© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

"CAPITOLUL II

MAREA TRADARE

1. - Captarea revoluţiei

Pe 23-24-25 Decembrie 1989, am umblat zi şi noapte pe străzile Bucureştiului, prin staţiile de metrou, încercînd să ajut, acolo unde era nevoie de mine, la restabilirea ordinii în oraş. Mii şi mii de oameni făceau la fel. Dintre aceştia, din nou, în frunte, tineri.

La fel de entuziasmaţi ca în primele ore ale insurecţîei, la fel de curajoşi, ei nu se bazau decît pe numărul lor, care creştea din zi în zi. Tineri, din toate oraşele ţării, veneau la ßucureşti şi îşi ofereau serviciile. Dintre ei, mulţi nu s-au mai întors acasă. Imi amintesc de un grup de 47 de tineri între 17 şi 20 de ani veniţi din municipiul Galaţi, să apere revoluţia. Au mai rămas în viaţă 2.

Asasini de toate categoriile, făceau cunoscut lumii că la Bucureşti viaţa nu mai are nici un preţ.

Nopţile, oraşul era iluminat de trăsoare de direcţionare a tirului, iar zgomotul împuşcăturilor trase de tot felul de arme, atesta luptele grele care se purtau.

La început, am crezut că cei care atacau şi ucideau în timpul nopţii, sînt bande de asasini rămase fidele foştilor dictatori. Aceştia fuseseră capturaţi, iar ei se străduiau să-i elibereze cu orice preţ. Li s-a spus “terorişti”.

Incă din după-amiaza zilei de 22 Decembrie, atît în Bucureşti cît şi în alte oraşe din ţară - Timişoara, Sibiu, Craiova, grupuri de comando, beneficiind de elicoptere şi blindate uşoare, aparţinînd altor state, atacau oraşele, producînd noi şi noi victime. Televiziunea, care a funcţionat în acele zile non-stop, făcea comunicări din oră în oră despre luptele grele angajate cu aceste forţe şi despre numărul mare de victime.

Un prieten de la Craiova, cu care am vorbit la telefon, mi-a spus că oraşul a fost atacat de 8 elicoptere de acest fel, că au fost doborîte 6 şi au fost capturate 2 cu echipj cu tot. Cine erau aceşti străini care îşi permiteau să tragă la mine în ţară ca la ei acasă ?

Incă din seara zilei de 22 Decembrie 1989, pe străeile Bucureştiului, au început să acţioneze alte grupuri de cetăţeni străini. Se spunea că sînt de origine arabă. Alergau cu maşinile pe străzile oraşului, trăgînd cu pistoale mitralieră, semînd panică şi moarte în populaţie. Tîrziu în noapte atacau gurile de metrou, făcînd şi noi victime. Cine erau ei ?

La toţi aceştia, se adăugau delicvenţii de drept comun, care înarmaţi cu armele distribuite fără discernămînt în primele ore după fuga ceauşeştilor, atacau, jefuiau şi ucideau.

In tot oraşul, s-au organizat baraje. La intersecţia străzilor mari, oameni, bagaje, autoturisme, erau percheziţionate.

Au fost găsite arme şi muniţii. In multe împreejurări, cei depistaţi au ripostat prin surprindere, provocînd victime în rîndul tinerilor care compuneau barajul. La intrările în staţiile de metrou, aceeaşi situaţie. Am fost unul dintre organizatorii acestor baraje în unele zone ale capitalei, şi pot să afirm că am participat la capturarea unor astfel de terorişti. Erau cetăţeni străini, de origine arabă. Nu erau înstruiţi în cadrul unor formaţiuni de luptă regulată iar asupra celor ucişi în schimburile de focuri, nu s-au găsit decît importante sume în valută.

Ceea ce înseamnă că, erau plătiţi să tragă, să ucidă şi să provoace haos în rîndul populaţiei.

Aceste comandouri precum şi indiviz aparţinînd altor state au tras şi au ucis pînă în zilele de 25-28 Decembrie 1989, cînd au dispărut de parcă au intrat în pămînt. De asemenea, au dispărut şi prizonierii capturaţi din rîndul acestora. Cum ? De ce ?

Iată primele întrebări pe care mi le-am pus. Si de ce tac mijloacele de informare în masă ?

Asemeni multor oameni, m-am gîndit atunci că toţi aceşti cetăţeni străini, fie organizaţi în comandouri, fie indivizi izolaţi, făceau parte dintr-un plan organizat de Ceauşescu şi Securitatea sa. S-a discutat atunci, că încă înainte de Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, Ceauşescu, temîndu-se de o trădare a unora din acoliţii săi, şi-a importat din ţările arabe apropiate lui, (Libia, Iran, Irak, Siria), mai multe comandouri pe care le-a cazat în baze secrete. Intr-un serial prezentat la T.V. numit “Noaptea generalilor” s-a putut auzi cum generalul Guşe, şeful marelui stat major al Armatei, a emis o astfel de ipoteză. Făcînd o analiză logică a acestor date, era uşor de presupus că aceşti străini ar face parte dintr-un plan conceput în vederea antrenării ţării într-un război civil.

Intr-un astfel de plan, ei ar fi avut rolul de a semăna panică în populaţie, de a obliga populaţia neînarmată să intre în case, iar în stradă să rămînă doar doi combatanţi. De o parte Armata fidelă poporului, iar de cealaltă parte Securitatea, miliţia şi trupele de securitate. Armata, prost echipată şi înarmată ar fi trebuit să fie învinsă, aşa încît tiranul Ceauşescu să fi fost readus la putere. Această ipoteză ar fi explicat într-un fel, graba cu care cei doi tirani ceauşescu au fost judecaţi şi executaţi. Dar desfăşurarea rapidă a evenimentelor de la o zi la alta, de la o oră la alta lăsau să se întrevadă şi alte ipoteze.

Astfel, imediat după fuga celor doi ceauşescu, Generalul Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (D.S.S.) anunţa public că a ordonat trupelor de securitate să se retragă în cazărmi, iar Ministerul de Interne - Postelnicu şi alţi fruntaşi ai Securităţii, loiali vechiului regim sînt arestaţi. Armata a trecut de partea Revoluţiei încă din primele minute după fuga celor doi tirani, şi era singura formaţiune de luptă bine constituită şi organizată. Beneficiind de aportul gărzilor patriotice precum şi de sprijinul populaţiei, ea trebuia să preia controlul tuturor evenimentelor şi să ia măsuri de lichidare a focarelor de lupte menţinute de elemente rebele ale Securităţii şi a cetăţenilor străini.

In acest scop, în dimineaţa zilei de 24 Decembrie 1989, însoţit de prietenul meu - inginerul - am mers la TV unde mai era încă Sediul Consiliului Frontului Slvării Nationale - . Aveam la mine un prim-proiect de decret, pa care-l redactasem în acea dimineaţă. Voiam să sugerez domnului Iliescu - care îşi asumase prerogativele puterii încă din seara zilei de 22 Decembrie - să emită acest decret, menit să descurajeze folosirea armelor de orice fel şi să stopeze vărsarea de sînge.

Conform proiectului, Armata trebuia să preia controlul acţiunilor de restabilire a liniştii şi ordinei publice, şi să înfiinţeze pe întreg teritoriu al ţării, tribunalele militare care să judece conform unei proceduri de urgenţă, similare curţilor marţiale, pe toţi ce care nu depun armele, nu se predau sau sînt prinşi în posesia unei arme de foc, după trecerea a 24 de ore de la data emiterii acelui decret.

Nu am reuşit să pătrund pînă la domnul Iliescu, dar i-am trimis printr-un curier special instituit la intrarea în clădirea TV acel proiect de decret, însoţit de o scurtă expunere de motive.

Spre surprinderea mea, un astfel de decret, a fost adoptat abia peste cîteva zile. Formularea din cuprinsul său semăna izbitor cu textul redactat de mine, ceea ce însemna că susnumitul curier şi-a făcut datoria, dar tardivitatea adoptării, a costat viaţa altor sute de mii de oameni nevinovaţi.

Toate aceste evenimente, toate aceste nonsensuri care formulau sau dizolvau ipoteze, mi-au creat multe semne de întrebare. Ceva se întîmpla, ceva nu era aşa cum ar fi trebuit să fie, dar nu-mi dădeam seama ce anume.

Cei doi ©eauşescu fuseseră executaţi, dar în ţară încă se mai trăgea, încă mai mureau oameni.

M-am oprit din goana nebună printre gloanţe şi am început să reflectez.

M-am întors pe firul evenimentelor pînă la ziua de 22 Decembrie ora 11 şi 10 minute, cînd s-a anunţat sinuciderea generalului Milea - ministrul Armatei.

Am început să reaşez temeinic, în conexiune, evenimentele la care am participat nemijlocit. Le-am comparat cu alte date, obţinute din alte surse. Metodele de investigare utilizate în scopul stabilirii adevărului nu-mi sînt străine. Ele fac parte din meseria mea, şi nu odată în cei aproape 20 de ani am constatat că amănunte uneori fără importanţă leagă fapte care într-o înlănţuire logică conduc la aflarea adevărului.

Iată cîteva din aceste amănunte. Aşa cum am arătat în capitolul II, pe data de 22 Decembrie 1989, mă aflam printre demonstranţii din intersecţia B-dului Magheru cu strada Oneşti care permite accesul în piaţa palatului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, în imediata apropiere a Service-ciclopului hotelului Ambasador.

Cu cîteva minute înainte de a se anunţa moartea generalului Milea, un bărbat în vîrstă de 35-40 de ani s-a urcat pe carcasa unui transformator electric situat lîngă un stîlp, aproape de intersecţie şi ţinînd în mînă o lumînare aprinsă a cerut un moment de reculegere în memoria celor morţi în revoluţie. A rostit cîteva cuvinte în legătură cu victimele de la Timişoara de la întercontinental şi Universitate. L-am recunoscut. Il văzusem seara şi noaptea precedentă printre manifestanţii de la Intercontinental şi Universitate. Era deosebit de activ. Avea chiar şi o porta voce cu care vorbea oamenilor. L-am învidiat atunci fiindcă coardele mele vocale nu-mi erau de nici-un folos pentru a mă face auzit de oamenii care mă înconjurau. L-am recunoscut, deci, l-am privit cu admiraţie şi l-am ascultat. Am întrebat pe un vecin dacă-l cunoaşte, şi mi-a răspuns cu admiraţie că se numeşte Dan Iosif şi că este muncitor.

Aproape de ora 12,00 barejele Armatei şi miliţiei s-au ridicat, iar demonstranţii au putut să pătrundă în piaţă. Aşa cum am arătat, am pătruns şi eu în urma unui tanc. Dacă revedeţi descrierea acestui, vă veţi reaminti că sub geamurile celor de la Direcţia a V-a, cea mai temită din Departamentul Securităţii, care se ocupa de paza tiranilor, am întîlnit acel microbuz de culoare bej, care avea instalate pe platformă, 4 difuzoare mari.

Revăzînd în memorie acele momente mi-am pus o serie de întrebări :

- Cum a ajuns microbuzul în acel loc ? Pe toate căile de acces către piaţă au năvălit masiv mii şi mii de oameni. In acele momente ar fi fost imposibil ca acel microbuz să se strecoare în acel loc odată cu mulţimea.

- Dacă acel microbuz se găsea deja în acel loc în momentul în care masele au năvălit în piaţă, cum a fost posibil ca securiştii cei mai fideli ai lui Ceauşescu, care ocupau clădirea sub geamurile căreia era situat, să nu fi remarcat prezenţa acelei maşini şi a instalaţiilor amplasate pe ea. Aceasta cu atît mai mult cu cît în acea zonă era interzisă staţionarea oricărui autovehicul.

- Cine era persoana din microbuz, care ascunsă vederii, s-a adresat maselor ? Si de ce era aşa de preocupată, să incite masele să nu asculte încercarea lui Ceauşescu de a vorbi despre aşazisa trădare ?“Nu-l ascultaţi pe tiran ! Huiduiţi-l pe tiran” a cerut vocea din interiorul microbuzului. Si mulţimea s-a conformat. Primul elicopter s-a ridicat de pe sediul fostului comitet central al partidului comunist şi a lansat deasupra mulţimii, manifeste, în care se vorbea despre aceeaşi trădare, săvîrşită sub egida unei puteri străine. Aceeaşi voce a cerut mulţimii să nu dea crezare manifestelor şi să huiduie.

