SUB SEMNUL ORORII DEPLINE (1)
REEDUCARE - DEMASCĂRI - PROCESE
În perioada anilor 1949-1952, în două închisori din România, Piteşti şi Gherla, s-a desfăşurat o acţiune-experiment, fără egal în analele ororilor penitenciare, de la noi şi de aiurea, cunoscută, azi, sub numele de REEDUCARE. Acţiunea a avut un caracter conspirativ, strict secret. Pentru călăi, conspirativitatea era o condiţie sine qua non a reuşitei, chiar dacă nu singura. Pentru victime, un corolar al fricii. Şi totuşi, într-un timp relativ scurt, conspirativitatea aceasta s-a dovedita fi permeabilă. Nu toate victimele au tăcut. Nu toţi înspăimântaţii şi-au oblojit spaimele. Aşa că, au prins să circule zvonuri, la început prin închisori, apoi în afară, în afara închisorilor şi chiar în afara ţării, privind oroarea.
O primă mărturie referitoare la
"Infernul Piteşti", din câte ştiu, e cartea "PITEŞTI, CENTRU DE
REEDUCARE STUDENŢEASCĂ", scrisă de Dumitru Bacu, în limba română, şi
publicată în străinătate, în anul 1963 (ulterior ea a fost tradusă în limba
engleză şi publicată în Statele Unite). Dumitru Bacu a fost el însuşi deţinut
politic. Nu a trecut însă prin Piteşti. Informaţiile i-au fost oferite, pe la
începutul anului 1954, după sistarea reeducării şi scoaterea deţinuţilor
politici din producţie, la Gherla, de către Tomuţa Octavian şi Brânzei Emilian,
martori la procesul Ţurcanu.
A doua carte, consacrată
cazului, e lucrarea lui Virgil Ierunca: "FENOMENUL PITEŞTI". Prima
ediţie a apărut în colecţia "Limite", Paris, 1981. A doua, la Editura
Humanitas, Bucureşti, 1990. Fragmente largi din lucrare au fost citite la
Radio Europa Liberă, în anii 1975 -1976. Alcătuită pe baza unui dosar adus din
ţară, bănuiesc, de Ovidiu Cotruş, lucrarea are meritul de a fi onestă, ca
şi pe acela de a
încerca o prezentare cât de cât
sintetică, globală. Caracterul
aproximativ al unor detalii nu e de natură să altereze esenţa. Virgil Ierunca a
recepţionat corect "fenomenul" şi l-a redat ca atare. Afirm aceasta
în cunoştinţă decauză, ca unul care a trecut prin "Infern".
Mărturia lui G. Dumitrescu,
altul decât directorul închisorii de trist renume, "DEMASCAREA",
apărută în Occident, în anul 1978, nu îmi este cunoscută. Am citit, în schimb,
"PATIMILE DUPĂ PITEŞTI" de Paul Goma şi "MĂRTURISIRI DIN
MLAŞTINA DISPERĂRITde Dumitru Gh. Bordeianu. Aceasta din urmă, publicată în
Editura Mişcării Legionare, Paris, 1992, mi se pare cea mai completă şi mai
autentică mărturisire privind "Fenomenul": descrierile sunt
detaliate, analizele, pertinente, revolta victimei regăsite, stăpânită cu
greu, dar stăpânită. Nici una din cărtile scrise ulterior, nu o depăşesc.
Ca fenomen aşadar, reeducarea e,
relativ, cunoscută. Deşi încă puţine, există mărturii, unele directe, altele
indirecte, există izvoare la îndemâna cercetătorului. Cele mai multe
fragmentare, prin forţa lucrurilor. Unele, literaturizate. Altele, fruste şi,
implicit, subiective, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că sunt şi lipsite de
obiectivitate. Nu! Atâta doar că nu sunt împietrite, nu sunt conceptualizate,
sunt doar adevărate, sunt vii. Dovadă faptul că toate aceste mărturii, în cele
esenţiale, converg, oferă adică informaţii incontestabile asupra a ceea ce a
fost, prin relatarea evenimentelor, prin nominalizarea personajelor, prin
relevarea ororii şi chiar a unor motivaţii. Ceea ce lipseşte acestor mărturii e
perspectiva globală, sondajul prospectiv şi, mai ales, punctul de vedere al
autorităţii, punctul de vedere al principalului vinovat. Să nu uităm,
"Fenomenul Piteşti" a fost nu doar un fenomen, ci şi un act
vindicativ, resentimentar, un atentat asupra viitorului unui neam, asemenea
Katinului, după cum a fost şi un abominabil experiment vizând determinarea
limitelor rezistenţei umane, fizice şi morale, la tortură. Complexitatea lui
obligă la o abordare pe măsură, abordare de care suntem încă departe. Un pas,
încă un pas, s-a mai făcut, totuşi. Editura "Vremea", Bucureşti,
1995, colectivul de redacţie fiind alcătuit din Silviu Colfescu, Nicolae
Henegariu, Angela Dumitru şi Cristina Cantacuzino, publică un volum de 926
pagini, intitulat "MEMORIALUL ORORII", cuprinzând "DOCUMENTE ALE
PROCESULUI REEDUCĂRII DIN ÎNCHISORILE PITEŞTI ŞI GHERLA". Precizările
Editurii, sub formă de "Cuvânt înainte", extrem de concise, ne
relevă, de la bun început, atât meritele cât şi limitele întreprinderii. Printre merite, cel măi de seamă rămâne,
indiscutabil, publicarea în sine a documentelor, cu tot ce incumbă unui asemenea
demers: obţinerea aprobărilor legale, colaborarea, surprinzător, fructuoasă, cu
membrii S.R.I., munca imensă de selectare, efortul de a fi imparţial. La
capitolul limite, respectiv lipsuri, lipsuri ce nu trebuie puse, neapărat, pe
seama colectivului de redactare, se pot aminti: absenţa unei puneri în temă şi
a unui aparat critic, menite să faciliteze înţelegerea corectă a celor
întâmplate. Documentele nu sunt comentate. Interogatoriile, în faţa
Instanţei de Judecată, lipsesc. La fel, depoziţiile martorilor, pledoariile
apărării, ultimul cuvânt al acuzaţilor, documente importante într-un proces.
Culegerea(...) se doreşte a fi doar un izvor de informaţie nudă, instrument de
luau (grevat şi acela de unilateralitate întrucât...) avertizăm cititorul că
aceste documente sunt emanatia autoritătilor comuniste şi, ca atare, reprezintă
strict punctul de vedere al acestora. Rămâne în sarcina cititorului să
cântărească adevărul care transpare printre rânduri şi să "acorde locul
cuvenit victimelor şi călăilor". Drămuirea nu e uşoară.
Cum să discerni ceva ce nu încape în limitele înţelegerii normale? Cum să
apreciezi o realitate de a cărei existenţă pur şi simplu te îndoieşti, pe
considerentul că nu e cu putinţă? Se poate presupune că documentele omise ar fi
oferit şansa unei înţelegeri mult mai adecvate a fenomenului.
Ceea ce lipseşte e punctul de vedere al uneia dintre părţi, a celei
incriminate. Numai că, pentru cine cunoaşte mecanismele şi modul de lucru ale
justiţiei socialismului real, documentele acelea îşi pierd relevanţa.
Instrumentarea unui proces simulacru, cum au fost copleşitoarea majoritate a
proceselor politice, începe cu ancheta şi sfârşeşte cu pronunţarea sentinţelor.
Completele nu judecă, ele veghează ca grotescul spectacol să se desfăşoare
potrivit caietului regizoral. Când procesul se desfăşoară şi cu uşile închise,
acesta fiind cazul procesului Ţurcanu, supoziţia capătă o confirmare în
plus.
