© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

"CAPITOLUL I

Insurecţia din 16-22 Decembrie 1989

Timişoara

Sînt de profesie avocat. De aproape 20 de ani, în numele oamenilor care investesc bani şi încredere in mine, înotam din greu între două noţiuni absracte - dreptatea comunistă şi justiţia comunistă. Rezultatul era acelaşi ca în primii ani de la absolvirea facultăţii, cînd, animat de idealurile de justiţie şi dreptate cu care orice tînăr îşi începe cariera, speram, să fac într-adevăr justiţie şi dreptate.

Acumulasem o vastă experienţă, ştiam toate căile vizibile şi ascunse ale mecanismului judiciar, dar fără rezultatul scontat mă simţeam inutil. Trăiam cu sentimentul că-i înşelam pe oamenii care apelau la mine ca să le fac dreptate.

Mă săturasem. Sufletul meu încărcat de amărăciunea neputinţei, îmi cerea să fac ceva şi să scap din acel iad.

Impreună cu un prieten, inginer, hotărîsem ca în primăvara anului 1990, cu orice risc, să fugim din ţară.

Această decizie, era împotriva sufletului meu, care venerează acest pămînt al României, unde se odihnesc oasele moşilor şi strămoşilor mei.

Aceasta era starea mea de spirit, la sfîrşitul acelui an de graţie 1989.

Ca majoritatea românilor, ascultam seară de seară, emisiunile posturilor de radio “ Vocea americii ” şi “Europa liberă ”.

In seara zilei de 16 Decembrie am tresărit auzind vocea crainicului care anunţa evenimentele de la Timişoara.

Am aflat că 2-300 de oameni, enoraşi din parohia pastorului Laszlo Tôkes s-au opus unei sentinţe judecătoreşti de evacuare, că au înconjurat casa pastorului şi că cineva din mulţime a strigat “Jos Ceausescu ”. Să fie posibil ?

Eram ca în transă. Am pus mîna pe telefon şi am sunat la Timişoara la un confrate. Nu era acasă. Soţia lui mi-a spus că este în oraş unde mii de timişoreni demonsrează cerînd înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Aceasta să fie oare scînteia mult aşteptată ?

Precipitat, l-am sunat pe prietenul meu inginerul, dar am aflat că este trimis de institutul unde lucrează, în delegaţie la Timişoara. Niciodată n-am aşteptat mai nerăbdător întoarcerea unui prieten. Trebuia să aflu adevărul, să-l văd cu ochii mei şi să-l simt.

Era ora 22. M-am îmbrăcat în grabă şi am sunat la Gara de Nord ( din Bucureşti ) întrebînd care este primul tren care pleacă spre Timişoara, şi dacă mi se poate rezerva un bilet. Mi s-a răspuns sec că nu mai este nici-un tren nici bilete

Enervat, m-am uitat în “ Mersul Trenurilor ” şi am aflat că la ora 23 şi cîteva minute este un tren spre Timişoara, aşa că am sunat din nou la gară, şi am cerut explicaţii. Agasată, funcţionara de la telefon mi-a replicat :

- Nu e nici un tren spre Timişoara, domnule. Nu aţi auzit ce se întîmplă acolo ? Pe ce lume trăiţi ?

Am rămas stupefiat. Chiar, pe ce lume trăiesc ?

M-am dezbrăcat şi am vrut să mă culc, dar întreaga mea fiinţă refuza somnul.

A doua zi, era duminică (17 Decmbrie 1989 ), o zi frumoasă de primăvară în plină iarnă, nefiresc de frumoasă pentru o zi obişnuită. Am plecat de acasă pe străzile Bucureştiului în căutarea unor prieteni cu care să vorbesc. Simţeam nevoia să vorbesc şi de aceea, priveam atent chipurile oamenilor pe care-i întîlneam. Ii simţeam preocupaţi, încordaţi, iar privirile lor prevesteau furtuna.

Aveam sentimentul că toţi ar fi vrut să vorbească, dar, fie teama organică de securişti, fie certitudinea evenimentelor de le Timişoara îi făceau prudenţi.

Si eu eram prudent. Voiam să-mi păsrez şansele de a vedea cu ochii mei prăbuşirea unui sistem care nu ne-a dat decît umilinţă, minciună, foame, întuneric şi teroare.

Pînă seara m-am întîlnit cu mai multe grupuri de prieteni cu care am discutat pe marginea aceluiaşi subiect. Timişoara. Automat , în mintea fiecăruia răsărea aceeaşi întrebare: De ce nu se ridica şi Bucureştiul ?

Lasitatea din noi, ameţită de speranţă, ne îndemna să-i judecăm greşit pe semenii noştri care nu se hotărau să urmeze exemplul celor de la Timişoara.

Toţi se gîndeau că dacă s-ar ridica şi Bucureştiul cu cei aproape 3 milioane de oameni, dictatura nu ar avea nici o şansă, dar fiecare îl socotea laş pe celălalt că nu iese primul în stradă.

Seara, s-a dat un comunicat la T.V. prin care se făcea cunoscut că la Timişoara o bandă de huligani, trădători, spioni, hortişti, iredentişti au spart şi incendiat magazine şi că s-au luat măsuri de restabilire a orinii şi de anihilare a huliganilor.

Deschid aparatul de radio, şi aştept emisiunea de la “Vocea americii ”. Ceea ce aud mă umple de groază.

In Timişoara s-au tras în masele de demonsranţi, provocîndu-se zeci şi sute de victime.

Tîrziu în noapte, aud vocea unui tînăr timişorean, martor ocular la evenimentele din seara zilei de 17 decembrie, care la adăpostul întunericului a reuşit să treacă frontiera în Ungaria. Cu vocea sugrumată de emoţie povesteşte ce a văzut. Imagini de coşmar - oameni căzuţi sub gloanţe sau striviţi de şenilele tancurilor. ( Pe fondul acestor imagini, văd o femeie gravidă strivită de şenile şi copii ucişi. )

Cu cîteva luni în urmă, prin intermediul aceleiaşi “ Vocea americii ”, aflasem despre masacrul produs de regimul comunist chinez în piaţa Tienanmen.

Mi-am spus atunci, că la noi în România nu se poate întîmpla aşa ceva. Sarmană eroare umană !

Uitasem că şi ţara mea era supusă aceluiaşi ideal dement -comunismul - pentru realizarea căruia îngerii roşii sacrifcau fără ezitare valorile sociale, inclusiv viaţa.

Atunci m-am hotărît. Voi intra în luptă cu orice preţ.

Mi-am spus atunci că nu se poate să nu existe forţe organizate în acest scop şi m-am hotărît să le caut.

A doua zi s-a întors de la Timişoara prietenul meu inginerul. M-a căutat şi m-a găsit la tribunal.

Cîteva ore, am ascultat uimit mărturiile lui. Plecase din Timişoara în seara zilei de 17 decembrie în jurul orelor 24. In după - amiaza acestei zile, se afla amestecat în marea de oameni care inundase centrul oraşului. Demonstranţii strigau “ Jos Ceauşescu ”, “ Jos tirania ”, “ Libertate ”.

Erau hotărîţi, şi pentru ca dîrzenia şi curajul să nu scadă, strigau “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică ” .

A văzut cum pe la ora 17, un elicopter a survolat centrul oraşului. La scurt timp, au început mişcări ale trupelor aflate în piaţă. Se aprinde o tanchetă în piaţa Vasile Roaită, apoi un chioşc de ziare şi se declanşează haosul. Vitrinele magazinelor sînt sparte în lanţ şi devastate. Sînt totuşi jurist, aşa că-l opresc pe prietenul meu şi-l întreb :

- Ai văzut cine a incendiaet, cine a spart şi a devastat magazinele ? Erau dintre demonstranţi ?

Imi răspunde, că a văzut cum la cîţiva metri un grup de civili cu figuri dubioase au spart vitrinele unui magazin alimentar. Netunşi, mai negri la culoarea pielii, a dedus că sînt vagabonzi şi ţigani.

Prietenul meu are un spirit de observaţie ascuţit, pe care contez, aşa că-l întreb din nou :

-Ai văzut miliţieni prin preajmă ? Au intervenit să curme actele de vandalism ?

Mi-a răspuns că a văzut o sumedenie de miliţieni iar lîngă ei, civili, probabil securişti, care însă se uitau cum magazinele sint devastate fără a interveni.

Atunci mi-a încolţit în minte bănuiala, care s-a confirmat peste cîteva zile la Bucureşti cînd procedeul a fost repetat.

In cei aproape 20 de ani de activitate în aşa-zisa justiţie, intrasem în contact cu cele două institutii- miliţia si securitatea-, aşa că nu-mi era greu să intuiesc : avean nevoie de un mobil pentru a ucide oamenii care cereau în mod pasnic înlăturarea tiraniei comuniste. Si au ales calea diversiunii. Miliţia şi securitatea avea o bogată experientă in acest domeniu în care erau utilizaţi de regulă ţigani şi reprezentanţi ai lumii înterlope.

Cele două instituţii se bucurau de ajutorul unor experţi în manevrarea unor astfel de mijloace, pe care le vom trata mai detaliate într-un alt capitol.

Pentru ca cititorul, sa-şi formeze de la început o imagine cît mai completă cu privire la modul de utilizare a acestui procedeu, se impune sa reliefăm semnificaţia reală a unor acte de guvernare săvirşite de regimul comunist.

Astfel, se ştie, că în numele aşa-zisului "umanism" socialist ori de cîte ori în ţară aveau loc evenimente care ar fi putut produce tulburări sociale sau forme de opoziţie (congrese ale pcr, conferinţe nationale, alegeri, etc.) faţă de măsurile politico-sociale adoptate, regimul comunist îsi lua în prealabil o sumedenie de măsuri preventive.

Una dintre aceste măsuri era şi aceea a emiterii unor decrete de amnistie sş graţiere, prin care erau puşi în libertate marea majoritate a infractorilor de drept comun.

De fiecare dată, după emiterea unor astfel de decrete, în ţaraă creştea fenomenul infracţional. Un acest mod, atentţa oameniler era preocupată mai mult de apărarea integrităţii fizice sau avutului modest, decit de măsurile politice sş sociale economice preconizate de regim.

De exemplu, după revoltele de la Brasov din noiembrie 1987, în tară s-a mentinut o stare de tensiune, care putea deveni periculoasă pentru sistem, în perspectiva Congresului al 14-lea al Partidului Comunist.

