*

* *

Smulgerea declaraţiei sub semnatură preotului Vodă cu privire la implicarea lui în complotul pus la cale de către episcopul „fugar“, precum şi confirmarea participării la complot a celorlalţi doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, a pus în mâna colonelului Râşcov „documentul“ de care avea nevoie pentru a declanşa campania împotriva clerului. „Căpitan Şevcenco, adu în anchetă preoţii Ilaşcu şi Nicolov, scoate ce poţi de la ei şi dă-i pe mâna tribunalului militar. Vreau condamnare la muncă silnică pe viaţă, pentru amândoi. Sunt prea mulţi preoţi în Ismail.“ „Tovarăşe colonel, ce facem cu familia Vodă?“ „Mai lasă-i în pace! Poţi să-l mai chemi din când în când pe el, să-i aminteşti că s-a angajat să ne mai informeze. Dacă cooperează, îl mai păstrăm! Ce ai mai auzit despre nevasta lui? Tot la nebuni e? Trimite un om pe la spital să afle care-i situaţia. Nu vreau complicaţii! Dacă vorbeşte ce nu trebuie, vezi cum scapi de ea. Trimite-l pe Volodea, să vedem dacă îl recunoaşte. Să-l anunţe pe medic, pe şeful de secţie, că e un element periculos şi că trebuie s-o ţinem sub observaţie. Pentru discuţia cu medicul, e mai bine să mergi personal. Să-i atragi atenţia că este obligat să ne ţină la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Cum se comportă, ce spune. Dacă vorbeşte prea mult, sugerează-i s-o ţină cu sedative. Pe urmă vezi tu cum scapi de ea.” „Am înţeles. În seara asta trimit să-i aducă pe cei doi.“ Aşa a şi făcut. După lăsarea întunericului, maşina spaimei s-a oprit în faţa casei părintelui Sergiu Nicolov, un blond cu ochii negri, cu o barbă îngrijită, un tip plăcut, cu o voce caldă de tenor, născut pe meleaguri basarabene, văduv de vreo zece ani. Singurul lui copil, un băiat de vreo 25 de ani, era student la medicină, în România. După cele ce se petreceau în oraş, nu a fost surprins de vizita primită şi, fără nici un fel de întrebări, s-a îmbrăcat şi s-a pus la dispoziţia celor doi civili. Maşina, dupa o serie de viraje bruşte, s-a oprit în faţa casei tânărului preot Anania Ilaşcu. La cei 35 de ani ai săi, părea prea tânăr pentru misiunea de propovăduitor. Înalt, cam 1,80, brunet, suplu, părea mai repede un atlet, îmbrăcat în rasă preoţească. A deschis soţia lui, o blondă foarte drăguţă, de vreo 30 de ani, puţin descumpănită la vederea celor doi necunoscuţi. „Pe cine căutaţi?“ „Pe tovarăşul Ilaşcu. Permiteţi să intrăm!“ Cu o mână fermă, unul dintre civili împinse uşa şi păşi înăuntru, fără prea multe menajamente. Cel de al doilea rămase afară. „Ananie, eşti căutat.“ „Bună seara, cu cine am plăcerea?“ „Vă rog să mă urmaţi! Trebuie să ne daţi ceva lămuriri.“ „Bine, bine, dar cine sunteţi?!“ „Sunt de la interne, de la siguranţa statului. Vă rog să vă grăbiţi!“ „Ileana dragă, stai liniştită! Trebuie să fie o neînţelegere. Mă întorc cât pot de repede. Pa!“ Când maşina s-a oprit în faţa Consistoriului, cei doi preoţi au înţeles că nu era vorba de o neînţelegere. Aruncându-şi unul altuia o privire cu subînţelesuri, cei doi „invitaţi“ păşiră cu inima bătând de emoţie, în incinta fostei lor instituţii, unde cândva s-au simţit atât de în largul lor. Fură conduşi la subsol, în aşa–zisa cameră de aşteptare. Se aşezară pe banca din mijlocul încăperii şi se priviră în tăcere. „Ce vor ăştia, părinte Nicolov? Ne putem considera arestaţi? Sărmana nevastă-mea, ce-o fi oare în capul ei acum?“ „Cum sunt sigur că pereţii au urechi, e mai bine să stăm şi să aşteptăm cu răbdare.