naturale ale planetei.

De cealaltă parte a cortinei de fier, statele incorporate în blocul sovietic, afişează din ce în ce mai acut, pretenţii de hegemonie mondială a formelor de guvernare comunistă.

In aceste condiţii, în orientarea serviciiloir de spionaj extern ale statelor incluse în Pactul de la Varşovia, Kremlinul impune obiective noi. Alături de spionajul militar, apar ca obiectiv de maximă importanţă spionajul industrial şi tehnologic. De asemenea, spionajul de influenţă este îndreptat în primul rînd asupra ţărilor din lumea a treia atît datorită resurselor lor naturale, cît mai ales susceptibilităţii acestora de a fi determinate să accepte forme de guvernare totalitare (comuniste sau fasciste).

In realizarea acestor obiective, D.I.E. este angajată încă de la început în condiţii specifice.

România, considerată o insulă latină pierdută în oceanul slav, era privită cu îngăduinţă şi regret de ţările din occident (în special Franţa) datorită puternicelor legături întrerupte brutal de război.

De această slăbiciune a occidentului a fost însărcinată să profite D.I.E., făcînd din România principala placă turnatntă a acţiunilor de spionaj lansate de K.G.B. împotriva ţărilor puternic industrializate din Occident.

Si rezultatele nu se lasă aşteptate. Importante licenţii patente şi tezhnologii sînt sustrase de agenţii D.I.E. şi livrate gratuit Moscovei. In schimb, aceasta dotează Securitatea în general şi D.I.E.în special cu aparatură, tehnică şi specialişti care în numele şi pentru Partidul Comunist, au îngropat pentru mult timp aspiraţiile democratice ale naţiunii române.

Spionajul intern - Cea de-a doua coordonată pe care a fost organizată şi structurată D.I.E., nu trebui"e confundată nici cu contraspionajul de care se ocupa Direcţia a IV-a, nici cu reţelele de contrainformaţii sau supraveghere ale celorlalte Direcţii din D.S.S.

Spionajul intern practicat de serviciile D.I.E., avea ca obiective în primul rînd spionarea străinilor de pe teritoriul României, iniţierea, organizarea şi executarea unor acţiuni de sabotare, intoxicare sau dezinformere cu efecte pe plan internaţional şi recrutarea ca agenţi D.I.E. a unor cetăţeni străini.

Fiind consideraţi “aşii” serviciilor secrete româneşti, agenţiiD.I.E., erau la aceeaşi dată răsfăţaţii întregului aparat al Securităţii, şi puteau utiliza sau dispune de orice alt serviciu al D.S.S., care erau obligate să execute orice ordin considerat necesar în finalizarea unei acţiuni de spionaj.

Venirea lui Ceauşescu la putere în anul 1965 a însemnat pentru nSecuritate în general şi pentru D.I.E. în special, începutul unei perioade în care Serviciile Secrete din România au cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Format la şcoala Kremlinului, Ceauşescu a fost încă din anii 1950 omul de bază însărcinat să se ocupe de organizarea şi funcţionarea Serviciilor Securităţii după modelele impuse de K.G.B..

Aşa se explică nu doar pasiunea lui de a dezvolta şi de a se interesa îndeaproape de Securitate, ci şi priceperea diabolică cu care a ştiut să mînuiască acest aparat.

Incă de la înscăunarea sa în funcţia de Secretar General al P.C., Ceauşescu preia pe'rsonal destinele D.I.E., pe care o dezvoltă rapid şi îi trasează obiective pa măsura ambiţiilor pe care le va releva mai tîrziu.

Pe plan extern, el ordonă constituirea de baze D.I.E. în orice punct de pe glob unde România avea ambasade, misiuni diplomatice, consulare sau orice alte misiuni cu caracter permanent. Aceste baze, cunoscute în analele Securităţii sub denumirea de “staţii”, aveau un şef care coordona activitatea de spionaj a D.I.E. pe teritoriul ţării respective. El era singurul care cunoştea aproape întreaga reţea şi lucra de cele mai multe ori sub acoperirea unei funcţii fără importanţă în cadrul Ambasadei sau Misiunii Permanente respective.