Printre măsurile preventive luate de regimul comunist, a fost şi acela al emiterii Decretului nr.1/1988 prin care au fost amnistiaţi sau graţiaţi aproape totţi infractorii de drept comun, astfel încît penitenciarele au rămas aproape goale. Binenţeles că deţinuţii politici au fost păstraţi după gratii.

Acest act de aşa-zisă clemenţă, potrivit căruia toţi cei condamnaţi la pedepse de pînă la 10 ani închisoare au fost puşi în libertate, iar cei cu pedepse de peste 10 ani, dacă au executat 1/2 din termen, a făcut posibil, ca în interval de circa două săptămîni să fie puşi în libertate aproximativ 175.000 de infractori, al căror specific infracţional erau violenţa, tîlharia, violul şi crima.

Binenţeles că asupra ţării s-a abătut un nou val de crime, violuri, furturi, tîlhării, care au cooptat atenţia opiniei publice. Zilnic, oamenii erau mai preocupaţi de grija de aşi păzi familiile, copii şi bunurile, decît de evenimente politice.

Revenind la cele povestite de prietenul meu inginerul, aflam că la nici o jumătate de oră de la dispariţia elicopterului care a survolat mulţimea demonstranţilor, a început măcelul. A văzut tanchete năpustindu-se în mulţime, oameni striviţi, copii ucişi…

Ascunse privirilor de prin blocuri, de prin lădiri, arme automate au început să scuipe foc şi moarte. Nu se ştia cine trage, nu se stie cui aparţin asasinii. Sînt ai armatei ? Ai miliţiei, sau ai securităţii ? Vom afla răspunsul mai tîrziu.

Acum, ascult mărturia prietenului meu, care a văzut murind sub gloanţe bărbaţi, femei şi copii.

Cu vocea gîtuită de emoţie îl întreb :

- Si demonstranţii ce-au făcut, au fugit ?

- Nu, îmi răspunde. Din zeci de mii de piepturi se striga :“ Jos tirania ”, “ Jos asasinii ”, “ Nu plecăm ”, “ Libertatee ”. Cu pumnul ridicat spre cer, ca într-o piesă de teatru antic, ei cereau tuturor zeilur lumii să le îndeplinească vrerea.

Am Inţeles atunci că pentru prima oară, după 45 de ani, oamenii din ţara asta au învins frica.

Am mai aflat că au început să cînte “ Deşteaptăte române ”, imn care a legat inimile strămoşilor noştri în lupta lor pentru făurirea României moderne.

La refrenul “ acum ori niciodată ” am înţeles că timişorenii au ales irevocabil : decît o viaţă sub teroarea comunistă, mai bine moartea. Sîngele copiilor ucişi, nu-i mai lăsau să se întoarcă din drum.

L-am mai întrebat pe prietenul meu, ce căutau atîţia copii şi tineri printe manifestanţi.

Mi-a răspuns că grupurile cale mai hotărîte erau formate din studenţi şi elevi.

Mi-a fost ruşine. Nu fiul meu de 13 ani trebuia să pornească lupta de salvare a natiunii române. Mi-am zis atunci în gînd : să dea Dumnezeu ca toţi românii să înţeleagă, că sîngele copiilor de la Timişoara trebuie să-i trezească, altfel naţiunea este pierdută.

Si s-au trezit.

Bucureşti

In zilele care au urmat, capitala ţării fierbea. Toţi se interesau de situaţia de la Timişoara, toţi ascultau muţi de uimirea admiraţiei veştile despre revolta din Banat.

Işi continuau lupta de patru zile. Se ştia că au fost trimise forţe noi împotriva lor, iar o serie de demnitari ai regimului au fost trimişi de urgenţă la Timişoara pentru a se acoperi de “ glorie ” în lupta împotriva poporului.

In presă, radio, T.V., timişorenii continuau să fie consideraţi ca o bandă de huligani şi trădători care voiau să murdărească “ Epoca de aur ”. Dar nimeni nu mai credea.

Si în Bucureşti primii care au început să se mişte au fost tot studenţii.

De acţiunile lor din acele zile s-a vorbit pe ascuns, în şoaptă, cu admiraţie. Au răspîndit manifeste, şi au început să se agite pentru organizarea unei manifestaţii.

Securitatea a început să-i vîneze.

Nu o să fac o descriere amplă a acţiunilor lor, dar nu mă pot opri să nu evoc un episod la prima vedere hazliu, dar care a cîntărit greu în acţiunile care au urmat.

Intr-una din cuvîntările sale la radio-T.V., fastul dictator Ceauşescu, a afirmat că acţiunile de înlăturare a comunismului din România vor reuşi ( cum zice un vechi proverb românesc ) “ cînd va face plopul pere... ”. Această declaraţie plină de emfază, a umplut de indignare inimile românilor.

Studenţii însă, au reacţionat altfel.Căminele studenţeşti din Grozăveşti şi Regie, sînt străjuite de plopi înalţi. Ei s-au grăbit să cumpere pere din piaţă şi să le lege cu sfoară de crengile plopilor. Si astfel, totul a devenit posibil.

A fost interesant de văzut cum securiştii se căţărau înjurînd prin plopi, să dea jos perele, sub privirile amuzate ale studenţilor.

Au fost ameninţaţi cu măsuri severe, dar n-a mai fost timp. Se apropia ziua de 21 DEcembrie.

Eu şi prietenii mei, ne hotărîsem să acţionăm.

Un prieten, inginer şef la o fabrică din Bucureşti, a fost însărcinat de şefii săi, să selecţioneze 200 de oameni pe care să-i trimită în piaţa fostului palat al comitetului central al partidului comunist, să participe la un miting organizat de Ceauşescu pentru a justifica în dimineata zilei de 21 Decembrie, masacrul de la Timişoara.

Trebuiau trimişi numai oameni “ de încredere ” care să aplaude măsurile luate.Aceleaşi măsuri se luaseră şi în ţară. La T.V. erau prezentate tot felul de manifestări şi adunări de oameni din fabrici şi uzine, în care diverşi indivizi, activişti fideli ai partidului comunist îşi exprimau adeziunea faţă de măsurile luate de “ conducerea superioară de partid şi de stat ” pentru înăbuşirea demonstraţiilor huliganice de ma Timişoara.

Dar situaţia se schimbase. Pe feţele oamenilor, obosite de muncă şi nevoi, nu se mai citea nici adeziunea şi nici aprobarea umilă şi indiferenţa, ci oroarea, dezaprobarea şi ura care mocnea.

Miracolul se produse. Românii, nu mai erau acel popor de pinguini care trăiau în frig, se hrăneau numai cu peşte congelat şi băteau din palme.

In ochii lor se citea furtuna pe cale să se dezlănţuie.

In Bucureşti s-a aflat că cei 20.000 de muncitori trimişi din alte judeţe, împotriva Timmişoarei, înarmaţi cu bîte , au fraternizat cu demonstranţii. De asemenea s-a aflat că formaţiuni ale armatei, au refuzat să tragă în propriul popor şi au fraternizat cu masele angajate în insurecţie.

Deasupra Bucureştiului, se stabilise o atmosferă încărcată gata să explodeze.

Pe data de 20 Decembrie 1989, majoritatea bucureştenilor, îşi puneau mari speranţe în marea Demonstraţie organizată de însuşi regimul comunist. Dar în alt sens.

Si eu gîndesc la fel. A doua zi se va decide soarta ţării. Acum ori niciodată.

Mi-am adus aminte că mai sînt cinci zile pînă la Crăciun. Mi-am adus aminte că de la botezul fiului meu, de trisprezece ani, nu am mai intrat într-o biserică.

M-am gîndit că a doua zi s-ar putea să nu mai am timp, aşa că mi-am terminat cît am putut de repede procesele la tribunal şi am plecat spre biserică.

Alesesem o biserică din centrul Bucureştiului, numita “ Biserică cu sfinţi ”. Trecusem de mai multe ori prin fata ei şi am fost izbit de tristeţea pe care o emana. Era veche de 400 de ani, cu zidurile crrăpate de la ultimul cutremur, aprope o ruine, dar se Tinea încă semeaţă în peisajul dezolant din jur.

Reprezenta pentru mine, un simbol al spiritului strămoşilor mei, care refuzau să creadă că urmaşii lor i-au uitat. Mă simţeam vinovat. Aveam sentimentul fiului rătăcitor, care după ce-şi părăsise familia, alegind o viaţă după himere se întoarce înfrînt cerînd iertare.

Am intrat sfios în biserică şi m-am închinat.

M-a întîmpinat un preot octogenar. M-a privit contrariat, neîncrezător. Cei îmbrăcaţi ca mine, în costum de culoare închisă şi cravată nu erau enoriaşii oboşnuiţi ai bisericii.

De regulă, cînd oamenii îmbrăcaţi ca mine intrau într-o biserică, preotul recunoaşte în astfel de vizitori pe agenţii securităţii, care vin din cînd în cînd în inspecţie. Atunci îşi iau măsuri de prevedere.

Aşa cum aveam să aflu mai tîrziu, în ultimele zile, după evenimentele petrecute la Timişoara cu pastorul László Tôkés, supravegherea bisericilor se înteţise.

Am cumpărat de la o bătrînă vreo 50 de lumînări.

In timp ce aprindeam lumînările mă gîndeam la tatăl meu mort de zece ani, la tradiţiile neamului meu aproape uitate, la morţii Timişoarei, şi de ce nu, la mine car începînd de a doua zi aveam toate şansele să plec dintre cei vii.M-am gîndit atuncincă mi-ar place ca într-o astfel de împrejurare, fiul meu să vină din cînd în cînd la biserică şi să aprindă o lumînare în amintirea mea.Mi-am zis că nu m-aş mai simţi singur dincolo de mormînt.

Aşa ar fi fost drept, dar, Doamne!... cît de nedrept am fost eu.

Văzînd că nu plec şi că ascult predica sa, bătrînul preot m-a privit din nou cu ochi bănuitori, şi ca să se asigure împotriva oricărei surprize, a rostit fatidica frază impusă de regimul comunist bisericii: “ Ocroteşte Doamne pe conducătorii Republicii Socialiste România, dă-le sănătate şi viaţă lungă pentru a ne conduce pe drumul drept al socialismului şi comunismului ”.