Pentru a facilita depăşirea
impactului negativ previzibil, redacţia a adăugat celor trei capitole propriu
zise ale cărtii, Cap. I, "Primele cercetări",Cap.II,
"Ancheta", Cap.III, "Procesul", încă Unul, Cap.IV, "După 40 de ani", cuprinzând mărturiile a patru
foşti deţinuţi politici şi martori în proces: Voinea Octavian, coinculpat,
condamnat la moarte, căruia i s-a comutat pedeapsa, Tomuţa Octavian, Itul
Nicolae şi Taja Constantin, oferite recent, în condiţii de libertate. I s-a solicitat şi lui Popa Alexandru o asemenea mărturie.
A refuzat orice răspuns. Iniţiativa acestui capitol IV, o consider binevenită: Insuficientă, totuşi, motiv
pentrucare voi încerca, în cele ce urmează, să stărui asupra documentelor
publicate, ca şi asupra reeducării în sine, prevalându-mă de faptul, am mai spus-o, că am trecut şi eu prin
demascările de la Piteşti şi Gherla, şi că am cunoscut, nemijlocit, o bună
parte dintre protagoniştii incriminaţi.
ÎNCEPÂND CU NOAPTEA DE 14 SPRE
15 MAI 1948, pe întreg teritoriul României, s-a declanşat una dintre cele mai
mari operaţiuni poliţieneşti cunoscută vreodată. Au fost arestaţi un număr
de aproximativ l5000 de legionari: elevi, studenţi, ţărani, muncitori,
intelectuali, bărbaţi şi femei. Reuşita a fost de proporţii. "Urmare a
modului ştiinţific în care am procedat" se infatua comandantul Securităţii
din Arad, maiorul Rafila. Explicaţia, relativ simplă. Structurile represive ale
regimurilor carlist şi antoneescian nu erau încă lichidate. Ştiindu-se
ameninţate, au socotit util, pentru
ele, să se pună la dispoziţia noului stăpân, cu tot ce cunoşteau. Şi s-au pus,
aducând informaţiile, profesionalismul, aşa cum era el înţeles în vremea aceea
şi, nu în ultimul rând, excesul de zel. Marea majoritate a anchetatorilor erau
cadre vechi, coordonate ierarhic şi flancate orizontal de comunişti,
preponderent alogeni: maghiari, sârbi, lipoveni, evrei, îndeosebi evrei. În
cadrul unui interviu luat colonelului Crăciun, de doamna Lucia Hossu, pentru
"Memorialul Durerii", acesta mărturiseşte deschis: "Direcţia
Generală a Securităţii Poporului, ca şi toate Direcţiile Regionale ale Securităţii,
începând cu anul 1948, anul înfiinţării lor, cu o singură excepţie, dacă nu mă
înşel, Sibiul, unde director era el, au fost conduse de evrei". Vechi şi
verificate le erau şi metodele: delaţiunea, şantajul, foamea, frigul,
epuizarea fizică, tortura. Preşedinţii completelor de judecată, de asemenea,
erau cadre vechi, dispuse la orice, ca să-şi salveze pielea. În temeiul
aceluiaşi Cod Penal, ieri, au condamnat la ani grei şi chiar la moarte,
militanţi comunişti. Despre legionari, nu mai vorbesc.Azi, condamnă partizani
anticomunişti. Consecvenţi se dovedese a fi doar în ura neţărmurită faţă de
legionari. Cum conciliază conştiinţa lor o asemenea duplicitate, nu ştiu.
Colonelul magistrat Petrescu Alexandru -între timp general maior- în timpul
lui Antonescu, gestionează, în calitate de Director General, penitenciarele de
pe întreg cuprinsul ţării; în anul 1947, prezidează procesul, judecă şi-1
condamnă pe Iuliu Maniu; în 1954, trimite în faţa plutonului de execuţie, 22 de
umbre, coinculpaţi în procesul Ţurcanu. Nu este singurul. Este, totuşi, printre
puţinii "foşti" care a rezistat o perioadă atât de lungă. Cei mai
mulţi, după ce şi-au făcut ignobila datorie, au fost, la rândul lor, judecaţi
şi condamnaţi, sub diferite învinuiri.
Nu e aceasta singura explicaţie
a reuşitei. Un aport substanţial si-au adus consilierii sovietici. E şi lipsa noastră de experienţă apoi. Nu ne-am
cunoscut adversarul. La 23 august, 1944, armatele invadatoare au găsit
închisorile pline de legionari. Eliberarea lor, câtă a fost, a însemnat şi o
luare în evidenţă. Intrarea în legalitate a celor veniţi din Germania, cu
misiuni de luptă, deasemenea. Oricum, surpriza a fost mare şi urmată, în mod
firesc, de derută. Va izbucni sau nu va izbucni o nouă conflagraţie? De cele
hotărâte la Yalta nu ştiam nimic, după cum nu cunoşteam nici faptul, istoric
confirmat, că o generaţie care a purtat povara unui război, nu o va face a doua
oară. Prin urmare, ce se va întâmpla cu noi? Ne vor interna în lagăre? Ne vor
judeca? Ne vor livra, mână de lucru, sovieticilor? Se va vărsa iarăşi sânge?
Absorbiţi de ideea luptei de eliberare sau de himera unui Ierusalim ceresc,
asemeni cruciaţilor, la înfrângere noi nu ne-am gândit şi, cei mai mulţi, nu
înţelegeam sa o facem nici în circumstanţele date. Încă speram. Mai credeam încă
în dumnezeiasca minune sau refuzam, pur şi simplu, confruntarea cu realitatea
dură, lăsându-ne în voia destinului, în grija Dumnezeului nostru, în grija Lui.
Anchetele care au urmat, au fost
bestiale de-a dreptul: înfometarea, epuizarea fizică prin alergări şi nesomn,
ademenirea, şantajul, schingiuirile, în cele din urmă. Nu se urmărea doar recunoaşterea faptelor săvârşite. Se urmarea
răstălmăcirea lor şi, nu în ultimul rând, estorcarea de noi informaţii.
Aceasta, la nivelul întregii ţări. Moldovenii, arestaţi în număr mare, pretind
însă că nicăieri ele, anchetele, nu au fost atât de dure ca la Suceava, unde au
fost concentraţi şi cercetaţi legionari din întreaga Moldovă de mijloc şi de
nord. A fost, dealtfel, şi singurul caz în care procesele ce-au urmat, nu s-au
judecat la sediul teritorial al Tribunalului Militar, respectiv la Iaşi, ci în
incinta închisorii, din raţiuni tehnice, se zice.
Oricum, în această închisoare
supraaglomerată, cu mulţi studenţi şi elevi, dar şi cu veterani ai luptei
legionare, se află începuturile acelui monstruos experiment numit
"reeducare". Iniţiativă se consideră, îndeobşte, ca aparţinând
studentului mai vârstnic, Bogdanovici Alexandru. Originar din Soroca, a activat
în cadrul Frăţiilor de Cruce, a cunoscut închisorile antonesciene, după 23
august s-a relansat în lupta de rezistenţă anticomunistă, ca, în toamna anului
1947, să preia conducerea Grupului Studenţesc Legionar al Universităţii Ieşene.