La un moment dat, o altă voce, care mi s-a părut cunoscută atunci, a reluat anunţul despre constituirea Fronrtului Salvării Naţionale şi a componenţei sale. Unde am mai auzit eu această voce ? Ulterior am vizionat o casetă pe care erau înregistrate acele momente. Reauzind vocea, .

am tresărit.

- Bine, dar parcă este vocea bărbatului acela pe care l-am auzit vorbind mulţimii prin potavoce la Intercontinental, apoi, urcat pe carcasa transformatorului în intersecţia de la hotelul Ambasador, înainte de moartea generalului Milea. Da, parcă cineva mi-a spus că îl cheamă Dan Iosif şi că e muncitor. Dar... cum a ajuns el în microbuzul staţionat chiar sub nasul securităţii ? Si de unde ştia el, despre Frontul Salvării Nationale ? Dacă ştia, de ce nu a vorbit mulţimii despre acest front în ziua de 21 Decembrie - la Intercontinental, sau măcar pe 22 Decembrie înainte de moartea generalului Milea ? Mult-ţimea, angajată în insurecţie s-ar fi simţit mult mai sigură ştiind că în sînul poporului s-a născut o astfel de formaţiune politică în stare să preia destinele revoluţiei. De ce acest F.S.N., a stat ascuns şi nu a ieşit în primele rînduri ? Poporul, l-ar fi primit cu ovaţii şi l-ar fi apărat. Miile de vieţi, jertfite deja pe altarul revoluţiei, obligau mulţimea să continue lupta pînă la capăt. Ea ar fi strîns rîndurile în jurul acestui front, şi l-ar fi apărat cu preţul vieţii. De ce a stat ascuns ?

Intrebări chinuitoare au început să-mi sfîşie sufletul.

CINE ERA IN REALITATE ACEST DAN IODIF ? CINE ESTE IN REALITATE ACEST FSN SI MAI ALES CINE SE ASCUNDE IN SPATELE ACESTUIA, SI DE CE ?

Trebuia să aflu adevărul. Simţeam că dacă voi găsi răspuns la aceste întrebări, voi reuşi să înţeleg toate nonsensurile pe care le înregistram de la o zi la alta.

Din acele momente, sensul vieţii mele s-a schimbat. Am rămas acelaş bun român, devotat poporului său, acelaş intelectual decis să nu stea în acest timp în afara istoriei, dar, mi-am subordonat întraga activitate unui singur scop - acela de a afla adevărul despre tot ce se urzeşte în ascuns în legătură cu viitorul ®omâniei.

Pentru realizarea acestui ideal, m-am abţinut de la orice activitate politică (pusesem pe picioare chiar şi o grupare politică numită “Noua Democraţie Română”- pe care am dizolvat-o) şi am devenit un observator atent, lucid şi obiectiv al evenimentelor ce se derulau, şi mai ales am început să culeg informaţii.

Mi-am asigurat sprijinul unor oameni de bună credinţă hotărîţi să mă ajute şi care îmi puteau oferi informaţii la care nu puteam ajunge pe căi obişnuite. Cu sprijinul altora, am identifiat anumite persoane, care nu fuseseră arestate deşi ar fi trebuit să fie. M-azm întrebat de ce, şi m-am interesat de activitatea lor în prezent. Mi-am adus aminte că sînt totuşi un profesionist al dreptului, cu destulă experienţă, aşa că am organizat întreaga activitate de investigaţii pe baza unor principii consacrate acestui gen, binenţeles, reduse la scara mijloacelor de care dispuneam. Si eu şi oamenii mei, ştiam că ne riscăm viaţa, dar nu aveam de ales.Bănuiam că forţe ascunse acţionează în cel mai amre secret, pentru a acapara revoluţia şi pentru a deturna sensurile acesteia într-o direcţie pe care poporul nu o dorea. Acest sene, avea aceeaşi direcţie cu drumul de pe care marea majoritate a cetăţenilor români tocmai făcuseră stînga-mprejur, lăsînd în urma lor sîngele martirilor. A ne întoarce pe acelaşi drum, chiar presărat cu flori, ar însemna să ne mînjim tălpile picioarelor cu sîngele copiilor noştri, care încă nu s-a uscat. Ar însemna suprema umilinţă şi laşitate şi am fi demni de tot dispreţul strămoşilor noştri.

Aşa ceva, nu trebuie să se întîmple. Trebuia să demasc cu orice preţ aceste manevre ascunse, şi nu puteam face asta, decî(t folosind o parte din metodele utilizate de asasinii neamului meu.

Pentru început, mi-am îndreptat atenţia în mod deosebit asupra acelei instituţii de tristă faimă - securitatea - şi în mod special asupra Direcţiei a V-a sub nasul căreia a staţionat atît de liniştit, faimosul microbuz de culoare bej. Am căutat şi am reuşit în parte să reconstitui schema de organizare şi funcţionare a acestei direcţii şi să-mi procur liste şi semnalmentele unor ofiţeri, reprezentativi prin anumite genuri de activităţi în care erau specializaţi.

Răsfoind aceste liste, am dat peste un nume şi am tresărit - căpitanul Iosif.

O rază de lumină a spart întunericul. Se năştea o nouă ipoteză, cea mai apropiată de adevăr.

Asupra întregului aparat al Departamentului Securităţii Statului ( D.S.S.) - organizat pe şapte direcţii, (oficial desfiinţat) plutea suspiciunea întregului popor. Opinia publică, simţea că securitetea în general, are un amestec în răuol care plutea în jur şi cerea capul tuturor celor peste 300.000 de funcţionari ai săi, care, evident, nu au fost nişte sfinţi. Dar la adăpostul numărului mare, se ascundeau şi cei mai rari, cei mai temuţi, cei mai apropiaţi tiranilor Ceauşescu, cei mai vinovaţi de crimele şi atrocităţile comise din ordinul Ceauşeştilor, cei din Direcţia a V-a. De ce, şi cine avea interesul să-i ocrotească ?

Incepuse să se contereze o poveste, potrivit căreia haita de lupi, hrănită şi dresată să ucidă de un stăpîn la fel de feroce, începe să realizeze că zilele şefului lor sînt numărate şi se întreabă ce se va întîmpla cu ei, după căderea acestuia. Işi simt pielea în pericol şi se grăbesc să-şi sfîşie stăpînul.

Mă bat cu palma pe frunte şi mă întreb : Cum de nu m-am gîndit la asta mai din timp ?

Intr-adevăr dacă revoluţia ar fi mers pe drumul ei firesc acei lupi, nu ar mai fi avut nici o şansă. Crimele lor ar fi fost date în vileag şi nu sînt pe lumea asta nici gloanţe, nici pedepse destulu cu care să-şi plătească păcatele.

Pentru acei lupi nu există decît o singură şansă. Să rămînă tot ei, paznicii turmelor de oi.

Pentru aceasta le trebuia un alt cioban, în alte haine dat care să răspîndească în jur acelaş miros.

Reuşisem să fac un prim pas. Reuşisem să lărgesc raza de lumină şi să văd cum haita de canibali din imediata apropiere a celor doi tirani, începe ssă se agite cu părul zburlit de frica pojarului ce se apropia, căutînd o portiţă de salvare. I-am văzut căutînd disperaţi un sprijin care să-i ajute să-şi devoreze creatorul şi stăpînul atotputernic şi să le găsească alt cioban.

I-am văeut urlînd şi muşcînd turbaţi de spaimă, din flăcările dezlănţiute de un popor care n-a mai vrut să aştepte dreptatea lupilor şi au pornit, sacrifiindu-şi mieii, să-şi facă propria lor dreptate.

I-am văzut cum şi-au schimbat hainele ca să-şi ascundă mirosul, cum şi-au găsit alt cioban pe măsura lor şi împreună s-au apucat să stingă focul abia înteţit. I-am văzut cum în bezna fumului iscat de ei, nu fără rost, se luptau cu disperare să îndrepte flăcările în direcţia dorită de ei.

Si cine, în istoria acestui pămînt, blagoslovit de Dumnezeu cu aur şi jivine de tot felul, se pricepea mai bine ca ei să stingă focurile şi să manevreze flăcările ?

Era clar. Aşa a fost captată flacăra revoluţiei, dar, sper din tot sufletul meu, că încă nu a fost înăbuşită.

2. - Frontul Salvării Nationale - Legitimitatea Puterii

Exercitate de F.S.N.

Unul dintre puţinele adevăruri enunţate de clasicii ideologiei comuniste, este acela potrivit căruia Problema Fundamentală a oricărei revoluţii, este problema PUTERII (Lenin).

Revoluţia Tineretului Român din 16-28 Decembrie 1989, a izbucnit spontan. A nfost ca o flacără care izbucnită mai întîi la Timişoara, s-a extins în toată ţara căpătînd în şase zile proporţiile unui imens incendiu, pe care guvernanţii comunişti l-au scăpat de sub control.

Nimeni nu putea sau nu dorea să revendice aprinderea scînteii.

Acţiunile unor dezidenţi cunoscuţipoporului, erau în primul rînd individuale şi mai ales izolate.

Restrînse într-o arie ce putea fi uşor controlată de aparatul de represiune şi izolat cu grijă de către Securitate, pentru ca nu cumva să scape vreo scînteie care să declanşeze o revoluţie generală.

Acţiunile de grup, erau deasemeni restrînse şi izolate.

Asemenea grupuri, nu se puteau constitui şi organiza în proporţii suficient de largi, pentru a avea posibilitatea să declanşeze şi să conducă o insurecţie.

Asemenea oameni sau grupuri de oameni, nu au putut decît să poarte un dialog indirect cu masele, prin care mai mult sau mai puţin coerent, rosteau adevăruri înfipte de mult în inima şi conştiinţa oamenilor.

Deci, neexistînd un lider sau lideri ai revoluţiei, nu a putut nimeni să-şi asume prerogativele puterii, ce rămase vacantă după fuga celor doi tirani.

Singurii care se puteau legitima ca pretendenţi la putere, ar fi fost eventualele personalităţi create de revoluţie.

Dacă au existat sau nu astfel de personalităţi născute în focul insurecţiei, deocamdată nu se ştie, sau se ignoră cu bună ştiinţă existenţa lor.

Această situaţie, denumită încă din primele ore de după fuga celor doi tirani, “vid de putere” a permis apariţia şi ascensiunea FSN-ului ca girant al puterii de stat.

Cum a apărut FSN-ul pe firmamentul revoluţiei, prin intermediul vocilor ascunse vederii, izbucnite din interiorul faimosului microbuz bej, am arătat în paginile precedente.

El a obţinut adeziunea miilor de manifestanţi, aflaţi în acele momente, în faţa sediului fostului comitet central al p.c., doar la auzul unor nume ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan şi Laszlo Tokes. Despre numele viitorului preşedinte nu s-a spus nimic atunci.

Se pune deci prima întrebare. Cine l-a invitat pe domnul Ion Iliescu să preia conducerea ţării şi în numele cui ?

Chemat de acasă, nu se ştie de cine şi în ce condiţii, acesta, în dupămasa zilei de 22 Decembrie 1989, a anunţat poporului o platformă provizorie, din care se distingeau trei elemente agreate unanim : separeţia puterilor în stat, respectarea dreptului omului şi alegeri libere într-un sistem pluripartid.

Orice urmă de îndoială a fost risipită în momentul în care domnul Ion Iliescu, a anunţat constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale cu menţiunea că acesta nu va participa la alegerile ce se preconizau.

Cu toate acestea, la nici două săptămîni de la preluarea puterii în Bucureşti şi în ţară au apărut manifestări de dezaprobare faţă de FSN, în general şi Consiliului FSN în special.

Primul semn de nemulţumire a apărut, din momentul în care s-a descoperit că domnul Iliescu, a cooptat în Consiliul FSN şi în guvern, numeroase personalităţii ale vieţii publice create de vechiul regim comunist.

Sub motivaţia că nu ar avea cine să conducă ţara, domnia sa şi-a apropriat, a menţinut sau a numit în funcţii cheie pe un Boştina sau Paul Niculescu Mizil, care au fost într-adevăr personalităţi, dar nu create în focul revoluţiei şi nici ca urmare a unei activităţii sştiinţifice de excepţie, ci pur şi simplu, ca militanţi de seamă ai Partidului Comunist.

Cînd s-a aflat că tot mai multe personalităţi de acest gen sînt cooptate în Consiliul ce asigura exercitarea puterii statului, cînd a început să se simtă intenţia noilor guvernanţi de a tergiversa lămurirea situaţiei securiştilor şi miliţienilor vinovaţi de moartea miilor şi miilor de oameni, suspiciunea şi neîncrederea maselor a crescut. Aşa s-a ajuns la prima mare demonstraţie de protest din 12.01.1990.

