SUB SEMNUL ORORII DEPLINE (2)
REEDUCARE - DEMASCĂRI - PROCESE
AŞADAR,
CUM A FOST CU PUTINŢĂ?
Un camarad, aproximativ de
aceeaşi vârstă cu mine, mai norocos însă, întrucât periplul lui carceral a fost
de mai scurtă durată şi fără situaţii limită, citind una din cărţile privind
"reeducarea", mă întreabă într-o bună zi, oarecum confidenţial:
"A fost chiar aşa?" "Cum adică, socoteşti că autorul ar putea să
exagereze?" Tăcerea de o clipă s-a aşternut ca o" confirmare a unui asemenea
gând nerostit. "Ei bine, află că ceea ce a fost depăşeşte, cu mult, ceea
ce efectiv se rosteşte. S-au petrecut lucruri ce nu încap în cuvinte."
"Să zicem. Dar cum a fost cu putinţă? Dacă tot era vorba de moarte, aş fi
murit cu ei de gât sau m-aş fi sinucis. "Simplă neînţelegere? Poate.
Oricum, o neînţelegere destul de răspândită, nu lipsită de conotaţii
incriminatorii; ce merită efortul unei încercări de clarificare.
Pentru început, câteva
precizări. Cum a fost cu putinţă, ce? Evident, fenomenul. Caracterul complex,
plurideterminat al acestuia, conferă şi întrebării plurivalente. E vorba, prin
urmare, de mai multe întrebări şi de cel puţin tot atâtea răspunsuri,
subsumabile, eventual, unui număr oarecare de categorii, să zicem, două:
condiţii de desfăşurare, pe de o parte, ontologia fenomenului, pe de alta.
Preluând o anume sintagmă din
"Republica" lui Platon, John Stuart Mill definea democraţia
drept o "tiranie a majorităţii". Recent, într-un articol publicat în
"Komsomolskaîa Pravda" din 18 sept. 1990, reprodus în nr. 2 al
revistei MEMORIA, Aleksandr I. Soljeniţîn, citându-1 pe V. V. Dozanov, exprimă un alt punct de
vedere: "Democraţia este o metodă cu ajutorul căreia o minoritate bine
organizată, conduce (a se citi subordonează, nu importă cum) o majoritate
neorganizată". Iniţiatorii ca şi protagoniştii reeducării de la Piteşti,
în dorinţa lor de a salva aparenţele, în consens cu ce se petrecea la nivelul
întregii ţări, mimând cu grijă "democraţia", constituiau, de fapt,
acea minoritate organizată, în plin exerciţiu de terorizare a majorităţii celei
neorganizate, în fiecare din camerele în cate aveau loc demascări, funcţiona un
"comitet de cameră", în frunte cu un şef, adevărat satrap. Membrii,
simple unelte, simple păpuşi, după cum, şefii comitetelor, la rândul lor, că
membrii ai comitetului pe închisoare, tot păpuşi erau în raport cu tiranul
Ţurcanu. Caracterul organizat al acestei minorităţi, i-a permis, printre
altele, să realizeze, în acţiune, elementul surpriză: "deslănţuirea
terorii, isbucnirea, asemeni unei furtuni din senin, uneori în chiar miezul
nopţii", de unde lipsa de ripostă imediată a "bandiţilor". Şi
totuşi, la început, au fost şi riposte şi încă hotărâte. În ziua de 6
decembrie, după alţii, de 10, în camera 4 spital, agresaţii (majoritari), s-au
regăsit repede, au ripostat dezarmându-i şi ar fi reuşit să domine situaţia,
dacă, la un semnal convenit, nu ar fi intervenit Administraţia, cu oamenii ei.
Această intervenţie bestială, a conferit situaţiei o dimensiune nouă. În mod
fulgerători confruntarea nu mai era între grupuri de deţinuţi, cu orientări
diferite, într-o problemă oarecare, ci între Administraţie, având alături o
minoritate de deţinuţi, bine organizaţi şi majoritatea deţinuţilor etichetaţi
bandiţi şi huligani, o confruntare inegală, paralizantă, în cele din urmă
efectiv strivitoare fizic. Capitularea astfel obţinută, trebuia exploatată
imediat. Era ea însă, reală? Paralizantă, da. Era limpede, în pofida cumplitei
buimăceli, "cu torţionarii de gât, nu se mai putea muri". Nu erau
cunoscute, apoi, nici metodele în totalitatea lor. Ce va mai urma? Cât va mai
dura? De unde, un număr de calcule instantanee: nu voi accepta nici un fel de
compromis; nu voi vorbi; mă voi lăsa ucis; mă voi ucide sau: voi spune ceva,
fără importanţă; mă voi face frate cu Dracul, până trec puntea. Toate aceste
alternative au fost încercate. Puţine au reuşit: Nedelcu Nicolae Ristel,
Gafencu Valeriu, Cantemir loan, Limberea Paul, au murit în timpul demascărilor, Şerban Gheorghe s-a sinucis, aruncându-se
în golul dintre scări -nu e singurul- Pop Cornel, unul dintre cei mai
remarcabili studenţi ai Clujului, după 6 săptămâni de tortură cumplită,
cedează, devenind el însuşi torţionar. Exemplele sunt numeroase. Practic,
fiecare caz, în felul său, e unic, şi toate, împreună, atestă concluzia că există
o limită a rezistenţei omului la tortură, care, odată depăşită, îl scoate în
afara propriei condiţii şi, implicit, în afara responsabilităţii, situându-1
diricolo de bine şi de rău, altfel de cum înţelegea acest lucru, Nietzsche.
În "Arhipelagul GULAG",
acelaşi Soljeniţîn, face remarca următoare: "Ca să facă răul -or, la
Piteşti şi Gherla s-a săvârşit răul absolut- omul trebuie mai întâi să
considere acest rău drept un bine, să şi-1 motiveze logic şi să şi-1 facă
înţeles ca atare. Căci natura omului este, din păcate, aşa fel alcătuită, încât
orice om simte nevoia să-şi justifice actele." Apoi: "Ideologia! Ea
este cea care aduce ticăloşiei justificarea căutată, ea întăreşte îndelungata
fermitate necesară ticăloşilor ca să acţiorţeze". Ţurcanu şi o parte din
colaboratorii săi iniţiali au intrat în închisoare fiind membrii ai
U.N.S.R.-ului, unii, alţii chiar membrii de partid, îndoctrinaţi deci. Alţii,
dintre cei ce au aderat la proiect, de bună voie, se vor îndoctrina pe parcurs,
lucru relativ simplu, dată fiind puţinătatea principiilor ce se cereau
însuşite, în ultimă instanţă unul singur, formulat de Lenin astfel: "Tot
ce se exercită în numele proletariatului, nu poate fi decât moral". În
momentul arestării lui, era Ţurcanu un ticălos? Nu voi risca un răspuns. E
greu de spus dacă există oameni funciar ticăloşi sau virtuoşi funciar. E greu
de apreciat în ce măsură opţiunea unui om, a lui Ţurcanu în speţă, pentru
comunism, se explică prin seducţie ideologică sau prin oportunism, prin dorinţa
de parvenire. E sigur în schimb, că în luarea deciziei de a iniţia şi realiza
"reeducarea", un rol de primă mărime 1-a avut şi factorul emoţional,
resentimentul. Hipertrofiatul eu al acestui om, orgoliul lui rănit ca urmare a
unei ascensiuni barate, s-au transformat în ură patologică, factor determinant
al acţiunii în mai mare măsură decât ideologia însăşi, rămasă ca un fel de
anestezic cu eficienţă discutabilă. Confruntarea cu propria conştiinţă trebuia,
pe cât posibil, evitată. Mai mult intuită decât gândită, starea aceasta s-a
transformat într-o nesfârşită şi progresivă tensiune. Odată declanşată,
acţiunea nu se mai putea opri cu de la sine putere. Dimpotrivă, tendinţa
firească era de continuă ambalare, de neîntreruptă amplificare, după modelul
bulgărelui de zăpadă. Răgazul ar fi fost periculos. In fapt, torţionarii
aceştia nu numai că urmăreau o himeră, fugeau şi de ei înşişi, de propria lor
conştiinţă, stare reală, nu numai pentru categoria torţionarilor de bună voie,
ci şi pentru cei proveniţi din rândul victimelor. La început ezitanţi, s-au
obişnuit cu oroarea treptat, pentru ca, în cele din urmă, asemeni drogaţilor,
să devină dependenţi, să depindă de ea. Sinistrul joc al
"reeducării", plăcerea de a tortura, devenise necesitate, raţiunea de
a fi. Aşa se explică de ce, Gherla, prin abjecţie şi număr de morţi, a depăşit
Piteştiul.