“ Privi curios de jur–împrejur, nu descoperi nici o sursă de aerisire, oftă prelung şi ascultă cu atenţie. Nici un zgomot nu răzbea din afara încăperii. Broboane de sudoare începeau să-i acopere fruntea. Îşi desfăcu gulerul de la rasa preoţească, îmbrăcăminte la care nu renunţa niciodată. Ştia că îi va veni rândul. Dispariţia episcopului, moartea suspectă a clopotarului, problemele apărute în familia preotului Vodă, erau tot atâtea semne de întrebare, tot atâtea semnale de avertizare. Era bucuros că fiul său se afla la studii în România. Pentru el nu-şi făcea prea multe griji. Încerca un sentiment de părere de rău pentru tânărul său coleg. Acest Anania Ilaşcu venea de la Tighina, dintr-o familie de vechi moldoveni, oameni cu frica lui Dumnezeu, fericiţi că acest vlăstar reuşise să ajungă preot, că făcea parte din corpul preoţesc al Soborului din Ismail, că se aşezase la casa lui, alături de Ileana, o fată tot din Tighina, fiică de preot. Îl frământa gândul la ce se va alege cu acest tineret, ce se va alege cu tagma preoţească, ce va deveni Biserica, frământări şi întrebări fără de răspuns. Ultima veste, cum că biserica Sf. Nicolae a fost închisă şi transformată în depozit de materiale de construcţii, il revolta. Brusc se crispă, strânse banca cu mâinile şi şopti, abia perceptibil – inima. „Ce aţi păţit, părinte Nicolov? Staţi liniştit, să întind ceva pe jos.“ Tânărul Ilaşcu îşi scoase repede rasa şi o întinse pe jos, apoi îl prinse cu braţele-i vânjoase şi-l coborî de pe banca ce se răsturnă cu zgomot. „Întindeţi-vă bine, staţi liniştit şi nu vorbiţi.“ „În buzunarul din dreapta am nişte pilule. Pune-mi una în gură, te rog. Nu te speria, e inima, e lipsa de aer.“ Ilaşcu scotoci prin buzunarul rasei, desfăcu cu mâini tremurânde cutiuţa cu pilule şi apropie o pilulă de buzele învineţite ale lui Nicolov. Acesta prinse cu buzele pilula şi o introduse sub limbă, după care rămase liniştit. După vreo 2–3 minute, îi zâmbi tânărului său coleg şi se săltă în coate. „Gata, a trecut. Ajută-mă să salt pe bancă. Uite ce-am făcut cu rasa! S-a murdărit toată. Îţi mulţumesc, mult! De obicei mă descurc singur. Aici se pare că nu prea e aer!“ „Am să bat în uşă, să le spun să ne scoată de aici.“ „Nu, nu trebuie! Să nu-i irităm mai mult decât trebuie. Trebuie să vină să ne ducă la interogatoriu. Să mai aşteptăm puţin.“ Puţinul a ţinut cca. două ore, după care uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia Serghei. „Tovarăşe Nicolov, să mergem la tovarăşul căpitan. Dumneata mai rămâi aici. Să mergem!“ Urcarea treptelor atrase după sine un val de transpiraţie. O suviţă rece se prelinse de-a lungul coloanei şi o stare de sfârşeală cuprinse întreaga fiinţă. Se sprijini pentru o clipă de perete, apoi forţă ritmul şi-l ajunse pe Serghei din urmă. Nicolai Nicolaievici Şevcenco îl pofti cu un gest politicos să ia loc, îl privi insistent, apoi se ridică şi scoase un oftat prelung. „Ce aţi făcut, tovarăşe Nicolov? Unde v-a stat capul?! Sunteţi un om cu experienţă, sunteţi rus de-al nostru, cum de v-aţi lăsat antrenat într-o chestiune atât de murdară, atât de gravă?! Culmea e că cel care v-a instigat, v-a şi trădat! Am auzit că episcopul e bine mersi la Bucureşti, iar cei care l-aţi urmat, sunteţi aici şi va trebui să suportaţi consecinţele. A complota în actuala conjunctură, înseamnă a te face vinovat de înaltă trădare şi asta se pedepseşte! Singura cale de a uşura situaţia este să colaboraţi cu noi în timpul anchetei, să recunoaşteţi greşeala făcută şi să vă desolidarizaţi de cei care ne vor răul. De la început vreau să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, cunoaştem numele tuturor participanţilor, avem o declaraţie completă a unuia dintre cei implicaţi în complot. Singurul regret este că ne-a scăpat episcopul, că ne-am lăsat păcăliţi. De fapt i-a păcălit pe toţi. Da, vă rog să nu vă cramponaţi de minciună, nu v-ar ajuta cu nimic.