Ulterior datorită succesiunii rapide a evenimentelor, în opinia publică românească, s-a putut constata o creştere din zi în zi a neîncrederii în FSN, mai ales că unii membrii ai Consiliului, agreaţi de mase încă din primele momente, s-au retras (ex. Doina Cornea).

Pe măsură ce apăreau noi adevăruri ascunse cu grijă de Consiliul FSN, pe măsură ce acesta săvîrşea acte şi fapte contrare platformei anunţate iniţial, s-a putut constata o escaladare a suspiciunii şi neîncrederii.

Astfel, s-a descoperit că vicepreşedintele Consiliului domnul Mazilu, nu este în realitate un militant de seamă al drepturilor omului, ci un fruntaş al securităţii, s-a descoperit că securitatea încă mai funcţionează, deşi oficial, a fost desfiinţată ( în intreprinderi, hoteluri, turism, poştă, radio, TV), şi este folosită în continuare pentru spionarea poporului, şi altele.

Pe de altă parte, opinia publică şi-a dat seama că se practică o politică ascunsă, duplicitară, cu măsuri menite să consolideze puterea FSN-ului, prin înfiinţarea de organizaţii FSN în toată ţara, de sus în jos, la toate nivelurile şi prin culegerea de adeziuni, pe aceleaşi căi folosite de vechiul partid comunist.

Cînd Consiliul FSN, şi-a făcut publică intenţia de a participa la alegeri, revenind asupra declaraţiei de bună înenţie enunţată iniţial, suspiciunea şi neîncrederea poporului au atins paroxismul.

Pe acest fond s-a declenşat valul de protest, care a culminat cu marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990, organizată de studenţi şi partidele politice în piaţa Victoriei din Bucure5ti.

In acea zi, pentru prima oară de la preluarea prerogativelor puterii, FSN-ului i-a fost contestată legitimitateaDeoarece consider data de 28 ianuarie 1990, ca fiind cea mai importantă zi din istoria ţării de la revoluţie şi pînă cînd scriu aceste rînduri, am să descriu mai amănunţit acea zi, care alături de cea din 29 ianuarie 1990 certifia NELEGITIMITATEA FSN-ului.

Se creaseră milte semne de întrebare. Poporul simţea că forţe ascunse manevrează din umbră, captînd ssau deturnînd sensurile revoluţiei. Sub zidurile înegrite de fumul lumînărilor care ardeau zi şi noapte, oamenii se adunau grupuri-grupuri, pe locurile unde au căzut eroii evenimentelor din Decembrie.

Se întrebau unii pe alţii, se sfătuiau unii pe alţii, şi toţi atraşi de acele locuri ale supliciului se uitau gînditori la troiţele încărcate cu flori şi lumînări aprinse, cerîned parcă, încă o dată, sfat şi sprijin, celor care, deabia plecaţi dintre cei vii, intraseră deja în istorie.

Se invoca memoria lor, şi obligaţia celor rămaşi, de a continua lupta împotriva celor pe care, îi bănuiam acum, ca fiind trădători ai cauzei revoluţioei.

Consiliul FSN, îşi dezvăluia tot mai făţiş, orientarea sa pro-comunistă. Nu îndrăzneau încă să-i spună neo-comunist sau comunism cu faţa umană, dar conservînd instituţii şi obiceiuri tipice vechiului regim, începuseră să lanseze ideea unei democraţii de tip special, necunoscut şi nedefinit.

Oamenii, se temeau din ce în ce mai mult de un nou experiment impus de la răsărit, invocînd cei 45 de ani de nefastă “lumină” comunistă care aduseseră ţara în pragul prăpastiei.

In această stare despirit, de teamă, de neîncredere şi descurajare, în masele de cetăţeni ai Bucureştiului, s-a răspîndit tot mai acut sentimentul că pentru a se stabiliza situaţia în ţară, se impune înlăturarea FSN-ului de la putere.

Conform unui Decret-lege, recent emis de Consiliul FSN, se limita posibilitatea organizării manifestaţiilor paşnice de protestare. Ele se puteau organiza doar în unele locuri retrase ale Capitalei, după o prealabilă înregistrare şi autorizare a Ministrului de Interne.

Imediat, pe zidurile din centrul oraşului au apărut lozinci de tipul “Eroii nu au murit în parcuri” şi s-a trecut la organizarea unor manifestaţii de protest, cu scopul vădit de a înfrînge dispoziţiile decretului, care erau considerate ca un prim pas de reinstalare a vechiului sistam de îngrădire a libertăţii de exprimare.

In perioada 20-27.01.1990. aproape seară de seară, mii şi mii de tineri, în special studenţi, au demonstrat în faţa clădirii Consiliului de Miniştri - în piaţa Victoriei, unde îşi aveau sediul noii guvernanţi, cerînd “Jos securitatea”, “nu mai vrem un no experiment”, “jos comulismul”, şi “jos Iliescu”, acuzînd de trădare a cauzei revoluţionare pe cei care-şi asumaseră prerogativele puterii.

Singurul membru din Consiliul FSN-ului, care-şi manifestase clar orientarea politică, a fost domnul Silviu Brucan. Acesta, considerat ideolog al FSN-ului, făcuse cunoscut în mai multe declaraţii că “a fost şi va rămîne marxist”.

Aceste declaraţii, au creat o stare de îngrijorare în rîndul maselor, care vedeau în marxism sursa comunismului şi a ceauşismului. Ca efect, manifestanţii, nu au întîrziat să ceară “jos Brucan”.

Dar guvernanţii îşi vedeau liniştiţi de treabă, ignorînd revendicările tinerilor. Uitaseră, sau poate nici nu recunoscuseră vreodată, că ei, tinerii, fuseseră aceia care treziseră din amorţeală un popor şi l-au obligat să lupte pentru înlăturarea tiraniei.

Tinerii studenţi nu s-au dat bătuţi. Ei au anunţat pentru ziua de 28 ianuarie 1990 ora 12, o amplă manifestaţie de protest, enunţînd revendicări care dovedeau în primul rînd maturitate şi vigilenţă în conservarea sensurilor revoluţiei.

La această manifestaţie, s-au alăturat şi partidele politice. Partidul Naţional Tărănesc, şi-a anunţat la rîndul său, respectînd decretul emis de FSN, organizarea unui miting în aceeaşi zi la ora 12.Celelalte partide şi grupări politice pro-democratice şi-au convocat la rîndul lor oamenii pentru ziua de 28 ianuarie 1990, la ora 12.

Avînd în vedere gravitatea şi complexitatea revendicărilor, se impunea luarea unor măsuri deosebite de organizare a manifestaţiei. Luînd exemplul studenţilor, partidele istorice s-au unit, realizînd un pachet comun de revendicări. La fel au făcut şi celelalte partide. Dar orgoliul şi aroganţa unor partide istorice, faţă de partidele mici sau nou înfiinţate, avea să conducă, aşa cum se va vedea, la Eşec.

In vederea acestei manifestaţii, în numele grupării politice pe care o reprezentam “Noua Democraţie Română” am realizat cu Partidul Democrat o alianţă, stabilind şi o platformă comună.

Astfel am hotărît să participăm la manifestaţie şi să susţinem revendicările formulate de studenţi şi de celelalte grupări politice. De comun acord am stabilit că FSN-ul nu poate să justifice legitimitatea puterii, pe care o deţine fără drept, exercitînd prerogativele ei, în contra voinţei poporului şi idealurilor revoluţiei.

In baza acestei alianţe, am format o delegaţie comună şi a mers la sediul PNT-ului, încercînd să extindem această alianţă şi cu partidele istorice.

Am fost primiţi de conducătorul Partidului Naţional Tărănesc creştin şi democrat, dar de la primele cuvinte, am înţeles că acesta nu considera utilă o astfel de alianţă. Prin replica rostită scurt “Mîine frontul cade”, am înţeles că partidele istorice sînt mult prea sigure de succes ( cel puţin PNT-ul ) şi nu am mai insistat.

Venisem să le sugerez celor de la partidele istorice, să facem un plan comun, scopul fiind acelaşi - înlăturarea de la putere a unei grupări politice nelegitime -, care, pe lîngă faptul că nu-şi exprimase clar orientarea politică şi menţinea voit, în ţară, o stare de confuzie şi instabilitate ( o să vedem de ce ) utiliza din plin toată gama de metode şi instituţii specifice dictaturii comuniste, în vederea menţinerii puterii. Venisem să le reamintesc, că în ultimul timp FSN-ul îşi întreţine acţiunile de compromitere a partidelor istorice în ochii opiniei publice lăsînd prin intermediul vechiului aparat represiv, diferite zvonuri, ca de exemplu acela potrivit căruia Partidul Naţional Tărănesc îşi cumpăra adeziunile membrilor săi cu dollari SUA, sau că partidele istorice s-au reactivat cu sprijin din străinătate în scopul de a vinde ţara capitalului străin.

De aceea, aş fi vrut să le cer să ne lase pe noi, a doua zi, să ieşim în fruntea demonstraţiei, alături de studenţi, deoarece despre noi nu se putea spune că ne cîştigăm adeziunile cu dolari SUA, şi nici că ne-am întors recent din străinătate pentru a vinde ţara străinilor. Noi am trăit aici, am luptat pentru revoluţie, şi ne-am născut în focul revoluţiei.

Dar din păcate nu am putut discuta despre aşa ceva, şi rezultatul s-a văzut a doua zi.

28.I.1990 - ora 12 - Piaţa Victoriei - Bucureşti

Ca dirijate de o mînă nevăzută, coloanele de manifestanţi, pătrundeau în ordine în piaţă.

Intîi, au venit coloanele de studenţi. Foarte bine organizate, cu pancarte şi cordoane de ordine, pentru a nu permite provocatorilor să pătrundă în interiorul coloanelor, au ocupat centrul pieţii. Erau cei mai numeroşi cca. 50.000. Apoi au venit celelalte partide în coloane bine organizate şi disciplinate.

Partidele istorice, au venit în acelaşi timp şi au ocupat latura din dreapta a pieţii. La coloanele de manifestanţi s-au adăugat alte mii de oameni care nu aparţineau nici unui partid sau grupări politice, aşa încît marea piaţă a Victoriei s-a umplut. Se strînseseră peste 300.000 de oameni.

Intre timp, printre manifestanţi se răspîndise zvonul că FSN-ul organizase o contramanifestaţie. Prin intermediul televiziunii, Dan Iosif, membru marcant în conducerea FSN-ului, cunoscut demonstranţilor din 21/22 Decembrie ca un fel de Robespierre al Revoluţiei bucureştenilor, convocase într-o piaţă din apropiere - denumita Banu Manta -, pe toţi cei care-l cunoşteau.

La acea vreme se mai ştia despre acest Dan Iosif, că în prima săptămînă de după revoluţie, însoţit de cca. 50 de persoane recrutate de el ( cine or fi fost ?) purtînd veste antiglonţ şi pistoale automate, folosindu-se de autoturismele ARO - de teren din dotarea Securităţii recent desfiinţată (formal binenţeles) au mers în aproape toate intreprinderile şi instituţiile mari din capitală ( inclusiv la primăriile de sector ) şi au organizat constituirile de celule FSN prin forţă.

Această activitate, a fost extinsă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor din ţară. La nivelurile la care erau constituite, acele Consilii Judeţene, municipale, etc., reprezentau puterea de stat, în numale Consiliului Frontului Salvării Nationale FSN condus de domnul Ion Iliescu. Preşedinţii acelor consilii, au fost numiţi de regulă dintre vechii activişti ai partidului comunist, care ocupau aceleaşi scaune pe care tronaseră pînă nu de mult, vechii Primii Secretari ai Partidului Comunist.

Iată cum a fost posibil, că FSN-ul, deşi la început anunţase că nu se va constitui în partid politic şi că nu va participa în alegeri, a devenit în scurt timp cea mai puternică grupare politică din ţară, care gerind puterea, manevra după bunul plac toate mijloacele moştenite de la Ceauşescu...

Revenind la demonstraţia din 28 ianuarie 1990, am remarcat că imediat după sosirea în piaţă, reprezentanţii partidelor istorice, au cerut să li se permită accesul în Palatul guvernamental pentru a trata cu conducerea F.S.N.-ului.

Sesizînd sciziunea dintre grupul celor trei partide istorice şi restul partidelor, celor trei, li s-a permis accesul la masa trativelor.