Sistarea
reeducării a survenit ca un şoc. Vrând, nevrând, răgazul necesar
confruntărilor cu propria conştiinţă, s-a instituit. Acţiunea, ca drog, nu mai
era cu putinţă. Pentru justificări, rămânea doar ideologia. Şansele, slabe.
Încremeniţi în proiect, au mai rămas puţini studenţi. Cei mulţi, indiferent cât
de adâncă le-a fost căderea, s-au regăsit treptat, nu fără sechele, validând
astfel eşecul cumplitului experiment. Supoziţiile iniţiatorilor au fost, în
mod succesiv, infirmate. S-a spus: "Din Infernul Piteşti şi Gherla nimeni
nu a putut ieşi cu mâinile curate". Un adevăr relativ. Aufost deţinuţi,
mulţi, puţini, nu importă, care au trecut prin demascări fără. să se dezică în
vreun fel şi, mai ales, fără să lovească. Gradul de dezumanizare a fost
diferit, de la om, la om. Dacă e vorba de vreun merit sau numai de o şansă, e
altă problemă. De fost însă, au fost. S-a spus de asemenea că "în clipa în
care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare.
Nimeni nu va mărturisi, pentru că au fost legaţi între ei prin tortură".
Situaţia e dostoievschiană: Vorkoveski-Stavroghin. Ei bine, nu. Pop Cornel,
torţionarul provenit din victimă a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu
a fost altceva, în lipsa "liberului arbitru" anihilat prin tortură,
el nemai fiind el. Munteanu Ion, student la medicina clujeană şi el, apropiat
al tragicului personaj, mărturiseşte într-un volum de memorii, nepublicat încă,
o întâmplare, pe cât de neluată în seamă, pe atât de semnificativă. S-a
întâlnit cu Pop Cornel, după îngenuncherea acestuia, în loc de orice altă
discuţie -în condiţiile acelea, de neimaginat- spre marea lui surpriza, acesta
i-a recitat, abia stăpânindu-şi lacrimile, balada poetului Ştefan Aug. Doinaş,
"Mistreţul cu colţ de argint", "o tristă spovedanie -
remarcă Munteanu Ion- alegoria poeziei acoperindu-o pe cea a propriei sale
vieţi". Din câte ştia, a ales-o, nu fără spaime, doar pe aceasta. Pop
Cornel, ca atâţia alţii, un Prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal...
Avea, prin urmare, percepţia exactă a stării în care se găsea. în timpul
procesului, ca ultim cuvânt, şi-a cerut condamnarea la moarte. A fost
condamnat la moarte şi executat, împreună cu Ţurcanu. Numai că această
condamnare, pentru el nu a fost o pedeapsă, a fost o eliberare, a fost,
îndrăznesc să afirm, un deznodământ fericit, o renaştere a "fratelui de
cruce", o biruinţă â Prinţului. De vorbit apoi, "cei legaţi între ei
prin tortură", iată, au vorbit. Ţurcanu avea obiceiul să repete -citez
din Virgil Ierunca, ceea ce eu însumi am auzit-: "Dacă v-am fi spus: Care dintre voi vrea să moară?',
s-ar fi găsit destui nebuni, cu educaţia voastră exaltată, care ar fi răspuns: Moartea,
numai moartea legionară, şi am fi dat naştere altor Nicadori şi altor
Decemviri, cum au făcut partidele istorice când v-au ucis. Noi facem altceva,
noi facem mai bine: vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai
puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi aştepta biruinţa legionară. Cine dintre
voi să dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină
legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?" Zilele au
trecut, sentimentul acela de silă de sine, cât a fost, s-a risipit, s-a instalat
un altul, cel al înţelegerii reciproce, iar printre legionarii din străinătate
nu s-a găsit nici unul care să arunce anatema asupra trădătorilor.
Prin forţa lucrurilor, genocidul
biologic e ireversibil. Genocidul moral nu neapărat. Mai mult, în cazul studenţilor
îmi îngădui să afirm că a fost chiar un eşec. Toţi prigonitorii Mişcării
Legionare l-au urmărit, şi nu au fost puţini: Regele Carol al II-lea,
Generalul Antonescu, comuniştii, prin Ţurcanu, în mod declarat. După nici 10
ani, col. Crăciun 1-a urmărit şi el, în mod prioritar. În timpul reeducării de
la Aiud, 1962-1964, nu se mai estorcau informaţii, se distorsiona adevărul, se
falsificau imagini, se sfărâmau caractere, se surpau respectabilităţi, se
perfecta acelaşi genocid moral ca la Piteşti şi Gherla. Ciudată obsesie,
neabandonată încă, în pofida faptului că cei vizaţi sunt departe de a mai
constitui o primejdie pentru forţele angajate în actualele jocuri politice,
încercarea de şantajare cu publicarea de fragmente din "Cartea albă"
scrisă de legionari, la Aiud, e inoperantă, pentru simplul fapt că eventualii
vizaţi, chiar dacă ar vrea-o, nu mai au cum să se gândească la funcţii şi
scaune. În faţa implacabilului timp, au învăţat să preţuiască modestia.
În perspectivă, o anume
primejdie subzistă totuşi. Când martorii nu vor mai fi, şi ziua aceea nu e
atât de departe, istoricii nepreveniţi s-ar putea să considere adevărate
afirmaţii făcute în circumstanţe cu totul şi cu totul nefireşti. Despre
figurile emblematice ale unor martiri ai rezistenţei la genocidul moral ca
George Mânu sau Prinţul Ghica, cine va mai fi să vorbească? În felul acesta,
"Lucrarea" ar putea fi so-cotită chiar desăvârşită. Mişcarea
Legionară, învinsă definitiv. Numai că, între timp, s-a-mai şi scris câte ceva,
preocuparea aceasta neîncetat-concertată de a lovi, greu de înţeleşi va trezi
suspiciuni, presiunile de ocultare şi manipulare a informaţiilor vor mai slăbi
şi adevărul va ieşi la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei, bun înţeles, dacă nu
se va declanşa întte timp, sub cine ştie ce pretexte, o nouă prigoană. Mă
întreb totuşi, împotriva cui? Poate, împotriva spectrelor, împotriva celor ce
nu mai sunt, împotriva urmaşilor lor, dacă au urmaşi, cine mai ştie?