În această calitate este arestat şi anchetat. Anchetă dură. Dar şi probleme de
conştiinţă. Se simţea răspunzător moral pentru impasul în care se aflau un
număr mare de tineri care, impresionaţi de trecutul lui de luptător,
impresionaţi de inteligenţa lui, de
fermitatea convingerilorlui, l-au urmat. Considera că trebuie să întreprindă
ceva pentru a reda tinerilor acestora libertatea, fie şi cu preţul propriei
compromiteri. Nu a fost singurul care a gândit aşa. Cobălaş Nicolae, Daneş
Remus, Gherase Aurel, părintele Pâslaru Nicolae, Oltea Manoliu, Viorica Pomoc
vedeau asemănător lucrurile. Dovadă faptul că, la jumătatea lunii august, 1948,
cu asentimentul anchetatorilor Ciupagea şi Bălăceanu, redactează un memoriu
către înaltul Prezidiu al Republicii, către Guvern şi către Comitetul Central
al Partidului Muncitoresc Român, prin care solicită "redarea lor vieţii
sociale" în schimbul "abţinerii de la orice activitate
politică". Nu a fost singurul memoriu de acest fel. Ca o confirmare a
bunei credinţe, Bogdanovici Alexandru vine cu o nouă iniţiativă, aceea a
autoreeducării, constând din lecturări de cărţi de doctrină comunistă,
discuţii pe marginea acestor lecturi, şi cântece "progresiste"cum ar
fi "Internaţionala". Această nouă iniţiativă a creat disensiuni.
Se considera că se merge prea departe. Una e să te angajezi că nu vei mai
activa pe tărâm politic şi alta e să te dezici de valorile în numele
cărorate-ai ridicat, în numele cărora ai pătimit. Mai mult, era pusă în discuţie
buna credinţă. Cine să creadă în autenticitatea unor asemenea pretinse
schimbări? "Mă fac frate şi cu Dracul, până trec puntea" e un principiu
inacceptabil şi ineficient, întrucât Dracul cunoaşte şi el proverbul. Legea
onoarei sună altfel: "Mergi numai pe drumul indicat de onoare. Luptă şi nu
fi mişel. Decât să învingi printr-o mişelie, mai bine să cazi luptând pe drumul
onoarei". Bogdanovici ştia acest lucru. Şi dacă persevera totuşi,
înseamnă că avea motive.Unii dintre camarazii care l-au cunoscut mai
îndeaproape, cum ar fi Dumitru Gh. Bordeianu, pretind că, întoamna acelui an,
1948, ar fi avut un vorbitor, strict confidenţial, cu tatăl său, la acea oră
prefect de Botoşani., în cursul căruia ar fi fost implorat pur şi simplu să
accepte reeducarea ca singura soluţe de salvare fizică. Sugestia venea din
partea cui? În nici un caz din partea tatălui ci, prin el, de undeva de mai
sus. Ce trebuia să se înţeleagă apoi prin reeducare? În discuţiile purtate cu
Cobălaş Nicolae, pe această temă, Bogdanovici nu aminteşte nimic de vorbitorul
în cauză, îşi asumă iniţiativa, o circumscrie: "opţiune personală, liber
consimtită", şi o justifică prin referire la un caz asemănător, petrecut
la Aiud, în anii 1945-1946, când profesorul Rogojanu şi ziaristul Gheorghiţă,
în urma unei acţiuni asemănătoare, au obţinut eliberarea câtorva zeci de
legionari. E drept, nu pentru prea multă vreme.
INTRAREA ÎN
SCENĂ A UNUI NOU PERSONAJ, Ţurcanu Eugen, complică substanţial datele
problemei. S-a născut la 8 iulie, 1925, în comuna Păltiniş, Câmpulung Moldova.
A activat în cadrul Grupului F.D.C. Câmpulung Moldovenesc, o scurtă perioadă de
timp. După terminarea studiilor liceale, se căsătoreşte cu una din fiicele
avocarului Ecrhan, ajutor de comandant legionar, personalitate binecunoscută
prin partpa locului, şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţi din
Iaşi, fără să frecventeze. L-a cunoscut pe Bogdanovici în anul 1946. Din
documentele publicate nu rezultă dacă a activat sau nu şi în cadrul Grupului
Studenţesc al Facultăţii de Drept. Cert e doar faptul că s-a înscris în
U.N.S.R. (Uniunea Naţională a Studenţilor din România, organizaţie oficială,
procomunistă), s-a remarcat, a ajuns în comitetul de conducere al Uniunii şi
ca, foarte curând, înscriindu-se în P.M.R, (Partidul Muncitoresc Român), a fost
selectat pentru a fi trimis la o şcoală de diplomaţi, se spune, ca urmare atât
a meritelor, cât, mai ales, a relaţiilor lui amicale cu fraţii Bodnăraş. Cu
privire la promovarea politică a lui Ţurcanu Eugen, în timp, s-au conturat două
ipoteze. Prima e aceea a unei desprinderi totale de Mişcarea Legionară şi a
unei aderări sincere la ideile şi practicile comuniste. Mi se pare cea mai
probabilă. Hipertrofia eului lui, voinţa de putere şi parvenire în acelaşi
timp, învecinate cu patologicul, numai ca membru
al Partidului puteau fi satisfăcute. Cea de a doua ipoteză, potrivit căreia
înscrierea în U.N.S.R. a fost rezultatul unei înţelegeri avute cu Bogdanovici,
o infiltrare deci, în documente nu-şi găseşte confirmarea. Şi e puţin probabil
ca anchetatorii să nu fi încercat să smulgă o asemenea recunoaştere, dacă ar
fi fost la mijloc, cât de cât, un sâmburede adevăr. Mai mult, cunoscută fiind
disponibilitatea acestui orgolios rănit, de a cărui inteligentă, acum, mă
îndoiesc, pentru delaţiune, ar fi avut el însuşi iniţiativa autodenunţării.
Arestarea lui
Ţurcanu s-a produs toamna, când anchetele studenţilor din C.S.L.I. (Centrul
Studenţesc legionar Iaşi) erau pe terminate. În sinea lui, 1-a considerat
vinovat de cădere pe Bpgdanovici. În realitate, cel care i-a pomenit numeleîn
timpul anchetei, a fost colegul lui de an, Caciuc Ştefan. E de presupus că şi-a
apreciat greşelile faţă de "Clasa Muncitoare" ca fiind minore, semn
că nu avea însuşit, îndeajuns de temeinic, modul comunist de a gândi. Le-a
recunoscut fără să ezite şi şi-a oferit serviciile de informator. O recunoaşte
singur. Urmare, până la judecarea procesului, a fost numit planton, sinojnim cu
om al administraţiei, pe faţă. Faţă de acţiunea întreprinsă de Bogdanovici, o
vreme rămâne în expectativă. Condamnarea, neaşteptat de mare, la 7 ani
închisoare corecţională, pentru activitatea legionară desfăşurată, începând cu
anul 1 941 până cel mult în iunie 1946, când s-a desolidarizat în mod explicit,
îl determină, probabil, să se implice, la început în discuţii, apoi în
constituirea O.D.C.C. (Organizata Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), în
foarte scurt timp, preia el conducerea întregii actiuni, fără ca Bogdanovici să
se împotrivească, imprimând acesteia un caracter mai ferm, mai radical. În faţa
realităţii date, 7 ani î.c. nu dezarmează. Dimpotrivă, îşi intensifică zelul,
pentru a convinge şi pentru a obţine, în cele din urmă, graţierea.
Privită retrospectiv, dar şi în
perspectiva a ceea cea urmat, "reeducarea" de la Suceava nu a fost
câtuşi de putin întâmplătoare. Ea face parte integrală din nproiectul mare al
"reeducării", ca etapă premergătare, menită să depisteze
disponibilităţile de colabprare, pe de o parte, să creeze disensiuni în sânul
Corpului Studenţesc ca urmare a spargerii unităţii, pe de alta. Şi trebuie să
recunoaştem că a reuşit.