“ „V-am ascultat cu atenţie şi sunt consternat de acuzaţiile pe care mi le aduceţi. Despre ce complot este vorba? Vă rog să nu mă confundaţi cu un copil! Dacă vreţi să-mi puneţi ceva în cârcă, vă sfătuiesc să renunţaţi! Sunt dispus să ascult acuzaţiile Dumneavoastră concrete, dar refuz să mai ascult nişte fraze acuzatoare fără acoperire. Pe această cale nu veţi ajunge nicăieri cu mine. Ştiu să vorbesc, dar ştiu să şi tac, orice aţi face. Nu mă impresionează nici cătuşele, nici arsenalul pe care l-aţi etalat pe masa aceea. Dacă vreţi să mă condamnaţi, făceţi-o direct. Se practică în lumea întreagă, din păcate. Drumul Crucii nu este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui creştin, iar eu sunt un bun creştin.“ „Se pare că nu vreţi să fiţi cooperant!? Totuşi eu am încredere în inţelepciunea dumneavoastră şi vă invit să trecem la redactarea unei declaraţii, în care să ne scrieţi, sub semnătură, tot ce s-a discutat în casa preotului Vodă înainte de fuga episcopului, cine a propus organizarea manifestaţiei de la cimitir sub pretextul înmormântării clopotarului, cine a mai fost prezent în afară de preotul Ilaşcu, ce s-a mai pus la cale şi cine este omul de legătură cu România. Aceasta va fi o recunoaştere a vinovăţiei şi va cântări mult la proces. Nu are nici un rost să faceţi pe eroul. Veţi fi un simplu condamnat politic şi nimic mai mult. Hai, fiţi înţelegător şi să trecem la treabă. Fiţi sigur că Ilaşcu va recunoaşte, va înţelege că avem probe.“ „Probele Dumneavoastră nu au nici o valoare. Dacă aţi obţinut ceva declaraţii de la părintele Vodă, sunt sigur că le-aţi obţinut folosind forţa sau intimidarea. Din moment ce nu am fost la familia Vodă este clar că totul este o înscenare de prost gust. Dacă vreţi să distrugeţi corpul preoţesc, făceţi-o direct, în numele ideologiei comuniste, a falsei libertăţi a credinţei. Nu este nevoie de proces, de spectacol! Pe această cale nu veţi reuşi decât să vă mânjiţi mâinile şi să atrageţi ura populaţiei. Şi părintele Vodă şi părintele Ilaşcu sunt nevinovaţi, iar dacă îi veţi judeca şi condamna veţi comite o crimă ordinară. Şi Vodă, şi Ilaşcu, sunt tineri deosebit de dotaţi. Nu-i distrugeţi, câştigaţi încrederea lor. Aici, în Basarabia, fără credinţa în Dumnezeu, nu vă veţi apropia niciodată de popor!“ „Chiar că m-aţi vrăjit! Nici nu-mi vine să cred că am pierdut atâta timp ascultând predica asta ieftină! Serghei!… Du-l pe tovaraşul şi vino cu Ilaşcu. Trebuie să ne grăbim.“ Întors în camera de aşteptare, părintele Nicolov aruncă o privire plină de subînţelesuri înspre tovarăşul său de suferinţă, apoi, fără să scoată nici un cuvânt, se aşeză pe bancă, îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi cuprinse faţa între palme. „Hai tovarăşe Ilaşcu, tovaraşul căpitan vă aşteaptă!“ Când intră în camera de anchetă, privirile tânărului Ilaşcu trecură în revistă fotoliul, canapeaua şi masa cu instrumente. Zâmbi ironic şi se adresă căpitanului. „Parc-am fi în evul mediu! Chiar sunt necesare toate acestea?