Cea mai mare parte a Ambasadorilor şi diplomaţilor de carieră sînt numiţi în post numai după ce în prealabil au fost recrutaţi şi îregimentaţi în formaţiunile de spioni ale D.I.E.. Deoarece nu se mai punea problema cadrelor (şcoala de spionaj de la Brăneşti funcţiona din plin) numărul agenţilor trimişi să completeze reţelele din străinătate se triplează, iar în ţările vizate în mod deosebit, sînt numiţi în funcţii de Ambasador sau ‘efi ai Misiunilor diplomatice şi consulare, agenţi ai D.I.E. cu mare experienţă.

Rolul reţelelor astfel reorganizate se diversifică, pe măsura obiectivelor pe care ambiţiile viitorului tiran le preconizează.

Astfel, se constată o ofensivă fără precedent a spionajului tehnologic. In perioada anilor 1970, România era ţara care furniza Moscovei, cea mai mare cantitate de informaţii asupra tehnologiilor de vîrf furate pe această cale de la lumea occidentală.

In faţa acestor rezultate, serviciile secrete ale K.G.B.-ului se înclină. Convinse de loaialitatea lui Ceauşescu, care s-a dovedit a fi un luptător fidel în ofensiva declanşată de comunism împotriva democraţiei, Kremlinul declanşează cea mai amplă acţiune de spionaj din istoria lumii moderne. El atribuie lui Ceauşescu rolul de rebel al Moscovei, şi îi aprobă declanşarea acţiunii cunoscute de acum sub numele de “operaţiunea Orizont”, care a vea două objective fundamentale :

- un objectiv politic, care viza estomparea imaginii create deja despre imperialismul sovietic, precum şi implementarea ideii unei posibile cooperări între occident şi ţările situate în spatele cortinei de fier.

- un obiectiv financiar şi tehnologic, care viza nu doar obţinerea de către România a unor importante ajutoare financiare, economice şi tehnologice, ci mai ales, penetrarea masivă a lumii occidentale de către serveciile secrete ale ţărilor incluse în Pactul de la Varşovia.

Acţiunea “Orizont”, s-a caracterizat printr-o vastă operaţiune de intoxicare a occidentului.

Ea a avut rolul de a crea în occident o imagine falsă, potrivit căreia, micul tiran de la Bucureşti este prezentat lumii ca fiind singurul şef de stat din blocul comunist care se străduieşte din răsputeri să se desprindă de Moscova şi să recîştige pentru România, independenţa şi suveranitatea, pierdute după cel de-al doilea război mondial. Iar pentru a reuşi, are nevoie de ajutorul lumii occidentale, care să-l spijine din punct de vedere politic, financiar şi tehnologic.

In vederea declanşării operaţiuni “Orizont” la începutul deceniului al 8-lea, reţelele secrete ale D.I.E., reorganizate în acest scop atît pe plan intern cît şi extern, declanşează la rîndul lor o vastă campanie de dezinformare şi de influenţare a opiniei publice internaţionale.

Ele pregătasc şi conduc faimosul maraton al cuplului Ceauşescu pe mapamond. Folosind agenţii de influenţă recrutaţi pretutindeni pe cele mai multe căi, ele reuşesc să deschidă uşile celor mai mari cancelarii ale lumii, prin care pătrundeau cu uşurinţă, imaginile false ale unui dictator comunist animat de idei liberale.

Rezultatele nu se lasă prea mult aşteptate.

Comunitatea internaţională, crezînd că într-adevăr s-a creat o breşă în blocul comunist se grăbesc să susţină politic şi financiar politica lui Ceauşescu.

Ignorînd vocile care-l acuzau de violarea constantă a celor mai elementare drepturi ale omului, Comunitatea internaţională şi cei mai puternici oameni de stat ai lumii, au sprijinit obţinerea de către Ceauşescu a unor importante credite B.I.R.D..

