Textul
reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului
documentar-ştiinţific elaborat în ultimii 12 ani de Centrul Internaţional de
Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică. Consiliul
ştiinţific este format din: Thomas Blanton (National Security Archives, George
Washington University, Washington D.C.), Vladimir Bukovski (Cambridge), Stéphane
Courtois (Centre National de Recherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant
(London University), Helmut Müller-Enbergs (Oficiul Federal pentru Studierea
Arhivelor STASI, Berlin), Şerban Papacostea (academician, Bucureşti), Alexandru Zub (academician,
Institutul ”A.D.Xenopol” Iaşi). O parte din materialul documentar este cuprins
în Memorialul Victimelor Comunismului şi
al Rezistenţei de la Sighet, iniţiat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan în
1993. Argumentele recunoaşterii caracterului obiectiv şi riguros ştiinţific al
acestui material documentar de condamnare a crimelor comunismului, reprezentat
în forma specifică de Memorialul de la Sighet, sunt următoarele: În 1995
Memorialul a fost luat sub egida Consiliului Europei. În 1997 Parlamentul Romaniei
l-a declarat ansamblu de interes naţional.
În 1998 Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri de păstrare
a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul
Păcii din Franţa. La seminarul internaţional de la Weimar din 2004 a fost
recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţific dintre toate memorialele existente în
fostele ţări comuniste.
* Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele
Alianţei Civice,
membru al Consiliului director al Fundaţiei Academia Civică, membru al Grupului
pentru Dialog Social, iniţiatorul Apelului
pentru România - din iunie 2005 - pentru reforma morală a societăţii
româneşti (Apelul pentru România a
fost semnat de cele mai prestigioase organizaţii civice
non-guvernamentale din România).
I n t r o d u c
e r e
Referiri
făcute de Preşedintele S.U.A şi Preşedintele României
faţă
de Pactul Hitler-Stalin (1939) şi Conferinţa de la Yalta (1945)
În 1945 la Yalta, cu trei luni înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie - reprezentate de Stalin, Roosevelt şi Churchill - au stabilit, printre acordurile oficiale, un acord neoficial referitor la stabilirea viitoarelor sfere de influenţă. După 60 de ani, preşedintele Statelor Unite a afirmat ceea ce sute de milioane de oameni din ţările ocupate de Uniunea Sovietică au aşteptat timp de 60 de ani. George W. Bush (Riga, 7 Mai 2005): “Acordul de la Yalta a continuat tradiţia nedreaptă a celui de la München şi a pactului Ribbentrop-Molotov. Încă o dată, când au negociat marile puteri, libertatea naţiunilor mici a fost oarecum neglijabilă. Totuşi, această încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilităţii a lăsat un întreg continent divizat şi instabil. Captivitatea a milioane de oameni din Europa Centrală şi de Est va rămâne în memorie ca una dintre cele mai mari nedreptăţi ale istoriei". "Nu vom mai repeta greşelile altor generaţii, dând satisfacţie tiraniei sau scuzând-o, sacrificând libertatea pentru a urmări zadarnic stabilitatea. Ne-am învăţat lecţia. Nu putem neglija libertatea nimănui. Pe termen lung, propria noastră securitate şi adevarata stabilitate depind de libertatea altora."
În spiritul celor afirmate de preşedintele
american referitor la Pactul dintre Hitler şi Stalin, Preşedinţia României a
publicat o lună mai târziu (în iunie 2005) următorul Comunicat de presă – un
remarcabil exemplu de demnitate naţională: “La împlinirea a 65 de ani de la
ultimatumul sovietic adresat autorităţilor române, Preşedintele României,
Traian Băsescu, condamnă ferm Pactul Ribbentrop-Molotov care a condus la
anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către URSS. Preşedintele Traian
Băsescu consideră că România nu poate ignora suferinţele îndurate de fraţii
noştri de peste Prut ca urmare a unor fapte istorice grave. Preşedintele
României se înclină, cu respect, în faţa oamenilor care au trebuit să înveţe să
trăiască zilnic cu suferinţă, de la cea a separării de familie, la cea a
dezrădăcinării de limbă şi de neam”.
Citat
din mărturia lui Corneliu Coposu (1914-1995), liderul anticomunismului şi al
creştin-democraţiei din România postcomunistă.
“Poporul român a
fost singurul dintre popoarele ocupate de sovietici, din sud-estul Europei,
care n-a capitulat după ocupaţia sovietică şi care a protestat retrăgându-se în
munţi, formând echipe de rezistenţă. Poporul român n-a dezarmat după ce toate
statele din jurul nostru s-au resemnat în a accepta comunismul care le-a fost
impus de armata de ocupaţie sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, Germania de răsărit. Doar partidul nostru (P.N.Ţ.) a dat
272.000 de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au murit în închisoare.