“ „Nu vă faceţi griji, nu este vorba nici de intimidare, nici de altceva. Uneori suntem obligaţi să ne purtăm cum nu ne place, dar în meseria noastră întâlnim tot felul de indivizi, trădători sau chiar criminali, care nu înţeleg să colaboreze şi încearcă să meargă până-n pânzele albe. Noi nu putem glumi cu siguranţa statului. Îmi place că sunteţi sigur pe dumneavoastră. Dar, îmi place să cred şi că sunteţi un om raţional şi ştiţi să şi pierdeţi. Păcat că la o vârstă atât de fragedă v-aţi implicat într-o treabă atât de murdară, antrenat, probabil prin minciuni, de către nişte oameni iresponsabili, cum a fost episcopul, sau preotul Nicolov. Episcopul, de altfel, v-a şi abandonat, iar de Nicolov ce să spun? Este exponentul cel mai pregnant al vechii orânduiri ţariste, un alb în toată puterea cuvântului. V-au implicat într-o treabă gravă – atentat la siguranţa statului!“ „Să ne înţelegem, vă rog! Vreau să ştiu, de la bun început, de ce sunt acuzat. Din capul locului vă asigur că nu mă fac vinovat de absolut nimic. Despre ce atentat este vorba?“ „Şi eu, tot de la bun inceput, ţin să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, iar în privinţa implicării dumneavoastră, avem chiar declaraţiile celor cu care aţi complotat.“ „Mai terminaţi, vă rog, cu aruncarea vorbelor în vânt! Ce atentat, ce complot?!“ „Încercaţi să jucaţi tare. Dacă veţi persista în a nega totul, vă vom confrunta cu Vodă, cu Nicolov şi alţii. Din păcate nu vă putem confrunta cu episcopul! Ne-a tras clapa la toţi! Poate stiţi să ne spuneţi ceva şi în legatură cu fuga asta misterioasă. Fiţi mai cooperant, este în interesul dumneavoastră şi al familiei!“. „Aştept şi eu confruntarea, Domnule căpitan!“ „Nu mă luaţi cu domnule, nu suntem în România!” „Să ştiţi că dacă vă spun Domnule, e semn că vă respect! La noi acest apelativ nu înseamnă ceva peiorativ, nu înseamnă nici burjui, nici culac, este un mod de adresare care implică respectul!“ „E bine să vă obişnuiţi cu modul nostru de respect. În privinţa confruntării, toate la timpul lor! Până atunci, am nevoie de o declaraţie în care să vă referiţi concret, am spus concret, la întrunirea de la Vodă, la pregătirea manifestaţiei de la cimitir, la fuga episcopului, la omul de legatură cu cei din România. Vreau nume concrete. Din câte ştim, unul din oamenii de legătură ar fi chiar fiul preotului Nicolov, studentul de la Bucureşti. O declaraţie clară, înseamnă o altă încadrare la stabilirea vinovăţiei. Sunteţi tânăr, ar fi păcat. Vodă şi Nicolov au fost destul de cooperanţi, au recunoscut multe lucruri pe care le-au negat la început. Vodă a fost chiar foarte cooperant. Puteţi fi condamnat şi fără să daţi această declaraţie, dar în alte condiţii.“ „Uite ce-i, tovarăşe căpitan, vă pierdeţi vremea cu mine. Sunt tânăr, dar nu sunt naiv. Sunt dispus să suport toate consecinţele.“ „Serghei, cheamă băieţii!“ Băieţii, respectiv Alioşa şi Volodea, intrară voioşi, izbind carâmbii cizmelor cu câte o cravaşă şi se îndreptară înspre canapeaua mărturisirilor. „Tovarăşul refuză să vorbească, aşa că va trebui să fiţi mai convingători decât mine. Luaţi-l!