În efortul de înţelegere cât- de
cât a "Fenomenului Piteşti", s-a recurs şi la ipoteze mai puţin
logice: Ţurcanu, calfele şi ucenicii lui au fost oameni stăpâniţi de demoni,
nişte posedaţi. Comunizarea în sine a societăţii a fost considerată, de mulţi
legionari, proces de satanizare. Or, dacă lucrurile stau aşa, teza poate fi
luată în seamă. Eu însă nu o voi face, întrucât mi se pare că explorarea
motivaţiilor sau explicaţiilor ce ţin de contingent nu a fost epuizată încă.
"Reeducarea",
respectiv spălarea creierelor, sfărâmarea personalităţii, recompunerea unei
alte personalităţi îa temeiul unor alte valori, cum ar fi cele ale luptei de
clasă, departe de a fi fost singurul scop, cum se pretinde, a fost, mai
degrabă, justificarea aberantă a terorii generalizate, a terorii neîntrerupte,
la nivelul subiectului (victimă-bandit), la nivelul obiectului
(torţionar-victimă devenită torţionar), la nivelul martorului (victimă sau
torţionar în aşteptare), în scopul obţinerii de informaţii. Nu cred să fi
existat în intenţia conducerii partidului, ca iniţiator al reeducării,
recuperarea deţinuţilor politici, a celor condamnaţi la muncă silnică
îndeosebi. Ceea ce s-a urmărit, a fost, în mod cert, completa lor anihilare,
fizică şi morală, prin ei înşişi, nu înainte însă de a le fi smuls şi ultima
informaţie presupus utilă. Recursul la aşa zisele metode pedagogice ale lui
Makarenco e, oricum, discutabil. Teroarea nici chiar la Makarenco nu e un
mijloc de a face educaţie, e, în schimb, o metodă de guvernare specifică
regimurilor nelegitime, cum a fost şi cel de la noi.. Motiv pentru care ea escaladează
gardurile de sârmă ghimpată, zidurile închisorilor; forţează intimitatea,
pentru a putea fi găsită, în ţară, pretutindeni.
Potrivit lui Ţurcanu, am mai
spus-o, "reeducareair e un proces lăsat la latitudinea celor
vizaţi, demascările, nu. "Dacă nu înţelegeţi să o faceţi de bună voie, vă
vom obliga noi, pe toţi, pe atbsolut toţi". Amestec de adevăr şi
minciuniă, de suficienţa de şine şi oportunism. El ştie foarte bine că
administraţia penitenciarului, şf nu numai ea, e profund implicată şi că noi, deţinuţii,
ştim acest lucru. Era Conştient şi de faptul că joacă un joc periculos.
Resentimentele antilegionare şi frustarea, pe de o parte, speranţa
nemărturisită:cu glas tare, reală totuşi, că va fi, în cele din urmăr
răsplătit pentru serviciile aduse, pe de alta; şi, nu în ultimul rând,
convingerea ca are spatele asigurat (americanii nu au venit şi nu vor mai veni,
biruitori fiind sovieticii) îi explică, în mare măsură, şi orbirea şi
comportamentul aberant. In pofida unei inteligenţe, zice-se, diabolice, s-a
dovedit a fi şi el o victimă, evident vinovată, un manipulat împreună cu
cvasitotalitatea apropiaţilor lui. Procesul din 1954 şi condamnările la moarte,
deloc formale, nu lasă, în această privinţă, loc nici celui mai neînsemnat
dubiu. Manipulare, de altfel, nu e sinonimul determinării, e doar o
direcţionare insidioasă a propriilor impulsuri, de unde iluzia că obiectul
manipulării e subiect ce lucrează din proprie iniţiativă, hrănit de orgolii sau
spaime, o acţiune motivată deci -cum anume nu are importanţă- şi, ca urmare,
purtătoare de responsabilităti categorice.
Ţurcanu a primit şi a acceptat o sarcină. I s-au dat, indiscutabil, şi instrucţiuni. I s-au dat lecţii de felul cum să schingiuiască şi ce să facă în cazurile
când victimele vor sucomba. Modul de îndeplinire, ororile şi încrâncenarea de a
nu lăsa nimic nepângărit, nimic nestrivit de ură, de vină şi dezgust, îi
aparţin: Un anume exces de zel, de imaginaţie şi supralicitare, le era
caracteristic tuturor torţionarilor.
Reluarea reeducării, după un deceniu, la Aiud, s-ar părea că mă dezice. Simplă
părere. Nici . col. Crăciun nu urmărea reeducarea, respectiv recuperarea
duşmanului, ci nimicirea lui, distrugerea lui morală, acum, din raţiuni
politice, conjuncturale. Precizări importante, întrucât pun între paranteze
două din concluziile vehiculate în legătură cu "Fenomenul Piteşti":
unicitatea experimentului şi caracterul lui străin firii şi gândirii neamului
românesc. Să fie, aşadar, "Fenomenul Piteşti" un experiment unic? Şi da,
şi nu. Ca aglomerare de mijloace violente, ca durată şi intensitate a
suferinţei pricinuite, poate; ca proiect, nu, schema lui fiind uşor decelabilă
în mecanica întregului proces de guvernare comunistă: îngenuncherea oamenilor
prin ei înşişi, respectiv prin aducerea lor în stare de disperare, prin
sugerarea linei posibile ieşiri condiţionate, prin sugerarea
invulnerabilităţilor şi, în cele din urmă, prin inculcarea unui alibi
justificator. Relevarea faptului mi-a fost facilitată de mulţimea proceselor de
demascare muncitorească din întreprinderi, ca şi din lumea literară, de cazuri
de obţinere a colaborării unor scriitori, ca Tudor Arghezi, de
"mineriade", acelea din iunie, 1990, îndeosebi. Secvenţele cu minerii
deslănţuiţi pe străzile Capitalei, cu molestarea bestială a unor semeni fără
apărare, luaţi prin surprindere, încuviinţarea dement-zgomotoasă a agresiunii
de pe margini, seamănă prea mult cu scenele de început ale
"reeducării" ca să mă mai pot îndoi de faptul că se desfăşurau după
unul şi acelaşi scenariu, adaptat circumstanţelor: Disperarea nu mai trebuia
creată. Condiţiile de viaţă şi muncă ale minerilor -minoritatea organizată- ca
ale întregului popor dealtfel -majoritatea neorganizată- erau de ajuns.
Ieşirea din tunel era şi ea sugerată de aşa-zisa reacordare a unor drepturi
avute, în fapt de acordarea unor privilegii tovărăşeşti -polonicul de
supliment- fapt ce obligă. Li se cere să vină şi să se dezlănţuie? Foarte bine.
Legal sau nu, de vreme ce o cere Puterea, Statul, de ce şi de cine să se teamă?