Intîlnirea celor trei cu conducerea FSN-ului, a fost televizată încă de la început.

Cu cîtevaz minute înainte de începerea primei runde de tratative, preşedintele Partidului Naţional Tărănesc, considerînd că este bine să-şi facă şi propaganda electorală a rostit de la balconul palatului guvernamental un scurt discurs.

Prin acest discurs, domnia sa, a revendicat în numele partidului pe care-l reprezenta întraega demoonstraţie, cu toate că, din totalul de peste 300.000 de oameni existenţi în piaţă, adepţii acelui partid nu reprezentau nici 10%. FSN-ul a profitat de această greşeală lansînd în ţară, cu ajutorul televiziunii, radioului şi poliţei, zvonul că partidele istorice, însoţite de peste 300.000 de adepţi, au atacat clădirea guvernamentală şi vor să pună mîna pe putere, pentru a vinde ţara la străini.

Incercînd să salvez ce se mai putea salva, am organizat o delegaţie a grupărilor politice cu care încheiasem alianţa şi am pătruns în palatul guvernamental. La fel ca noi au făcut şi alte grupări politice, sau studenţeşti aşa încît în incintă, opoziţia era reprezentată de două grupuri separate.

După terminarea convorbirilor cu cele 3 partide istorice am cerut continuarea acelăor discuţii într-un plen care să reprezinte într-adevăr toţi demonstranţii din piaţă.

Discuţiile de data asta în plen, au fost reluate în sala mare a Consiliului de Miniştri.

La aceste discuţii, au fost prezente presa, radioul şi televiziunea - române, dar cu toate că s-a filmat şi s-a înregistrat din plin, nu a fost informată de loc opinia publică despre conţinutul acestor convorbiri, care au fost mult mai importante decît primele, deoarece problemele nu au fost abordate de pe poziţia unor interese de partid, ci excluziv la nivelul intereselor naţiunii.

Imi amintesc, că în alocuţiunea rostită de mine, am arătat că în ţară domneşte suspiciunea, neîncrederea, teama, că în economie şi industrie nu se munceşte, că se perpetuează un climat de destabilizare a ţării şi că vinovat de această stare se face FSN-ul.

Am demonstrat că FSN-ul este principalul factor destabilizator, deoarece nu-şi defineşte clar orientarea politiccă, şi că se crede că datorită domnului Silviu Brucan, adept fervent al ideologiei marxiste, se încearcă o reneştere sub o formă nouă, de import al acestei ideologii, care a fost denunţată iremediabil de popor cu ocazia revoluţiei.

Am arătat că după revoluţie, s-au constituit noi forţe democratice, unele apărute în focul insurec≤ţiei, şi că se impune ca FSN-ul să cedeze monopolul puterii şi ssă acepte ca prerogativele puterii să fie exercitate provizoriu de un irganism care să reprezinte toate forţele democratice din ţară. Numai în acest mod s-ar putea obţine efecte de stabilizare a situaţiei. Am menţionat că pentru atingerea acestui scop, este absolut necesar să fie înlăturate din viaţa publică a ţării, toate acele personalităţi politice create de vechiuln regim cominist, care numai prin simpla lor prezenţă în posturi care vizează destinele ţării, constituie factori de destabilizare.

Aceste opinii au fost susţinute sau completate şi de reprezentanţii altor grupări, care în plus, au reproşat FSN-ului lipsa de iniţiativă sau chiar tergiversarea acţiunilor de identificare, judecare şi condamnare a tuturor celor ce se fac vinovaţi de crimele săvîrşite împotriva revoluţiei.

Această cascadă de acuzaţii ferme, temeinice, i-a pus în mare dificultate pe guvernanţi, deoarece mulţimea din piaţă îi numea cu vehemenţă trădători şi le cerea să cedeze puterea. Ulterior, mi-am dat seama că dacă ar fi cedat, în acele momente, ar fi fost pierduţi. Singura lor şansă era contremanifestaţia, care, încă nu-şi spusese cuvîntul în piaţă.

Guvernanţii în frunte cu domnul Iliescu, au tergiversat răspunsul, căutînd să cîştige timp. Periodic se retrăgeau din sala de consiliu pentru consultări. In realitate, agitaţi, luau măsuri de urgentare a intervenţiei maselor de muncitori manipulate în contra-manifestaţie.

Intr-una din aceste pauze, m-am gîndit că n-ar fi rău, dacă aş arunca o privire mai atentă în lur, încercînd să identific oamenii FSN-ului aflaţi atît înăuntrul sălii unde ne găseam cît şi în afara ei.

In incinta sălii, pe lîngă vechii cunoscuţi slujbaşi de frunte ai Partidului Comunist, am cunoscut persoane dubioase provenind din lumea interpolă a capitalei, care acum purtau pe braţ şi la piept, concarde tricolore cu însemnele FSN-ului. Pe unii i-am recunoscut. Ii întîlneam în tribunale, în boxele cu arestaţi, ca infractori de drept comun. Un altul, m-a recunoscut şi m-a salutat, deoarece, cu nici un an în urmă fusesem avocatul său într-un proces în care era acuzat de viol.

Deci, cam aceştia era u oamenii de încredere ai FSN-ului ? Işi plăteau datoria ? Fuseseră eliberaţi recent din închisori prin cele două decrete de amnistiere şi graţiere, date de Consiliul FSN-ului la puţin timp după ce a acaparat puterea. ( Aşa făcea şi Ceauşescu )

Văzînd că uşile sălii de consiliu erau închise şi păzite de militari, m-am întrebat de ce. Noi nu aveam de ce să ne temem, deoarece cei din piaţă erau oamenii noştri. M-am hotărît să găsesc un pretext pentru a iesi din sală şi a observa ce se petrece pe culuoarele din jur.

M-am îndreptat către o uşă cu intenţia să ies dar am fost oprit de iun soldat care o păzea, spunîndu-mi că ,a primit ordin ca nimeni să nu părăsească sala.

- Ce înseamnă asta ? Se pregăteau să ne ia ostateci ?

I-am spus soldatului că vreau să merg neapărat la toaletă dar mi-a răspuns că-i pare rău, dar acesta era consemnul pe care trebuie să-l execute.

Zărind în sală un ofiţer îmbrăcat în uniforma marinei militare, m-am dus la el şi i-am cerut indignat să facă ceva deoarece trebuie să mă duc neapărat la toaletă.

Acesta a ieşit şi s-a întors după un minut cu un alt ofiţer care mi-a spus că pot să merg, dar numai însoţit de un soldat. I-am spus că nu am nimic împotrivă şi atunci a ordonat soldatului care păzea uşa, să mă însoţească pînă la toaletă.

Ieşind din sală m-am prefăcut că mă orientez cu greu pe culuoarele care înconjurau sala de consiliu şi i-am cerut soldatului să mă conducă. Pe drum i-am oferit o ţigară, am aprins şi eu una. L-am întrebat de cît timp este în armată şi mi-a spus că de trei luni. Zîmbind l-am bătut prieteneşte pe umăr şi i-am spus că a avut ghinion că a nimerit în plin război.

Am ajuns la uşa toaletei, am intrat, iar soldatul discret, s-a retras pe culoar fumîndu-şi ţigara. La nici doi metri de uşa toaletei, am văzut o altă uşă care dădea spre alt culoar. După ce am aruncat puţină apă pe faţă şiç m-am uscat cu batista am ieşit şi prefăcîndu-mă distrat m-am îndreptat spre acea uşă. Am pătruns în celălalt culoar care era în semiîntuneric : 15-20 de oameni îmbrăcaţi în civil stăteau în picioare sau pe jos în linişte.

Lîngă uşă am văzut pe unul care fuma şi i-am cerut un foc. Intre timp, a venit grăbit soldatul şi m-a recuperat. In timp ce-mi aprindeam ţigara, canadiana cu care era îmbrăcat civilul s-a desfăcut, şi i-am văzut arma. Si acum mă mir cum de m-am putut stăpîni să nu mă trădez. I-am mulţumit pentru foc şi arborînd un aer distrat, l-am luat pe soldat de braţ şi ne-am întors spre culoarul care ne conducea spre sala de consiliu.

Pe drum m-am gîndit la atît de disputate legitimitate a FSN-ului şi am legat-o de arma zărită sub canadiana civilului de pe culoarului cufundat în semiîntuneric. Eraun pistol mitralieră de tip STECIKIM, din acelea cu care erau dotaţi aşazişii terorişti.

Reajuns în sala de consiliu, am regăsit oamenii strînşi în grupuri-grupuri; discutau. Domnul Iliescu şi ai lui nu se întorseseră.

Am căutat cu privirea un grup la care să mă alătur. R. şi T., doi tineri care mă însoţeau ca reprezentanţi ai celor din piaţă, m-au zărit şi au venit la mine spunîndu-mi că au fost îngrijoraţi de lipsa mea.

Intreaga atmosferă din jur era încordată şi le-am spus că starea lor de nelinişte se datorează acestui fapt.

In acel moment, o uşă mare care ducea în balconul palatului guvernamental s-a deschis brusc, lăsînd să năvălească în sală un individ care radiind de bucurie s-a exclamat :

- Vedeţi tovarăşi ? Te pui cu masele ?!

L-am recunoscut şi nu m-am mirat. Era unul din adjuncţii şefului de propagandă din cadrul fostului! Comitet Central al partidului comunist. Nu am spus nimic. M-am uitat doar la ceas şi am văzut că era aproape ora 18. In piaţă au început să se audă ţipete şi urlete de spaimă şi de durere, care s-au transformat într-un vacarm îngrozitor. M-am interesat ca să aflu ce se întîmplă şi am aflat că sosiseră în sfîrşit muncitorii, care organizaţi în Banu Manta de omul FSN-ului Dan Iosif, au venit înarmaţi cu bîte şi duhnind a băutură, să apere FSN-ul.

La scurt timp pe o altă uşa a intrat domnul Iliescu şi cîţiva din suita sa. Nu mai era încordat nici speriat. Liniştit, jovial, zîmbitor chiar, a făcut apel la raţiunea noastră “la necesitatea unui consens, în acele clipe grele, cînd trebuiesc apărate cuceririle revoluţiei”. Lîngă el zîmbea complice “eroul” Dan Iosif.

Simţeam că mi se face greaţă de atîta demagogie.

Mi-am adus aminte că Ceauşescu folosea în loc de “consens” expresia de “unitate de monolit în jurul partidului comunist”.

Am zîmbit amar, gîndindu-mă, că lăsînd la o parte gramatica îndoielnică, aceasta era singura deosebire între comunismul lui Ceauşescu şi noul comunism cu faţa umană pe care FSN-ul vrea să ni-l bage pe gît.

Ulterior am aflat că muncitorii din Banu Manta, conduşi de viteazul Dan Iosif, animaţi de idealuri înalte de patriotism şi civism au atacat “la bîtă” pe huliganii de studenţi, spulberîndu-i din piaţă. In cel mult o oră şi ceilalţi au fost alungaţi, şi au rămas singurii stăpîni victorioşi, în Piaţa Victoriei. Acum îşi savurau victoria în ceaţa aburilor de alcool, şi scandau îndelung, plini de devoţiune : FSN, FSN, Iliescu, Iliescu.

Nu i-am condamnat atunci, nici măcar pentru că i-au uitat pe fraţii lor morţi sub gloanţele asasinilor. Nici studenţii nu i-au condamnat pentru uitarea lor. Cu 36 de zile în urmă se legaseră fraţi de sînge jurîndu-şi credinţă pe sîngele fraţilor lor.

Studenţii ştiau că au fost manevraţi de forţe oculte, după un scenariu pregătit şi exersat ani şi ani.

Dar eu, ştiam de mult. Si asta trebuia să dovedesc. Diversiunea a devenit în mîna slujbaşilor comunismului, o armă perfecţionată la maximum.

Dar diversiunea, ca metodă de manevrare a maselor, şi scenariul, şi cealaltă metodă numită savant “disimulare”- nu fac doi bani, rămîn doar poveşti de adormit copii, în lipsa actorilor.

Ei, actorii, specializaţi şi împărţiţi pe diverse roluri; sînt cei în staare să creeze acest haos în mintea oamenilor sçimpli. Aceştia, cinstiţi şi drepţi în felul lor, sînt prea cinstiţi şi prea drepţi ca să poată lupta împotriva acestori campioni ai perversităţii.

Pe o parte din actori am reuşit să-i identific în acea& seară relativ uşor.

Dacă pe cîmpul de luptă se aflau activişti ai secţiei de propagandă a Comitetului Central al P.C. - adevăraţi aşi ai demagogiei ceilalţi nu puteau fi prea departe.