Auzind aceste cuvinte am tresărit şi privindu-l pe preot în ochi am clătinat din cap dezaprobator şi i-am vorbit în gînd :

- Nu părinte, nu trebuia să faci asta. Nu trebuie să rosteşti în faţa mea cuvinte în care nu crezi. Eu nu sînt de la securitate. Eu sînt doar un fiu rătăcitor al acestei ţări, ca atîţia alţii, şi am intrat pentru prima oară într-o biserică după atîţia ani, pentru a încerca o împăcare cu dumnezeu, înainte de a fi prea tîrziu.

Ca şi cum mi-ar fi auzit gîndurile, bătrînul preot mi-a zîmbit cu îngăduinţă, iar la sfîrşitul predicii, m-a invitat la împărtăşanie.

Am intrat împreună cu el şi i-am spus tot ce aveam pe suflet. I-am cerut iertare pentru toţi anii care am lipsit de la datorie, în care am uitat obiceiuruke străvechi ale românilor."

[Lipseşte textului pagina nr. 9.]

"I-am spus că a venit vremea să-mi amintesc de faptele strămoşilor mei şi că sper că pînă în a doua zi să-şi amintească şi alţii.

M-a ascultat tăcut pînă am terminat, după care făcîndu-mi semnul crucii, m-a sărutat pef runte şi mi-a spus :

- Du-te fiule şi Dumnezeu să te ocrotească ! dacă ţara asta mai are fii ca tine, înseamnă că neamul nostru nu va pieri. Cauza celor de la ţimişoara este şi a voastră. Mă rog lui Dumnezeu de 4 zile, ca poporul să se trezească. Du-te, eu te aştept la sfînta noastră biserică de Crăciun.

Am plecat din biserică cu sufletul uşurat ca de o grea povară. Parcă eram alt om.

Nu-mi era teamă.

Eram hotărît ca a doua zi, dacă se va declanşa revolta şi în Bucureşti să fiu printre primele rînduri.

In dimineaţa zilei de 21 Decembrie 1989, m-am trezit devreme. Mi-am făcut toaleta îndelung şi am plecat în grabă spre tribunal. Voiam să-mi termin cît mai repede procesele şi să ajung la timp în πiaţa πalatului ©omitetului ©entral al πartidului ©omunist, unde era organizată de Ceauşescu şî armata sa, o mare manifestaţie prin care spera să obţină adeziunea poporului, la crimele săvîrşite la Timişoara.

Am ajuns în piaţă la ora propusă şi mi-am căutau prietenii. I-am găsit într)un colţ al pieţii la locul convenit. Pe drum am remarcat măsurile deosebite şi concentrarea masivă a forţelor de miliţie şi securitate. Nu lipseau nici faimoasele batalioane de intervenţîeale miliţiei, ( aşa numitele căşti albe ) nici formaţiunile USLA (unităţi speciale de luptă antiatentat )ale securităţii.

O mulţime de securişti şi de miliţieni n civil, completau tabloul. Străzile de acces spre piaţă erau întesate de tancuri şi blindate uşoare, iar formaţiuni de scutieri îmbrăcaţi în uniformele armatei, aşteptau încolonate, gata să intervină.

In piaţă, s-au adunat mai mulţi oameni decît fuseseră planificaţi. Cei care fuseseră trimişi de intreprinderile bucureştene, purtau, ca de obicei arsenalul de tablouri, steaguri şi pancarte menite să simbolizeze ataşamentul poporului faţă de regimul comunist în frunte cu clanul Ceauşescu.

Am privit în jur. Cei mai mulţi erau tineri, probabil studenţi. Toţi aveau privirile sumbre, care nu prevesteau nimic bun. Mi-am dat seama că se hotăriseră şi m-am simţit fericit. Acum, ori niciodată.

M-am uitat spre miliţieni şi securişti, şi am citit pe figurile lor îngrijorarea şi teama.

Ii simţeam ca pe nişte fiare încolţite, gata să se repeadă şi să ucidă. Am înţeles că dacă va fi nevoie vor lovi.

In jurul orei 11, a apărut la balcon, “ cel mai iubit fiu al poporului“ cum îi plăcea să fie numit, de fapt ce el reprezenta coşmarul acestui popor de la copiii sugari şi pînă la bătrîni.

Si-a început discursul ca de obicei cu “ dragi tovarăşi şi pretini ”, dar nu a apucat să rostească decît cîteva fraze, cînd, din mulţime a izbucnit un HUOO... prelung. Ca la un semnal, miile de piepturi au început să-l huiduiască şi să-l fluiere pe cel care de peste 20 de ani era întîmpinat nulai cu urale şi aplauze.

Nu-mi venea să cred ce auzeam şi vedeam. Caîn transă am început şi eu să urlu, să huidui şi să fluier, alături de ceilalţi. Ceea ce a urmat, a fost ca într-un film de groază, în care realitatea depasă ficţiunea.

Am apucat să văd tablouri cu figurile celor doi dictatori arzînd, pancarte şi drapele trîntite şî călcate î~picioare.

Am auzot ţipete şi urlete de spaimă, şi am înţeles că mulţimea a fost atacată de haitele care pîndeau pe margine. Am auzit cîteva împuşcături şi am văzut oameni căzuţi şi călcaţi în picioare de cei care fugeau şi de urmăritorii lor. Mulţimea se împrăştia înebunită de groază, într-o dezordine totală. Impins de mulţime spre ieşirea din piaţă, m-am trzit în faţa Ateneului Român.

M-am oprit o clipă, m-am întors şi am privit o clipă acele imagini de apocalips.

Apoi am traversat strada şi am mers prin faţa hotelului Athene Palace, cu intenţia de a mă refugia pe prima stradă la dreapta, spre hotelul Bucureşti. Strada era blocată de un baraj de scutieri, iar în faţa şi în spatele lui, grupuri de miliţeni, legitimau oamenii. Pe unii îi loveau cu bastoanele şi îi urcau în dube. Mi-am dat seama că am toate şansele să fiu arestat şi am vrut să mă întorc. Am fost oprit de un ofiţer de miliţie, care m-a salutat. L-am recunoscut. Cu ani în urmă, la Craiova, lucrasem împreună într-un dosar la tribunal.

Acest ofiţer m-a condus pînă dincolo de baraj, şi astfel am reuşit să trec.

M-am oprit la circa 50 de metri de baraj, şi m-am alăturat unui grup de aproximativv 60-70 de persoane, care aşteptau în tăcere. După 10 minute, spre noi s-a îndreptat un civil care ne-a ordonat să ne împrăştiem, altfel vom fi arestaţi. Mai mult de jumătate din ei s-au retras în grabă, speriaţi.I-am privit cu amărăciune şi m-am întrebat : Oare asta să fi fost totul ? Refuzam să cred.

Disperat am plecat în căutarea prietenilor mei. Pe străzile de acces din jurul centrului capitalei, am întîlnit mai multe baraje ale miliţiei. Tinuta mea şi servieta pe care o ţineam în mînă lăsau impresia unei persoane care se întoarce de la serviciu, astfel încît am trecut relativ uşor de acele baraje.

De două ori am fost oprit, legitimat şi controlat în servietă. Căutau arrme sau manifeste. Găsind doar dosare de la tribulnal, m-au lăsat să trec.

Apropiiindu-mă de Piaţa ămzei, am auzit mai milte voci, probabil cîteva sute scandînd : “Nu plecăm ! Nu plecăm! ”.

Am vazut îndreptîndu-se spre acel loc mai multe grupe de miliţieni din trupele de securitate, care au încercuit piaţa. Dintr-un autobuz al miliţiei, a coborît în grabă un detaşament al căştilor albe, care s-a îndreptat în formaţiuni de luptă spre acelaşi loc. M-am oprit să văd ce se întîmplă, dar am fost somat să plec.

Am ocolit cîteva străzi şi am ajuns pe bulevarsul Magheru, în apropiere de magazinul êva.

Pe bulevard dinspre hotelul Intercontinental, veneau cîteva sute de tineri care scandau : “ Jos Ceauşescu ”,“ Jos asasinii ”,“ Jos comunismul ”,“ Timişoara ”. In dreptul cinematografului Patria au fost atacaţi de miliţieni şi de securişti îmbrăcaţi în civil. Au fost împrăştiaţi, cîţîva au căzut sub lovituri, iar alţii au fost capturaţi. Cu toţii au fost tîrîţi sub o ploaie de lovituri şi aruncaţi în dubă. Mai jos, alte grupuri de tineri, î~cercau să-şi refacă rîndurile. Aproape de Piaţa Română, la intrarea în metrou un alt grup de 20-30 de persoane, aşteptau în tacere. Am privit şi mi-am dat seama că sînt prea puţini. Unde sînt sutele de mii de muncitori din fabricile bucureştene ?

Mi-am spus că dacă nu ies toţi în stradă, totul e pierdut.

Trecînd prin faţa hotelului Dorobanţi, m-am îndreptat spre Piaţa Cosmonauţilor. Acolo am întîlnit un grup de aproximativ 200 de tineri şi m-am alăturat lor.

Le-am spus că sîntem prea puţini, dar mi-au răspuns că mulţi dintre ei s-au împrăştiat pe la marile uzine bucureştene, pentru a le pivesti muncitorilor ce s-a întînmplat în centrul oraşului şi pentru a-i mobiliza.

Ulterior am aflat că în timp ce noi eram împrăştiaţi afară din piaţă, Ceauşescu şi-a continuat discursul la radio, secondat de aplauzele înregistrate pe bandă magnetică la congresul al 14-lea al Partidului Comunist.

Inteligenţi, studenţiii au realizat la timp că s-ar putea ca oamenii să fie dezinformaţi.

La scurt timp, în centrul oraşului au resunat cîteva salve de intimidare. Am început să sperăm că muncitorii vor auzi împuşcăturile şi vor veni.

Ne-am organizat în coloană şi am pornit pe străzi lăturalnice spre Universitate. Pe drum, studenţii se adresau trecătorilor întîlniţi, cerîndu-le să vină cu noi. Mulţi ni s-au alăturat. Alţii refuzau. Acestora studenţii le strigau “ Laşilor, v-aţi învăţat să trăiţi ca robii ” sau îi fluierau.

Pe drum, strigam : “ Jos comunismul ”, “ Jos tiranii ”, “ Jos asasinii ”, “ Timişoara ”.