Mai mult, pentru a nu avea nici un fel de reticenţă, li se inculcă şi ideea că,
prin ceea ce fac, apără cuceririle Revoluţiei -la care nu au participat- şi
propriile lor drepturi, drepturi nu privilegii. Victime prin excelenţă,
minerii, prin manipulare, devin călăi, nu altfel decât studenţii, unii dintre
ei pe parcursul reeducării.
Extinderea cazului explică, în
mare măsură, şi sensul celei de a doua aserţiuni. Supoziţia că
"reeducarea" aparţine ca iniţiativă şi concepţie unei mentalităţi
străine, se sprijină pe date indubitabile. Generalul Pantiuşa, a fost rus. Să
fi fost sovieticii străini de cele ce se petreceau în închisorile româneşti?
Mă îndoiesc. Ana Pauker, Teohari Georgescu, generalul Nicolski, colonelul
Zeller, Dulgheru, Sepeanu, Koller, Căpitanul Tiberiu Lazăr, ca să citez doar
câţiva dintre cei implicaţi, au fost evrei. Dumitrescu Alexandru, directorul
închisorii Piteşti, Goiciu şi Gheorghiu, comandanţi la Gherla, ofiţerii
politici Mircea Mhai, Iagăru Marin, Avădanei Constantin, Sucigan Gheorghe,
gardienii Mândruţă, Ciobanu, Georgescu, Dina şi mulţi alţii, au fost români.
Ţurcanu, Popa, Mărtinuş, Zaharia, Leonida, Livinschi ş.a.m.d., deasemenea. Rek
Ştefan, a fost maghiar. Fucs şi Staier, evrei. O evaluare a contribuţiei fiecărei
grupe e posibilă, dar fără o prea mare relevanţă. E oare mai vinovat
iniţiatorul decât realizatorul? S-ar putea. Nu avem însă nici dreptul, nici
interesul ca, la adăpostul acestui fapt, să ne minimalizăm propriile
neajunsuri, propriile păcate, socotind că procedând aşa ne dovedim a fi mai
buni români. Faptele sunt fapte şi dacă vrem cu adevărat un răspuns la
întrebarea "cum a fost cu putinţă?", este necesar să pornim de la
recunoaşterea lor ca atare şi, implicit, de la recunoaşterea propriilor
noastre slăbiciuni. Juridic vorbind, colectivităţile nu pot fi incriminate.
Vinovaţi sunt doar inşii. Inşii aparţin însă, prin forţa lucrurilor, unor
comunităţi. Interdependenţa individ-societate e o realitate de care nu se
poate face abstracţie. Colectivităţile nu pot culpabilizate, este adevărat. În
schimb, pot fi, este necesar chiar să fie, conştientizate, pentru a nu se hrăni
cu iluzia că sunt altcum şi altceva decât ceea ce sunt. Şi aceasta cu atât mai
mult, cu cât istoria, care este şi ea o instanţă de judecată, cea mai severă şi
incoruptibilă, poate, nu ţine seama de principiul individualist al
neincriminării colective. Istoria, ne place sau nu, judecă şi condamnă
colectivităţi.
Încă o dată aşadar, "Cum a fost cu putinţă"? Rostită cu nedisimulată
durere de Mihai Sora, în urma mineriadei din iunie 1990, întrebarea e reluată
de Gabriel Liiceanu şi extrapolată în spaţiu şi timp. Cum au fost cu putinţă
Auschwitz-ul, Katin-ul, Vorkuta? Piteştiul, Gherla, Canalul şi atâtea alte
orori, înainte şi după, cum au fost cu putinţă? Excepţia, cazul unic, iată, nu
mai e câtuşi de puţin unic. Civilizaţia camerelor de gazare şi a gropilor
comune, inumanitatea ei, acoperind un întreg secol, conferă problemei
dimensiuni filozofice. Răspunsul, prin urmare, nu poate fi nici el
circumstanţial, ci adecvat. Un asemenea răspuns propune, recent, şi Andre
Glucksmann, cu a sa "A unsprezecea poruncă". "Nimic din ceea ce
este inuman să nu ne rămână străin"! Până nu demult, în spaţiul nostru
cultural, neoameni erau socotiţi doar naziştii, deşi, în U.R.S.S., la data când
la Nurenberg avea loc procesul, numărul victimelor era considerabil mai mare
decât în spaţiul de influenţă german, iar moartea pin înfometare, prin frig,
prin extenuare fizică, prin schingiuire şi glonţ, cu nimic mai uşoară, cu nimic
mai umană decât prin gazare. Nici motivaţiile nu erau esenţial diferite. Deşi
cunoscută, starea aceasta de lucruri a fost ignorată cu bună ştiinţă. Dreptul
învingătorilor a prevalat asupra dreptului pur şi simplu, de unde duplicitatea
demersului nurenbergez, dacă nu cumva, imoralitatea lui monstruoasă. În timp,
analogia s-a impus. Chiar dacă nu întru totul justificată, în cele din urmă,
între "zvastică" şi "secera cu ciocanul" a fost pus
semnul egalităţii. Istoric şi moral, comunismul a fost sancţionat. Să zicem. Nu
însă şi democraţiile occidentale, a căror delimitare de rău şi asumare de vină
e departe de a se fi produs, ca şi cum indiferenţa, concesiile pe seama altora
şi târgul cu ucigaşii, fie ei şi biruitori, pot fi nesocotite. În treacăt fie
spus, nu altfel stau lucrurile cu democraţia noastră interbelică, sublimă, dar
inexistentă. Se uită prea uşor faptul că, frauda electorală, demagogia,
încălcarea flagrantă a legii, subterfugiile juridice, violenţa şi asasinatul
politic nu i-au fost străine. Recunoaşterea, da. "Zeci de milioane de
oameni -scrie Eugen Ionescu- au suferit groaznic în universul sovietic. Crima
intelectualilor din Occident este de a nu fi vrut să ia cunoştinţă de acest
fapt". Au ocultat, altfel spus, segmente din întregul unei
realităţi, distorsionând prin aceasta datele problemei. Efectele nu s-au lăsat
aşteptate. Răul, nu numai că nu a fost
curmat, el s-a extins şi agravat în mod monstruos, la adăpostul unei
discriminări profund imorale. Sute de mii de oameni, iertată fie-mi parafraza,
au suferit cumplit în universul concentraţionar al României. Mii, poate zeci de
mii, au fost ucişi. Printre ei, e cazul să o spunem răspicat, şi mulţi, foarte
mulţi legionari. O posibilă vină a intelectualilor noştrii este pierderea din
vedere a acestui ultim fapt, evaluarea discriminatorie a suferinţei; a
martiriului, în fond, nesocotirea criteriului moral, unic, în timp, cu urmări
la fel de nefaste. Aşadar, "Nimic din ceea ce este inuman să nu ne rămână
străin"! "Homo sum et humani nihil a me alienum puto". La un
prim excurs, diferenţa dintre sentinţa lui Glucksmann şi versul lui Terentius -
pare a fi doar formală. Aceeaşi asumare a condiţiei umane, aceeaşi solidarizare
cu specia, în şi nu dincolo de bine şi de rău. Formală, dar nu şi deplină.