Securiştii specialişti în diversiuni ( lansări de zvonuri false, infiltrări sau disimulări ) care se dau drept muncitori cinstiţi şi cîştigă încrederea oamenilor, acompaniaţi de lepădături cu denumiri pompoase de informatori sau colaboratori, se găseau printre muncitori, care în simplitatea şi cinstea lor, i-au crezut fraţi.

Dar cine a mai văzut unlup, frate cu un miel ?

Si pentru orice eventualitate erau aproape şi cei cu STECECHIMURILE.

Ziua de 29 ianuarie 1990, a fost o fiesta.

Se serba victoria din ajun. Bucureştiul a fost bîntuit toată ziua de coloane de muncitori veniţi din alte judeţe să apere FSN-ul şi “consensul”.

Au fost devastate sediurile partidelor istorice, pentru simplul fapt că cineva a lansat un zvon, iar alţii au băgat în cap muncitorilor, că liderii acelor partide, dacă au trăit în străinătate, odată veniţi în ţara natală, au neapărat intenţia de a vinde ţara şi de a aduce patroni. Le-au adus aminte că ei sînt adevăraţii patroni, şi atunci au început să strige “Nu ne vindem ţara”, “Nu vrem patroni”, “Noi sîntem poporul”, “Noi sîntem patronii”.

Sărmanii ! Au uitat că timp de 45 de ani şi în mod deosebit pe vremea lui Ceauşescu, tot ei, muncitorii, au fost “patroni”. Si ce bine-au dus-o !

Si asta pînă nu de mult. Mă întreb : Oare cine a avut interesul ca ei să uite ce bine au dus-o în comunism şi ce mîndri au fost că sînt patroni.

In acea zi, în jurul orei 14 mă întorceam de la Tribunal. Centrul oraşului era blocat de muncitori, care strigau “fsn” şi “Jos cu partidele istorice”.

Am fost oprit de un grup şi interpelat oarecum ostentativ :

- Cu cine ţii domnule ?

Le-am zîmbit şi le-am spus că nu fac parte den nici un partid, dar am să ţin cu acel partid care va da poporului suficientă mîncare, căldură şi lumină. Bucuroşi, mi-au replicat binevoitori :

- Atunci înseamnă că ţineţi cu FSN, pentru că el o să ne dea de toate.

- Asta rămîne de văzut, le-am spus. Dacă nu vă dă ce-o să faceţi ?

- Nu se poate ! O să ne dea !

- Dar dacă totuşi nu vă dă ? Tot aşa aţi crezut şi în partyidul comunist, şi l-aţî susţinut atîţia ani. Si ce va dat ? foame, frig şi gloanţe !

- Dacă ne minte şi FSN-ul o să mai facem o revoluţie. Dar patroni nu vrem.

- Revoluţia a venit după 45 de ani de comunism. Vreţi ca şi copii voştri să moară cum au murit ei ? le-am spus, arătîndu-le lumînările aprinse, lîngă zidul Universităţii. I-am simţit că au devenit gînditori şi au început să dea înapoi.

- Nu ! a spus unul, o să mai facem noi o revoluţie !

- Atunci înseamnă că vreţi să mai moară dintre ai voştri.

I-am văzut încurcaţi şi atunci am atacat eu.

- Ia să ne gîndim puţin fraţilor ! nu credeţi că este mai bine să fie mai multe partide, pentru ca să ai de unde alege ? Dacă ajunge la putere unul care nu este bun, atunci îl schimbi cu altul.

Au zîmbit încurcaţi. Am dat mîna cu ei şi am plecat. Cînd am întors capul, i-am văzut împrăştiindu-se în tăcere.

Am scris cele de mai sus pentru că sper că această carte va fi citită de toţi romînii mei. De aceea le cer scuze acelora care ştiu deja ce ştiu eu.

Sînt convins că ei există, dar sînt totuşi puţini. Atunci, cînd ei, cei mulţi, vor şti să aleagă lupii, delatorii, instigatorii şi alţi duşmani din mijlocul lor şi să-i izoleze, comunismul nu mai are nici o şansă pe pămîntul romînesc.

3.- Sterea generală de confuzie - Deturnarea sensurilor revoluţiei

Aşa cum am arătat, consider ziua de 28 ianuarie 1990, ca fiind deosebit de importantă, deoarece pentru prima oară, comunismul este apărat de popor sau cel puţin de o parte a poporului. Pare paradoxal. Contrar sensului major al revoluţioei - înlăturarea comunismuli din viaţa ţării - la care a aderat fără echivoc, întreaga naţiune, realizînd un adevărat miracol prin unirea spontană a tuturor păturilor sociale pe baza aceleiaşi aspiraţii, la abia 38 de zile, acest miracol se destrăma, iar o bună parte a muncitorilor se desprinde din uniune şi se alătură noilor corifei ai comunismului. Acest paradox nu ar fi destul de profund, dacă în acelaş moment al desprinderii, nu ar fi apărut unul altul. Contramanifestaţia muncitorilor, care a spulberat demonstraţia anti-FSN, din 28 ianuarie 1990, nu avea o ideologie clară. Muncitorii participanţi la aceasta nu au arătat clar că doresc menţinerea comunismului, sub forma neocomunismului, sau a comunismului cu faţă umană.

Dacă şi-ar fi manifestat o astfel de opţiune, atunci s-ar fi putut susţine că poporul s-a scindat în dou) tabere, angajate într-un conflict ideologic - de o parte cei ce luptau pentru eradicarea comunismului din viaţa ţării, iar de cealaltă parte, cei ce doreau menţinerea acestuia sub o formă sau alta.

Ei şi-au exprimat în acest mod doar adeziunea faţă de o persoană sau anumite persoane din fruntea FSN-ului, fără să-şi pună problema coloraturii politice a acestui organism, sau a persoanelor în cauză.

Am discutat cu mulţi dintre aceşti pro-FSN-işti şi mi-au confirmat, că şi ei au repudiat comunismul sub orice formă, dar că acordă deplină încredere domnului îliescu şi celorlelţi conducători ai FSN-ului că ei vor fi aceeia care vor înlătura definitiv această ideologie din viaţa politică a ţării.

In acelaş timp, este de remarcat că nici unul din actuali lideri ai FSN-ului, inclusiv domnull Iliescu, nu şi-a exprimat clar, conci, poziţia lor faţă de comunism în general, şi mai ales faţă de ideologia comunistă. Aceştia au susţinut public, doar teza potrivit căreia, comunismul a fost compromis în România datorită tiraniei lui Ceauşescu.Despre opinia lor în legătură cu ideologia comunistă, au păstrat o tăcere deplină. Nici un cuvînt despre confirmarea sau infirmarea acestor texte în practica socială. Singurul care şi-a exprimat concis, convingerile sale ideologice a fost Silviu Brucan, care a fost înlăturat din conducerea Consiliului FSN, dar menţinut în alte funcţii de interes naţional, pentru motive care nu sînt greu de intuit.

Domnul Iliescu, în calitate de Preşedinte al Consiliului FSN., într-un interviy acordat televiziunii române, arătînd că provine dintr-o familie de muncitori de la căile ferate (CFR) a lăsat să-i scape afirmaţia că şi-a dedicat întreaga viaţă intereselor de clasă ale proletariatului...

Astfel de declaraţii, pot să sune frumos şi să atragă acea parte a muncitorimii (proletariatului) care neavînd o elementară cultură politică, nu realizează că tocmai “interesele de clasă ale proletariatului” constituie baza ideologiei comuniste, care, conform reţetelor lui Marx, proclamă ca fiind cea mai bună formă de guvernare statală, “dictatura proletariatului”.

Intr-un interviu acordat televiziunii, domnul Ion Gheorghe Maure, care a fost unul din corifeii Partidului Comunist în România (acum aproape nonagenar), a declarat că spre regretul său, după o viaţă dedicată comunismului, a constatat că cea mai mare greşală enunţată de ideologia marxistă, este aceea a “dictaturii proletariatului”. A concis, arătînd, ca aplicată ca formă de guvernare statală, această, dictatură, (fie ea şi a proletariatului) este tot o dictatură (ca şi cea fascistă) şi nu poate duce decît la tiranie. Tardive regrete !

Se pune întrebarea dacă liderii FSN-ului consideră că ideologia comunistă a fost doar compromisă de Ceauşescu, nu cumva se încearcă o reabilitare a acesteia ? La această întrebnare, ar fi trebuit să răspundă în mod clar domnii Inliescu et co., iar în cazul unui răspuns afirmativ, ar fi trebuit ca oamenii care au alergat în sprijinul FSN-ului pe 28 ianuarie 1990, să fie întrebaţi la fel de clar “Oameni buni ! vreţi să încercăm un nou experiment comunist ? Vreţi neocomunism ?”

Dacă la aceste întrebări, cei interpelaţi ar fi răspuns “da”!, atunci s-ar fi putut spune că într-adevăr, miracolul de care vorbeam la început s-a spulberat şi că, acum naţiunea română este scindată în pro-comunişti şi anticomunişti.

Intr-adevăr, există şi pro-comunişti, dar numărul lor este mic. Ponderea lor, nu trebuie raportată la cei aproape 4 milioane de foşti membri ai partidului comunist, care în marea lor majoritate nu au fost decît simpli cotizanţi.

Pro-comuniştii, sînt cei care au profitat din plin de roadele regimului comunist, care au fost părtaşi la genocid, dar care văzîndu-şi pereclitate privilegiile, s-au grăbit să şi le asigure, afisind poporului perspectiva unuio comunism cu faţă umană.

Dar şarpele tot şarpe se numeşte chiar dacă are sau nu clopoţei.

Aşadar, nu se poate vorbi de vreo scindare a naţiunii cu privire la primul ideal al revoluţiei “jos comunismul”.

Miracolul produs în jurul acestui ideal, nu s-a spulberat.

Paradoxurile despre care vorbeam laé începutul acestui capitol, sînt doar aparente.

Disputa între pro FSN-işti şi anti FSN-işti, este rezultatul unei stări generale de confuzie, creată şi menţinută de FSN, în scopul vădit de a-şi asigura prin dol prerogativele puterii.

In primele ore de după insurecţie, întreaga naţiune română, era pro FSN, pentru că, s-a crezut că Frontul Salvării Naţionale (FSN) prin însăşi denumirea sa, reprezintă mijlocul de realizare a idealului suprem pentru care şi-au dat viaţa eroii revoluţiei. In focul revoluţiei, ideea de înlăturare a comunismului, nu a fost doar o problemă de opţiune a unor categorii sociale angajate în insurecţie. Membrii sau nemembrii ai Partidului Comunist, utecişti sau neutecişti, şi-au unit glasurile şi au făcut cunoscut lumii, că prin masacrul de la Timişoara, comunismul şi-a arătat adevărata faţă şi că a fost repudiat de pe pămîntul românesc. Singurii care nu s-au alăturat acestei voinţe a naţiunii au fost doar cei cărora comunismul le-a fost leagăn de bine. Unii dintre aceştia, au luptat nemijlocit pentru înăbuşirea în sînge a insurecţiei, alţii au stat deoparte şi au aşteptat momentul prielnic să intervină, iar alţii s-au grăbit să se alăture revoluţionarilor, pentru a putea prelua sub control destinele revoluţiei şi implicit ale ţării.

Toţi aceştia, şi-au dat mîna încă dinprimele momente, şi s-au grăbit să umple vidul de putere creat după fuga ceauşeştilor.

Pentru a se menţine, trebuiau să încerce o deturnare a sensurilor revoluţiei, iar pentru a reuşi, trebuiau să creeze şi să menţină o stere generală de confuzie, la adăpostul căreia să poată acţiona.

( vezi verso pagina nr. 55)

FSN-ul ar fi trebuit să se ocupe de rănile netionale, care sîngerau prin miile de fiice şi fii ucişi în lupta pentru libertate.

In primele zile se vorbea la radio şi la TV despre miile de morţi de la Timişoara, despre alte mii la Bucureşti, precum şi despre masacrele de la Sibiu, cluj şi alte oraşe din ţară.

Iată un prim factor de confuzie. Puterea constituită în numele revoluţiei, trebuia să-l înlăture. Trebuia să se ocupe în mod judicios de identificarea victimelor, şi să prezinte opiniei publice, bilanşul real al jertfelor pe care naşiunea le-a dat în lupta pentru eliberarea de sub tenebrele comunismului. De ce nu au făcut-o ? Cine era interesat ca naţiunea română să nu cunoască cuantul real al tributului plătit ?