Asta a fost adevărata rezistenţă românească. Victimele acestei rezistenţe au
fost pe de o parte intelectualitatea română, ofiţerimea română, tot ceea ce
a avut ca suprastructură neamul
românesc, în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştii miniştri, foştii şefi
de şcoală, foştii oameni de înaltă gândire filozofică, oameni care s-au
realizat în toate domeniile. N-a scăpat nici unul de această persecuţie
comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii de oameni care au murit în cele 50
de locuri de detenţie, în cele câteva zeci de lagăre, în lagărele de muncă, la
canalul Dunăre - Marea Neagră, în toate instituţiile represive care au vânat
tot ceea ce reprezenta o luciditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în
poporul român. Regimul comunist a concentrat, cu evident scop de exterminare,
pe cei socotiţi că reprezintă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria
nici nu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă, să suplinească
ezitările puterii politice de a-i lichida prin glonţ. De aceea au fost atât de
puţini supravieţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în proporţie de 90%. În
orice caz, am verificat pe viu proverbul românesc să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate să suporte. Omul suportă
extraordinar de mult, peste limita pe care şi-ar îngădui-o să şi-o imagineze.” (Notă:
fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin).
Prezentăm în preambul câteva repere istorice din perioada 1917-1944,
semnificative pentru nelegitimitatea regimului comunist în România:
·
decembrie 1917: la Iaşi, bolşevicii încercă
să răstoarne guvernul român şi să-i izgonească pe viitorii făuritori al
României Mari: regele Ferdinand Întregitorul şi legendara regina Maria (cea mai
celebră regină a epocii sale, nepoată a reginei Victoria a Angliei şi a ţarului
Alexandru al II-lea al Rusiei; ultimul ţar, Nicolae al II-lea, vărul reginei
Maria, a fost ucis de bolşevici în 1918).
·
martie 1918: la Chişinău, Parlamentul
Basarabiei (provincie românească ce se declarase independentă de puterea
bolşevică) votează Unirea Basarabiei cu România.
·
noiembrie 1918: la Cernăuţi, Consiliul
Naţional din Bucovina (fostă provincie a defunctului imperiu austro-ungar), a
votat Unirea Bucovinei cu România.
·
1 Decembrie 1918 (ziua naţională a României postcomuniste): la Alba Iulia,
Adunarea Naţională din Transilvania, a votat
unirea Transilvaniei şi Banatului (foste provincii ale defunctului imperiu
austro-ungar) cu România. [Astfel, unirea românilor într-un singur stat a fost realizată înainte de Conferinţa de
pace de la Paris, fiind recunoscută de aceasta (suprafaţa României întregite
fiind 295.042 km2). În perioada interbelică, România va deveni un
stat puternic şi prosper.]
·
august 1919: armata română ocupă Budapesta
pentru a elibera Ungaria de regimul sovietic instaurat în martie 1919 de Bela
Kuhn (la iniţiativa şi cu sprijinul lui Lenin). Bela Kuhn acţionase pentru a
sovietiza Transilvania.
·
1921: la iniţiativa Uniunii Sovietice, este înfiinţat Partidul
Comunist din România (P.C.d.R.), care va fi dirijat exclusiv de Moscova. Comparativ
cu celelalte partide comuniste din Europa interbelică, P.C.d.R. va avea cei mai
puţini membri.
·
1924: conform indicaţiilor Moscovei, P.C.d.R. urma să
declanşeze o revoluţie bolşevică care avea ca scop final desfiinţarea Regatului
României şi înglobarea teritoriului românesc în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. este interzis datorită activităţii
lui antinaţionale şi antistatale.
·
1939: este semnat Pactul
Ribentropp-Molotov, dintre dintre Hitler şi Stalin; pactul stipulează
“interesul” sovietic faţă de statele baltice, estul Poloniei şi Basarabia
(provincie a României).
·
iunie 1940: prin ultimatumul Guvernului
sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România este forţată să
cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei cu toate
că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei. Populaţia românească va fi
supusă la acţiuni de represiune, teroare şi masacre, elita antisovietică fiind
exterminată.
·
iunie 1941: guvernul condus de mareşalul
Ion Antonescu declară război Uniunii Sovietice şi eliberează teritoriile
pierdute cu un an în urmă. Ulterior, armata română va lupta alături de armata
germană împotriva Uniunii Sovietice.