Înţelegător, doar înţelegător, Terentius constată, ridică din umeri, se
complace în a fi ceea ce e. Glucksmann, dimpotrivă, se situează într-un univers
moral, tensionat, a unsprezecea poruncă fiind o consecinţă, un paradox. I se cere omului să fie, ceea ce de faptei este, adică neom.
Un nonsens, se pare, încărcat de sensuri, pentru că a-ţi asuma propria
condiţie, a fi conştient de faptul că eşti neom (în termeni teologici, zămislit
în şi din păcat), a nu nesocoti răul, a-1 accepta ca realitate ce se cere
depăşită, e semn de omenie. Maniheismul implicit al acestei antropologii e greu
de eludat. Potrivit lui, în acelaşi timp, şi
bună şi rea, natura omului e funciar tragică, nu doar funciar rea. Nu
altfel înţelegea lucrurile Max Scheler,. "Tragicul ineluctabil din lume
-scrie el- constă în legătura necesară dintre bine şi rău, ba chiar dintre bine
şi rău în firea omenească". Omul şi neomul, victima şi călăul se
întrepătrund, se intercondiţionează. Şi s-ar putea ca în acest fapt să rezide
explicaţia, nu şi justificarea, a cel puţin două caracteristici de natură să
intrige, ale "reeducării": convertirea victimelor în călăi, pe de o
parte, tăcerea victimelor, pe de alta. Radicalizarea naturii tragice, în primul
caz, înţelegerea compătimitoare, în cel de-al doilea. Fără să absolutizăm însă.
Ce anume simţeau călăii în timp ce-şi executau victimele, nu ştiu. Ce au
simţit majoritatea victimelor faţă de proprii călăi, în timpul schingiuirilor
şi, mai ales, după, pot presupune. Au intuit în ei victimele şi ijau
iertat, pe unii cel puţin: Puterea de a-i şi absolvi de vină, nu au avut-o, după cum nu au avat nici
dreptul. Iertarea, ca urmare a compasiunii, e un fapt nedeliberat, strict
personal. Iert, în numele meu, pe cel vinovat faţă de mine, pentru că nu pot
face altfel, pentru că, pur şi simplu, nu sunt capabil de ură. În numele
altora, în numele morţilor, în numele legii, moral, nu o pot face şi, cu atât
mai mult, nu o pot face juridic. Solidaritatea cu omenescul ca existenţă
tragică, nu numai că nu exclude responsabilitatea, o presupune, condiţia sine
qua hon a exorcizării inumanului fiind asumarea lui. De aici caracterul general
uman al celei de a unsprezecea porunci. Dar şi îngrijorarea sumbră, văzând cât
de puţini sunt călăii, unii încă în viaţă, dispuşi sau capabili să se căiască
public. Din grupul Ţurcanu, unul singur, Mărtinuş, s-a sinucis în timpul
anchetei. Motivaţia reală a gestului nu mai poate fi cunoscută. Un tragic
proces de conştiinţă în schimb, de umanizare aş zice, se poate presupune. În
descendenţa răului fundamental uman, optimismul e şi el o poruncă. O poruncă
dificil de îndeplinit. E suficient de pus faţă în faţă situaţii şi întâmplări
aparţinând unor perioade istorice diferite, nu prea îndepărtate în timp,
pentru a realiza dificultatea.
La 10.11.1954, Tribunalul
Militar pentru Unităţile M.A.I. pronunţă sentinţa în aşa zisul proces Ţurcanu
sau al Reeducării. 22 de tineri sunt condamnaţi la moarte. Parcurgând
documentele care au stat la baza sentinţei în cauză, irepresibila întrebare
"Cum a fost cu putinţă? sau "Cum este posibil?" revine
multiplicându-se.
Din P.V.I. rezultă clar că Rek
Ştefan, Staier, Fucs, Zaharia Ghe., Leonida Titus, Gherman Coriolan, Bogdănescu
ş.a.m.d., au fost şefi de comitete de cameră, că au terorizat în grup, că au
schingiuit şi ucis, unii cu propria lor mână (cazul lui Ionică Pintilie, ucis
de Zaharia Ni-colae, în camera 3 subsol, de Anul Nou 1951). Nu a fost
incriminat nici unul. Schingiuirile, în cazul legionarilor, erau socotite
activitate legionară. În cazul celor amintiţi, în ce fel de activitate se
constituiau? Prin urmare, cum a fost cu putinţă?
Cum e cu putinţa să pui pe
acelaşi plan de vinovăţie, oameni care au acceptat de bună voie rolul de
torţionari, cu cei care au fost obligaţi, prin teroare inimaginabilă, să o
facă? Pe Popa Tanu, spre exemplu, alături de Pop Cornel?
Cum a fost cu putinţă să
condamni la moarte un om - e vorba de Cobăjeş Nicolae- care nu a trecut nici
prin Piteşti, nici prin Gherla, pentru simplul fapt că, în timpul unei discuţii
avute cu Bogdanovici, la Suceava, s-a declarat de acord cu un anume gen de
reeducare, ca şi cu întocmirea unui "Memoriu" adresat stăpânirii?
Cum e cu putinţă să iei de bune
declaraţii luate sub presiune, confuze şi contradictorii?
Cum e cu
putinţă ca ceea ce tu însuţi organizezi, să pui în
sarcina altora şi să numeşti schingiuirile legionarilor, activitate legionară
desfăşurată din ordin legionar?
Aceeaşi discriminare
scandaloasă, în cadrul celui de al doilea proces, să-i zicem Sepeanu. Implicaţi
sunt doar câţiva ţapi ispăşitori, dar şi aceştia sunt condamnaţi, nu pentru
ceea ce au făcut, ci pentru o presupusă favorizare. De procesul Pătraşcu-Vică
Negulescu nu mai vorbesc. E limpede, procesele au fost simple formalităţi
lugubre, desfăşurări de scenarii autoacuzatoare. Şi încă un amănunt. Preşedinte
al completului, în procesul Ţurcanu, a fost general maior de justiţie Petrescu
Alexandru, provenit din magistratura antonesciană, când a îndeplinit funcţia de
Director General al Penitenciarelor. E călăul care a introdus, în penitenciare,
pentru legionari, doar pentru legionari, pedeapsa corporală (25 de lovituri),
acelaşi care a prezidat şi "lucrările" procesului intentat lui Iuliu
Maniu. Justiţie? Conştiinţă? Demnitate umană? Să nu mai vorbim.
În perioada 23-25 mai, 1938, în
faţa Tribunalului Militar al Corpului II de Armată, s-a judecat procesul Comeliu Zelea Codreanu. Preşedinte de
complet, Col. Mg. Dumitru Constantin. Recent (1994) Kurt W. Jreptow şi Gheorghe
Buzatu, publică, la Iaşi sub titlul "Cor-neliu Zelea Codreanu în faţa
istoriei", documentele acestui proces, nu cele cuprinse în cele 20 de
"Dosare", rezultat al anchetelor, ci cele ale procesului propriu zis,
declaraţiile inculpatului, în faţa instanţa, intervenţiile avocaţilor apărării,
depoziţiile martorilor, rechizitoriul, sentinţa. Comparativ, documentele
acestui proces probează o incomparabil mai mare grijă pentru salvarea
aparenţelor procedurale. Numai că, sentinţa, nesocotind evidenţa şi
documentele, în total dispreţ faţă de adevăr şi dreptate, condamnă inculpatul
la 10 ani m.s., pentru crima de înaltă trădare. Cum a fost cu putinţă ca omul
care întruchipa onoarea, patriotismul, spiritul de jertfă a unui întreg
tineret, să fie condamnat pentru înaltă trădare? Cvasitotalitatea elitei
intelectuale, militare, bisericeşti şi chiar politice, l-au socotit nevinovat.