Nu cumva, cineva s-a gîndit, că pentru a spori şansele comunismului de a fi reabilitat este bine ca poporul să nu cunoască numărul real al morţilor şi răniţilor ? Si cui i-ar profita ? Nu cumva celor care, în calitate de slujbaşi fideli ai ideologiei comuniste, au acceptat această catastrofă, iar acum, grăbindu-se să-şi recunoască greşeala, consideră că este mai bine ca poorul să nu cunoască dimensiunea reală a acestor greşeli ? Nu cumva este vorba despre aceeaşi orientare de tristă amintire, potrivit căreia, greşelile, oricît de grave, nu trebuiau niciodată recunoscute şi arătate poporului, iar rezultatul lor, transformmat, împotriva evidenţei, într-un succes ?

Avînd în vedere întrebările care ardeau şi mai ard sufletele oamenilor -( unde sînt asasinii ? cine sînt ei ?)- precum şi dorinţa lor aprigă ca acei asasini să fie prinşi şi supuşi judecăţii poporului, era normal ca FSN-ul să organizeze temeinic acţiunea de identificare, judecare şi condamnare a acestora.

Cine au fost cei care au tras ? cine au fost cei care au ucis şi maltratat ? din ce formaţiuni au făcut parte ? unde sînt ei acum ? - iată doar cîteva din întrebările la care ar fi trebuit să răspundă FSN-ul.

Rezolvarea promptă a acestor două probleme majore ale naţiunii - victimele şi asasinii - ar fi avut menirea să înlăture starea generală de confuzie în care se zbate societatea românească -.

Suspiciunile şi incertitudinile create de această confuzie generală, au planat şi mai planează încă, asupra instituţiilor de bază, care, în loc să contribuie la reconstrucţia ţării, continua să reprezinte factori destabilizatori.

Si să vedem de ce ?

Este un adevăr recunoscut şi aprobat nemijlocit de opinia publică, faptul că atît la Timişoara, cît şi la Bucureşti, formaţiuni de luptă purtînd însemnele armatei, au intervenit împotriva manifestanţilor, provocînd victime.

Este clar, că nu manifestanţii au fost aceeia care au incendiat tancuri sau maşini blindate la Timişoara şi la Bucureşti, oferind astfel mobilul care să justifice intervenţia armatei? La Timişoara a fos§t incendiat un tanc, iar peste 4 zile, la Bucureşti un car blindat denumi!t T.A.B.. După incendierea tancului la Timişoara, Ceauşescu a anunţat la radio-TV că armata a fost atacată de elemente huliganice, şi că a fost nevoită să riposteze.

Procedeul s-a repetat la Bucureşti, pe 21 Decembrie 1989.

Este evident că aceeaşi minte a gîndit regia acestor diversiuni, la care a adăugat în scenariu şi magazine sparte, devastate şi jefuite. Se crease astfel, un mobil serios care să justifice intervenţia prin forţă. Rămîne însă de văzut cine a executat această intervenţie, şi cum. Nelămurindu-se aceste aspecte, în pôfida convingerilor exprimate deschis de insurgenţi, că Armata este fidelă poporului şi revoluţiei, a planat şi mai planează asupra acesteia, suspiciunea că şi Armata a tras în popor provocînd victime, alimentînd astfel starea generală de confuzie.

FSN-ul, era dator în numele revoluţiei să înlăture cu prioritate această suspiciune şi să informaze corect opinia publică.

Si atunci, ne întrebăù în mod firesc, de ce a fost şi este menţinută Armata în acest climat de incertitudine şi confuzie .

De ce trebuie să planeze şi asupra Armatei, acel blam atribuit de naţiune tuturor celor vinovaţi de asasinarea fiilor ei ? Qui prodest ?

Opinia publică urmăreşte cu aviditate modul cum se desfăşoară procesele unor vîrfuri sau acoliţi ai ceauşismului, şi constată stupefiată că instanţele chemate să stabilească adevărul, înregistrează fără replică, interogatorii şi depoziţii de martori (care ar fi trebuit să fie <şi ei în boxa arestaţilor) care susţin că Securitatea şi miliţia nu au tras în demonstranţi, pentru simplul motiv că “nu au fost dotate cu muniţii de război” !!!

La Timişoara, aflam pe aceeaşi cale, după peste 100 de zile de cercetări, că doar un ticălos de maior de miliţie a tras cu un pistol cîteva gloanţe şi a rănit un ofiţer în picior. Se sugerează însă, că poate Armata a fost cauza morţii atîtor victime.

La Bucureşti, la fel. Dintre sutele şi miile de miliţieni şi securişti care au participat la acţiunea de înăbuşire a revoluţiei doar fratele lui Ceauşesscu, exgeneralul comandat al şcolii de ofiţeri de securitate, s-a distrat în ziua de 21 decembrie, trăgînd 6-7 gloanţe în masele de demonstranţi. Ei, securiştii, plecaţi în grabă, au uitat să-şi ia gloanţele, aşa că armata a tras şi a ucios. Săracii securişti !

Intenţia de a menţine cu orice preţ şi Armata în starea de confuzie generală, creată în mod deliberat, este clară.

In ceea ce ne priveşte, aveam convingerea, pe care o vom demonstra, într-un capitol viitor, că în regia acestui spectacol macabru, Armata a fost atrasă numai pentru a fi compromisă. La adăpostul zgomotului produs de salvele de avertizare executate de soldaţi cu cartuşe de exerciţiu, au vorbit mişeleşte STECIKIMURILE din dotarea Ministerului de Interne. Asasinii nu trebuiesc căutaţi printre soldaţii şi ofiţerii Armatei, care au fost şi vor rămîne trup din trupul poporului. Uniformele de culoare kaki, care au participat în mod neîndoielnic la masacru, ñu îmbrăcau adevăraţii fii ai poporului. Ele acopereau şi mai acoperă încă indivizi pentru care tirania reprezintă singura lor raţiune de existenţă. Acceptînd sau practicînd laşitatea şi crima, ei au îngroşat rîndurile asasinilor, dar nu au fost singurii.

Această stare de confuzie generală, a fost creată şi menţinută în mod deliberat, în scopul vădit de deturnare a sensurilor revoluţiei. Dacă acest obiectiv va fi atins, atunci, printr-o manipulare abilă a maselor, s-ar putea realiza reabilitarea comunismului, şi implicit salvarea lupilor care au fost condamnaţi irevocabil pe baricadele revoluţiei.

Reuşita acestor tentative, ar putea fi considerată drept o capodoperă a diversiunii, pentru care s-ar înverzi de invidie chiar şi vecinii noştri de la răsărit.

Reluînd firul evenimentelor, să încercăm să descifrăm acest plan.

Imediat după fuga celor doi tirani, (care a fost într-adevăr o fugă ?) au fost arestaţi cîţiva dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai acestora.

După cîteva ore, tiranii au fost prinşi şi după cîteva zile, după o judecată sumară, au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi.

La cîteva zile după execuţia celordoi, consiliulFSN, devine brusc, deosebit de umanitar şi emite un decret-lege, prin care aboleşte pedeapsa cu moartea. Ceilalţi vinovaţi de genocid, pot avea garanţia că le-a fost salvată viaţa.

O parte, vîrfurile din imediata apropiere a celor doi dictatori, fiind arestaţi, nu se mai tem pentru viaţa lor, iar cealaltă parte, începe să spere că va reu('i să-şi perpetueze puterea.

Imediat dupăexecuţia celor doi ceauşeşti, se declanşază în ţară o puternică campanie în presă, radio, TV, aflate acum în mîna noilor guvernenţi şi deci manevrate de aceştia, prin care se lansează cu insistenţă ideea că singurii vinovaţi de dezastrul produs, sînt doar cei doi tirani.

Se comentează şi se arată cu insistenţă opiniei publice, palatele, vilele, casele de vînătoare, reşedinţele de tot felul, iahturile de agrement şi altele, de care s-au folosit cei doi tirani şi odraslele lor.

Se anunţa în presă şi la radio-TV, descoperirea că ceauşeştii şi-au transferat în străinătate depozite de aur şi devize liber convertibile în valoare de peste două miliarde dolari SUA.

Ecranele televizoarelor, etalează sub ochii uimiţi ai unui popor înfometat şi înfrigurat, opulenţa în care trăia familia tiranilor.

Sub ocjiilor, se derulează ca într-un basm oriental, tacîmuri din aur, cîntare din aur, aur la toaletă, aur pe pereţi, aur ...

Efectul scontat, nu se lasă prea mult aşteptat.

Poporul, sărăcit şi umilit îşi manifesta din plin indignarea şi furia, cînd vede cu ochii lui, afişată, imaginea desfrîului în care au trăit cei mai mari delapidatori ai ţării.

Orbit de ură, încetează pentru moment să se mai gîndească la graba cu care au fost judecaţi şi executaţi cei doi tirani, şi nu se mai întreabă de ce.

Campania se intensifică, şi nu după mult timp, se avansează ideea victimelor celor doi. Toţi se simt îndreptăţiţi să se considere victime, inclusiv cei din imediata apropiere a ceuşeştilor.

La procesul celor 4 - Dincă -prim viceprim ministru, Bobu - secretar al comitetului central, Postelnicu - ministru de interne şi Manea Mănescu, care au fost judecaţi şi condamnaţi pentru complicitate la genocid - la închisoare pe viaţă, s-a putut auzi că şi aceştia se consideră victime ale tiranilor ceauşescu.

Pînă şi Ministrul de Interne Postelnicu, recunoscut ca un om brutal, crud, fără scrupule, se văita în faţa instanţei şi cerea clemenţă, susţinînd că a făcut ce a făcut, doar de frica tiranilor. Săracul !

M-am mirat apoi, cînd am văzut, că s-a terminat procesul şi cu toate că s-a aplicat şi pedeapsa complementară a confiscării averilor, nu s-a suflat un cuvînt despre ce averi le-au fost confiscate celor 4.

Atunci m-am gîndit că normal ar fi ca odată demascate averile ceauşeştilor, trebuiau demascate şi averile complicilor lor la delapidarea naţiunii. Nu s-a făcut asta pentru simplul motiv, că şi ei, cei vinovaţi, trebuiau să se înscrie în lista de victime ale tiraniei.

Si uite-aşa cei care pînă mai, dictau viaţa sau moartea oricărui cetăţean român în numele comunismului, s-au trezit dintr-o dată că sînt şi ei nişte bieţi pauperi, îndreptăţiţi acum să-l numească pe fostul lor mentor, tiran.

Nimeni dintre guvernenţii nu s-a gîndit sau nu a vrut să se gîndească că s-ar putea ca şi aceştia să aibă conturi importante în ţară şi în străinătate, şi că aceste conturi provin din aceeaşi gestiune delapidată, pentru a putea fi recuperată.

In planul duplicitar întocmit de guvernanţi, aceste false victime ale tiraniei, îşi au rolul lor bine stabilit. Cît timp poporul se gîndeşte că după moartea tiranilor au rămas doar victime, există şanse ca în ceaţa confuziei create, sssă se topească şi asasinii. Dintre sensurile majore, enunţate de popor în focurile revoluţiei singurul care îi îngrijora pe guvernanţii FSN-ului, era doar “jos comunismul”, pentru că pe celelalte, le puteau deturna uşor pe calea demagogiei.

Iată de ce s-au făcut atîtea eforturi ca poporul să uite de acest ideal.

Numai că după o scurtă orbire podusă de aurul găsit în cămările ceauşeştilor, poporul şi-a revenit şi a început să întrebe cu insistenţă, ba despre averile Comitetului Central al p.c. ale Uniunii Generale a sindicatelor şi u.t.c.-ului, ba despre Securitate şi Miliţie, ba despre Activul comitetului central şi altele.

Mulţi au intuit că şi desfiinţarea formală a Securităţii face parte din acelaş plan duplicitar.

Trecerea unei părţi a funcţionarilor fostului Departament a Securităţii Statului (DDS) în cadrul Armatei, iar a unei alte părţi în cadrul Miniserului de Interne, cu motivarea că în acest mod se asigura o mai bună protecţie a poporului, nu a avut darul să liniştească opinia publică.