“ Cei doi „atleţi“ se apropiară de tânărul Ilaşcu. Alioşa, zâmbind tâmp, repezi un pumn năprasnic în plexul victimei, aşteptând, sigur de el, efectul loviturii. Văzându-l pe Ilaşcu în picioare, Alioşa holbă ochii şi repezi un al doilea pumn în aceeaşi direcţie. De data aceasta nu mai intâlni muşchii încordaţi ai abdomenului, ci pumnul strâns al adversarului. „Eşti bine făcut, dar nu ai cap de boxer, dragul meu. Dacă era să ne batem, erai de mult la pământ. Vreţi să mă bateţi? Trebuie să mă loviţi pe la spate.“ Nu-şi termină bine ironia că şi căzu trăsnit de un pumn în ceafă. Volodea, autorul atacului surpriză, îl săltă oferindu-l ca pe tavă tovaraşului său de joacă. Furios, Alioşa trimise o serie de pumni în abdomenul descoperit al preotului, după care, ajutat de Volodea, dezbrăcară victima şi o fixară, cu faţa în jos, pe canapeaua supliciului. Şevcenco rămase surprins de frumuseţea acestui trup. Imbrăcat în rasa preoţească, Ilaşcu părea subţirel, aproape firav. Avea un corp bine proporţionat, cu o musculatură perfect dezvoltată, un tot armonios. „Ei băieţi, aveţi un exemplar pe cinste! Aveţi ce prelucra. Sunt curios să văd cum rezistă. Volodea, ai cam exagerat lovindu-l în ceafă. Sper să-şi revină! Am nevoie de declaraţia lui. Dacă va fi nevoie, îi aduc şi nevasta. Toarnă-i puţină apă pe cap.“ De apă n-ar fi fost nevoie dacă Şevcenco şi-ar fi dat seama că Ilaşcu era treaz şi asculta. Se trezise încă din clipa în care simţise răceala metalică a cătuşelor, dar a preferat să câştige puţin timp pentru a-şi pune puţină ordine în gânduri. Capul îl durea, o durere surdă, greu de definit. Înţelese că a fost lovit în ceafă şi realiză că treaba era mult mai gravă decât crezuse la început. Bravase ştiind că totul era o montare şubredă, că totul era construit pe minciună, că se încerca compromiterea clerului pentru scoaterea acestuia din viaţa publică. Crezuse sincer că era vorba de un bluf, urmărindu-se intimidarea. Din cele câteva fraze schimbate între torţionari, înţelese însă că era vorba de ceva mai grav, de un scenariu monstruos, că a fost ales pentru a fi sacrificat. Şi-a dat seama că nu se vor da înapoi de la nimic, că vor merge până la capăt. Gândul că Ileana ar putea fi adusă şi supusă la cine ştie ce batjocură, îl îngrozi. Trebuia să reziste, să-i întărâte, pentru a-i face să-l termine încă din anchetă. Da, trebuiau provocaţi, zgândăriţi în orgoliul lor nemernic. „Băieţi, daţi-i drumul!“ Alioşa alese spatele, Volodea se mulţumi cu tălpile. Cravaşele intrară în funcţiune. La fiecare plesnitură, dintr-un reflex de autoaparare, muşchii se încordau, făcând, parcă, mai suportabilă durerea. Nici un sunet, nici un scâncet! După un sfert de oră, de la ceafă şi până la glezne, trupul era brăzdat ca un câmp proaspăt greblat. La căpătâiul victimei, Şevcenco aştepta o reacţie, un semn de slăbiciune. Ilaşcu îi arunca priviri pline de dispreţ. „Laşule! Dezleagă-mă şi ai să vezi pe dracu şi tu, şi neputincioşii ăştia. La sfârşit promit să vă binecuvântez pentru iertarea păcatelor.“ „Băieţi, opriţi-vă şi încălziţi-mi puţin letconul. Nenorocitul ăsta crede că suntem într-o arenă de lupte.“ Alioşa aprinse primusul şi plimbă letconul prin flacără. Îl apropie de obraz şi simţindu-i căldura, făcu testul scuipatului. O sfârâială uşoară îl convinse că totul era în regulă. Mulţumit, întinse letconul spre căpitan care-l luă, schiţând un zâmbet de satisfacţie. „Mai ai timp să te răzgândeşti, părinte.“ „Tu nu eşti bărbat, canalie. Numai eunucii îşi procură astfel de plăceri.“ Şevcenco se apropie de victimă şi plimbă tacticos letconul de-a lungul coloanei vertebrale. Muşchii se încordară, pumnii se strânseră şi un abia perceptibil scâncet răzbi printre dinţii încleştaţi. „Măi, impotent intelectual ce eşti, tu crezi că aşa o să introduci comunismul în Ţara asta?