Pe măsură ce loturile erau
judecate, ele erau şi pregătite pentru transfer la închisorile de executare a
pedepselor: Târguşor, pentru elevi, Piteşti, pentru studenţi, Gherla, pentru
muncitori şi ţărani, Aiud, pentru intelectuali şi Mislea, pentru femei. De ce
această grupare după criterii socio-profesionale şi nu după cuantumul şi natura
pedepsei, cum ar fi fost firesc? Întrebarea s-a pus, iar răspunsurile
predilecte, probabil induse de specialişti în dezinformare, erau de natura să
întreţină speranţe: "Ne consideră recuperabili. Reeducarea, prin urmare, e
de avut în vedere". Deziluziile nu vor întârzia. Ţurcanu, spun sucevenii,
a lipsit din închisoare vreme de o săptămână şi mai bine. Unde a fost dus? În
U.R.S.S. presupun unii. La Ministerul de Interne, spun alţii. Pentru un
supliment de anchetă, va spune el, la întoarcere. În drum spre Piteşti, un
popas de mai multe zile la Jilava. Din nou Ţurcanu dispare. Aceleaşi supoziţii.
Documentele publicate, P.V.I., nu aduc, din păcate, nici o clarificare.
Primăvara anului 1949.
Închisoarea din Piteşti, nouă, construită de Armand Călinescu, pentru
legionari, în partea de vest a oraşului, comparativ cu Suceava, părea
primitoare. Un regim mai lejer, hrană ceva mai consistentă, nu şi suficientă,
statut juridic cert. Inimile îşi regăsesc ritmul, căldura camaraderească şi capacitatea
de a crea, în condiţii vitrege totuşi, o ambianţă tonică, frumoasă. Până într-o
zi. Brusc, hrana se împuţinează, regimul carcerar devine sever, ostilitatea
pândeşte de pretutindeni, provocările şi pedepsele se ţin lanţ. Se edifică,
altfel spus, "condiţiile obiective" necesare declanşări unui proces,
de noi, nebănuit. În pofida tinereţii, puterile fizice ale deţinuţilor se
năruie în mod alarmant. Până în luna octonibrie, noiembrie, cei mai mulţi
dintre noi suntem aduşi în stare de epave. Şi cum închisoarea era şi ticsită,
operaţiunea - ce cod o fi având? - putea să înceapă. Şi a început, în cursul
lunii decembrie 1949, la camera 4 spital.
Noua faţă a
"Reeducării" va purta numele de "Demascare". Nu se vor mai citi
cărţi, nu se vor mai purta discuţii, nu se va mai cânta, cel puţin deocamdată,
se vor estorca informaţii. Caracterul facultativ al acţiunii de la Suceava, va
fi înlocuit, aici, cu violenţa constrângătoare. De data aceasta, pregătit
minuţios, de singurele organe în măsură să o poată face, cele ale Ministerului
de Interne, procesul e reluat metodic, progresiv, potrivit unui plan minuţios
întocmit, vizând obiective precise: stoarcerea tuturor informaţiilor socotite a
fi de un interes oarecare pentru Securitate (nume de oameni, depozite de
armament, cazuri de manifestări duşmănoase, tăinuiri, ajutoare legionare, cărţi
interzise, deţinere de aur, sabotaje, spionaj etc). Altfel spus, sunt reluate,
de la zero, anchetele de dinaintea proceselor, de data aceasta fără grabă, cu
aceleaşi mijloace verificate, cu alţi torţionari, în condiţii întrucâtva
schimbate. Vor acţiona grupuri constituite de torţionari de bună voie sau
reeducaţi, împotriva altor grupe de "bandiţi" refractari, luate prin
surprindere. Până la constituirea grupurilor de torţionari şi rodarea lor,
meseria dc călău trebuind a fi îhvăţată, Administraţia penitenciarului, prin
lt.maj. M. A.I. Dumitrescu Alexandru, director sau comandant, lt. Marina Ion,
referent, şi un număr de gardieni sau miliţieni aflaţi în subordine, acţionează
chiar ea, deschizând seria bestialităţilor ce vor continua, amplificându-se,
până în vara anului 1951, când Ţurcanu şi ultimii studenţi, trecuţi prin
demascări, sunt transferaţi, de la Piteşti la Gherla. Teroarea e neîntreruptă,
torţionarii sunt alături mereu. Simpla prezenţă, simpla asistare la schingiuire
altuia e resimţită ca schingiuirea proprie, la fel de dureroasă. Operează un
fel de simpatie, un fel de solidaritate înfrigurată, Voinţa se topeşte, frica
viscerală ce i se substituie devenind singura realitate. Limitele rezistenţei
umane sunt depăşite şi oamenii cedează, unul câte unul, transformându-se, vai,
mulţi, foarte mulţi, din victime, în călăi, din oameni, cât de cât liberi,
unii, în demonizaţi, alţii, în simple păpuşi, acţionate de la distanţă, în
temeiul unor reflexecondiţionate.
Obţinerea de informaţii
incriminatorii nu era însă singurul scop ai ororii. Trebuia lichidată
rezistenţa morală â adversarului politic,a tineretului intelectual, îndeosebi,
trebuia sfărâmată demnitatealui, trebuia să-i fie desfigurată imaginea, cu
orice preţ, întrucât reprezenta viitorul. Şi cum acest tineret era, în
copleşitoarea lui majoritate, legionar, lichidarea Mişcării Legionare, fizic şi
moral, a fost declarată, pe faţă, obiecti vpriori-tar. Fizic, demersuhiu
comporta probleme deosebite. Fizic, oamenii pot fi uşor suprimaţi. Suprimarea
morală, se pare, e mai dificilă, ea ne putând fi obţinută prin violenţă.
Dezinformarea, respectiv calomnierea, dă rezultate, nu însă şi asupra subiecţilor
vizaţi, nu şi asupra legionarilor. Loviturile trebuiau să survină din interior,
ca anihilare a oricăror urme de respectabilitate, prin denigrare şi
autodenigrare. La capătul demascărilor - în fapt demascările erau considerate
ca având caracter continuu - la Piteşti se considera că nu mai există fiinţe
umane, toţi pătimitorii fiind constrânşi să se recunoască, public, fie şi
formal, drept criminali, perverşi, putrezi. Mizându-se pe faptul că
recunoaşterea, fie şi formală, duce, în cele din urmă, la o schimbare afectivă
a însăşi personalităţii victimei, era avută în vedere, după toate
probabilităţile, şi recompunerea unei alte identităţi, caz tipic de
mancrutizare. Vizat era, în mod deosebit, sacrul. Totul trebuia pângărit.
Nimic sfânt să nu mai existe.
La Gherla, Ţurcanu întâlneşte
acţiunea de reeducare, respectiv, demascare, în plină desfăşurare, sub conducerea unui emul, uşor stânjenitor,
studentul şi colaboratorul dealtfel, PopaAlexandru, zisŢanu. Ucenicul ţinea, cu
orice preţ, să-şi depăşească maestrul. Tensiunea este ţinută totuşi sub
control, iar lucrurile se desfăşoară după regulile deacum cunoscute, cu unele
adaptări impuse de faptul că o bună parte dintre deţinuţi lucrau în fabrică, până în luna decembrie, 1951, când,
un grup de torţionari, în frunte cu Ţurcanu, este ridicat şi dus, nu se ştie
unde, nu se ştie pentru ce. Circumstanţele ridicării erau prielnice acreditării
de zvonuri contradictorii: ba că vor fi eliberaţi şi promovaţi în funcţii de
răspundere, în cadrul Securităţii, pentru serviciile aduse, ba că vor fi
anchetaţi şi judecaţi, pentru crimele săvârşite. Cert rămâne, deocamdată,
faptul că reeducarea prinde să agonizeze, pentru ca în 1952 să i se pună capăt.