Pentru a încuraja excesul de bunăvoinţă, Ceauşescu a emis faimoasele decrete 424 şi 425/1974 prin care permitea declanşarea unor ample acţiuni de cooperare pe calea unor sociatăţi mixte. Cele mai mari companii ale lumii s-au grăbit să-şi trimită emisari la BUcureşti pentru negocierea unor tranzacţii de lungă durată.

Principalele garanţii erau miliardele de $ S.U.A. obţinute pe credite B.I.R.D. şi “clauza naţiunii celei mai favorizate” acordate cu mare uşurinţă de Congresul S.U.A. regimului Ceauşescu.

Această uriaşă diversiune denumită “Orizont”, a permis ca în cîţiva ani, serviciile secrete ale D.I.E., dirijate îndeaproape de K.G.B. să obţină succese mult mai mari decît cele preconizate.

S-a reuşit implantarea unor vaste reţele de influenţă în occident, iar planurile ultrasecrete ale unor tehnologii de vîrf (în special în domeniul microelectronicii) au fost obţinute de Moscova pe filierea Bucureştiului aproape gratis.

In zadar aşteptau partenerii occidentali încheierea unor tranzacţii care să justifice dorinţa de cooperare a Bucureştiului pe termen lung, afişată iniţial.

Tratativele au fost tergiversate de partea română (D.I.E.) doar atît timp cît a fost necesar pentru a se organiza şi realiza furtul tehnologiei pe care partenerul extern o oferea ca aport la capitalul societăţii mixte ce forma obiectul negocierilor.

Odată ajunse planurile în seifurile D.I.E., partea română găsea întotdeauna un pretext de întrerupere a negocierilor.

In această perioadă, tratativele s-au finalizat prin constituirea unor societăţi mixte (în România sau străinătate) doar atunci cînd licenţele vizate nu puteau fi obţinute doar prin furt, sau cînd acele firme mixte trebuiau să fie utilizate ca acoperire a unor alte acţiuni de spionaj. Aşa de exemplu a fost semnat contractul de constituire a societăţii mixte OLTCIT S.A. cu Sediul SOcial în România (Craiova) în anul 1978 (am lucrat pentru OLTCIT S.A. în calitate de jurist în perioada 1978-1981).

Contractul de asociere, cuprinde clauze care favorizează net partea franceză (Citroen) şi a fost un fiasco din punct de vedere economic. El a fost semnat de autorităţile române doar pentru cele 50 de milioane de F.F. obţinuţi prin credite franceze pentru finanţarea cheltuielilor de “engineering”, în care erau incluse şi cheltuielile de formare în Franţa a peste 1000 de “specialişti români”, din care o mare parte erau agenţi ai D.I.E..

In realitate, construirea soc. mixte OLTCIT.S.A., a fost o tentativă de a reface pe această cale reţelele de spionaj ale D.I.E. în Franţa, demantelate de serviciile de contraspionaj franceze în anii 1970.

Furtul de tehnologii şi spionajul industrial a rămas unul din obiectivele D.I.E., dirijate de K.G.B., dar ambiţiile Dictatorului Ceauşescu erau mult mai mari. El a ordonat serviciilor sale de spionaj să-şi creeze reţele de influenţă puternice în toate zonele de pe glob unde existau focar de război, şi înmod deosebit în Orient. De asemenea, aceleaşi servicii au stabilit contacte cu organizaţiile teroriste şi cu reţelele de traficanţi de droguri. Aşa se face că în timp ce pe frontispiciul ®omâniei era afişat cuvîntul “PACE”, regimul Ceauşescu a fost amestecat în cele mai veroase afaceri ale acestui sfîrşit de secol XX.

Traficul ilicit de arme şi muniţii (inclusiv arme chimice) traficul de droguri (în special cocaina) şi terorismul, au reprezentat principala sursă de alimentare a conturilor secrete existente în băncile elveţiene.