“ „Nu ştiu cum am să introduc eu comunismul aici, dar până atunci am să-ţi introduc letconul ăsta în cur.“ Un urlet sfâşie încăperea, urmat de o linişte apăsătoare. „Aşa te vreau părinte! Ce dracu, doar eşti şi tu om! Ce zici, continuăm, sau trecem la masa de scris?“ „Numai mort voi ajunge la masa de scris!“ Şevcenco se departă de canapeaua supliciului şi se apropie de primus. Trecu de câteva ori letconul prin flacară şi reveni la Ilaşcu, apropriindu-l de obrazul acestuia. Instinctiv, Ilaşcu trase capul într-o parte. „Nu-ţi fie teamă, nu te desfigurez. Trebuie să arăţi cum trebuie la proces.“ Nicolai Nicolaevici Şevcenco, iritat de propria-i neputinţă, strecură letconul sub subsuoara dreaptă. Un urlet ţâşni din gura preotului luat prin surprindere, însoţit de un miros neplăcut de ars. „Aşa e mai bine, aşa te vreau părinte! Ei, ce zici, ne apucăm de scris sau continuăm?“ Neprimind nici un răspuns, căpitanul făcu doi paşi lateral şi lipi letconul de testicule. Un nou urlet nestăpânit, urmat de linişte. Încordarea dispăru şi trupul se relaxă într-o stare de leşin. „Volodea, toarnă nişte apă pe nenorocitul ăsta!“ Volodea aruncă o găleată de apă peste trupul tânărului martirizat, aşteptând trezirea. Nevăzând nici un semn de viaţă, Alioşa prinse de păr capul victimei şi-i aplică câteva palme. Capul lui Ilaşcu căzu ca un bolovan stârnind priviri întrebătoare din partea anchetatorilor. Şevcenco pipăi jugulara preotului şi dădu din cap confirmativ. „Da, a crăpat nenorocitul! Îmbrăcaţi-l şi duceţi-l în camera de arest. Trageţi-i două gloanţe în spate. Eu pregătesc un proces-verbal de încercare de evadare. Alioşa, trage-i un pumn lui Volodea, în dreptul ochiului. Voi consemna agresivitatea anchetatului. Hai, ce aştepţi?“ Cu un pumn bine plasat, Alioşa il trimise pe Volodea la podea, provocându-i o frumoasă vânătaie. Volodea se ridică smerit şi fără nici un comentariu se apucă să elibereze cătuşele decedatului. Îmbrăcară cu grijă corpul neînsufleţit şi-l transportară în camera de arest. Două împuşcături surde se auziră, urmate de o linişte sinistră. La auzul împuşcăturilor, Nicolov tresări, se ridică de pe bancă şi începu un du-te-vino agitat. O presimţire rea începu să-l apese. Simţea că ceva rău se întâmplase, sau avea să se întâmple. Era ingrijorat de durata interogatoriului tânarului Ilaşcu. Tresări la auzul cheii. Speranţa că-l va revedea pe Ilaşcu se spulberă. „Mergem la tovarăşul căpitan!“ Şevcenco îl întâmpină cu o mină gravă. „Stai jos tovarăşe Nicolov! S-a întâmplat ceva grav. Ilaşcu l-a atacat pe Volodea şi a reuşit să se strecoare afară din clădire, să fugă, să evadeze din starea de arest. Cunoscând bine locul, i-a fost uşor să dispară. N-am ştiut că aşa subţirel cum părea, era de fapt un atlet, un boxer. Volodea, vino sa ne arăţi ce ţi-a făcut. Incredibil! Este un element periculos, l-am dat în urmărire. Serghei, te duci mâine la soţia lui Ilaşcu şi o anunţi că soţul ei a evadat din arest şi-i atragi atenţia că are obligaţia să ne anunţe imediat ce află ceva. Da, părinte, uite unde am ajuns purtându-mă cu mănuşi!“ „Şi aţi obţinut ce aţi vrut de la el?