Am Intîlnit oameni care veneau dinspre Intercontinental şi care n-au spus că în cantru au început să se adune oameni. La un moment dat pe lîngă noi a trecut un autoturism, iar şoferul ne-a anunţat că o coloană mare se îndreaptă dinspre cartierul Titan spre centru şi că barejele miliţiei şi securităţii încearcă să-i oprească dar nu reuşesc.

Cele auzite, ne-au înflăcărat. Am strigat : “ URA ” !, şi am început să cîntăm “ Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte,/ In care te-adînciră, barbarii de tirani ! ”

La refrenul, “ Acum ori niciodată ! ”... mulţi trecători ni s-au alăturat în cîntec luînd aceiaşi direcţie de mers cu a noastră.

Cînd am ajuns aproape de centrul oraşului, ne-am oprit pe o stradă laterală, în dreptul sălii Dalles de pe bulevardul Magheru. M-am uitat în spatele meu şi am văzut o coloană care crescuse la aproape 7-800 de oameni.

Am hotărît să-i conduc spre un grup mai mare, căruia să ne alăturăm. Consideram important în acele momente să nu ne dispersăm forţele.

Am trimis doi studenţi în ßulevardul Magheru ( cca 500 de metri ) în recunoaştere.

S-au întors în cîteva minute şi mi-au spus că în dreptul Sălii Dallea sînt cîteva sute de tineri, mulţi miliţieni, securitate, armate şi cîteva camioane militare, şi blindate uşoare ( tanchete ). Mi-au mai spus că în direcţia hotelului întercontinental se vade un grup mai mare de oameni.

Ajungînd în zonz hotelului Intercontinental, am găsit un grup mai mare de cca 1500-2000 de oameni, şi ne-am alăturat lor. La scurt timp au început să apară coloane şi grupuri de demonstranţi de pe străzile Edgar Quinet ( în spatele Universităţii ), de pe 13 Decembrie, ( Regala ), Bulevardul Republicii şi mai ales dinspre Piaţa Unirii.

Rîndurile se îngroşau şi se putea vedea acum că bucureştenii se vor ridica la luptă.

Am examinat barajele de scutieri şi forţele de miliţie şi securitate dizlocate în zonă şi mi s-a părut că la ºniversitate, erau mai mulţi miliţieni şi securişti decît în faţa hotelului Intercontinental. Stiam că au să tragă. Ne priveau cu ură şi eram convins că nu vor aştepta decît semnul convenit ca să înceapă măcelul. Mă simţeam responsabil pentru viaţa acelor tineri, unii aproape copii, şi voiam să le găsesc un loc în care primejdia să fie mai mică.

Cîţiva erau chiar copii, de 13-14 ani. Le-am cerut să se ducă acasă dar au refuzat. Văzînd că insist au dispărut în mulţime.

Am ales locul din faţa hotelului Intercontinental dintr-un calcul simplu. Dincolo de faptul că în acel loc se părea că sînt mai puţini securişti şi miliţieni şi mai multă armată, mă gîndeam că fiind foarte aproape de Ambasada Americană, Banca Franceză şi sub ochii străinilor cazaţi la Intercontinental, guvernanţii comunişti nu vor îndrăzni să ordone un măcel gen Timişoara, sub ochii întregii lumi. A fost una din gravele erori pe care le-am săvîrşit atunci.

Pînă pe la orele 14,30-15,00 contactele dintre manifestanţi şi forţele de represiune dizlocate în zonă, s-au limitat la un fel de hărţuială reciprocă.

Miile de glasuri nu încetau să strige lozinci ca : “ Jos tiranii ”, “ Jos comunismul ”, “ Jos asasinii ” !,iar cordoanele de scutieri, miliţieni şi securişti încercau să împingă masele spre Universitate.

Demonstranţii se împrăştiau, se retrăgeau, se regrupau şi înaintau pe măsură ce cordoanele de ordine se retrăgeau în dispozitive.

După ora 15,00 au venit primele blindate uşoare care au fost întîmpinate de fluiere şi huiduieli.

Apoi, cîteva camioane incărcate cu miliţieni, s-au oprit în spatele hotelului Intercontinental, venind dinspre Ambasada Americană. La 50 de metri de restaurantul Dunărea, intersecţia bulevardului cu str. 13 Decembrie ( fosta Regală ) a fost blocată de miliţieni din brigăzile de intervenţie ( căşti albe ) şi scutieri. Noi forţe ale securităţii au pătruns în zona venind dinspre Piaţa Unirii.

Au început demonstraţii de intimidare cu blindatele uşoare. Tinerii au încercat să le opună o mică baricadă, făcută din mesele şi scaunele luate din grădina restaurantului Dunărea, care au fost spulberate.

S-a dat ordin de atac şi 3 sau 4 tanchete ( blindate uşoare ) încadrate de grupuri de miliţieni s-au năpustit asupra mulţimii, dispersînd-o.

Tinerii le-au opus lăncile de lemn ale drapelelor refuzînd să plece şi regrupîndu-se de fiecare dată.

Au apărut, la un moment dat, două maşini ale pompierilor, care au pătruns printre noi şi ne-au udat. Ne-am regrupat scandînd “ Asasinii, asasinii ! ”

Un elicopter, survola din cînd în cînd în centrul oraşului, probabil pentru a ţine sub observaţie masele de insurgenţi şi a dirija amplasarea forţelor de represiune. Văzîndu-i aria largă de investigare, am dedus că şi pe celelalte artere din jurul centrului se găseau manifestanţi şi m-am bucurat.

Oricum, situaţia se schimbase. Dacă bulevardul Magheru pe porţiunea de la Banca Franceză pînă la Piaţa Română era dominat de forţele de represiune şi tehnica lor, se părea că numărul manifestanţilor masaţi în faţa hotelului Intercontinenta, la restaurantul Dunărea, în Piaţa Universităţii 5i pe arterele din jur, depăşea cu mult numărul estimat de opresori. Pe măsură ce lumea continua să se adune, creştea şi îngrijorarea de pe chipurile miliţienilor şi securiştilor.

Un tînăr ne-a spus că a văzut cum dintr-o curte interioară a unui bloc situat la colţul străzii 13 Decembrie, au ieşit o mulţime de securişti şi miliţieni.

Intr-adevăr, uitîndu-mă mai atent am observat că numărul acestora crescuse îngrijorător.

Se organizaseră pe principiul a prei linii paralele. In faţă un şir de scutieri, (ai miliţiei sau securităţii ), apoi un şir de militari iar în spate alt şir de miliţieni.

Se făcuse ora 17, începea să se întunece.

A început să mă stăpînească un sentiment de îngrijorare. Dintre datele reţinute despre Timşoara, ştiam că masacrul a început după căderea întunericului.

Ingrijorarea mea a crescut, cînd am sesizat apariţia unor şefi mari ai securităţii, militiei şi armatei care au început să împartă ordine comandanţilor de dispozitive.

La scurt timp au apărut nişte maşini ale Salvării, şi au încercat să spargă frontul manifestanţilor. Au reuşit să rupă cîteva rînduri. Acelaşi elicopter a început din nou să survoleze deasupra noastră

Atunci mi-am dat seama că rolul maşinilor cu însemnele Crucii roşii era de a crea o diversiune în rîndul demonstranţilor, creîndu-se astfel mobilul necesar pentru începerea masacrului. Procedeul de la Timişoara se repera.

Am început să strig “ ƒără violenţă ! ”. Strigătul a fost reluat de tinerii din jurul meu şi apoi de masa demonstranţilor din jur. Maşini cu însemnele Crucii roşii s-au plimbat nestingherite printre oameni, după care au plecat.

Pe măsură ce întunericul creştea, se accentua şi presiunea cordoanelor poliţieneşti asupra manifestanţilor. Au revenit maşinile pompierilor care s-au năpustit din nou asupra noastră şi ne-au udat. In număr de 5-6 au atacat în grupe de cîte două şi au pătruns în mase. Atunci a început lupta. Grupuri de tineri au reuşit să se urce pe aceste maşini şi au aruncat furtunurile, tîrnăcoapele şi alte unelte cu care erau echipate. Au întervenit grupe de scutieri care au dispersat mulţimea cu lovituri de bîtă. De acum a început jocul morţii.

Au răsunat primele salve trase din cîteva sute de arme. Dar mulţimea învinsese frica. Mii de glasuri au început să strige “ Nu plecăm ”, “ Jos comunismul ”, “ Jos dictatura ”, “ Timişoara ”, “ Asasinii ”. S-au afişat pancarte cu “ Jos comunismul ”.

Blindete uşoare sse repezeau în mulţime urmate de miliţieni şi securişti. Cei din primele rînduri loveau sau capturau demonstranţi pe care îi predau celor din spate. Aceştia îi băteau şi îi matratau în mod bestial, după care-i tîrau şi îi urcau în aceleşi camioane.

Văzînd că şi noi ne regrupăm şi ne reluăm poziţiile, securiştii au început să arunce în noi cu gaze lacrimogene. Flăcări şi fum au început să iasă dintre loi sporind întunericul din jur. Demonstranţii organizaseră o baricadă din camioane şi alte obiecte grele care a fost atacată de un tanc şi dizlocată. Tancul a pătruns în mulţime. S-au aruncat din nou cu grenade lacrimogene. Focul a cuprins totul din jur. Piaţa din faţa hotelului întercontinental s-a transformat în infern.

Bestiile setoase de sînge s-au dezlănţuit.

Armele lor automate au început să se audă tot mai des. Tipetele de groază se amestecau cu gemetele celor loviţi de gloanţe.

Am zărit un pistol mitralieră de tip STECIKIM. îndreptat spre grupul nostru şi m-am aruncat la pămînt urlînd la cei din jur să facă la fel. Cind m-am ridicat 5 tineri căzuseră ucişi.

In apropiere a răsunat o rafală şi din instinct m-am aruncat la pămînt.Gloanţele au muşcat asfaltul la cîţiva metri de capul meu. Cu armele automate trăgînd de la şold, asasinii ne-au obligat să ne refugiem dirijîndu-ne spre spitalul Coltea.

In jurul mea mai rămaseră puţini dintre cei care mă urmaseră. Eram împinşi cu insistenţă să ne refugiem de-a lungul Bulevardului Magheru spre spitalul Coltea şi Piaţa Unirii, şi am intuit că pe aceea direcţie au fost organizate ambuscade pentru a fi capturaţi.