Reeducarea Ţurcanu, întrucât, sub o altă forma, cu alte mijloace de constrângere,
mai puţin violente, la fel de pustiitoare, ea va fi reluată, la Aiud, zece ani
mai târziu, sub directa coordonarea colonelului Crăciun, şi va dura până în
vara anului 1964, când deţinuţii politici sunt puşi în libertate.
E bine să se
reţină faptul că încercări de extindere a reeducării s-au făcut şi la
închisoarea Târgşor, printr-un grup de elevi veniţi de la Suceava, în frunte cu
Stoian Ioan. Datorită atitudinii ferme, de respingere, a unui alt grup de
deţinuţi, unii rămaşi de pe vremea lui Antonescu, mă gândesc la Virgil Maxim,
iar dintre cei noi, la Obreja Aurel, ca şi opoziţiei manifestate de
administraţie, acţiunea nu a reuşit. La fel s-au petrecut lucrurile şi la
Târgu-Oeha. Pe Canal, în colonia Peninsula, şansele au fost altele, cele două brigăzi
studenţeşti, 13 şi 14, Conduse de Bogdănescu, student la Facultatea de Medicină
din Cluj, regalist, respectiv Enăchescu, student la Facultatea de Medicină din
Bucureşti, liberal tătărăscian, bucurându-se de întreg concursul
administraţiei, pentru ca reeducarea să continue, aidoma aproape, ca la
Piteşti. Cazul profesorului universitar Dr. Simionescu le va încununa opera. Se
pare însă că acest caz de forţare a sinuciderii, devenit public, va precipita
sfârşitul reeducării Ţurcanu.
Faptul mi se pare cu atât mai probabil, cu cât, în P.V.I. din 20 martie 1954,
(p. 101) Ţurcanu vorbeşte despre acest caz, fără ca el să fi fost efectiv
implicat.
Întreruperea "Fenomenului
Piteşti" - ca să preiau sintagma d-lui Virgil Ierunca-trebuie să aibă o
explicaţie. Care anume, e greu de precizat. Se presupune că, urmare a
dispersiei, conspirativitatea nu i-a mai putut fi asigurată. La Canal, repet,
Doctorul Simionescu, lider al generaţiei '22, personalitate de primă mărime a
medicinei româneşti, este asasinat. Posturi de radio, străine, difuzează
ştirea. Ororile ajung să fie cunoscute de opinia publică, din ţară şi din
străinătate. Din raţiuni politice deci, fenomenul
trebuia oprit, dar şi explicat într-un fel. De unde ideea cinică, obişnuită
dealtfel în lumea politică, fie că e vorba de comunişti sau necomunişti, a unui
proces cu ţapi ispăşitori.
La
capătul a doi ani şi mai bine de anchete, adică în noiembrie
1954, procesul reeducării, procesul Ţurcanu are loc. Vor urma, procesul
Pătraşcu-Vică Negulescu, la o dată ce nu îmi este cunoscută şi procesul
unor cadre din M.A.I., în aprilie 1957, în frunte cu lt.col. Sepeanu Tudor.
În
legătură cu procesul Pătraşcu-Vică Negulescu nu s-a publicat nici un fel de
document. Singura mărturie pe care o cunosc, e aceea din memoriile lui Marcel
Petrişor, "Fortul 13", "Convorbiri din detenţie", o
mărturie cutremurătoare şi relevantă în acelaşi timp. Publicarea documentelor
şi ale acestui proces este mai mult decât necesară, este obligatorie. Cât priveşte
procesul Sepeanu, în volumul de documente amintit, se află publicată doar
sentinţa, ceea ce, evident, e prea puţin.
PRIN
SENTINŢA nr. 32din 10 noiembrie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar pentru
Unităţile M. A.I., instanţa de fond, prezidată de general maior de justiţie
PETRESCU ALEXANDRU, ŢURCANU EUGEN împreună cu încă 21 de coinculpaţi, sunt
condamnaţi la moarte, în temeiul art.l, lit. d, din Decretul 199/950, art.6,
al.2, comb.cu art.l din acelaşi Decret, pentru crima de acte de teroare în grup
şi crima de acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a
R.P.R. Din numărul de 22 condamnaţi la moarte, 18 au fost executaţi, pentru 4
pedeapsa fiind comutată, din capitală, în muncă silnică pe viaţă. Explicaţia?
Folosirea lor ca martori ai acuzării în procesul Pătraşcu-Vică Negulescu. În
cele din urmă, doi din cei patru, după îndeplinirea sarcinii, vor fi
ucişi şi ei, în "cazinca" Jilavei. La o privire sumară, încadrarea juridică a faptelor săvârşite pare
să fie corectă. La Piteşti, la Gherla, în colonia de muncă de la Peninsula,
s-au petrecut lucruri ce pot fi calificate, fără dubiu, acte de teroare (de
terorizare) în grup, soldate, potrivit rechizitoriului şi sentinţei, cu
schingiuirea, în perioada 1949-1952, a peste 780 dedeţinuţi, la Piteşti, alte
sute de deţinuţi la Gherla, peste 70 de deţinuţi la Târgşor, 7-8 deţinuţi în
Oraşul Stalin, 5-6 deţinuţi la Tg.Ocna, şi alte sute de deţinuţi în coloniile
de muncă de la "Canal Dunăre-Marea Neagră". Au fost ucişi peste 30 de
deţinuţi. Peste 100 din cei torturaţi au rămas cu infirmităţi grave. Câţiva au
înebunit. S-au înregistrat şi câteva cazuri de sinucidere. Acestea sunt faptele
şi nimeni nu le contestă. Adevărata problemă e însă alta. Cine anume a iniţiat
"teroarea în grup", prin cine a fost ea exercitată, cu ce mijloace,
în ce circumstanţe şi în ce scop, mai ales? Cine poartă răspunderea?
Răspunsurile oferite de
anchetatori şi reţinute de instanţă pot fi condensate în unul singur. Iniţiativa
a avut-o Mişcarea Legionară, prin Horia Sima, care, în anul 1947, transmite
locţiitorului său Pătraşcu Ni-colae, prin Eugen Teodorescu, ordinul ca întreaga
Mişcare Legionara să se organizeze pe linie informativă, să culeagă informatii
din domeniul politic, economic, social şi militar (Op.rit.p.698). Întradevăr,
în anii 1947-1949, se mai spera încă în izbucnirea unei noi conflagraţii, se
mai aştepta încă venirea americanilor. Premisele, prin urmare, pot fi
acceptate, nu şi generalizate însă. Dar, chiar şi aşa, ce legătură logică
poate să existe între această activitate de informare şi "reeducarea"
iniţiată de Bogdanovici Alexandru la Suceava? Nici una, pentru simplul fapt că
la Suceava, din motive oportuniste sau nu, se citeau cărţi, se discutau teorii,
se scriau memorii, nu se culegeau informaţii. De vreme ce deţinuţii ce acceptaseră
reeducarea se declarau în mod deschis dispuşi la compromisuri cu Puterea, să fi
vrut şi nu ar fi avut cum să o facă. Demascarea, în schimb, la Piteşti şi
Gherla, viza în mod expres obţinerea de informaţii, cu orice preţ, nu pentru
Mişcarea Legionară şi americani însă; ci pentru cei ce guvernau, în mod
ilegitim, ţara. Întrucât subiecţii erau legionari, pentru a oferi informaţii
Mişcării Legionare, nu era necesară recurgerea la forţă, la tortură şi
asasinat. Poveştile cu existenţa unui "Comandament al închisorilor"
care conduce din umbră totul, ca şi aceea a existenţei unui
"Tribunal" care judecă abaterile şi condamnă la moarte, sunt simple
elucubraţii. Răspunsul corect e cât se poate de simplu: iniţiativa, şi nu doar
iniţiativa, ci şi planul întregii operaţiuni - am în vedere, îndeosebi,
demascarea- aparţin regimului comunist şi Securităţii sale. În ce măsură
această iniţiativă şi acest proiect, asemănător atâtor altora, venea şi mai de
sus, nu ştiu. Presupun doar. În schimb, de faptul că responsabilitatea pentru
ororile săvârşite aparţine, în principal, regimului comunist, nu mă îndoiesc.