Pentru realizarea acestor obiective au fost angajate toate serviciile de spionaj ale Securităţii şi Armatei. S-a constituit un Comandament Central ultrasecret, condus nemijlocit de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi supervizat discret de K.G.B..

Au fost încheiate alianţe secrete cu serviciile de spionaj ale altor ţări din blocul comunist (Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia) precum şi cu acelea ale unor state sau organizaţii extremiste din lumea arabă (Libia, Iran, Irak, O.L.P.).

Pe teritoriul României, au fost construite uzine secrete de arme şi muniţii, destinate exclusiv traficului ilicit. Au fost amenajate laboratoare clandestine de tratare a cocainei în cadrul fabricilor de medicamente, precum şi baze de antrenament a formaţiunilor teroriste, trimise în România pentru ... specializare.

Pe baza unor acorduri ultrasecrete încheiate de Ceauşescu prin intermediul D.I.E. cu organizaţiile teroriste au fost organizate echipe mixte de terorişti, destinate unor acţiuni de comando întreprinse fie în occident fie pe teritoriul României.

Au fost constituite sub controlul direct al D.I.E. firme româneşti de comerţ exterior conduse de ofiţeri cu mare experienţă în afaceri ilicite şi firme străine în care erau utilizaţi agenţi ai D.I.E. recrutaţi din diverse ţări (în special libieni).

Toate aceste firme, sub acoperirea unor afaceri licite asigurau în realitate derularea traficului de arme şi droguri sau diverse acţîuni de spionaj.

Beneficiile enorme în devize liber convertibile, erau vărsate în conturile secrete din străinătate, controlate nemijlocit de Nicolae şi Elena Ceauşescu, secondaţi îndeaproape de comandamentul central compus din anumite vîrfuri ale Securităţii şi Armatei.

Pe plan intern - Serviciile D.I.E. se dezvoltă pe măsura obiectivelor pe care le avea de îndeplinit în străinătate.

La activitatea tradiţională de spionare a cetăţeniolor străini aflaţi pe teritoriul României, sau de recrutare a unor agenţi dintre aceştia se adaugă aceea de a asigura şi a coordona nemijlocit toate verigile intermediare constituite în ţară, care reprezentau fie rampe de lansare, fie baze de recepţie pentru operaţiunile întreprinse pe plan extern.

Astfel, D.I.E, secondată de D.I.A. coordonează şi controlează laboratoarele şi centrele de cercetare care prelucrează informaţiile recoltate de spionajul industrial, tehnologic şi militar.

Ea coordonează şi controlează secondată de D.I.A activitatea fabricilor de muniţii şi armament destinate traficului ilicit, precum şi a laboratoarelor de prelucrare a cocainei.

Prin agenţii săi disimulaţi în funcţii de conducere (miniştri, directori generali, directori, etc.) controlează şi coordonează Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului Exterior şi Ministerul Turismului.

Pe această cale, ca de obicei sub directa coordonare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, D.I.E. iniţiază şi determină încheierea unor convenţii sau acorduri internaţiobnale, înfiinţarea sau desfiinţarea unor societăţi sau firme comerciale interne sau externe, retragerea sau trimiterea unor reprezentanţi ai acestor ministere în străinătate etc. Toate măsurile luate pe această cale sînt destinate exlusiv asigurării abiectivelor de bază ale D.I.E. - spionajul cu toate formele sale, traficul ilicit şi terorismul.

Nu trebuiesc uitate serviciile D.I.E. care asigurau cooperarea cu serviciile K.G.B-ului precum şi cu celelalte Direcţii şi servicii ale Securităţii sau cu serviciile speciale ale Armatei şi Miliţiei.

De asemenea, nu trebuie uitată existenţa în organigramele D.I.E. a unui serviciu special - numit de “Execuţii”.

El era compus din ofiţeri “specialişti” utilizaţi doar atunci cînd “asasinatul” era ultima soluţie de înlăturare a unui obstacol care împiedica sau periclita realizarea unui obiectiv al D.I.E..