·
august 1944: din ordinul Regelui Mihai,
mareşalul Antonescu este arestat. România declară război Germaniei
alăturându-se coaliţiei antinaziste, aducându-şi întregul ei potenţial militar
şi economic până la sfârşitul războiului. Armata română începe eliberarea
propriei ţări ocupate de trupele germane (eliberarea este finalizată la 25
octombrie 1944).
Notă:
majoritatea datelor de mai sus au fost preluate din situl oficial al
Preşedinţiei României, respectiv din secţiunea referitoare la istoria României,
redactată de istoricul Ion Calafeteanu.
1). Trădarea intereselor României de către guvernul dominat de
comunişti, impus de Stalin în martie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă a
României la imperiul sovietic, începând din 1945.
·
În februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta la care
au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie, reprezentate
la vârf de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurile neoficiale
convenite a fost reconfirmată “influenţa” de 90% a Uniunii Sovietice în
România, procent impus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă, la
Moscova. În timp ce la Yalta se pecetluia sacrificarea României ignorându-i-se
în acelaşi timp meritele deosebite, armata română îşi continua campania
antinazistă eliberând Ungaria, Cehoslovacia şi o parte a Austriei. Subliniem că
datorită României, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni,
armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari,
România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii, după
Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie. Menţionăm în mod
suplimentar că Stalin a impus armatei române o strategie militară de
exterminare la limita maximă posibilă.
·
La 6 martie 1945, imediat după acordul de la Yalta şi
conform prevederilor neoficiale ale acestuia, Stalin impune în România un
guvern-marionetă dominat de comunişti (condus de Petru Groza, un politician
burghez prosovietic), guvern care îşi va îndeplini sarcina de a începe
sovietizarea ţării, respectiv de a demara lichidarea democraţiei pentru a face
posibilă instaurarea comunismului, trădând astfel interesele României. În
consecinţă, a început teroarea: au început să se facă arestări, epurări şi
deportări, internări în lagăre de detinuţi politici şi de asemenea, s-a
instituit cenzura. Una dintre sarcinile oficiale ale guvernului-marionetă era tocmai de a organiza “alegeri libere si
corecte”.
2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a puterii
comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din 1946.
În condiţiile de teroare
instaurată de comunişti, alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigate cu o
majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi
95% din voturi, conform unor mărturii orale şi unor documente. Însă comuniştii
au inversat pur şi simplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blocului politic
dominat de comunişti. Fraudarea uriaşă a alegerilor a constituit o crimă
împotriva poporului român, prin furtul voinţei naţiunii. După alegeri, ritmul
sovietizării s-a intensificat.
3). Trădarea de către puterea comunistă din România a intereselor
fundamentale ale României prin acceptarea condiţiilor nedrepte ale Tratatului
de pace de la Paris din 1947.
·
În cadrul tratativelor Conferinţei de pace de la Paris din 1946-1947 şi
prin semnarea Tratatului de pace (10 februarie 1947), puterea comunistă din
România, respectiv guvernul-marionetă dirijat de Stalin, se face vinovat că a
acceptat ca României să nu i se recunoască statutul de ţară co-beligerantă
conform meritelor excepţionale ale României în lupta antinazistă, ci
dimpotrivă, puterea comunistă a acceptat ca România să fie tratată ca o ţară
învinsă de Uniunea Sovietică. Puterea comunistă (din România) a ignorat
deosebitele eforturi umane şi economice, pe care România le făcuse pentru cauza
Naţiunilor Unite, precum şi faptul că datorită alăturării României la coaliţia
antinazistă începând din august 1944, al doilea război mondial a fost scurtat
cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste o
sută de mii de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4
între naţiunile lumii după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie.
·
În cadrul tratativelor Conferinţei de pace, puterea comunistă (din
România) a ignorat nelegitimitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler prin
pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi nelegitimitatea ocupării de către Uniunea
Sovietică, în 1940, a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi
ţinutul Herţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele două nu au aparţinut
niciodată Rusiei, şi de asemenea nu a fost invocat faptul că în 1918 Basarabia
a decis unirea cu România, prin proprie voinţă. Nu a fost invocată
legitimitatea intrării în război a României (în 1941) pentru a-şi elibera
propriile teritorii. Acceptând condiţiile Tratatului de pace, puterea comunistă
(din România) se face vinovată că a acceptat să fie cedate Uniunii Sovietice
teritoriile româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având o
suprafaţă de 44.000 km2, locuite în acel moment de 3.200.000 de
oameni, majoritatea etnici români. Ulterior, aceştia au fost supuşi
deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre
de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi a altor
forme de exterminare. Teritoriile româneşti cedate de puterea comunistă au fost
masiv colonizate cu populaţii alogene.