©u cei care mai rămaseră lîngă mine, ne-am încăpăţînat să traversăm masa de oameni înebuniţi de spaimă şi să ne refugiem pe direcţia ß-dul Republicii, în spatele Teatrului National.

Am ajuns alergînd pe nişte străzi lăturalnice şi ne-am oprit cîteva clipe. Le-am explicat în cîteva cuvinte că nu mai are rost să continuăm, pentru că fiind noapte vom fi vînaţi ca nişte animale. Dinspre centru se mai auzeau împuşcături. M-am uitat la ceas. Era ora patru fără un sfert. Am hotărît să ne vedem a doua zi la ora opt în Piaţa Rosetti şi să ne reluăm lupta.

Am plecat spre casă, însoţit de un tînăr, elev la liceu, care locuia în acelaşi cartier cu mine. Pe drum l-am întrebat dacă i-a fost teamă. Mi-a răspuns că nu.

După împuşcăturile care încă se mai auzeau, mi-am dat seama că în oras continua acţiunea de vînătoare a oamenilor.

Tînărul m-a întrebat ce se va întîmpla cu cei care au murit sau au fost răniţi î~n piaţă. Nu am ştiut ce să-i răspund.

Ulterior, aveam să aflu că în urma asasinilor veneaun echipe speciale care încărcau morţii şi răniţii în aceleaşi camioane şi le transportau la penitenciarul Jilava. Făceau curăţenie. Cadavrele, răniţii şi prizonierii aveau denumirea codificată de “ Colete ”.

Am ajuns în cartierul în care locuiesc şi ca să fiu sigur, am mai mers 15 minute şi l-am depus pe tînăr în poarta casei sale.

La întoarcere, mă gîndeam ce aş fi simţit dacă aş fi fost tatăl lui şi l-aş‘ fi ştiut în miljlocul acelui măcel. Mi-am spus că aş fi fost mîndru, dar nu eram sigur. Pînă la urmă am făcut pace cu mine însumi, spunîndu-mi că ar fi mai bine, dacă tatăl lui ar fi fost acolo, iar el să fi rămas acasă.

Inainte de a intra în casă, m-am uitat la cer şi am simţit dimineaţa care se apropia. M-am întrebat :

Oare astăzi se vor trezi toţi bucureştenii ?

22 Decembrie 1989 ora 7,30. Am plecat de acasă spre locul de întîlnire stabilit. După cîteva sute de metri am ajuns pe strada ßarbu Văcărescu. De-a lungul acestei artefre grupuri de zeci şi sute de oameni se îndreptau spre centrul oraşului. Erau mii de salariaţi de pe platforma πipera. In fruntea lor, tineri entuziaşti şi hotărîţi, arborau cu braţul ridicat şi degetela desfăcute în V, semnul “ Victoriei ”. Acest semn avea să devină seemnlul revoluţiei.

Purtau steaguri tricolore cu o gaură la mijloc şi pancarte pe care scria “ Jos tiranii ”, “ Jos comunismul ”, “ Libertate ”. Scandau “ Acum ori niciodată ” şi îşi făceau curaj spunînd clor din jur - “ Sîntem 23 de milioane, n-au să poată să ne împuşte pe toţi ”.

La întersecţia cu B-dul Stefan cel Mare ne-am întîlnit cu alte coloane care se îndreptau în aceeaşi direcţie. Ne-am salutat cu semnul “Victoriei”.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Poporul român se trezise, iar în fruntea lui aceeaşi tineri pe care-i iubeam ca pe copii mei. Aşa fraţilor !

Dinspre centrul oraşului se auzeau salve de împuşcături, dar coloanele înaintau fără ezitare.

Invăţasem să deosebesc armele care trăgeau. Erau A.K.M.-uri din dotarea Armatei. Trăgeau cu gloanţe oarbe care nu făceau decît un zgomot asurzitor.

In seara şi noaptea trecută, gloanţele ucigaşe plecaseră din pistoale mitralieră de tip “ comando ” din dotarea miliţiei şi securităţii, denumite STECIKIM.Zgomotul lor subţire, dens şi sacadat îmi sfîrdeleau creierii în seara şi noaptea trecută, aşa că nu le puteam confunda.De cîte ori le-am auzit, am văzut căzînd tineri şi copii, bărbaţi şi femei.

Pe măsură ce ne apropiam de centrul oraşului, mulţimea de oameni creştea. Pe străzile lăturalnice din centrul oraşului se formau coloane masive de manifestanţi şi se îndreptau spre arterele principale ale oraşului.

Am ajuns la locul de întîlnire din Piaţa Rosetti şi mi-am găsit tinerii prieteni care mă aşteptau. Se înmulţiseră. Erau hotărîţi şi parcă mult prea maturi pentru vîrsta lor.

Am privit mulţimea din jur. Aceleaşi priviri sumbre şi hotărîte.

Ne-am încolonat şi am plecat spre Piaţa Universităţii.Voiam să ajungem în faţa hotelului întercontinental şi să ne reaşazăm pe locul supliciului din noaptea trecută.

In faţa teatrului National, m-am urcat pe nişte trepte şi am privi§t în jur.

Am văzut o mare de oameni care inundase centrul oraşului din acea parte. Si încă mai veneau mereu. Erau mulţi, mult mai mulţi decît în ajun.

Am ştiut atunci că Victoria nu maipoate scăpa. Era cu certitudine, începutul sfîrşituluin unei tiranii care îngenunchiase ţara timp de peste două decenii. Românii şi-au adus aminte că strămoşii klor nu şi-au plecat frunţile decît în faţa martirilor neamului şi s-au ridicat pe propriile picioare.

Ca şi la Timişoara, morţii Bucureştiului i-au ridicat din genunchi şi le-au cerut să cuccerească VICTORIA cu orice preţ. Si veneau, veneau mereu să ceară socoteală asasinilor.

Pe zidurile înegrite de istorie ale ºniversităţii era scris cu litere mari, albe, sensul major al revoluţiei : “Jos comunismul”. Era idealul pentru care muriseră mulţi, foarte mulţi tineri ai ţării şi trebuia împlinit.

Noi, cei maturi, eram datori să preluăm lupta.

Era singura noastră şansă de a cere iertare în faţa istoriei pentru anii de laşitate în care, stîn dîn genunchi, am abandonat soarta ţării pe mîna trădătorilor.

Cu greu, ne-am făcut loc prin mulţime şi am ajuns aproape de locul nostru. Decorul se schimbase. In faţa unui baraj de scutieri ai miliţiei, ne-am oprit. I-am privit cu atenţie.In ochii lor de fiară se citea teama.

Am trasărit, privind la cel de-al doilea cordon din spatele scutierilor. Erau îmbrăcaţi în uniforme ale ărmatei ( de culoare kaki ), dar în mîini purtau pistoale de comando.

Am înţeles mistificarea.Erau securişti îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei. Luppul îşi schimbase părul. I-am recunoscut pe asasini. Stiam că nu vor pregeta să tragă din nou dacă nu vom cuceri Victoria pînă la căderea întunericului.

M-am uitat la tinerii din jurul meu şi mi-am spus : Destul !-Dintre ei nu mai trebuie să moară nici unul. Ei şi-au plătit pînă la ultima picătură tributul de sînge.

Sub pretextul că vreau să fim printre primii care să intrăm în reşedinţa tiranilor, le-am cerut să plecăm de-acolo. M-au urmat încîntaţi de idee.

I-am condus pe nişte străzi paralele cu ß-dul Magheru, şi ne-am oprit în spatele Ìotelului Ambasador. Printr-un gang de trecere am ajuns pe trotuarul de lîngă Hotelul Ambasador, sub zidurile unităţii Service-Ciclop a hotelului.

Vis-a-vis este cofetăria Lido situată pe colţul străzii Oneşti, de cca 50 de metri care duce în πiaţa πalatului ce a constituit sediul coşmarului românesc- Comitetul Central al partidului comunist-.Vis-a-vis de zidurile palatului erau clădirile ce adăposteau temuta direcţie a V-a din cadrul departamrntului Securităţii Statului, In subordinea căreia funcţinau bandele de asasini fidele regimului comunist. Despre aceasta direcţie vom vorbi mai detailat într-un capitol vitor.

întersecţia era ocupată de trupe. In faţa noastră era un baraj de scutieri, iar în spatele barejului, două tancuri mari. In centrul intersecţiei, 4 care blindate pline cu soldaţi ai Armatei, înarmaţi cu A.K.M.-uri, îndreptate în sus, care din cîn dîn cîn d trăgeau salve de avertizare. Pe latura de vis-a-vis alt cordon de scutieri, iar în spate un detaşament al brigăzilor speciale de intervenţie ale miliţiei. Strada de acces spre sediul ce constituia obiectivul nostru era goală. Pe o latură sta ţionau cîteva blindate uşoare ( tanchete ) iar cîteva zeci de civili, desigur securişti, se deplasau precipitaţi în ambele sensuri.

De-a lungul Bulevardului Magheru, din ambele sensuri, înaintau masive coloane de manifestanţi. Bulevardul era arhiplin.

Dacă şi celelalte artere mari din jurul palatului erau tot aşa de pline, înseamnă că tot ßucureştiul era în centrul oraşului.

Era o zi splendidă ca de primăvară, blîndă şi cu mult soare, numai că oameni în loc de flori, aveau în mîini lumînări aprinse.

Mi-am amintit că şi celelalte zile au fost la fel de frumoase şi m-aml gîndit la cele spuse de un dezident român-poetul Mircea Dinescu- cu un an în urmă : “Că Dumnezeu şi-a întors faţa de la români” . Am zîmbit şi l-am corectat în gînd. De data asta Dumnezeu şi-a întors faţa către români.

Coloanele de manifestanţi s-au oprit la intersecţie. Purtau pancarte mari cu lozincile fierbinţi care le ardeau sufletul. Drapelele tricolore care-i însoţeau, aveau decupate la mijloc stema comunistă şi ne-am gîndit că specialiştii în heraldică vor avea destulă bătaie de cap pînă să găsească cu ce să umple golul.

Se scanda din zeci de mii de piepturi “Jos comunismul”, “Jos tiranii”, “Libertate”, “Vrem democraţie” şi binenţeles “Moarte asasinilor”.