Argumentele ce pot fi invocate in acest sens sunt şi numeroase şi indubitabile,
Iată câteva, oferite de chiar documentele publicate:
1. Criteriul de selectare a
inculpaţilor. Toti sunt legionari, deşi din
declaraţiile şi procesele verbale de interogatorii rezultă clar că la comiterea
ororilor au participat şi deţinuţi aparţinând altor orientări şi
organizaţii politice: Titus Leonida, naţional ţărănist, Fuchs şi Staer, evrei
sionişti, Rek Ştefan, maghiar, comunist, Gherman Coriolan, socialist,
Bogdanescu Ion, regalist, Enăchescu, liberal tătărăscian, Zaharia Nicolae,
cuzist. Unii dintre aceştia au pe conştiinţă vieţi omeneşti. Alţii au fost
de o bestialitate ce depăşeşte cu mult pe aceea a unor condamnaţi la moarte,
călăi ce nu au fost în prealabil victime. Pentru ce au fost
ocoliţi? Pentru a nu aduce prejudicii tezei oficiale, pentru a nu aduce
prejudicii monstruoasei lucrături.
2. Modul de întocmire a dosarelor. Pe parcursul instrumentării cazului, anchetatorii, diferiţi, în centre de
anchetă diferite - Ploieşti, Râmnicul Sărat - fac eforturi considerabile de a
imprima interogatoriilor aceeaşi orientare preconcepută. Nu ştiu ce presiuni
s-au făcut asupra anchetaţilor. Într-un limbaj confuz, distorsionat, agramat,
incoerent şi impropriu, limbaj ce nu poate fi al interogaţilor, cu câteva
excepţii, ci al inchizitorilor, se încearcă
acreditarea absurdului. De altfel, procedeul nu e nou. Menirea Securităţii nu a
fost niciodată numai aceea de a obţine informaţii corecte, ci şi aceea de a
dezinforma, de a creea diversiuni, de a fabrica dovezi pentru vini imaginare.
Duşmanul de clasă, când nu e, se cere inventat. Cazul în speţa prezintă însăşi
câteva particularităţi. Cu excepţia unuia singur, Ţurcanu, anchetaţii, de voie,
de nevoie, erau "reeducati", fiinţe înmuiate, catarge sfărâmate, uşor
manipulabili. Dificultatea era în altă parte, în lipsa de coerenţă a
proiectului. Anchetatul, ne mai având puteri să se opună, semnează orice. Ceea
ce i se cere să semneze, ceea ce efectiv a semnat, chiar fără să citească, nu
are însă sens, ţine de domeniul iraţionalul ui. Un singur exernplu, din
zeci, poate, din sute de asemenea
exemple:
Proces Verbal de Interogatoriu (dactilogramă)
Interogat: VOIN ION, 10 august, 1953, Râmnicu Sărat
(Op.cit. p.566)
Întrebare: în interesul cui ai comis
dumneata crime în penitenciarul Gherla?
Răspuns: În penitenciarul Gherla am comis crime în interesul
acţiunii legionare ce se desfăşura acolo, deci în interesul legionar.
Întrebare: La ce serveau
legionarilor, crimele?
Răspuns: Crimele serveau legionarilor pentru cunoaşterea
legionarilor aflaţi afară, nearestaţi. (Să-i aresteze, probabil, ei,
legionarii)
Întrebare: După ce l-ai omorât (e vorba fie de Cristea Ion, fie
de Tâmpa Ion, ambii ucişi în camera 102, unde oficia şi Voin Ion) ti-a dat
legionarii de afară?
Răspuns: Legionarii rămaşi afară mi i-a dat înainte de a muri.
Întrebare: Şi atunci de ce l-ai omorât?
Răspuns: L-am omorât deoarece numai în telul acesta îl puteam face să ne spună ceea ce ne interesa
pe noi, legionarii.
Faţă de asemenea eşantioane orice
comentariu mi se pare de peisos.
3. Convergenţa aberaţiilor declarate, semn al
măsluirii ordonate. Două lucruri se vroiau acreditate cu orice preţ: caracterul
legionar, premeditat al acţiunii şi neimplicarea administraţiei
penitenciarelor. În absolut toate documentele demascarea e numită, fără nici
un pic de jenă şi fără nici o justificare factologică, "o nouă formă de
activitate legionară" sau "continuare a activităţii criminale de
dinaintea arestării şi de după arestare". Până la iniţierea demascărilor,
activitatea legionară, în închisori, se confundă cu un anumit stil de viaţă:
rugăciune, instruire în varii domenii, cântece, poezii, întrajutorare, evident,
în limitele posibilului şi a normalităţii. După, această activitate devine,
potrivit anchetatorilor, torturarea neîntreruptă, în grup în scopul obţinerii
de informaţii. Informaţii utile cui? Mişcării Legionare, pretind ei, întrucât
ele, informaţiile obţinute, erau triate: o parte, cele fără relevanţă, erau
predate Administraţiei, cele semnificative erau stocate, ascunse prin poduri,
în vederea scoaterii lor din închisori şi predării lor unor legionari (spioni)
nearestaţi, ascunşi, potrivit unor declaraţii, în chiar incinta ambasadei
S.U.A. Spionajul devine leitmotivul întregii uverturi. În mod normal, pentru a
condamna un om, sunt necesare probe ale vinovăţiei lui, probe materiale, nu
afirmaţii. Există asemenea probe? Trei ani de zile cât au durat demascările,
s-au tot adunat informaţii. Unde sunt?
Cîte au ajuns în mâinile agenţilor externi şi câte au fost găsiteca urmare a
cercetărilor, prin podurile Gherlei? Nici una. În schimb, pot depune mărturie
sute de detinuti arestati ca urmare a acestor demascări. Ridicolul e deplin.
Din păcate e deplină şi tragedia.
4. Reaua credinţă sau concluzionările siluite. "Fapta cea mai gravă care reiese din dezbaterile
procesului -se spune în sentinţă-este aceea că principalii acuzati au prezentat
în faţa deţinuţilor această acţiune criminală huliganică şi tâlhărească, drept
o acţiune a regimului de Democraţie Populară, iar metodele de tortură folosite,
(...) drept metode de anchetă ale organelor de
stat, aceasta în scopul de a discredita şi defăima conducerea partidului şi
statului de DemocraţiePopulară". (Op.cit.. p. 696) Minciuna e sfruntată.
Afirmaţiile nu se susţin prin nimic. Niciodată Ţurcanu şi ai lui nu au prezentat
reeducarea şi demascările ca acţiuni iniţiate de regim. Dimpotrivă. În pofida
faptului că toţi cei ce ne aflam , în situaţia de "bandiţi" cunoşteam
adevărul, Ţurcanu, sfidând evidenţa, şi-a asumat resposabilitatea acţiunii, e
drept, nu de unul singur. Trăiam în comunism. E clar că avea dispoziţii în
acest sens, după cum tot atât
de clar e şi faptul că procesul Ţurcanu, că şi cele care i-au urmat, nu
a fost un proces de elucidare, ci unul de disculpare şi de ştergere a
urmelor, fapt care îl transformă în argument indubitabil al vinovăţiei celor ce
l-au ordonat şi l-au pus la cale.