Justiţia, nu. Cum a fost cu putinţă?
În iunie 1941 se judecă procesul
membrilor Guvernului Naţional Legionar şi a şefilor legionari, prezenţi sau în
contumacie. Sfidând cu cinism adevărul, Generalul Ion Antonescu pretinde
Tribunalului condamnarea la moarte a unora, dacă nu cumva a tuturor împricinaţilor,
printre ei şi Alexandru Ghica, Şeful Siguranţei Statului, pentru crima de
inalta trădare. Colonelul Pion, reprezentantul Ministerului Public, stânjenit
de lipsa de probe, declară în plină şedinţă: "în ce priveşte acuzaţia de
înaltă trădare îndreptată împotriva Domnului Ghica, cunoscând înaltul său
patriotism şi patriotismul Mişcării Legionare, îmi este imposibil să o
susţin". Şi totuşi, Alexandru Ghica a fost condamnat la 25 ani m.s.,
pentru crima de înaltă trădare şi a murit în Zar-că, la Aiud, ca oponent la
reeducarea colonelului Crăciun.
Trei procese politice aşadar,
desfăşurate în trei momente de răscruce ale istoriei noastre, marcate de una şi
aceeaşi incontestabilă infamie, de una şi aceeaşi sete de putere, de una şi
aceeaşi ură setoasă de sânge, posibile, vai, datorită uneia şi aceleiaşi
slugărnicii. Dincolo de retorica întrebărilor, aceleaşi realităţi, în 1938, în
1941, în 1954. Asemănările nu sunt însă simple asemănări. Ele atestă o
continuitate şi o disponibilitate îngrijorătoare, pentru un rău de substanţă,
pentru un râu mai adânc, ce se cere recunoscut ca atare. La ce ar folosi
eludarea? Să nu fiu însă înţeles greşit. Faptul că "Fenomenul
Piteşti" s-a produs în România, faptul că protagoniştii acestui fenomen,
victimele îndeosebi, au fost, în mod precumpănitor, români, faptul că s-a desfăşurat
în descendenţă altor asemenea fenomene sau evenimente ale istoriei noastre
contemporane, atestând o anume disponibilitate pentru rău, dar şi pentru frumos
şi bine, faptul că modelele străine, cele asiatice, explicite, lipsesc,
neexcluzând prin aceasta ingerinţele din afară sau implicarea unor forţe
străine, în ce priveşte elaborarea proiectului şi luarea deciziilor, în
sfârşit, faptul că recunosc eu însumi, cu destulă tristeţe, caracterul românesc
al fenomenului, nu justifică, în nici un fel, considerarea lui drept expresie
a specificului românesc, aşa cum face dl. H. R. Patapievici într-un eseu,
"Încercările experienţei", publicat în revista "22", Nr.
1/5 -11 ianuarie, 1994. Nu! Orori asemănătoare, chiar dacă nu şi identice,
s-au mai petrecut, mă gândesc la Inchiziţie, la teroarea instituită de Calvin
în Republica sa teocratică, se petrec încă şi, probabil, se vor mai petrece pe
întinsul acestui pământ. Nici una nu o va echivala însă pe aceea care ne-a
marcat pe noi înşine. E modul de receptare al victimelor. Călăii, în schimb,
vor avea mereu nostalgia unui plus de rafinament. Suferă şi ei de angoasa
deprecierii artei lor, în plan teoretic. Concret, demersul lor se bucură de
aceeaşi nedesminţită preţuire.
Să revenim însă la dl. H. R.
Patapievici. Textul domniei sale, un veritabil galimatias, adică preţios şi
confuz, postulează -caracterul specific românesc al "Fenomenului
Piteşti". "Atât în spaţiul mioritic,cât şi în fenomenul Piteşti, ceea
ce se manifestă este setea de acelaşi. Abia când privim spaţiul mioritic ca
anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional
este cu adevărat pusă". Ce trebuie să se înţeleagă prin acel
"acelaşi", nu ştiu. Nu ştiu, deasemenea, ce trebuie să se înţeleagă
prin sintagma "gravitatea chestiunii specificului naţional". E grav
să constaţi, pur şi simplu, existenţa acestui specific sau e grav să constaţi
că acest dat fundamental e aşa cum este, bun sau rău, şi că vrei să-1 perpetui?
Nu voi încerca acum să
clarific obscurităţile. Mă voi mulţumi doar să reiterez un adevăr peste
care suntem ispitiţi să trecem cu prea mare uşurinţă. "Fenomenul
Piteşti"
e considerat, şi este, o imensă şi cutremurătoare oroare, o dezgustătoare
abjecţie, de unde dorinţa legitimă a repudierii lui, de unde încercarea de
contestare a caracterului lui românesc. "Românii sunt buni,
românii sunt blânzi, sunt ospitalieri, sunt toleranţi" ni se repetă cu
ostentaţie, ca şi cum noi nu am fi în măsură să ne cunoaştem aşa
cum suntem. "În nici un caz românii nu ar fi putut concepe ei reeducarea",
în consecinţă, faţa de victime trebuie să se manifeste o înţelegere
compătimitoare: "întrucât noi nu am trecut prin ee au trecut ei, nu
avem căderea morală să-i judecăm". De acord. Mi se pare totuşi ciudat
faptul că ne declinăm înţelegerea, dar nu remarcăm reversul medaliei
celor întâmplate, adică dimensiunea eroică. Nu spun vorbe mari, dar
faptul că un număr atât de mare de studenţi, iniţial, s-au opus reeducării,
asumându-şi riscurile, e o dovadă de eroism. Cât de simplu ar fi fost,
dacă ar fi acceptat-o cu toţii! Nu ar mai fi fost nevoie de suplicii.
Fenomenul nu s-ar mai fi produs. Amploarea supliciilor, amploarea şi
intensitatea ororii, atestă măsura rezistenţei noastre, eroismul ce trebuia
răpus. Şi dacă, în cele din urmă, a şi fost răpus, nu înseamnă că
el, eroismul, şi implicit, eroii nu au fost. Eroismul învinşilor nu e cu
nimic mai prejos decât al învingătorilor. E doar mai tragic- întoarce
rea din Cruciadă, pe cai betegi, cu scuturi sparte, cu suflete sfâşiate
până în adânc, dincolo de şerpuirea jalnică, îşi are măreţia ei, măreţia
tuturor tragediilor. Or, în mod incontestabil, "reeducarea"a fost o
mare tragedie. În consecinţă, să nu rămânem pururea cantonaţi doar în abjecţie
şi în complexele ce, inevitabil, decurg din ea. Să ne asumăm, cu toată
onestitatea, şi eroismul. "Reeducarea", incalificabilul "Fenomen
Piteşti", nu a fost numai oroare, a fost şi eroism. Aşa că, dacă cineva,
asemeni domnului H.R.Patapievici, din cine ştie ce imbolduri nemărturisite, nu
va avea linişte până ce nu va dovedi că acest fenomen a fost specific
românesc; e liber să o facă, dar şi obligat, moral, să releve, alături de
laşitate - daca cedarea la tortură poare fi numită laşitate - curajul, alături
de abjecţie, măreţia discretă, multă, puţină, câta a fost "FENOMENUL PITEŞTI -scrie Virgil
Ierunca- nu a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost cei care
s-au gospodărit şi exterminat între ei. Piteştiul, în anul 1949, era o
închisoare rezervată tineretului, mai precis studenţilor care nu-şi trecuseră
încă examenul de licenţă. Dintre ei, o bună parte erau legionari, restul
aparţinând tuturor formalilor politice". Precizarea, de o remarcabilă bună
credinţă, s-a vrut o punere la punct,
un răspuns dat versiunii oficiale, ca şi a acelora oficioase, cum ar fi cea
proferată, cu rea credinţă, de Ion Lăcrănjan, în romanul "Caloianul".