Ca jurist, am lansat eu o lozincă “Să fie judecaţi”, care a fost preluată şi scandată îndelung, după care aceleaşi mii de piepturi s-au recomandat destinului “Noi sîntem poporul”.

Intr-adevăr, roata istoriei, a început să se învîrtă în sensul ei firesc , iar toţi cei vinovaţi de crimele săvîrşite, vor trebui să se supună judecăţii poporului.

Cineva din mulţime a cerut oamenilor să păstreze un moment de reculegere în memoria martirilorr ale căror trupuri fără viaţă nu se răciseră încă. Am îngenunchiat cu toţi în cîteva clipe, iar cînd ne-am ridicat aveaù lacrimi în ochi. Morţii noştri erau cu noi. Trebuia să le oferim Victoria.

In jurul orei 11 şi cîteva minute, s-a răspîndit vestea că Generalul Milea - ministrul Armatei s-a sinucis. Cîteva clipe, mulţimea a rămas mută de uimire. Realizînd semnicaţia gestul făcut de Comandantul Armatei, sutele de mii de demonstranţi au început să aclame “Armata e cu noi”, “Noi sîntem poporul”,“Armata-i cu poporul”. După cîtva timp, ne-am apropiat de cordonul de scutieri şi m-am adresat unui ofiţer, care urcat pe unul din cele două tancuri, comanda blindatele din intersecţie :

- Domnule maior, este datoria dumitale de ofiţer să aperi onoarea Armatei. Armate este a poporului şi ai văzut voinţa poporului. Ordonă ostaşilor să elibereze trecerea spre Palat.

Mi-a zîmbit cu amărăciune, a vrut să-mi răspundă, dar în acel moment staţia de radio pe care o avea pe tanc, i-a transmis un ordin. A ascultat, şi i-am văzut cum chipul i se destinde. Mi-a zîmbit cu luciri de bucurie în priviri şi m-a rugat să comunic oamenilor să aibă puţină răbdare pînă va da ordinele de ridicare a barajelor.

Ne-a rugat să facem un culoar pe care să se retragă blindatele. L-am văzut dînd mai multe ordine. Blindatele s-au pus în mişcare şi s-au îndreptat spre ieşire.

Barajele de scutieri s-au retras în ordine aliniindu-se lîngă ziduri.

Detaşamentul de miliţieni de vis-a-vis a făcut stînga-mprejur şi a plecat în pas alergător spre palat, dispărîndu-mi din priviri.Ultimul care a părăsit interscţia, a fost tancul pe care se găsea ofiţerul cu care vorbisem.

Inainte de a porni motoarele tancului m-am apropiat de el. I-am întins mîna şi l-am invitat să schimbe direcţia şi în fruntea noastră, să mergem să luăm palatul. A dat cîteva ordine scurte şi în uralele mulţimii, şenilele tancului s-au îndreptat spre palat. Mulţi dintre tinerii din jurul meu s-au căţărat pe tanc, iar unul mai năstruşnic a încălecat ţeava tunului.

La adăpostul tancului am pătruns în faţa palatului.

Imaginile sînt de nedescris. Mulţimile în delir, năvăleau pe toate căile de acces în acea piaţă în care ani şi ani oamenii au fost aduşi acolo doar cu forţa ca să aplaude.

Acum veneau singuri, fiecare voind să fie primul care să pună mîna pe libertate.

Victoria nu mai avea nici o şansă de scăpare.

Am ajuns aproape de deschiderea pieţii, în dreptul clădirii direcţiei a V-a din fostul Departament al Securităţii Statului ( D.S.S.).

Sub geamurile celor de la U.S.L.A.-( Unitaţi speciale de luptă ANTIATENTAT ) - staţiona un microbuz de culoare bej, pe a cărui platformă erau instalate 4 difuzoare mari.

Cititorul aeste rugat să reţină acest amănunt de mare importaanţă în înţelegerea evenimentelor viitoare.

Prin acele difuzoare, o voce a anunţat constituirea unui front de Salvare Naţională, în componenţa căruia intrau numele unor opozanţi ai regimului Ceauşescu cunoscute poporului.

La auzul unor nume ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Silviu Prucan, Corneliu Mănescu, mulţimea a izbucnit în aplauze şi urale entuziaste. Fără îndoială că la acest entuziasm m-am alăturat şi eu.

Tiranul ©eauşescu, a făcut o ultimă încercare de a vorbi mulţimii dar fiind întîmpinat cu fluierături şi huiduieli, a renunţat.

Huiduielile s-au înteţit cînd vocea din microbuz a cerut poporului : “Nu)l ascultaţi pe tiran”; “huiduiţi-l pe tiran”.

La scurt timp, pe terasa clădirii fostuli c.c. al p.c.r. au aterizat 2 elicoptere. Primul elicopter a decolat de pe clădire, a evoluat în arc de cerc deasupra mulţimilor din piaţă şi a lansat manifeste prin care pretindea demascarea unui complot organizat cu sprijinul unor puteri străine.Sfătuită de vocea din microbuz, să nu dea crezare manifestelor şi să huiduie, mulţimea a izbucnit din nou.

La scurt timp de pe aceeaşi terasă a decolat elicopterul care îi avea la bord pe tiranii Ceauşescu şi acoliţii lor. Avizată de aceeaşi voce, mulţimea a izbucnit din nou, luîndu-şi “rămas bun” de la tiranie.

După plecarea elicopterului prezidenţial, vocea din difuzoarele microbuzuui bej, ascunsă privirilor, a solicitat mulţimii sprijinul de a i se face loc spre intrarea în Palat… πătrunderea a fost anevoioasă deoarece piaţa devenise neîncăpătoare. Cred că niciodată, corifeii regimului comunistnu au văzut Ingrămădită atîta mulţime sub balconul de unde s-au lansat atîtea promisiuni mincinoase.

M-am precipitat şi eu împreună cu tinerii mei să ajut la deplasarea microbuuzului pînă sub balconul c.c.-ului.

In fosta reşedinţă centrală a partidului comunist, deja pătrunseră manifestanţii. Printre ei, mulţi ţîgani, care în ignoranţa lor au început să arunce pe ferestre portrete, cărţi şi mai ales dosare şi hîrtii.

Am strigat la ei ca să înceteze cu aruncarea hîrtiilor, dar în vacarmul din jur, vocea mea răguşită de atîta urlat nu-mi mai era de nici un folos. Am înteţit eforturile de sprijinire a înaintării microbuzului prin mulţime în speranţa că odată ajunşi sub balcon se va instala un microfon cu ajutorul căruia voi putea convinge lumea de importanţa conservării tuturor documentelor din clădire.

Am reuşit să ajungem cu microbuzul bej sub balcon, s-a instalat un microfon şi zeci de mîini s-au năpustit lacome spre el. Oamenii liberi în sfîrşit, voiau să-şi manifeste sentimentele în faţa mulţimii.

Am reuşit şi eu să pun mîna pe microfon şi mi-am formulat apelul cu privire la hîrtiile care, vor trebui folosite la reconstituirea tuturor fărădelegilor comiise de conducătorii comunişti, în opera lor de distrugere a naţiunii române.

Trebuie reconstituită istoria şi mai ales trebuie să i se facă dreptate acestui popor.

Insoţit de un grup de tineri, am pătruns în cîteva camere de la parterul şi etajul I al clădirii. Am constatat că se formaseră deja grupuri de iniţiativă, pentru descurajarea celor care au pătruns în palat cu scopul de a jefui şi de a dicstruge.

Am aflat că într-o cameră, un grup de conducători ai Armatei luau deja măsurile necesare de intervenţie pentru evitarea haosului. Am considerat că este mai bine ca Armata, loaială poporului, să preia controlul operaţiilor şi să apere cuceririle Revoluţiei.

Am avut şi am încredere în armata română.

Au fost şi se mai află încă în fruntea Armatei generali şi ofiţeri corupţi sau vînduţi unor interese străine poporului român, dar ei n-au putut şi nu vor putea niciodată să înfrîngă tradiţiile militare pe care strămoşii noştri le-au instituit de-a lungul secolelor.

Cînd am auzit că elementele fidele vechiului regim comunist s)-au constituit în formaţ¶iuni de luptă de tip terorist, mi-am dat seama că lupta de-abvia începe. Stiam că va mai curge sînge, dar nu ne era teamă. Aveam încredere.

Curînd, s-a răspîndit zvonul să se pregătesc acţiuni de apărare a unor instituţii de informare vitale pentru revoluţie; ( Televiziunea, radioul, poşta, etc. ). Apoi au fost lansate apeluri la radio şi la televiziune prin care populaţia era chemată să sprijine apărarea acestor instituţii.

Eram veseli, optimişti şi decişi să nu dăm nici un pas înapoi. Am plecat să apărăm Televiziunea. Pe drum, ne-am întîlnit cu alte coloane de manifestanţi care savurau Victoria. Ne salutam cu semnul VICTORIEI devenit simbol şi ne îmbrăţişam ca vechi şi buni prieteni care nu s-au văzut de mult.

Unele grupuri se îndreptau deja spre Televiziune iar altele ni s-au alăturat.

Am găsit Televiziunea înconjurată de un zid de oameni. Cu greu ne-am făcut loc prin mulţime pînă la una din intrări, dar am constatat cu regret că oamenii de ordine recrutaţi dintre cei care ocupaseră primii Televiziunea, erau mai preocupaţi de selecţia celor care doreau cu orice preţ să fie văzuţi la televizor, decît de organizarea apărării acestui centru vital al Revoluţiei.

Am întrebat unde sînt cei care organizează apărarea, dar în loc de răspuns, am primit invitaţia de a rosi cîteva cuvinte frumoase la televizor. Am refuzat. Nu era timp pentru aşa ceva .

De pe treptele clădirii am privit mulţimea din jur. Imbătată de victoria obţinută prin fuga celor doi dictatori, ignora primejsia unei contre-revoluţii, care, într-o baie de sînge, să ne întoarcă de unde am plecat.

Am început să mă agit, întrebînd unde sînt cei care şi-au asumat răspunderea acelor momente.

Am fost asigurat că Ei există, că Ei lucrează şi că Ei vor lua măsurile necesare.