E adevărat, la început, înainte
ca acţiunile violente să fi demarrat, Ţurcanu încerca să câştige aderenţi uzând
de următorul raţionament: "Suntem tineri şi nu avem de gând să putrezim în
închisori. Pentru a obţine graţierea, e necesar să ne reeducăm".
"Foarte bine! Cine vă opreşte?" e replica refractarilor. "Cine?
Voi! Regimul nu concepe jumătăţi de măsură: Sau toţi sau nici unul. Motiv
pentru care vă vom constrânge".
Ulterior renunţă la acest slogan, pretinzând că tot ceea ce face, face în
interesul nostru, al victimelor, sub imperiul propriei conştiinţe. In camera 1,
subsol, când a declanşat procesul, discursul inaugural suna cu totul altfel:
"Reeducarea e o problemă de conştiinţă. V-o faceţi sau nu. V-o faceţi, e
treaba voastră. Demascarea în schimb, vreţi, nu vreţi, o să vi-o faceţi. Vă vom
obliga noi. Să nu vă faceţi iluzii. Ca urmare a reeducării, respectiv a
demascărilor, nu veţi beneficia de nici o favoare, nu veţi fi graţiaţi, nu vi
se va schimba regimul de detenţie, pentru simplul fapt, şi asta să vă intre
bine în cap, că ceea ce întreprindem noi nu are nimic de-a face cu
administraţia închisorii. Să nu încercaţi a o implica în vreun fel, că veţi
plăti-o scump". Avertismentul
era cu atât mai necesar, dar şi mai absurd, cu cât, pentru unii dintre
noi, era cunoscut faptul că primele violenţe au aparţinut Administraţiei: La 6
decembrie, 1949, după unii martori, câteva zile mai târziu, după alţii,
confruntarea din camera 4 spital a fost determinată de Ţurcanu şi oamenii lui,
din ordinul directorului Dumitrescu, pentru a oferi acestuia , pretextul unei
intervenţii în forţă. Pe parcursul anchetei, Ţurcanu con-firmă faptul. Reacţia
intransigenţilor, mărturiseşte Luca Cornel, prezent la eveniment, a fost
neaşteptată. Ţurcanu cu ai lui ar fi fost reduşi la tăcere dacă, la un semn
convenit, nu ar fi intervenit directorul în persoană, cu miliţienii lui. Nu
ştiu dacă s-au tras şi focuri de armă, cum pretind unii piteşteni. Oricum, intervenţia
a fost cruntă. Directorul Dumitrescu a bătut el însuşi, în mod barbar, în mod
demonstrativ, şi nu doar ca pedeapsă pentru incidentele dincameră, ci şi pentru
a obţine informaţii din exterior, ca la orice anchetă. Snopiţilor,
desfiguraţilor, li s-a cerut chiar atunci să-şi facă demascarea. Primele
declaraţii au fost scrise, nu în faţa lui Ţurcanu, ci la grefă, sub
supravegherea directorului, aşa, ca să nu existe nici un dubiu cu privire la
iniţiatori, executori şi vinovaţi. Retragerea Administraţiei în culisele
afacerii a survenit după un oarecare timp, adică după ce Ţurcanu a reuşit să-şi
alcătuiască şi să-şi rodeze echipa de călăi, potrivit unor instrucţiuni
precise. În acest sens, iată câteva citate din P.V.J. din 19 aprilie, 1954:
"începând din a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, am primit ordin de
la Dumitrescu Alexandru de a bate elementele ce erau puse în demascare, ordin
ce a rămas valabil până la plecarea mea din penit. Piteşti, adică în august
1951". (Op.cit.p.109). În legătură cu lt. Marina, Ţurcanu face apoi
următoarea precizare semnificativă: "...pe baza ordinelor arătate mai sus
(adică de a bate), îmi arată mai în amănunt cum să le pun în practică în
anumite împrejurări", (p. 109). Alte citate: "Dela (ortografia
aparţine anchetatorului) dl. Sepeanu am primit următoarele ordine: să organizez
restul deţinuţilor din penitenciarul Piteşti care nu trecuseră prin demascări
în vederea intrării lor în demascări arătându-mi..." şi urmează
o serie întreagă de precizări tehnice privind modul cumva trebui să procedeze.
Acesta e şi momentul când (iun. 1950) i se cere lui Ţurcanu să rupă treptat
legăturile cu Dumitrescu, pentru a continua acţiunea sub îndrumarea slt Mircea.
"De la dl. Mircea şi Iagăru am primit ordin de a începe demascările la 5
decembrie 1950 (e vorba de demascările de la parter şi subsol, ultimele serii)
şi în cadrul acestor demascări am primit ordinele cerute de diferite
împrejurări) cum să-i organizez în cameră, cum să-i scot la scris, cum să
aplic bătaia)" (Op.cit pag. 110) Asemenea dovezi ale implicării
Administraţiei şi prin ea a Partidului în comiterea ororilor
"reeducării" sunt nenumărate şi provin nu doar din declaraţiile lui
Ţurcanu, ci şi din cele ale altor coinculpaţi: Popa Alexandru,
Livinschiş.a.m.d, aşa că nu mai insist, întrucât nu cred că este om de bună credinţă care, parcurgând
"documentele", aşa incomplete, distorsionate, absurde cum sunt,
să nu,sesizeze adevărul şi vinovaţii
mici şi mari.
5.
Recunoaşterea parţială a unor anume vinovăţii. Aceiaşi anchetatori care impun recunoaşterea caracterului legionar al
fenomenului, contrazicându-se, conced, respectiv acceptă, ca anchetaţii să
implice şi oameni din rândul Administraţiei, dar numai anumiţi oameni, dintr-un
anume eşalon.Ţurcanu îndeosebi,dar nu numai el,precizează:
Proces Verbal din 19 Aprilie 1954, Piteşti:
Întrebare:Vorbeşte d-ta despre activitatea pe care ai desfăşurat-o
în penit. Piteşti, activitate ce contravine legilor în vigoare.
Răspuns: In penitenciarul Piteşti nu am dus nici un fel de
activitate contra legilor.
Întrebare: Dar ce ai făcut d-ta în acel penitenciar?
Răspuns.
In acel penitenciar am
desfăşurat o anumită activitate din ordinul anumitor persoane ce aveau sarcini
de conducere în acea instituţie.
Întrebare: Cîte au fost acele persoane care aveau sarcini de
conducere în acel penitenciar şi care ţi-au dat ordine pentru desfăşurarea
acelei "anumite activităţi"?
Răspuns: Acele persoane au fost: dl. Alex. Dumitrescu, directorul
penitenciarului; dl. Marina, referent;dl. Iosif Nemeş, inspector g-ral din
M.A.I.;dl.col. Sepeanu Octav, inspector g-ral din M.A.I.;dl.lt.Mircea Mihai,
şeful biroului inspecţii din penitenciar, şi dl. slt. Iagăru Marin, care era
ajutorul d-lui lt Mircea. (Op. cjt. p. 108)
Urmează precizări cu privire la
natura ordinelor primite, respectiv cu privire la scopul urmărit: obţinerea de
informaţii, modalităţi de a le obţine, infiltrarea grupurilor de deţinuţi cu
informatori, organizarea de încăierări între grupuri, pretexte de intervenţie a
Administraţiei, bătaia. În P.V.I. din 4 mai, 1954, Ţurcanu, după ce reiterează
numele deja specificate, adăugând încă unul, inspector g-ral Răileanu,
precizează până şi data când a primit ordinul de a recurge la violenţă: 21
noiembrie 1949. Apoi: "în ianuarie 1950-deci după 6 decembrie, data
marelui cutremur din camera 4 spital - am mai primit de la dl. Dumitrescu Alex.