In special tineretul a înţeles, că în realitate s-a urmărit o acoperire a urmelor acestora. La adăpostul numelui celor două instituţii, s-a "[...........lipseşte pagina nr. 60]

"Pentru deturnarea sensurilor revoluţiei, era nevoie de oameni şi mai ales de fonduri băneşti. Mijloacele băneşti ale fostelor organizaţii (PCR, Uniunea Generală a Sindicatelor din România - UGSR) trebuiau menţinute în afara controlului de stat, pentru a fi mai uşor utilizate în scopurile urmărite de noii guvernenţi ai ţării. Dar pentru ca aceste fonduri să poată fi utilizate, era nevoie mai ales de oamenii care le-au administrat şi în vechiul regipm după aceleaşi criterii."[???????????????????????????????]

"Funcţionarii vechilor aparate ale partidului comunist, sindicate şi UTC - odată trecuţi pe lista de false victime ale dictaturii prezentau şi avantajul unei experienţe îndelungate în acţiunea de manipulare a maselor. Ei stăpîneau toate metodele şi mijloacele utilizate în acest scop, într-o strînsă cooperare cu reprezentanţii securităţii, care sub vechiul regim dirijau întregul concert."[??????????????????????????????????]

4. - Manipularea maselor - Provocări

După insurecţia din 16-28 Decembrie 1989, s-a vorbit mult şi se mai vorbeşte încă de a cţiunea FSN-ului de manipulare a maselor. Pentru a înţelege modul cum este practicată această acţiune îndreptată împotriva sensurilor revoluţiei, este necesară o analiză retroactivă a acestei.

Sub vechiul regim, manipularea maselor, a fost poate cel mai important mijloc de menţinere, consolidare şi dezvoltare a puterii partidului comunist. In spaţiul restrîns al acestui capitol, nu putem realiza o analiză amănunţită a acestuia, deşi ar fi necesară pentru înţelegerea dimensiunilor reale ale răului produs popoarelor supuse unor dictaturi de tip comunist, precum şi a cauzelor care au făcut posibile menţinerea acestui rău pe parcursul atîtor decenii.

Aşa cum am arătat la începutul acestei cărţi, în România, partidul comunist, după ce a fost adus la putere de armele sovietice, şi-a creat în mod artificial o clasă (proletariatul) pe care să o reprezinte.

Această clasă, creată prin dislocarea ţărănimii, nu a avut nici măcar un minim de tradiţii de organizare muncitorească. In aceste condiţii, a fost relativ uşor să i se inoculeze sabloanele demagigice utilizate şi experimentate împotriva proletariatului în Rusia sovietică.

Odată construite, aparatele centrale ale Partidului Comunist şi al UTC-ului, au fost uşor distribuite şi implantate în masele de muncitori, organizaţii de bază ale acestora.

Ulterior, sub controlul organizaţiilor de bază ale partidului comunist, au fost implantate şi comitetele de sindicat.

Aceste operaţii s-au executat sub directa supraveghere a Securităţii, care a intervenit prompt şi a îndepărtat orice obstacol.

La prima vedere, dacă ar fi să ne luăm după doctrina comunistă, potrivit căreia patronii au fost înlăturaţi, iar muncitorii erau proprietarii mijloacelor de producţie, constituirea sindicatelor apare fără sens. Ele ar fi trebuit să apere interesele muncitorilor, dar faţă de cine ?

Adevăratul loçr scop era însă altulm. Aria de răspîndire a sindicatyelor, era mult mai mare decît organizaţiile pertidului comunist şi UTC. Punînd în fruntea sindicatelor membrii devotaţi ai p.c. şi UTC, bine instruiţi de Securitate, se putea asigura mai uşor răspîndirea ideologiei comuniste şi implicit controlul maselor de muncitori.La început, acest control, a fost necesar pentru a se asigura alegerea în toate funcţiile de conducere, numai a celor care erau consideraţi leali partidului comunist şi ideologiei sale.

Ulterior, acest mecanism a fost perfecţionat, şi extins la scara întregii naţiuni. Sumele imense, strînse din cotizaţiile plătite lunar pentru p.c. şi UTC de către membrii lor şi în mod deosebit cale ale sindicatelor (la care cotizau aproape toate categoriile de salariaţi) au fost utilizate de vîrfurile acestor organizaţii, pentru crearea şi perfecţionarea unor mijloace, care să asigure nu numai un control permanent şi eficient asupra muncitorilor, dar mai ales manipularea acestora, ori de cîte ori era necesar.

Metedele aplicate, se diferenţiau numai în funcţie de nivelul micro sau macro-social, la care era necesară manipularea.

Astfel, de exemplu, dacă la nivelul Comitetului Central al partidului Comunist, sau chiar la nivelul judeţean, se hotăra realizarea unui objectiv fără ca statul să investească sumele necesare, se trasa de sus în jos, sarcina de mobilizare a oamenilor pentru realizarea acestuia prin aşa-zisă “muncă obştească”. Intrau în funcţiune secţiile şi sectoarele de propagandă ale p.c. şi UTC, care împreună cu vîrfurile organizaţiilor de sindicat, organizau şedinţe pe colective restrînse. In cadrul acestor colective, oamenii dirijaţi şi instruiţi în prealabil, se ridicau şi luau cuvîntul, exprimîndu-şi adeziunea la participarea gratuită care li se solicita. Stiindu-se supravegheaţi îndeaproape de securitate ceilalţi oameni nu î~drăzneau să se opună. Iată de ce se accepta întotdeauna în unanimitate, efortul suplimentar şi gratuit la care erau supuşi. La fel se proceda şi cînd se hotăra să se muncească peste programul normal al unei zile, sau în zilele de repaus săptămînal.

Aşa a fost posibilă, angajarea poporului în acţiuni care vizau realizarea unor planuri decente, croite pe măsura capacităţii şi înţelegerii conducătorilor partidului comunist.

Acele aşazise “sarcini măreţe”, rod al gîndirii unor analfabeţi pentru care poporul nu reprezenta decît un izvor de exploatere fără precedent, erau preluate şi transmise din treaptă în traptă de către slujbaşi aleşi cu grijă, şi puse pe umeerii unor naţiuni istovite. De fiecare dată însă, trebuia să se spună, că ea, naţiunea, în unanimitate a aderat la realizarea acelor sarcini care vizau propriul său genocid.

Dar, nu întotdeauna, colectivele de oameni, acceptau fără să se opună, acele sarcini. In astfel de situaţii, erau puse în funcţiune alte metode de manipulare a maselor. Pentru a fi mai explicit, voi da un exemplu la care am fost martor nemijlocit.

In anul 1983, practicam avocatura la Craiova, în judeţul Dolj, şi angajam unele procese la tribunalul din Tîrgu-Jiu, judeţul Gorj.

La circa 25 de km de Tîrgu-Jiu, este situat un orăşel de minieri, cu circa 30000 de suflete, dumit MOTRU.

Acest orăşel, avea să devină cunoscut în ţară, prin revolta minerilor săi, din primăvara anului 1983.

Iată pe scurt cum s-au petrecut evenimentele.

Intr-o zi din primăvara acelui an, am mers la Tîrgu-JIu, pentru un proces. Clientul meu era un miner de la Exploatarea Minieră Motru, şi a venit precipitat la tribunal, rugîndu-mă să amîn procesul deoarece trebuie să meargă la colegii lui care sînt în grevă.

In puţine cuvinte mi-a explicat, că au declanşat această grevă, pentru a cere în primul rînd hrana pentru ei şi familiile lor. Ca şi în restul ţării, magazinele alimentare erau în permanenţă goale, dar lor li se redusese şi raţia zilnică de pîine şi litrul de lapte ce li se dădea pentru a-i proteja de silicoză (o boală larg răspîndită la minerii din Valea Jiului) dar pe care ei îl ofereau copiilor. Stiam de viaţa grea, plină de lipsuri pe care o duceau şi am recepţionat atent modul cum s-au derulat evenimentele.

In loc de pîine şi lapte pentru copii, lor au fost trimise toate mijloacele de represiune posibile. Au fost mobilizate şi trimise la Motru, toate efectivele de Securitate şi Miliţie din judeţele învecinate Dolj şi Mehedinţi. In plus, în zonă au fost dizlocate de urgenţă, detaşamente ale trupelor U.S.L.A. (unităţi speciale de luptă antiatentat).

Auzisem de existenţa acelor trupe, precum şi de faptul că efectivele lor sînt compuse în majoritate din oameni proveniţi din orfelinate, crescuţi, selecţionaţi şi antrenaţi ca să ucidă. Vom mai reveni asupra lor într-un alt capitol.

Cu astfel de forţe, revolta minerilor din Motru - a fost repede înăbuşită, deosebit de brutal.

A urmat procedeul aplicat şi în alte zone din Valea Jiului unde în anii 1977-1978, au trecut la depistarea şi arestarea tuturor celor care au instigat sau au condus revolta. Au intrat în foncţiune, delatorii, aşa-zişii informatori sau colaboratori ai Securităţii şi Miliţiei, recrutaţi sau infiltraţi în rîndurile minerilor.

Toţi cei indicaţi de aceştia, au fost arestai şi nimeni, nici în ziua de azi, nu mai ştie nimic despre soarta lor. Clientul meu, minerul m-a căutat şi m-a rugat de mai multe ori să-l ajut să-şi găsească un cumnat arestat atunci. Nu am reuşit. Si eu şi el am fost sfătuiţi să ne vedem de treabă şi să nu-l mai căutăm.

Cu ajutorul aceloraşi delatori şi a conducătorilor organizaţiilor de partid şi sindicat, au fost identificaţi potenţialii iniţiatori ai unor alte revolte. Aceştia au fost ridicaţi şi fixaţi în alte localităţi, la sute de kilometri distanţă, sub o strictă supraveghere. Li s-a intyerzis să-şi ia familia cu ei, şi nu puteau să vină să-şi vadă soţiile şi copii decît o dată la cîteva luni, pe baza unor permise ce li se eliberau în mod special, în funcţie de aprecierile celor care le supraveghiau “conduita”.

Toate acestea, constituiau prima fază, denumită în limbajul securităţii ”acţiunea de curăţire a terenului de elemente indezirabile”.

In cea de-a doua fază, numită “stabilizarea situaţiei în zonă”, erau puse în mişcare alte mijloace :

- sporirea numărului de activişti p.c. şi ai agenţilor securităţii, prin “disimularea” în rîndul minerilor a unor indivizi aserviţi sub o formă sau alta. Astfel, apăreau peste noapte, mineri transferaţi din alte localităţi, fixaţi de cale mai multe ori în funcţii de conducare. Nefiind din zonă, nu era cunoscut de localnici, dar erau acceptaţi de teamă;

- intoxicarea - era mijlocul prin care se lansau pe diferite căi, zvonuri menite să discrediteze pe cei arestaţi sau transferaţi forţat în alte localităţi. De cele mai multe ori, inocula în conştiinţa colectivităţii, ideea că foştii lor colegi instigaseră la revoltă cu scopul ascuns de a-şi rezolva interese personale meschine, de natură să prejudicieze interesele colectivităţii;

- ca să asigure efectul intoxicării, se proceda la o uşoară ameliorare a condiţiilor de viaţă, care se datora de regulă celor disimulaţi sau implantaţi, aşa încît, se asigura şi integrarea lor în colectivitate, pe poziţii determinante.

In cea de-a treia fază şi ultima, se trecea la reluarea deplină a controlului asupra colectivităţii. Reintrau în funcţiune activiştii p.c., u.t.c. şi sindicali, care organizau şedinţe de analiză a situaţiei create şi propuneau măsuri. Aceiaşi agenţi ai securităţii, instruiţi în prealabil, luau cuvîntul şi îi --erau pe cei plecaţi din mijlocul lor. Ii învinuiau de situaţia creată şi confirmau zvonurile lansate şi cereau desolidarizarea întregiicolectivităţi de cei arestaţi sau deportaţi. Profitînd de buna credinţă a unor oameni necăjiţi îngenunchiaţi de muncă şi nevoi, aceste acţiuni de cele mai multe ori reuşeau să le pervertească conştiinţa şi sufletele. Faţă de cei care le amelioraseră condiţiile deviaţă, ei erau determinaţi să-şi arate recunoştinţa printr-o supunere oarbă. Cînd această supunere se realiza, organele de partyid, sindicat şi securitate, se puteau privi liniştite şi mulţumite de reuşita lor.

Aceste metode şi mijloace, erau practicate la scară naţională. Colectivele de oameni din întreprindero şi instituţii, au fost şi sînt infestate de informatori delatori şi agitători de tot felul.