In cadrul acestui serviciu existau ofiţeri specialişti în mînuirea otrăvilor a unor arme specifice sau a unor aparate care puteau provoca moartea victimelor instantaneu sau lent, în timp, după nevoi.

Serviciul “Execuţii” a fost primul care a beneficiat în urmă cu cca. 20 de ani, de o dotare specifică din partea serviciului similar al K.G.B.-ului, cunoscut sub numele de... RADU. Se spune că acest aparat care provoca moartea prin iradiere a fost perfecţionat de serviciile tehnice ale D.I.E. şi D.G.T.O. din ordinul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu.

In cercurile unor ofiţeri de Securitate, se spune că după 1980, serviciul “Execuţii” a fost preluat din cadrul D.I.E. şi trecut în organigrama Direcţiei a V-a, care s-a reorganizat pentru a deveni un superaparat al Securităţii la dispoziţia exlusivă a familiei Ceauşescu.

Perioada 1965-1980, poate fi considerată ca fiind epoca de aur a D.I.E.. Aparatul său a cunoscut o dezvolatre enormă, iar succesele sale în acţiunile de spionaj şi trafic iau permis nu numai o datorie financiară şi tehnologică ieşită din comun, dar şi o influenţă cu totul deosebită asupra întregii vieţi economico-sociale a ţării. De asemenea, colaborarea cu K.G.B.-ul se desfăşura în condiţii excelente, beneficiind de ajutorul său ori de cîte ori era necesar.

Temîndu-se de amploarea pe care a dobîndito D.I.E. şi de legăturile sale constante cu K.G.B.-ul, la începutul deceniului 8, Ceauşescu se hotărăşte să-şi construiască propriul său aparat de Securitate, căruia să-i subordoneze activitatea tuturor serviciilor secrete, inclusiv a D.I.E..

Această hotărîre a provocat serioase nemulţumiri în rîndul ofiţerilor D.I.E. consideraţi pînă atunci elita de necontestat a serviciilor secrete ceauşiste. Argumentul de bază cu care a fost justificată nemulţumirea, era că aportul în devize liber-convertibile realizat de D.I.E. pentru Ceauşescu prin furt de licenţe şi tehnologii şi trafic depăşea de cîteva ori aportul valutar realizat de întreprinderile româneşti pe căile obişnuite.

Mulţi ofiţeri ai D.I.E. aleg calea exilului, făcînd să cadă reţele întregi sau trec exclusiv în slujba K.G.B.-ului.

Apariţia reformelor iniţiate de Gorbaciov în U.R.S.S. îl înspăimîntă pe Ceauşescu care se hotărăşte să-şi restructureze masiv serviciile secrete.

El accelerează ritmul de dezvoltare a Direcţiei a V-a, care devenise primul său aparat de Securitate şi îi îndepărtează pe agenţii pe care-i suspectează ca fiind loaiali K.G.B.-ului.

De asemenea, pentru prima oară în istoria serviciilor secrete româneşti postbelice se constituie formaţiuni de spionaj şi contraspionaj îndreptate împotriva Moscovei.

Astfel în cadrul D.I.E.şi D.I.A., se constituie servicii speciale de spionaj avînd ca obiectiv - U.R.S.S., iar Direcţia a IV-a de contraspionaj militar are ca principală misiune interceptarea şi anihilarea tuturor acţiunilor de spionaj iniţiate de K.G.B. - împotriva regimului Ceauşescu.

Toate aceste măsuri sînt destinate să-l apere, atunci cînd Kremlinul va constata că imaginea lui Ceauşescu nu face nici un serviciu imaginii pe care Glaznostul şi Perestroika lui Gorbaciov încearcă să a imlpună lumii şi-i va cere să cedeze puterea în România.

Aşa cum am văzut, aceste măsuri nu i-au fost de nici un folos. Imensul aparat secret pe care Ceauşescu l-a construit timp de 20 de ani sub privirea atentă a Moscovei, nu a putut fi renovat în ultimii 3-4 ani.

------------- " --------------------------- " ---------------"

© avocat Simionică; editura Euromed