“ „Din păcate doar o confesiune verbală! E importantă şi asta, mai ales că ne confirmă presupunerile. Acum ştim, o dată în plus, cine a participat la întâlnirea de la familia Vodă şi cum s-a pus la cale manifestaţia de la cimitir. Ne-aţi minţit părinte. Eraţi la curent cu toate şi aţi participat activ. Un lucru nu ştim, şi anume, care este filiera prin care se stabileşte legătura cu cei din România. Poate că totuşi ne lămuriţi dumneavoastră, acum când totul a ieşit la iveală. Ce ziceţi?“ „Ce să zic? Acelaşi lucru pe care vi l-am spus de atâtea ori. Indiferent de ceea ce vreţi să-mi faceţi, eu nu voi intra în acest joc murdar. De la mine nu veţi obţine nici un fel de declaraţii scrise, prin care să mă declar vinovat fără să fiu, sau să implic alte persoane nevinovate. Dacă aş fi fost implicat în ceva aş fi declarat-o pe faţă. Nu sunt un complotist! Mă întreb îngrozit ce i-aţi făcut părintelui Ilaşcu? Ce au fost cele două împuşcături care s-au auzit în această clădire?“ „Fabulaţi, tovarăşe, fabulaţi! Mai rău este că aduceţi injurii la adresa acestei instituţii, ne acuzaţi de crimă. Refuzul de a face declaraţii care să ne ajute în elucidarea acestui caz vă pune într-o postură foarte proastă. Cu aceasta, misiunea noastră se încheie. Veţi fi deferit procuraturii militare. Serghei, ocupă-te de transferul cetăţeanului Nicolov. Eu voi încheia chiar astăzi dosarul. Avem declaraţia scrisă a lui Vodă, depoziţia verbală a lui Ilaşcu şi bineînţeles, faptele. Vă doresc noroc, deoarece veţi avea mare nevoie de el. Puteţi pleca!“ „Dumnezeu să-ţi ierte rătăcirea!“ Serghei se prezentă a doua zi la familia Ilaşcu îmbrăcat în civil. Când Ileana îi deschise, prezentă legitimaţia şi ceru permisiunea să intre. Cu o mină gravă îi comunică faptul că soţul ei fugise din arest, după ce-şi agresase supraveghetorul, profitând de întunericul nopţii. Ileana trebuia să înţeleagă situaţia gravă creată şi să colaboreze, spre binele ei şi al soţului, furnizând orice informaţie cu privire la evadat. „Dacă apare, sfătuiţi-l să se predea. Nu are cum să dispară. Noi vom supraveghea casa. La revedere!“ Ileana rămase cu privirile aţintite asupra uşii prin care dispăruse civilul, tovarăşul Serghei. Nu se putea mişca, nu putea plânge. Dezorientată, ieşi din casă, lasând uşa deschisă şi urmă instinctiv drumul ce ducea spre casa familiei Vodă. Sări la pieptul lui Paul şi începu să tremure. „Ce s-a întâmplat Ileana? Linişteşte-te şi încearcă să vorbeşti. Hai în casă să-ţi dau un calmant. Încearcă să plângi, stai pe canapea.“ „Paul, nu pleca, te rog! nu vreau calmant, vreau să vorbim. Nani a fost arestat, iar astăzi au venit să mă anunţe că ar fi evadat, după ce l-a agresat pe unu de la ei. Cum să agreseze Nani?! Oare ce i-au făcut? Ce mă fac, cum aflu ceva?“ „Draga mea, povestea cu evadatul e cusută cu aţă albă, e o invenţie stupidă. Acolo nu ai cum nici să agresezi, nici să evadezi. Mi-e greu să-ţi spun, dar cred că s-a întâmplat ceva rău. Cei de acolo nu sunt oameni, sunt nişte instrumente mânuite diabolic de sistem. Dacă l-au declarat evadat, mă tem că n-o să-l mai vedem niciodată! Ascultă-mă, nu am vrut să povestesc, dar ceea ce ai să auzi, ţi se va părea venind din altă lume. Când m-au arestat, au arestat-o şi pe Silvia. Acum Silvia nu mai există, ea trăieşte într-o altă lume, o lume ireală. Doctorul a declarat-o schizofrenică!? Dacă eu mai trăiesc, o fac ca să-mi salvez fetiţa. În faţa lor l-am blestemat pe Dumnezeu! Da, da, eu, preotul Paul Vodă, l-am blestemat pe Dumnezeu!