Dar mijloacele cele mai severe în acest sens, au fost luate împotriva minerilor, în general, şi în special împotriva celor de pe Valea Jiului. Incepînd cu anul 1977-78, această vale a plîngerii din inima Carpaţilor, a fost deseori cutremurată de revoltele minerilor. Munca lor deosebit de grea, a făcut mai greu de suportat lipsurile la care erau supuşi toţi cetăţenii ţării. De aceea la rîndul lor, regimul comunist, a ţesut o reţea mult mai densă de agenţi ai securităţii. Fiind considerat ca un focar de revoltă deosebit de periculos, mijloacele utilizate împotriva lor au fost mult mai complexe şi mai rafinate. Este semnificativă în acest sens, împrejurarea ca tocmai ei, minerii cei mai predispuşi la revoltă, au fost ţinuţi în mînă şi nu s-au mişcat nici măcar atunci cînd flacăra revoluţiei s-a răspîndit pe tot cuprinsul ţării. Nu încape nici o îndoială că au fost manipulaţi şi îndreptaţi spre măruntaiele pămîntului, în loc să se îndrepte spre sediile instituţiilor comuniste, aşa cum au făcut ceilalţi cetăţeni ai ţării.

Dar mai semnificativă, este manipularea acestora de către FSN. Beneficiind de întregul arsenal de mijloace pus la dispoziţie de secţia de propagandă a cc al p.c., UGSR ( Uniunea Generală a Sindicatelor din România), UTC şi serviciile specializate ale securităţii şi miliţiei? FSN-ul a reuşit performanţa dislocării minerilor din Valea Jiului şi aducerea acestora la Bucureşti, ori de cîte ori a fost necesar.

Pe canalele ştiute au fost lansate zvonuri false, potrivit cărora, grupările politice de opoziţie, vor să vîndă ţara la străini, şi de aceea organizează demonstraţii peste demonstraţii ca să-l determine pe domnul Iliescu să cedeze puterea.

Este relevantă riposta dată de ei pe data de 18-19 februarie 1990, demonstraţiei de protest a bucureştenilor din 18 februarie 1990. Invrăjbiţi, orbiţi de ură, minierii, nu au mai ascultat revendicările muncitorilor şi studenţilor din Bucureşti, care nu cereau decît judecarea şi pedepsirea celor care le-au ucis fraţii pe baricadele revoluţiei.

Revendicările lor erau cele ale întregului popor, dar birţii mineri, manipulaţi ca nişte unelte fără discernămînt, au ameninţat populaţia Bucureştiului cu violenţa lor, mergînd pînă acolo, încît au oferit guvernanţilor FSN-işti, protecţia lor, inclusiv prin stabilirea guvernului la Petroşani.

Pare paradoxal, că tocmai această categoriie de muncitori, care au avut cel mai mult de suferit de pe urma regimului comunist, se disociază de popor şi înfruntînd pe revoluţionari, negînd idealurile revoluţiei, îşi oferă piepturile în apărarea comunismului.

Dacă ar fi să ne luăm după aparenţe, ar însemna să considerăm că minerii din Valea Jiului, reprezintă ultimul bastion al comunismului în România şi implicit duşmani inveteraţi ai poporului român şi ai revoluţiei. De vreme ce, aparent ei, s-au situat de partea celor care luptă prin toate mijloacele să deturneze sensurile revoluţiei (jos comunismul, libertate, democraţie, etc.) şi să perpetueze o formă de guvernare de tip neocomunist, ar putea fi condamnaţi de istorie, alături de cei vinovaţi de genocidul săvîrşit împotriva poporului. Dar nu ar fi drept. Intre victimele genocidului practicat sistematic de vechiul regim comunist, minerii au fost în fruntea listei. Totodată, ei au fost un veşnic focar de revoltă împotriva vechilor guvernanţi şi au supotat din plin mizeria, umilinţa şi teroarea.

Eu sînt convins că sufletele lor au tresărit pline de speranţe, cînd au auzit că flacăra revoluţiei s-a aprins. Dar pentru ei, glasul revoluţiei, a fost mult mai greu de descifrat. Supuşi operaţiilor de tipul celor menţinute mai sus, conştiinţa şi capacitatea lor de discernămînt au fost pervertite şi diminuate în proporţii mult mai mari decît la alte categorii sociale. De aceea, guvernanţii FSN-işti, preluînd în folosul lor întregul aparat organizat de predecesorii lor, au putut relativ uşor să-i manipuleze şi să-i îndrepte pe un drum contrar intereselor comune întregii naţiuni române.

Din păcate, minerii nu sînt singurii manipulaţi.

Aceleaşi principii, procedee şi mijloace, sînt utilizate din plin şi împotriva altor categorii sociale. Dar sînt încă în România, grupări sociale care se opun acestei manipulări şi denunţă tentativa FSN-ului de a reinstaura, comunismul.

De aceea, pe zi ce trece, popularitatea obţînută prin doi de guvernanţii FSN-ului scade, iar creşte lupta pentru menţinerea puterii, în care FSN-ul pune în funcţiune şi utilizează, noi arme şi mijloace, din arsenalul moştenit de la dictatura comunistă.

Intre aceste arme şi mijloace, “PROVOCAREA” a fost şi este o metodă des utilizată de regimurile comuniste de pretutindeni. In definiţia sa cea mai generală, Provocarea, este un mijloc prin care o mişcare sau grupare politică extremistă, deţinătoare a puterii prin forţă, îşi asigură perpetuarea acesteia săvîrşind acte şi fapte de natură a atrage oprobiul opiniei publice, în aşa fel încît acestea să pară a fi săvîrşite de adversarii săi potenţiali împotriva făptuitorului nemijlocit.

In general, scopul acestui mijloc este compromiterea adversarilor, care, acuzaţi pe nedrept de fapte pe care nu le-au săvîrşit, vor fi supuşi oprobiului opiniei publice.

Dar, în lupta pentru menţinerea puterii, scopul primordial este acela de a justifica în faţa opiniei publice, luarea unor măsuri coercitive îndreptate împotriva adversarilor inocenţi.

In regimurile totalitare, provocările au fost utilizate pe scară întinsă. Istoria, este plină de exemple, atribuite deopotrivă regimurilor fasciste şi comuniste. In România, trecerea de la dictatura comunistă, la tirania comunistă a lui Ceauşescu, nu a însemnat sub acest aspect, decît o intensificare a ritmului de utilizare a acestor mijloace şi o perfecţionare a aparatului care le utiliza. Concepute din interiorul ţării de către guvernanţi, provocările puteau fi declanşate şi din exterior, cu ajutorul serviciilor specializate ale Securităţii.

Astfel, ori de cîte ori Ceauşescu era criticat de opinia publică internaţională pentru vreo măsură abuzivă luată de exemplu, împotriva populaţiei româneşti de origine germană sau maghiară, în ţară se vorbea despre acţiuni subversive iniţiate şi declanşate împotriva României de pe teritoriul Germaniei şi Ungariei cu sprijinul etnicilor germani sau unguri de pe teritoriul României. Este evident că acele acţiuni, contestate vehement de statele acuzate, erau executate de serviciile secrete ceauşiste. Rolul lor era ecela de a justifica măsurile pe care Ceauşescu le dispunea împotriva germanilor sau maghiarilor din România.

Cele mai renumite exemple, se pot cita din Timişoara zilelor de 16-22 Decembrie 1989. Imediat ce s-a declanşat revolta de la Timişoara, au fost trimise în acel oraş toţi aşii serviciilor secrete ceauşiste, şi în mod special, cei care aparţineau serviciilor de contre-spionaj. Concomitent s-au lansat zvonuri, potrivit cărora, bande hortiste şi iredentiste au dezlănţuit în Timişoara, acţiuni vizînd destabilizarea ţării. Faţă de numărul mare al manifestanţilor, aceste zvonuri au constituit un prim eşec. Ele nu puteau fi crezute şi nu ar fi putut justifica măsurile de forţă ce au fost luate. De aceea, acele bande au fost transformate în grupuri mari de huligani, împotriva cărora au fost trimise şi unităţi militare care să sprijine Miliţia în acţiunea de restabilizare a ordinii. Faţă de amploarea pe care a luat-o manifestaţia, precum şi pericolul ca revolta să se extindă, şi în alte localităţi, a devenit necesară măsura de a se trage în masele de manifestanţi. Pentru aceasta era necesar un motiv suficient de grav, care să justifice un eventual măcel.

Serviciile secrete aflate la faţa locului l-au găsit.

Ele au organizat spargerea şi devastarea unor magazine, incendierea unor autovehicule militare, precum şi atacuri soldate cu victime întreprinse asupra unor detaşamente ala Armatei. Aceste provocări, puse pe seama manifestanţilor aveau scopul de a justifica în faţa naţiunii, masacrul care a urmat.

Procedeul a fost repetat şi la Bucureşti în după amiaza zilei de 21 Decembrie 1989.

Similitudinea procedeelor utilizate în organizarea acestor provocări, dovedeşte din plin cine sînt autorii lor.

După revoluţie, Consiliul FSN, a promulgat şi adoptat un decret prin care oficial Securitatea a fost desfiinţată Atunci opinia publică, a crezut că şi aceste procedee au dispărut definitiv de pe arena politică românească. Reutilizarea lor în disputa politică pentru putere, dovedeşte fără echivoc, că a fost păstrat întregul arsenal subversiv, împreună cu acel aparat specializat în utilizarea lui - Securitatea. Exemple sînt destule. Astfel, este cunoscut faptul că deviza principală adoptată de studenţi în timpul unei manifestaţii, este nonviolenţă. Cu toate acestea, cu ocazia manifestaţiei organizate de ei pe data de 12 ianuarie 1990 în Piaţa Victoriei, au apărut ca din pămînt automobile încărcate cu băuturi alcolice, care au fost distribuite gratuit unor grupuri de indivizi dubioşi, care au fost mobilizaţi de elemente ale Securităţii.

Aceştia, ajunşi repede în stare de ebrietate, s-au amestacat printre demonstranţi, provocînd diverse incidente. Scopul lor era evident acela de a crea imaginea că manifestanţii nu reprezintă decît nişte grupuri de declanşaţi, care în stare avansată de ebrietate, au provocat în acea seară, dezordine, în Piaţa Victoriei.

Procedeul a fost reluat şi cu alte ocazii, dar nu a mai avut succes, deoarce manifestanţii, avizaţi, şi-au organizat coloanele, încadrate cu cordoane de ordine, care nu au permis accesul eventualilor provocatori.

Pentru ca demonstraţiile de protest, care cereau înlăturarea de la putere a liderilor FSN-işti se ţineau lanţ, acelaşi aparat, pus acum în slujba noilor corifei ai comunismului, au căutat alte forme provocatoare. Astfel de exemplu, pe date de 18 februarie 1990, la o amplă manifestaţie organizată în faţa palatului guvernamental din Piaţa Victoriei, ei au mobilizat circa 100 de indivizi recrutaţi din lumea interlopă a Bucureştiului, sau din institutele de reduşi mintal. Unii, sub influenţa băuturilor alcoolice iar alţii drogaţi, au atacat deosebit de violent clădirea guvernamentală. Cu toate că masa de manifestanţi s-a retras, forţele de ordine şi forţele militare care asigură paza nu au intervenit, permiţind celor declanşaţi să pătrundă în clădire şi să o devasteze.

Ulterior, o parte au fost reţinuţi (circa 40) şi sancţionaţi doar cu închisoare contravenţională. Deşi au fost anunţate anchete severe şi măsuri în consecinţă, nu s-a făcut nimic. Adevăraţii provocatori nu au apărut în faţa justiţiei.

Scopul acestei provocări, a fost acela de a determina adoptarea unui decret-lege care să permită înăsprirea măsurilor coercitive ce pot fi luate de Poliţie în astfel de situaţiî.

Efectele acestei provocări, au fost utilizate şi în scopul de a determina minerii din Valea Jiului să vină la Bucureşti şi să-şi manifeste adeziunea şi hotărîrea de a apăra pe liderii FSN-işti, de huliganii care au manifestat în după-amiaza zilei de 18 februarie 1990 în Piaţa Victoriei. Un rol important l-a avut în această hotărîre a minerilor şi televiziunea care a avut grijă să transmită întregii ţări, doar imagini care să sugereze că toţi participanţii la această manifestaţie, au fost aidoma celor care au devastat Palatul GuvernamentaL

Exemplele menţionate mai sus nu sînt limitative. Ele au fost menţionate doar în scopul de a dezvălui cititorului, că printre metodele şi mijloacele utilizate pentru menţinerea stării de confuzie generală este folosită din plin de către guvernanţii F.S.N.-işti şi PROVOCAREA."

© avocat Simionică; editura Euromed