·
De asemenea, puterea comunistă a acceptat să plătească Uniunii
Sovietice despăgubiri în valoare de 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România
să fie în continuare ocupată de trupe ale armatei sovietice pentru încă 90 de
zile. Ulterior armata sovietică de ocupaţie a rămas în România până în 1958,
întreţinerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.
4). Distrugerea forţată a regimului democratic multipartidic prin
lichidarea opozitiei politice democratice şi înlocuirea democraţiei cu
dictatura partidului unic (1947).
Prin distrugerea forţată a celor trei partide româneşti
tradiţionale (naţional-ţărănesc, naţional-liberal şi social-democrat),
comuniştii au făcut trecerea de la un regim democratic multipartidic la
dictatura partidului unic, partidul-stat, respectiv Partidul Muncitoresc Român
(P.M.R.), redenumit ulterior Partidul Comunist Român.
5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947).
După actul de la 23 august 1944, când s-a alăturat
coaliţiei antihitleriste dând peste o sută de mii de morţi pe frontul
antinazist, România a fost transformată de sovietici din stat aliat în
stat satelit. România era singura
dintre ţările ce urmau a fi sovietizate care avea un rege iubit de popor -
considerat astfel ultimul obstacol împotriva impunerii comunismului. După ce
fusese recunoscut ca unul din artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi
şi americani, comuniştii l-au silit pe Regele Mihai să abdice pentru a instaura
republica de tip sovietic.
“Acţiunea
militară antihitleristă începută la 23 August 1944 a fost unul dintre
evenimentele esenţiale ale celui de-al doilea război mondial pe fronturile din
Europa. Această acţiune a fost îndeplinită exemplar de armata română la
iniţiativa şi la ordinul comandantului ei suprem, Regele Mihai I. După august
1944, Regele Mihai a fost punctul de reazem şi de speranţă a covârşitoarei
majorităţi a naţiunii care respingea dominaţia comunistă. La 30 decembrie 1947,
Mihai I a fost silit să abdice sub ameninţarea forţei şi a unor represalii
sângeroase împotriva a sute de tineri arestaţi.” – acad. Dinu C. Giurescu.
6). Sovietizarea
totală, prin forţă, a României (1948).
Dacă în anii anteriori comuniştii obţinuseră majoritatea
sau unanimitatea puterii, folosind de fiecare dată teroarea şi viclenia, în
1948 şi-au impus propriul sistem economic şi social, potrivit reţetelor
experimentate în deceniile anterioare de Lenin şi Stalin.
În anul 1948,
practic toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în
URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele.
Au continuat, cu
şi mai mare amploare, batjocorirea justiţiei prin
procese politice înscenate, precum şi supunerea cetăţenilor printr-o propagandă
bazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului (mancurtizare). De altfel,
batjocorirea justiţiei şi supunerea
cetăţenilor prin propagandă se numără printre constantele regimului comunist.
A fost adoptată
constituţia republicii populare – după model sovietic. A fost constituit
Partidul Muncitoresc Român, "partidul unic al clasei muncitoare",
organul suprem de conducere a statului (partidul-stat). Au fost schimbaţi
conducătorii principalelor culte religioase (cu scopul aservirii totale a
Bisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Biserica greco-catolică. A fost
decretată naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (au fost
naţionalizate toate mijloacele de producţie, de la fabricile siderurgice, la
atelierele de cremă de ghete). În mediul rural a fost copiat de la sovietici
sistemul cotelor obligatorii de cereale, ca şi împărţirea ţăranilor în
"săraci", "mijlocaşi" şi "chiaburi". S-au făcut
mii de arestări în rândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de
frunte al partidului comunist (cei neagreaţi de Stalin şi de Dej, cu de exemplu
lotul Pătrăşcanu acuzat de “deviaţie naţionaliste”). A continuat procesul
programatic de distrugere a intelectualităţii. A fost lichidată presa liberă.
Academia Română a fost practic înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii, vechii
membri au fost excluşi în totalitate, doar o mică parte fiind ulterior reprimiţi;
mare parte a celor excluşi au fost arestaţi, unii murind în detenţie. Învăţarea
limbii ruse în şcoli a devenit obligatorie, de asemenea, învăţarea istoriei
partidului bolşevic şi a geografiei Uniunii Sovietice. Predarea religiei a fost
interzisă. Au fost introduse defilările comuniste obligatorii (uneori chiar de
Sărbătoarea Sf. Paşte), iar în şcoli, în locul icoanelor au fost introduse
portretele conducătorilor comunişti.