Este adevărat, "Fenomenul Piteşti" nu a fost un fenomen tipic
legionar, întrucât nici călăii, nici victimele, nu au fost în exclusivitate
legionari. În expresie matematică, absolută, şi într-o parte şi în cealaltă,
legionarii au fost cei mai numeroşi. În expresie relativă, lucrurile stau
altfel. Nu toţi legionarii au devenit călăi. Studenţii evrei, socialişti şi
comunişti, în schimb, toţi şi fără constrângere. Explicaţia e cât se poate de
simplă, întreaga acţiune era îndreptată împotriva legionarilor. Ei erau cei
vizaţi. Ei erau chintesenţa răului social, duşmanul numărul 1. Disponibilitatea
coalizării cu Ţurcanu, respectiv cu Puterea, împotriva legionarilor, prin
urmare, pare să ţină de firesc. Se continua o stare de lucruri mai veche. Nici
penau călăi, nici pentru victime nu existau dubii în această privinţă. Faptul
că prin "demascări" şi "reeducare" au fost trecuţi şi
nelegionari, la Gherla şi Canal îndeosebi, nu schimbă cu nimic datele
problemei, mai ales că, în vederile Securităţii, a fi legionar nu înseamnă,
neapărat, a aparţine Mişcării Legionare, ci a fi DUŞMANUL regimului comunist,
cel mai decis, cel mai înverşunat
Încă o dată, aşadar, pentru ce
vizaţi, cu precădere, au fost legionarii?
Un prim răspunsa şi fost dat:
"Pentru că Mişcarea Legionară s-a născut şi şi-a justificat existenţa, în
viaţa acestui neam, nu doar ca reacţie anticomunistă, ci şi ca destin. Dintru
început, aceasta i-a fost menirea. Anticomunismul tuturor celorlalţi deţinuţi
politici a fost, mai mult şau mai putin, conjunctura! Spun aceasta fără a
minimaliza aportul nelegionarilor la lupta de rezistenţă anticomunistă, luptă
care a fost, mai putin a oamenilor politici, şi mai mult a românilor de rând.
Anticomunismul Mişcării Legionare a fost funciar, i-a fost însăşi raţiunea de
a fi. Materialisti şi atei, comuniştii nu cred, sau pretind că nu cred, în
destin. Existenţa Mişcării Legionare părea să-i dezică. Şi nu au ezitat să o
considere ca atare, adică, în mod indirect, să-i recunoască dimensiunea
metafizică, calificând-o, din motive ideologice, drept "fanatică".
Aşa se şi explică de ce obsesia Uciderii morale a Mişcării Legionare a fost
constantă. Reeducarea întreprinsă de colonelul Crăciun, la Aiud, aşa se
explică. Plecând de.la doctrină, respectiv sub-pretextul nocivităţii acesteia,
e de presupus, apoi, implicarea unor forţe şi din afara ţării: Uniunea
Sovietică, pe de o parte, Occidentul, cu organizaţiile masonice şi evreieşti,
pe de alta. De bună seamă, dovada materială, indubitabilă, a acestei implicări
eu nu o pot face, motiv pentru care nu acuz explicit, o pot presupune doar, în
temeiul atitudinii manifestate, dealungul timpului, nu doar faţă de
"Fenomenul Piteşti" ca atare, cât faţă de Mişcarea Legionară, ca
realitate istorică. Pentru U.R.S.S., religiozitatea şi naţionalismul Mişcării
Legionare, intransigenţa ei în problema integrităţii şi independenţei
naţionale, nu avea cum să nu irite: era atee, Basarabia era încorporată
Uniunii, ţara întreagă, practic, era ocupată. în Securitate, Pantiuşa şi
Nicolschi -cetăţeni sovietici- erau factotum. Implicarea lor în acţiunea de "reeducare"
e mai mult decât dovedită. Prin ei, N.K. V.D.-ul să nu fi avut nici un cuvânt?
Gândind, în perspectivă, expansiunea înspre Polonia, au conceput şi realizat K
aţinui. Piteştiul poate fi, foarte bine, gândit ca acţiune vizând o extindere
asemănătoare peste o bună parte a pământului românesc. In ce priveşte
Occidentul, lucrurile se cer nuanţate.-în Occident au putut să apară cărţi
referitoare la subiect. Radio Europa Liberă 1-a făcut public. în procesul de
instrumentare-mediatizare a războiului rece, difuzarea, de către Virgil
Ierunca, a largi fragmente din lucrarea amintită mai la început, şi-o fi avut
un rost, benefic, oricum, şi pentru noi, românii. Ulterior, atitudinea
antinaţională şi antilegionară s-a radicalizat, devenind ameninţătoare prin exces
şi imoralitate. În 1975, în condiţii dificile privind documentarea, despre
"Fenomenul Piteşti" s-a putut vorbi. în 1995, când posibilitatea
documentării e cât de cât alta, a dispărut, în mod .surprinzător, interesul, nu
doar faţă de crimele săvârşite împotriva Mişcării Legionare, la Piteşti şi
Gherla, ci şi faţă de crimele împotriva umanităţii în-general, săvârşite în
Est. Explicaţii se vor găsi desigur. Interesul Comunităţii Internaţionale
Evreieşti de a nu fi aduşi în instanţele opiniei publice, criminali proveniţi
din rândul conaţionalilor lor, s-ar putea să fie printre ele. Germania şi-a
anatemizat vinovaţii pentru atari crime
inprescriptibile. Într-o anumită măsură, au făcut-o şi sovieticii, asumându-şi
Katin-ul. Americanii, englezii, evreii, nu, şi nu pentru că nu ar avea şi ei
criminalii lor, ci pentru că nu au dorit-o, nu o doresc şi au posibilitatea, ca
învingători, să se opună.
De bună seamă, întrebarea
comportă şi alte răspunsuri posibile: ponderea legionarilor, în închisori, a
fost, de departe, cea mai mare; Mişcarea Legionară a fost singura organizaţie
anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în
toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată ideologic; în
rândurile ei puteau fi găsite mari personalităţi culturale; viitorul îi era
asigurat de un corp masiv de tineri, elevi şi studenţi,,cu totul şi cu totul
remarcabili; comportarea lor demnă în lagăre şi închisori, nu e nici ea de
neglijat; grupul de peste hotare, cu toate că dizidenta, reală sau pusă Ia
cale, nu a lipsit, era şi el activ. Modul de receptare a pericolului legionar
de către Puterea Comunistă, prin urmare, nu a fost întâmplător, după cum nu a
fost întâmplător nimic din cele câte li s:au întâmplat legionarilor.