Cine sînt aceşti “ei” şi de ce atîta secret, în jurul lor ? Si la ce lucrează ? Obiectivul primordial al acelor momente era păstrarea cuceeririlor revoluţiei, şi în primul rînd protejarea populaţei.Vărsarea de sînge nu putea fi oprită decît de Armată.

Dar unde este Armata ?

Mai mulţi generali exprimaseră adeziunea Armatei la cauza revoluţiei, şi au promis public, că unităţile militare vor fi dislocate în dispozitive de luptă care să apere instituţiile vitale. Clar !

Ori, în acest moment, pe latura pe care mă găseam nu se afla decît o grupă de soldaţi, un subofiţer care-i comanda, un tînăr locotenent de miliţie ( care se va dovedi un erou ) şi o masă de cîteva mii de oameni cu mîinile goale, veniţi ca urmare a apelurilor făcute prin radio şi TV.

Aveam sentimentul, atunci, inexplicabil, că se duce o luptă ascunsă pentru putere între foştii guvernanţi comunişti, care văzîndu-şi periclitate privilegiile nu voiau să renunţe… Am rămas stupefiat cînd am auzit, că nu ştiu care generali, au dat ordine trupelor de sub comanda lor să se retragă în cazărmi. Atunci, la repezeală, am căutat o explicaţie şi m-am gîndit că Ceauşescu nefiind încă prins, domnii generali, care dobîndind asemenea grade înalte în ierarhia militară comunistă, deveniseră automat cel puţin membri supleanţi ai comitetului central al partidului comunist, s-au gîndit să mai aştepte, să vadă ce va face Ceauşescu şi apoi să hotărască de partea cui să adere.

Intre timp, domnul Iliescu, apărut pe neaşteptate pe firmamentul revoluţiei, a anunţat constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care îşi asuma vremelnic prerogativele puterii.

M-am bucurat. Ascultînd şi obiectivele provizorii anunţate, precum şi componenţa Consiliului, m-am hotărît să mă pun în slujba acestui Consiliu şi să-l sprijin.

Mai mult, animat de idealurile revoluţiei, care vizau instaurarea unei autentice democraţii, am considerat să FSN-ul, asumîndu-şi prerogativele puterii, a concentrat vremelnic toate forţele democratice ale ţării, şi m-am considerat ca făcînd parte din acel front. Mai rămîneau de discutat căile de realizare a democraţiei, dar astea erau probleme care se puteau realiza mai tîrziu pe calea disputelor politice. Cît de mult m-am înşelat gîndind astfel, se va vedea în cuprinsul acestei cărţi. In acele momente, pentru mine, ca şi pentru miile de oameni din jur, obiectivul principal era apărarea Televiziunii.

Se apropia înserarea şi în sufletul meu începuse să se înfiltreze un sentiment de îngrijorare.

Acum nu mai era vorba de o manifestaţie paşnică de protest pe care guvernanţii, abia alungaţi, o puteau sau nu înăbuşi în sîngez. Aceştia, pierzînd puterea, trebuiau să lupte să o recucerească, şi în această luptă nu vor vorbi decît armele.

Din acel loc, Armata lipsea, iazr miile de oameni neînarmaţi nu puteau opune gloanţelor decît mîinile goale şi piaptul. Din puţina experienţă acumulată în aceste două zile, am înţeles că asasinii folosiţi de vechiul regim, erau mari maeştri ai luptelor pe timp de noapte în care pot ucide fără riscuri prea mari de a fi lovit de adversar. Era clar, că aceeaşi asasini vor fi trimişi împotriva noastră.

Un tînăr de lîngă mine m-a informat că mai mulţi cetăţeni au ieşit precipitaţi din clădirea ţeleviziunii şi au anunţat că un detaşament de securişti, dotaţi printre altele şi cu blindate uşoare, au părăsit o unitate specială situată în zonă Aeroportului Otopeni şi se îndreaptă spre Televiziune.

S-a mai anunţat că în scurt timp va sosi un camion al armatei încărcat cu arme şi muniţii şi s-a făcut apel la cei care ştiu să folosească o armă să se înarmeze şi să se îngajeze în luptă.

Am fost un bun trăgător cu mai multe tipuri de arme pe timpul cînd îmi făceam serviciul militar, dar de peste 20 de ani, nu mai ţinusem o armă în mînă decît foarte rar, fie la exerciţiile de tragere organizate pa linia aşanumitelor “Gărzi patriotice” fie cu ocazia participării la vreo partidă de vînătoare.

La sosirea camionului am încercat să intru în posesia unei arme, dar eroare, eroare, eroare ! Acţiunea fiind organizată la repezeală, distribuirea armelor s-a făcut fără nici-un fel de discernămînt. In îmbulzeala creată în jurul camionului, erau amestecate sentimente de eroism şi de bună credinţă, cu interesele viclene ale unor categorii de oameni care nu doreau să intre în posesia armelor decît pentru a le folosi la săvîrşirea unor crime şi jafuri.

Aşa se face că o serie de arme distribuite atunci, nu au fost niciodată în apărarea Televiziunii, ci în săvîrşirea unor serii de crime şi jafuri.

Am aflat ulterior că Televiziunea nu a fost singurul loc unde s-au distribuit arme în acest mod, dar atunci, nu m-am gîndit de ce şi cine a avut interes să se săvîrşească astfel de erori.

S-a trecut la organizarea precipitată a apărării. Nereuşind să intru în posesia unei arme, am căutat să mă fac util în alt mod. S-au organizat baraje pe străzile de acces către Televiziune, la care s-au folosit camioane grele şi basculante. De jur împrejurul clădirii s-au organizat grupuri de puşcaşi.

Era să uit de existenţa a două blindate mari denumite TAB-uri din dotarea armatei, care însă, aşa cum se va vedea nu au fost de prea mare folos în luptele care au urmat.

La scurt timp de la lăsarea întunericului, dinspre Piaţa Aviatorilor s-au auzit împuşcături care indicau folosirea unor arme de calibru mare. Luptele angajate cu astfel de arme la distanţă de nici 500 de metri de locul în care ne aflam, au produs o oarecare panică în rîndul miilor de oameni care ocupau străzile din jurul Televiziunii. Si era firesc. Unii au fugit, iar alţii au vrut să se retragă, dar din nou ocupanţii clădirii au lansat apeluri insistente ca oamenii să nu părăsească zona. Ba mai mult, au fost chemaţi pe aceeaşi cale şi alţi oameni. Era impresionant de văzut cum oamenii, aceeaşi care cu cîteva ore în urmă îi alungaseră pe dictatori din cuib, alergau acum cu mîinile goale să apere revoluţia.

Numai că, în interiorul acestor grupuri de adevăraţi patrioţi, s-au strecurazt şi terorişti (aşa cum au fost denumiţi mai tîrziu) care au reuşit să treacă fără lupte de primele baraje şi să se ajungă în preajma zidurilor Televiziunii. Cînd am văzut doi indivizi care cu mişcări sigure şi agere, au sărit gardul şi au pătruns în curtea unei case de vis-a-vis, am crezut în primul moment că sînt doi hoţi care vor să jefuiască acea casă, dar la scurt timp după aceea de pe acoperişul acelei case s-a deschis asupra celor care apărau Televiziunea, un foc intens de pistoale-mitralieră. Zgomotul acelor arme nu-mi era necunoscut. Erau aceleaşi STECIKIM-uri care în cursul nopţii trecute, trimiseseră în neant atîţia oameni.

Nu am mai avut timp să intervenim. A trebuit să mă adăpostesc după nişte coloane, deoarece o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra peronului unde mă găseam.

Cei cîţiva militari şi ceilalţi luptători înarmaţi la repezeală, au dat o replică fără efect. Tirul lor era neprecis. Soldaţii, cu nici 3 luni de stagiu la activ, nu ştiau să ţină bine o armă în mînă iar cetăţenii improvizaţi la repezeală drept luptători, cu unele excepţii, au făcut destule greşeli, care i-au costat uneori propriile vieţi.

Este adevărat că în zilele care au urmat, tinerii soldaţi insuficient instruiţi, s-au format în focul luptelor, nu doar ca (foarte) buni luptători ci şi ca nişte bravi fii ai ţării, iar formaţiunile de luptă civice - gărzile patriotice, au făcut adevărate minuni de vitejie.

In acele momente credeam că iresponsabilitatea sau reaua credinţă a unor generali, a fost direct proporţională cu numărul sporit de victime.

Semnificativ este faptul, că atunci, la Televiziune, forţele angajate în luptă, erau constituite dintr-o mînă de indivizi foarte bine antrenaţi şi înarmaţi pentru luptă pe timp de noapte - de o parte - şi din cîteva mii de patrioţi cu mîinile goale, sprijiniţi de cîteva zeci de luptători neinstruiţi şi necorespunzător înarmaţi - pe cealaltă parte.

Eroismul şi hotărîrea celor mulţi de-a învinge sau de a muri pentru libertatea abia cîştigată au fost singurele arme cu adevărat greu de învins pe care insurgenţii le-au opus celor care atacau Televiziunea.

Mărturie stau troiţele ridicate azi în jurul Televiziunii şi sutele de lumînări care ard zilnic.

Rememorînd acea seară de 22 decembrie 1989, petrecută lîngă zidurile Televiziunii, nu pot să nu mă înfior ori de cîte ori revăd imaginea miilor de oameni aşezaţi între focurile celor două tabere care ridicîndu-şi proprii morţi şi răniţi, continuau să strige “Nu plecăm !”, “Nu plecăm !” şi “Libertate !”, “Libertate !”

os Ceausescu ”. Să fie posibil.

IN TARA

Vestea izbucnirii insurecţiei la Bucureşti, a ridicat spontan întraga ţară. Braşovul, Sibiul, Iaşul, Clujul, s-au ridicat şi s-au alăturat Bucureştiului în lupta pentru libertate.

Timişoara, oraş erou, îşi scria deja propria carte de istorie, în care îşi rezervase rolul de “primul oraş liber al României”.

Braşovul, oraş care a încercat ultima descătuşare în noiembrie 1987, avea încă în memorie, imaginea reprimării brutale a revoluţiei muncitorilor de la Uzina Tractorul.

Foamea şi frigul care bîn(tuia întraga ţară, au devenit şi mai greu d suportat pentru braşoveni, cînd, la sfîrşitul acelui an, nici măcar acele salarii de mizerie nu le-au mai fost plătite timp de cîteva luni.