7). Exterminarea
programată a cetăţenilor prin acţiunile Securităţii, precum şi alte forme de
reprimare (1948-1989).
·
În anii '50, Securitatea a căutat, la cererea partidului,
să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată
"reţinerea administrativă ", fără mandat, anchetă şi proces. Sub
pretextul "reeducării prin muncă", sute de mii de oameni au fost
ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim
de exterminare în masă prin foame, istovire şi umilinţă. Arestările se făceau
pe motive politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra
ordinii sociale etc.
·
După 1965 Securitatea pretindea că apelează, profilactic,
la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de
“informatori” ("turnători"), care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze
"pericolele care ameninţau patria".
·
În anii '80 Securitatea a conceput un program sistematic de
îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări,
delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale
populaţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de
independenţă al intelectualilor. Urmele acestei siluiri a conştiinţei naţionale
persistă şi azi în mentalităţile publice.
8). Exterminarea programată a deţinuţilor politici (1945–1989).
·
Numărul deţinuţilor
politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă) şi 2.000.000 (limita maximă). Menţionăm
că în timpul regimului Ceauşescu numărul deţinuţilor politici a fost doar de
ordinul sutelor sau miilor, aceştia fiind camuflaţi intenţionat în infractori
de drept comun sau internaţi în spitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri
electrice şi cu narcotice.
·
În România au existat peste 230 de locuri de detenţie poltică, cifră în care se includ spaţiile de
anchetă, de triaj, de încarcerare propriu-zisă (penitenciarele), ca şi lagărele
de muncă forţată şi de deportare. Dacă adăugam sediile de Securitate în care
deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu
peste 100. Azilele psihiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li se
aplicau tratamente de "reeducare" erau cel puţin 15. Numărul
locurilor de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani
şi Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de 90.
·
Regimul
penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin
înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei
ş.a.m.d.. Înainte de a ajunge în penitenciare, în cadrul anchetelor de la
Securitate, deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin metode de o
cruzime extremă. Nu puţini au decedat în timpul anchetei. În penitenciare,
torturile continuau şi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi recalcitranţi erau
izolaţi în obscuritate totală, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei.
Uneori erau ţinuţi cu picioarele pe un grătar aflat într-o pânză de apă.
Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la
jumătate. În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să
stea în picioare toată ziua şi toată noaptea.
Cităm
din mărturiile lui Corneliu Coposu (fragmente extrase din interviul acordat
Luciei Hossu-Longin): “Am trecut prin 17 puşcării. Am
intrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent. Temperatura aproape nemodificată şi
vara şi iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea era şi ea de exterminare,
cu aproximaţie 400-500 de calorii pe zi: o turtă făcută dintr-un amestec de
făină de mălai cu făină de seminţe de mătură. Am fost bătut cu saci de nisip,
cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej…,
bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la
tălpi. La ieşirea din închisoare (…) uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare
deţinut, fiind singur, era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi
ocupanţi ai celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când
sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările
se făceau prin tuse Morse, care era
extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slabiciune în care ne
găseam toţi deţinuţii acolo. Încrederea în supravieţuirea din
holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei.”
În
lagărele de muncă forţată deţinuţii erau exterminaţi din cauza eforturilor
supraomeneşti, a regimului alimentar (între 500-1000 calorii pe zi faţă de cele
2000-2500 calorii ale unui regim alimentar normal), a lipsei de medicamente şi
condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adăuga de obicei tortura
din timpul muncii sau de după muncă din cauza neîndeplinirii normei.
După
expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţi erau deportaţi în condiţii de mizerie
extremă; după 2-3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care de fapt însemna
reluarea torturilor până la exterminarea foarte probabilă.
Prezentăm câteva
exemple de torturi cu scop de exterminare (exemple preluate din studiile lui
Cicerone Ioniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind
în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata viata; interzicerea
tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod
forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora;
introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în
pielea goala; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor;
scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsirea unora
de a sta până la prânz în apa îngheţată; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ; unii deţinuţi s-au sinucis pentru a
scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datorită presiunilor psihice şi
fizice la care erau supuşi.