Proiectul anihilării, prin reeducare, a fost gândit în perspectivă. Vizat, prin
legionari, a fost, în ultimă instanţă, viitorul neamului acestuia, aflat în
calea tuturor răutăţilor. Numărul jertfelor şi suferinţa au fost de neimaginat,
mari şi cutremurătoare. Au fost pe măsura a ceea ce Mişcarea Legionară însăşi a
fost. E concluzia ce se cere reţinută.
In cursul anului 1995, Premierul
României, Nicolae Văcăroiu, întreprinde o vizită oficială la Paris. Din suită
face parte, în calitate de ziarist şi poetul Grigore Vieru. Revenit în ţară,
acesta publică, într-una din revistele bucureştene, impresii de călătorie,
relatând, printre altele, şi despre o vizită făcută, într-una din dupăamieze,
unui grup de "români inimoşi", în casa domnului George Dănescu
Pişcoci, vizită în cursul căreia s-a degustat, s-a cântat, s-au recitat
poezii, s-au purtat discuţii antimonarhice. Preluând informaţia, anostă în
fond, domnul Mircea Iorgulescu, la Radio Europa Liberă, se deslănţuie, la
început ironic, apoi insidios, acuzator în cele din urmă: "Spune
improvizatul reporter şi recentul academician că au purtat discuţii
antimonarhice. Uită, în schimb, să spună ca romanul inimos Pişcoci e un
legionar notoriu, care are o librărie într-unui din cartierele Parisului,
profilată pe literatură legio-nar-naţionalistă..." (citat din memorie).
Ascultând, am simţit în lungul şirei spinării un fior rece. Ochii apoi mi s-au
închis şi am văzut sau
revăzut scene de care aş fi vrut să nu-mi mai aduc aminte: Să zicem,
camera 4 spital. În prezidiu, Ţurcanu şi ai lui. Stând pe priciuri, bandiţii
aflaţi în diferite stadii de dezumanizare. La mijloc, palid, înspăimântat,
Victima serii, acum el, poetul basarabean, Vieru, de care nu mă leagă nimic,
îşi face autodemascarea, se flagelează, vorbind încet, incoerent, pierdut. Deodată,
de undeva, din gloată, cineva în chip de Mircea Iorgulescu, se agită, sare de
pe prici, se ridică în vârful picioarelor, ridică şi o mâna, şi două degete,
ca la şcoală, se opinteşte şi strigă: "Minte, domnule Ţurcanu, minte! A
rămas bandit! S-a ferit să spună că Dănescu Pişcoci, Dănescu acela era
legionar!" ,Un moment, tăcerea generală sufocă, aduce a lipsă de aer.
Urmează apoi trăznetul: "Aşa e, banditule? Îţi acoperi camarazii? Marş în
poziţie!" ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al torturilor cunoscute.
Am fost martor -mi s-a întâmplat şi mie- la multe asemenea scene. Şi iată, după
cinci decenii aproape, redescopăr DELAŢIUNEA şi DELATORUL ORIGINAR; delatorul
născut, nu făcut, delatorul de serviciu, pe cel ce nu are nici măcar spuza
spaimei, delatorul cu simbrie şi, pe deasupra, şi mincinos, întrucât domnul
George Dănescu Pişcoci nu a fost membru al Mişcării-Legionare. Simpatizant,
poate.
Nu e singura întâmplare de acest
fel, pe care o cunosc sau la care mi-a fost dat să particip. Mai anul trecut,
cu prilejul unui simpozion organizat la Oradea, de redacţia revistei
"Familia", ceva asemănător ca semnificaţie, mi s-a întâmplat chiar
mie. Protagonişti, de data aceasta, o romancieră, redactor şef al unei reviste
cu iz politic şi un romancier. Aceeaşi manieră de punere la zid. Despre
mineriade, nu mai vorbesc deocamdată. Oricum, revoluţia din decembrie 1989 nu a
curmat acea realitate obscură, fără determinări sesizabile, din care s-a născut
şi se naşte mereu. OROAREA.
E adevărat, acuzarea unei
continuităţi a "fenomenului reeducării" pare hazardată.
Hazardată, dacă se au în vedere doar circumstanţele şi modalităţile de
fiinţare. Nu însă dacă ne referim la principalul scop urmărit,
inculcarea sentimentului de vinovăţie: vina de a fi fost legionar, adică
ticălos, pervers, ucigaş, mai ales ucigaş, produs al unei "crime
originare". Ei bine, în pofida unor eventuale declaraţii smulse, se ştie bine cum, nici Ţurcanu,
nici colonelul Crăciun, nu au reuşit o atare performanţă, la nivelul
conştiinţei. Au instrumentat tragedii, sub
povara munţilor de suferinţa şi orori, au strivit conştiinţe, au mutilat
trupuri şi suflete, dar nu au reuşit să convingă pe vreunui dintre cei vizaţi
- şi vizaţi au fost mii- că mobilul luptei lor a fost altul decât cel care a
fost: credinţa în Dumnezeu, iubirea de neam şi de ţară, compasiunea pentru cel
obidit, admiraţia faţă de exemplul de viaţă, de luptă şi jertfă al
înaintaşilor.
Azi nu mai suntem violentaţi
fizic, nu suntem puşi în lanţuri, târâti prin tribunale, aruncaţi îndărătul
zăbrelelor. Subzistă doar ameninţările, atmosfera de dinaintea furtunii,
cultivată cu insistenţă. Subzistă violentarea informaţională, insinuările,
etichetările, minciuna, calomnia, rămase aceleaşi, exercitate, vai, şi din
partea cui nu te aştepţi. Sunt resuscitate spaimele, spaimele şi vina, în
temeiul unei logici aparent corecte. De vreme ce Mişcarea Legionară e expresia
istorică a unui "fenomen originar", a unei "crime
originare", cum clamează, de la înălţimea prestigiului său, domnul Gabriel
Liiceanu, vina nu poate să fie decât eternă. Vinovaţi înainte chiar de a ne fi
născut. Vinovaţi! Vinovaţi! Vinovaţi! Arhivele totalitarismului, revistele
"22", Dilema, România Literară, posturile naţionale de radio şi
televiziune, mijloacele mass-media străine -şi lista pare fără de sfârşit-
denigrează, denigrează, denigrează. Se perpetuează astfel un genocid moral,
asemănător celui de la Piteşti, Gherla şi Aiud, ce se vrea fără sfârşit. Ce nu
au reuşit partidele politice interbelice, ce nu a reuşit Carol al II-lea şi
camarila lui, ce nu au reuşit Mareşalul Ion Antonescu şi, mai apoi, comuniştii,
vreme de şapte decenii, speră să reuşească continuatorii 1or actuali. Se
străduiesc, oricum. Pentru noi nu există alternativă. Suntem vinovaţi şi, în
consecinţă, condamnaţi, în eternitate, pentru credinţa în Dumnezeu, pentru iubirea de neam şi de ţară, pentru cutezanţa sau crima de
a fi încercat, oameni fiind, să devenim mai
mult decât oameni.