“ Cu vocea gâtuită de emoţie, Paul începu să povestească, cu lux de amănunte, cea mai tragică poveste din câte i-a fost dat Ilenei să audă. Ileana se uita înspăimântată la Paul neîndrăznind să-l întrerupă. Când ajunse la episodul cu spitalizarea Silviei, Paul izbucni în hohote de plâns. O tăcere apăsătoare se aşternu în incăpere. Ileana se apropie de Paul şi începu, aproape maşinal, să-i mângâie părul. „Ileana, am făcut o mare greşeală povestindu-ţi toate acestea. Am semnat că nu voi povesti nimănui nimic. Dacă vei vorbi cu cineva despre asta, îţi vei pune viaţa în pericol. Şi pe a fetiţei mele, bineînţeles! Acum fetiţa este plecată cu mama mea, la o soră de a ei la Bolgrad. Le-am spus să plece mai departe, spre nord. Poate vor putea trece în România. Venind la mine te-ai expus. Sunt sigur că eşti urmărită. La ei un evadat înseamnă un om mort! Trebuie să te împaci cu acest gând şi să încerci să te salvezi.“ „Cum să mă salvez, Paul? De ce să mă salvez? Dacă e aşa cum crezi, atunci nu mai este scăpare nici pentru mine, nici pentru tine. Eu nu aş rezista la tortură. Mai bine mă omor singură!“ „Nu, Ileana, tu eşti singură, nu au cu ce să te şantajeze, trebuie doar să-i faci să creadă că nu ştii nimic. Tot mai multe zvonuri spun de iminenţa războiului. Sovieticii nu vor rezita în faţa maşinii de război germane. Să sperăm că şi Carol va merge cu nemţii! Sistemul acesta barbar trebuie să se prăbuşească! Fii tare, Ileana. Poate că totuşi Nani trăieşte, cine ştie?!“ „Am să încep să iau ceva calmante, să nu se vadă cât de speriată sunt. Paul, mai ştie cineva povestea asta?“ „Nu, Ileana, nu am povestit nimănui. Singurul care a fost să mă vadă a fost Dănilă. Ca să-l pun puţin în gardă, i-am spus doar că am făcut o vizită la Consistoriu, că a fost şi Silvia cu mine şi că de atunci s-a îmbolnăvit. Arătam groaznic când a venit şi cred că a înţeles că nu e de glumit. Ştii că i-au schimbat numele în Davâdov? Asta ca să-l angajeze pe post de caligraf la evidenţa populaţiei. Aşa se rescrie istoria!“ „Paul, mă duc, cu toate că mi-e o frică de moarte. Dacă treci pe la Silvia, sărut-o din partea mea. Ce zici, n-ar trebui s-o vizitez?“ „Nu, Ileana, păstreaz-o în amintire aşa cum ai cunoscut-o. Ţi-ar face rău. Du-te liniştită şi dacă vrei ceva, treci pe la biserică. Acolo e mai simplu de comunicat, la „spovedanie“. Te sărut şi ai grijă! Nu vorbi cu nimeni despre ce ai aflat. Poate se va întâmpla o minune!“ Ileana porni împleticindu-se spre casă stăpânită de un sentiment de nelinişte, de frică. Împiedicându-se în proprii paşi, întorcea mereu capul spre a se asigura că nu este urmărită. Gândul că Nani ar fi putut fi ucis în timpul anchetei, că ea ar putea avea soarta Silviei, o făcea să caute cu înfrigurare soluţii pentru a scăpa din acest infern. Ideea sinuciderii o înspăimânta. Ştia că în primul rând trebuia să afle dacă Nani era sau nu în viaţă. Părerea lui Paul nu o convinsese. El cum de e liber după toate cele întâmplate?! Era o întrebare cu bătaie lungă, care avea să nu-i dea pace multă vreme. Va trebui să o viziteze pe Silvia, cu orice preţ! Ajunsese acasă epuizată. Uşa o găsi deschisă şi-şi aduse aminte că aşa o lăsase. Aprinse luminile în toată casa, caută prin toate ungherele, încuie uşa şi se întinse pe o canapea. Tresări speriată la lătratul unui câine vagabond. Stinse luminile pentru a urmări mai bine ferestrele în lumina străzii. Gândurile incepură să alerge aiurea, neputându-se concentra asupra unui anumit punct. Tinereţea învinse şi un somn adânc o cufundă în liniştea nopţii.