·
Fenomenul
Piteşti (1949-1954)
În
anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui:
intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii
politici ai vechiului "regim burghezo-moşieresc" erau în închisori,
ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor
împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de "duşman al
poporului". Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care
trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti (denumit de Securitate "reeducare"). Metodele cele
mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi
"recalcitranţi", cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să
se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic denigrându-şi trecutul. Această
operaţie diabolică de depersonalizare şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu
începere din decembrie 1949 în penitenciarul Piteşti, continuând apoi, cu o
putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. Experimentul de la
Piteşti este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă
a personalităţii umane.
·
Munca forţată
Munca forţată - adică folosirea deţinuţilor politici
ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine - a fost larg utilizată în
perioada comunistă şi avea ca scop exterminarea în masă.
Cel mai cunoscut
dintre şantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în 1950, întrerupt
în 1953. Mâna de lucru era asigurată de "elementele reacţionare",
majoritatea "reţinute administrativ", fără proces. Canalul era
denumit, "un mormânt al burgheziei româneşti". După cele mai prudente
estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste 40.000 de
deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii "lucrători voluntari".
·
Femei în
închisoare
În afara închisorilor mixte au existat unele
rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau
Arad. Naşterea, maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni în închisoare.
Uneori, mamele închise erau despărţite în mod tragic de copiii lor.
9). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau
rezistenţa anticomunistă în munţi (1945-1962).
Rezistenţa
împotriva comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea
conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi
nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului (de cele mai multe
ori aceştia se opuneau epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii
în şcoli a comunismului), ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi
ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi
s-au refugiat în munţii României. Majoritatea acestora s-au organizat spontan
în formaţiuni sau grupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel, în anii
1945-1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali,
în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei,
precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului.
Armamentul partizanilor era repezentat de diferite arme recuperate după
războiul mondial. Formaţiunile
constituite (în medie, 10-40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră
pentru puterea comunistă. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care
unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată,
avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate
categoriile sociale şi orientările politice, sprijiniţi de săteni, care le
aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda
comunistă le-a pus tuturor eticheta de "bandiţi". Terorizarea de
către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea
din şcoli a copiilor lor, folosirea unor metode sălbatice, i-a determinat pe
mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi
la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru "crima de uneltire
contra ordinii sociale". Majoritatea au fost omorâţi. Ultimii partizani au
fost capturaţi abia în 1962. Rezistenţa anticomunistă a partizanilor a durat
14-17 ani şi a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o
coordonare la nivel naţional între diversele formaţiuni.
10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea
celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)
Comunismul a
urmărit dezrădăcinarea credinţei religioase şi impunerea ateismului.
·
În cazul Bisericii
Ortodoxe Române înalţii ierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre ei
murind în condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi primind “domiciliu
obligatoriu” în mănăstiri. De-a lungul anilor au fost arestaţi în jur de 2000
preoţi de mir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călugări şi maici. În
1959, Securitatea şi Departamentul pentru Culte au redus cu două treimi numărul
mănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că aşezămintele monahiceşti ascundeau
partizani din munţi şi elementele reacţionare. Unele mănăstiri au fost evacuate
prin forţa armată. În 1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că
răspândesc misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun
orânduirii socialiste.
·
Biserica
Greco-catolică (Unită cu Roma), cea de a doua biserică naţională, cu 1,5
milioane de aderenţi români, a fost interzisă în 1948. Un număr redus de preoţi
au semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii
şi preoţii au fost arestaţi spre exterminare. De exemplu, episcopul
greco-catolic Iuliu Hossu - cel care a citit proclamaţia de la Alba Iulia în
cadrul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 pentru Unirea Transilvaniei cu
ŢARA-mamă, a murit în captivitate.
·
Biserica Romano-Catolică a fost
considerată o "oficina imperialista", "cuib de spioni şi
trădători" etc. pentru că avea "legături cu străinătatea". O
serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea. Ca şi în
cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate, preoţii
"reacţionari" au fost înlăturaţi şi arestaţi.
·
Cultele protestante şi
neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost
"dirijate din exterior".
În spiritul
"luptei de clasă", ţăranii au fos împărţiţi în trei categorii:
"săraci", "mijlocaşi" şi "chiaburi". Luptând
împotriva "chiaburilor" şi a "mijlocaşilor" care
"şovăiau", săracii trebuiau să "fie lămuriţi" de avantajele
intrării în gospodăriile agricole. Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în
primii ani de după Plenara P.M.R. din martie 1949 (care a hotarât trecerea făţişă
la colectivizarea de tip sovietic) activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi
goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cu trupele de
miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După
datele P.M.R.-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de
ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare. În răscoalele
din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi ţărani. Răscoala din Vadu
Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost
reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru
intimidarea şi "lămurirea" ţăranilor. În 1962, 96% din suprafaţa
arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile
colectiviste, conform rezultatelor anunţate de Gheorghiu-Dej.
12). Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice.
Gonirea şi “vânzarea” evreilor şi germanilor.
·
În ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici germani, cetăţeni
români, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru a "reconstrui"
economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină
în România abia în 1949-1950.
·
În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai
amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea
întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de
45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan.
Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul
Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcaţi în vagoane de marfă, puse sub
pază militară, iar după zece-paisprezece zile de mers au fost aruncaţi în câmp
şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ
bătut, acoperite cu paie sau stuf. În aceste aşezări - optsprezece la număr -
majoritatea deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii
au rămas aici pentru totdeauna.
·
După revoluţia maghiară din 1956 comunitatea maghiară din Transilvania
a fost supusă persecuţiilor, fiind operate numeroase arestări.
·
Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50 au fost efectuate persecuţiile împotriva
comunităţii evreieşti din România.
·
Majoritatea cetăţenilor români de etnie germană şi
evreiască au părăsit România în anii ’70 şi ’80 printr-o cinică şi umilitoare
formă de “vânzare”, respectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale în
valută forte (USD) în schimbul aprobării cererii
de plecare definitivă din România comunistă. Această crimă istorică din
punct de vedere cultural şi spiritual a fost
îndreptată împotriva celor care, trăind sute de ani pe teritoriul
României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi
civilizaţia poporului român.
13). Represiunea
împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari.
(1945-1989)
Odată cu instaurarea
comunismului, partidul comunist a impus o orientare pro-sovietică,
proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate
de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic (peste 8.000). Nimic
nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri
pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătura cu tradiţiile europene şi cu
propriile tradiţii. Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la
înlocuirea caracterului naţional al culturii cu “realismul socialist”. Cultura
şi învăţământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse fiind
înlocuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură au fost aruncaţi în
închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid
cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalităţile publice.
14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din 1956. Arestarea
studenţilor protestatari.
Pentru lagărul comunist,
anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală
a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei mişcări anticomuniste s-au simţit însă
în toate ţările est-europene. În România cei care au reacţionat imediat au fost
studenţii. În câteva centre universitare au avut loc proteste soldate cu
numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a
fost la Timişoara, unde au fost 300 de arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj
s-au constituit grupuri organizate, care au încercat o solidarizare sau o
simultaneizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a
fost imediată - arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor
profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze
activităţile studenţilor.
15). Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi
Braşov (1987). Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
În 1977 a fost
reprimată greva a mii de mineri din Valea Jiului care s-au revoltat împotriva
condiţiilor de viaţă, o parte dintre
protestatari fiind arestaţi şi trimişi la închisoare, mare parte fiind obligaţi
să-şi schimbe locul de muncă în alte regiuni ale ţării printr-o formă camuflată
de deportare. În 1987 a fost reprimată
revolta a peste zece mii de protestatari din Braşov, în special muncitori,
împotriva condiţiilor de viaţă; sute de
participanţi au fost arestaţi şi anchetaţi dur, o parte dintre protestatari au
fost obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte zone printr-o formă mascată
de deportare. Mişcările muncitoreşti din Valea Jiului şi de la Braşov au
reprezentat o dovada că partidul comunist era contestat chiar de clasa
muncitoare, în numele căreia pretindea că guvernează. După ce în anii ’50-’60 a
fost zdrobită rezistenţa elitelor intelectuale şi ţărăneşti, în anii ’70-’80 au
fost reprimate chiar protestele muncitorimii.
16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70’ şi ’80.
Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi.
În 1979 a luat naştere
Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), organizaţie
paralelă celor oficiale; întemeietorii sindicatului şi cei înscrişi ca membri
au fost arestaţi şi internaţi în aziluri psihiatrice cu regim de reeducare.
Începând cu Mişcarea Paul Goma şi S.L.O.M.R., cu acţiunile curajoase ale Doinei
Cornea, ale lui Vasile Paraschiv şi ale altor opoziţionişti din diferite oraşe
şi medii, continuând cu "propaganda împotriva orânduirii socialiste"
întreprinsă de zeci de tineri, între care Radu Filipescu, încheind cu omorârea
inginerului Gheorghe Ursu, cu condamnarea la moarte a diplomatului Mircea
Răceanu şi cu editarea ziarului clandestin "România" de către un grup
de ziarişti curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu, toate acestea reprezintă
cazuri de excepţie dintr-o ţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.