Braşovul, vechi oraş de munte, cu tradiţii comerciale şi meşteşugăreşti consemnate constant în cronicile secolelor, devenise în mod firesc şi un important punct turistic.

Numai că, străinii veniţi să se bucure de priveliştile pe care munţii le risipesc cu generozitate, au trebuit să cunoască şi sărăcia şi împilarea cu care cetăţenii oraşului erau răsplătiţi de regimul comunist.

Orgoliul lor, de oameni harnici şi întreprinzători a tresărit de mînie, cînd şi-au dat seama că reprezintă azi o umbră a celor care au fost cîndva stăpînii acestei perle a Carpaţilor.

De aceea, cînd au auzit bătînd ceasul socotelilor, s-au ridicat fără ezitare şi s-au angajat înluptă.

Eroii lor căzuţi în această luptă sfîntă, au îndreptat frunţile Carpaţilor, care acum privesc din nou cu ncredere spre cer.

Sibiul, oraş al cărei vechime se pierde în negrul istoriei, a suprevieţuit, datorită tradiţiilor sale de cultură şi civilizaţie.

Neşansa sa, ca de altfel neşansa întregii ţări a fost sporită de grija nefastă a celor soi dictatori care i-au “dăruit” drept conducător pe Nicu Ceauşescu, progenitura pe care slujbaşii infernului l-au modelat ca pe o imagine fidelă a părinţilor săi de tristă amintire.

Calităţile moştenite (laşitatea, perfidia, megalomania) îngerii roşii le-au adăugat în completarea imaginii şi atributele unui dezaxat sexual.

Cu astfel de calităţi, ei l-au considerat un demn urmaş al părinţilor săi la cîrma ţării şi l-au trimis la Sibiu să-şi exerseze aptitudinile. Cu astfel de corifei, comunismul se putea simţi sigur pe vbiitorul său în România.

Numai că, spre neşansa sa, poporul român a repudiat întîi comunismul şi apoi pe reprezentanţii săi... contat mă simţeam inutil. Trăiam cu sentimentul că-i înşelam pe oamenii care apelau la mine ca să le fac dreptate.

Mă săturasem. Sufletul meu încărcat de amărăc

Văzînd că Bucureştenii i-au alungat fără prea multe menajamente pe cei doi tirani, sibienii s-au grăbit să facă acelaş lucru cu progenitura lor.

Este adevărat, că gestul lor s-a scris cu sînge în cartea eroilor neamului, dar şi la Sibiu există un Dumnezeu care nu doarme.

La Iaşi, Cluj şi alte oraşe din ţară, au fost inspirate cu lăcomie miresmele “vîntului de libertate” pe care furtuna de la Timişoara şi Bucureştiul l-a dezlănţiut.

Moldovenii, oltenii şi ardelenii, au deschis larg ferestrele caselor şi au ieşit în stradă să se convingă dacă nu visează. Si s-au convins.

Inlăturarea Tiraniei Ceauşescu - Sensurile Revoluţei -

Lumea modernă a consemnat de-a lungul ultimelor decenii, existenţa a două tabere, cere se voiau opuse doar prin formele de guvernare pe care propagau.

Din punct de vedere ideologic, aceste două taber mari, afio(au pe propriile prontispicii acelaş cuvînt “Democraţia” ca voinţă a celor mulţi.

Cei mulţi, popoarele şi naţiunile, trebuiau să fie convinse că voinţa lor atribuia guvernanţilor prerogativele puterii şi că aceste prerogative sînt exercitate în interesul lor exclusiv.

Intr-o tabără “Demos)ul” era privit şi conservat înforma iniţială, consacrată în istoria lumii de grecii antici, iar voinţa sa - “Cratio” nu prevedea nici un fel de discriminare de ordin etnic, rasial sau de clasă, astfel încît, voinţa unei clase sau a unor grupuri etnice sau rasiale, nu putea fi impusă celorlalţi.

Comunismul ca ideologie, a apărut într-o perioadă cînd lumea era supusă unor mari prefaceri sociale, determinate de acea explozie a minţii omeneşti, denumita revoluţie tehnico-ştiinţifică.

Incă de la început, această ideologie, propaga disputa aprigă dintre clase pentru putere, în care Statul era considerat doar ca o maşină pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia. (Lenin)

In aceste condiţii noţiunea de Democra®ie, a fost restrînsă ca fiind atributul unei singure clase (proletariatul) căreia celelalte clase, ţărănimea, intelectualitatea, trebuiau să i se supună.

In acest fel, toate celelalte valori sociale, trebuiau supuse unei singure voinţe, ceea ce înseamnă că automat, forma de guvernare statală trebuia să fie aceea a unei Dictaturi.

Istoria ultimelor decenii, a demonstrat grava eroare socială a ultimei forme de dictatură - numită a proletariatului.

După cel de-al doilea război mondial, ideologia comunistă s-a extins şi a mărşăluit în voie pe teritoriul României, graţie cizmelor şi armelor sovietice. Ea, ideologia comunistă, venea să înlăture dictatura impusă de Germania lui Hitler şi să impună dictatura proletariatului, proprie sovietelor din răsărit, care avea deja un exponent puternic în partidul comunist.

In România partidul comunist nu reprezenta o forţă politică, fiind impropriu spiritului şi tradiţiilor poporului român. De asemenea era impropriu şi pentru că, în România acelor vremuri, numărul proletariatului (muncitorii) era indiscutabil, mult mai mic decît al ţăranilor şi al celorlaltor clase.

Se ştie, că partidul Comunist a cîştigat puterea, la adăpostul armelor sovietice, dar pentru a o menţine trebuia să-şi construiască aceea clasă, în numele căreia să o exercite.

Cu sprijinul aceloraşi arme, în numele reconstrucţiei ţării devastată de război, a fost dizlocată ţărănimea - clasa majoritară - şi transferată la oraşe unde a îngroşat rîndurile clasei muncitoare. Această dizlocare masivă şi forţată, a perturbat echilibrul social, dar a asigurat mijlocul de menţinere şi exercitare a puterii.

In numele unei clase create artificial, Partidul Comunist, a instituit forma de guvernare de tip dictatură, numită a proletariatului, care nu a putut reface echilibrul social deteriorat iniţial.

Reţetele marxism-leninismului, s-au dovedit a fi doar utopii, ca acelea exprimate de înaintaşii lor Charles Fourier, Saint-simion sau Owen, numai că, aplicate forţat la scara unor naţiuni, efectele lor s-au dovedit catastrofale pentru statele supuse acestui experiment.

Nu numai că au încetinit, au frînat ritmul de dezvoltare economico-socială a naţiunilor supuse acestor reţete, dar au condus inevitabil trecerea de la dictatură, la tiranie.

Aşa cum a confirmat istoria, între TIRANII, nu existș nici o deosebire de substanţă fie că este vorba de oi tiranie fascistă sau comunistă.

Naşterea, dezvoltarea şi menţinerea tiraniilor s-au bazat pe aceleaşi criterii de anihilare a gîndirii libere, a iniţiativei, a selecţiei fireşti a valorilor, prin intervenţia forţei brutale, ostile oricărei idei contrare.

Legile dialecticii, deşi recunoscute şi propagate, au fost mistificate, denaturate sau aplicate împotriva sensului firesc al vieţii. Interpretarea lor a fost pur demagogică, pe măsura înţelegerii unor exponenţi, al căror uni ideal era o uniformizare bazată pe anihilarea oricărei ierarhii a valorilor.

Ajungerea lui Ceauşescu în fruntea partidului comunist, constituie actul de naştere al tiraniei, ce trebuia în mod firesc să înlocuiască Dictatura proletariatului - ca formă deja perimată -.

Ea trebuia în mod necesar să preia şi să menţină o ideologie ce s-a dovedit a fi falsă şi contrară aspiraţiilor naţiunii. Iar acest obiectiv nu se putea realiza decît printr-o sporire a forţei, al cărei unic rol era acela de înăbuşire a acestor aspiraţii.

Doctrina comunistă, beneficiind deja de modelul “Stalin”, avea nevoie, ca odată ajunsă în pragul repudierii, să impună poporului supus, tot prin forţă, un aşa zis cult al personalităţii, deşănţat şi lipsit de orice fel de valoare socială.

In România, această ideologie, a luat chipul şi asemănarea lui Ceauşescu, ca exponentul cel mai fidel al inculturii, nonvalorii şi perversităţii.

Un astfel de exponent, nu putea avea decît o înţelegere limitată, redusă la propriile sale instincte primare, faţă de civilizaţia lumii moderne.

In acest fel s-a creat o prăpastie adîncă între doctrina comunistă şi aspiraţiile naţiunii care au crescut pe măsura impactului realizat de aceasta cu lumea civilizată.

Iată de ce, în primele ore ale insurecţiei din 16-22 Decembrie 1989, revolta poporului, s-a îndreptat în primul rînd împotriva tiranului ceauşescu şi aé acoliţilor săi.El reprezenta în conştiinţa naţiunii, exponentul numărul unu al unei ideologii de mult repudiate dar menţinute numai prin forţă

El era considerat primul vinovat al situaţiei catastrofală din ţară, dar nu singurul.

Plecînd de la idealurile iniţiale, lansate în insurecţie, “Jos tirania”, “Vrem libertate”, “Vrem democraţie”, poporul, angajat în revoluţie nu a întîrziat să definească, clar, concis, idealul său major : “Jos comunismul”. Era de fapt rezultatul unor ample frămîntări sociale, în care naţiunea română, a simţit pe propria piele efectele ideologiei-comuniste şi a realizat că drumul indicat de această doctrină, nu duce spre progres ci în prăpastie.

Drapelul tricolor, cu stema comunistă decupată şi lozinci cu “Jos comunismul” scrise pe zidurile oraşelor, sînt doar o parte din dovezile care atestă că sensul major al revoluţiei a fost înlăturarea comunismului şi nu doar a tiranilor şi a celor mai de frunte acoliţi ai lor.

Ele, aceste probe, atestă în conştiinţa naţiunii semnarea actului de deces al Comunismului, şi orice încercare de a reînvia această ideologie într-o formă sau alta, nu poate fi decît un fals, o mistificare a adevărului istoric şi nu în ultimă instanţă o trădare a cauzei pentru care s-au jertfit eroii insurecţiei din Decembrie 1989."

© avocat Simionică; editura Euromed