17). Distrugerea
patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii ’80. Constrângerea
unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele.
Demolările făcute - în
Bucureşti în anii 1980 de regimul lui Ceauşescu - au fost cele mai grave operaţii
de distrugere a patrimoniului istoric şi cultural. Piesa de bază a acestui
proiect era un palat prezidenţial în jurul căruia să fie concentrate
ministerele şi alte instituţii publice. În acest scop, precum şi în alte
scopuri, au fost distruse 29 de biserici şi mănăstiri, unele vechi de peste 300
de ani, alături de nenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice. Alte
biserici au fost mutate sau ascunse complet privirii de noile clădiri. Cea mai
notorie şi mai puţin justificabilă demolare a fost însă a ansamblului
Mănăstirii Văcăreşti (secolul XVIII) situată în periferiile Capitalei. De
asemenea, în majoritatea centrelor istorice ale oraşelor au fost făcute
demolări pentru a fi construite “centre civice”. Au mai fost făcute demolări în
sate şi comune, în vederea “sistematizării”.
18). Consecinţele criminale ale “politicii demografice”
(1966-1989).
În scopul oficial al
creşterii populaţiei, începând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fost
interzise avorturile (în urma decretului dat de Ceauşescu în 1966). Femeile
aflate la vârsta fertilităţii erau supuse unui examen ginecologic obligatoriu
pentru a fi luate în evidenţă în situaţia în care erau gravide şi pentru a se
constata dacă folosesc mijloace contraceptive (cele mai uzuale fiind “steriletele”).
Femeile însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina apelau la forme
rudimentare şi extrem de riscante de avort clandestin. Se estimează că datorită
unor asemenea tentative de avort, au decedat peste 10.000 de femei.
Mulţi copii nedoriţi de
părinţi s-au născut cu probleme grave de sănătate. Condiţiile sanitare din
maternităţi erau adeseori improprii. În această perioadă a crescut mortalitatea
infantilă; pentru a fi diminuate cifrele oficiale, înregistrarea naşterii putea
fi făcută doar cu două săptămâni întârziere. Adeseori, copiii nedoriţi erau
abandonaţi în spitale imediat după naştere, ajungând ulterior în Leagăne de
copii şi apoi în Case de copii; datorită problemelor de sănătate şi a
condiţiilor precare o parte dintre aceşti copii (probabil câteva mii) au murit
la vârste fragede.
Menţionăm de asemenea că în
1987 au fost semnalate de medici primele cazuri de SIDA la copii, acestea
nefiind recunoscute oficial şi prin urmare nefiind tratate corespunzător.
19). Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi
a populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de mizerie
extremă.
Câteva exemple datorită
cărora starea generală de sănătate a populaţiei a fost extrem de grav afectată:
·
Înfometarea populaţiei prin “raţionalizarea alimentaţiei” şi cartelarea
alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr, ulei etc.);
·
Neacordarea frecventă a asistenţei medicale de urgenţă în cazul
persoanelor în vârstă;
·
Oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apei calde în blocurile
de locuinţe;
·
Oprirea intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei.
De regulă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o
avertizare prealabilă. Menţionăm de asemenea că situaţiile de reluare a
livrării de gaz metan au determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu
gaz (unele soldându-se cu decese).
Menţionăm de asemenea că în
anii ’80 iluminatul public a fost oprit total sau aproape total.
20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a
fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste.
Toate formele de reprimare
fizică şi pshihică, toate formele de mizerie materială şi morală, menţionate
anterior în mod explicit sau implicit, au reprezentat tot atâtea mijloace de
lezare a demnităţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de
degradare, de terorizare. Toate acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români
frica de sine şi frica de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea,
exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni,
suspiciunea faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de
persoanele cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic
mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.
21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din
Decembrie 1989.
Spre deosebire
de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care comunismul a căzut
fără nici o victimă (sau aproape fără victime), România a fost singura ţară în
care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge. Populaţia civilă
paşnică şi neînarmată a
fost masacrată: peste 1000 de morţi şi peste 4000 de răniţi. Numărul de victime
vorbeşte de la sine despre criminalitatea extremă a regimului comunist din
România.
Notă:
·
Câteva idei au
fost sugerate de Vladimir Tismăneanu, profesor de stiinte politice, University
of Maryland (SUA).
·
Câteva fraze au
fost preluate din volumul Ruxandrei Cesereanu, “Gulagul în conştiinţa
românească” (2005, Editura Polirom).