şi Marina Ion ordin că nu-i interesează câţi ochi sar şi peste vreo oră
mi-a repetat acelaşi ordin prin care eu am înţeles că am voie să bat deţinuţii,
dacă e nevoie, că nu-i interesează câţi ochi sar, adică ce se va alege de
ei"(Op.cit. p.124) Nu e singura precizare de acest fel. "Ai fost
păpuşă-îi va spune Sepeanu- vei fi păpuşar", (P.V.I.din 17 mai, 1954, p.
126) Referindu-se la aceeaşi problemă, Popa Alexandru, în declaraţia din
25.08.1953, relatează: "Ţurcanu mi-a spus că înainte de a începe această
acţiune în penitenciarul Piteşti, el a discutat despre aceasta cu dl.col. Th.
Sepeanu, în penit. Piteşti, care i-a spus textual: Nu contează nici mâna
nici picior, nici chiar capul ...informaţii să iasă", (p. 203-204).
Popa Alexandru dealtfel, denunţă şi el cu o surprinzătoare vigoare o seamă de
mărimi din aparatul Securităţii, începând cu directorul Dumitrescu, urcând
spre inspectorii Nemeş, Sepeanu, Marin Constantinescu, şi sfârşind cu Marin
Jianu, ministru, şi un oarecare "Subdirector General" ce vorbea cu
accent rusesc, probabil Nicolschi. In legătură cu implicarea lui Marin Jianu,
merită reţinut faptul că el este cel care returnează, de la Canal, pe data de
26 martie, J 950, două dube de studenţi, circa 200, sosiţi abia de o zi, în
vederea demascării. (P. V.Ldin 13 august, 1953, Voinlon, Op.cit. p.556)
Transferat la Gherla, Popa Alexandru
iniţiază şi în această închisoare, demascări. Nu trece însă la violenţă până
nu obţine dezlegare din partea Administraţiei. "Ştiu -scrie Popa în
"declaraţia" din 13 august 1953-de la Grama Octav, că la început dl.
lt. SUCIGAN nu a fost de acord cu această metodă (e vorba de bătaie) şi că a dat
aprobarea folosirii acestei metode după ce el însuşi a obţinut această aprobare
din partea forurilor sale superioare de la Bucureşti". (Op.cit. p.150) în
luna iunie 1950, însuşi ministrul MARIN JIANU, însoţit fiind de lt col. TEODOR
SEPEANU, aflaţi în inspecţie, se pronunţă, în camera nr. 107, astfel:
"Veţi putea continua şi aici, ceea ce ati început la Piteşti (e vorba de
demascări), însă să aveţi grijă "să păstraţi conspirativitatea acestei acţiuni".
(Op.cit. p. 150) Dacă la cele spuse se mai adaugă faptul că, în cele din urmă,
prin SENTINŢA Nr. 101, din 16 aprilie, 1957, la trei ani după procesul Ţurcanu)
TRIBUNALUL MILITAR AL REGIUNII AII-A MILITARE, condamnă pe SEPEANU TUDOR (în documente apare când Octav, când
Tudor), DUMITRESCU ALEXANDRU, SUCIGAN GHEORGHE, AVĂDANEI CONSTANTIN şi BĂRBOSUL
VIOREL, în temeiul aceluiaşi DECRET 199/1950, la pedepse privative de libertate,
variind între 5 ani t.g. şi 8 ani m.s., dovada vinovătiei REGIMULUI COMUNIST
pentru ororile reeducării, devine peremptorie.
Publicarea DOSARULUI privind procesul Sepeanu, ar fi
fost, de bună seamă, necesară. E de presupus că Ţurcanu, care pe parcursul
anchetei nu s-a dovedit a fi timorat, asemeni celorlalţi coinculpaţi, ci cât de
cât ferm, nu a mărturisit nici el chiar totul. Şi-a asumat, până la un punct,
răspunderea, nu a implicat, în mod absurd, Mişcarea Legionară, dimpotrivă,
respinge acuza de a-1 fi ucis pe Bogdanovici Alexandru, deşi a făcut-o, şi
indică zona dinspre care veneau deciziile; zona, nu centrul. Dincolo de Nemeş
Iosif şi Sepeanu Tudor el nu a trecut, sau nu i s-a permis să treacă. La
Piteşti, printre studenţi, circula zvonul că, în timpul popasului de la Jilava,
Ţurcanu s-ar fi întâlnit cu Nicolschi şi că împreună cu acesta ar fi pus la
punct proiectul acţiunii. În anchetă, acest lucru nu e confirmat. In schimb,
într-un RAPORT privind activitatea globală a lui Sepeanu Teodor, un fel de
FIŞĂ, întocmit de Securitate după arestarea acestuia, publicat în nr.13 al
revistei MEMORIA, se poate citi: "Acţiunea de demascare a deţinuţilor
legionari din penitenciare (e de reţinut această precizare) a fost dusă sub
controlul şi îndrumarea directă a Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a
Penitenciarelor. SEPEANU TUDOR şi predecesorul său (NEMEŞ IOSIF) au primit instrucţiuni
despre modul de lucru în problema penitenciarelor şi deci şi demascările între
legionari de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al M.A.I. PINTILIE
GHEORGHE, căruia îi erau trimise şi informaţiile obţinute prin sus amintita
metodă". O precizare mai clară, în ascendenţa celor declarate de Ţurcanu,
nici că se putea. Importantă ar fi fost apoi şi publicarea documentelor
privind procesul Vică Negulescu, prin intermediul căruia, se spune, a fost
transmis ordinul de organizare a unor acţiuni de reeducare, în închisori, a
declaraţiilor făcute, în instanţă, de Calciu Dumitreasa şi Costache Oprişan,
îndeosebi. Importantă, dar nu decisivă. Atâtea câte sunt, aşa cum sunt,
documentele publicate facilitează, îndeajuns, dacă sunt cercetate cu atenţie
şi bună credinţă, descoperirea adevărului.
Am mai spus-o, capitolul IV al cărţii,
intitulat "După 40 de ani", în afara unei corespondenţe cu Popa
Alexandru, rămasă fără răspuns, cuprinde 4 mărturii depuse în condiţii de
libertate. Voinea Octavian recunoaşte că, sub imperiul fricii, al
anormalităţii, a semnat tot ce i s-a pus în faţă, fără ca el să fi scris ceva
cu mâna lui. Din mărturie nu rezultă dacă, la proces, a retractat sau nu.
Tomuţa Octavian şi Taja Constantin reiterează întâmplări semnificative, în mare
parte cunoscute. Din amintirile lui Itul Nicolae, reţin un fapt deosebit: în
cursul lunii mai, 1955, în trecere prin Jilava, spune că a auzit o voce
"venind de departe", a auzit-o el şi cei ce se aflau cu el în curte,
la plimbare, "Aici e Ţurcanu, sunt condamnat la moarte, spuneţi tuturor
cărora le-am greşit, să mă ierte". Informaţia aceasta se vrea coroborată
cu o alta, a unui preot, menţionat de Octavian Tomuţă, care pretinde că a stat
cu Ţurcanu în aceeaşi celulă, fără să precizeze dacă, înainte sau după
condamnarea lui la moarte. Să se fi petrecut cu el o minune? Dacă nu i-aş fi
citit Procesele Verbale de la interogatorii, m-aş fi îndoit. Era în prea mare
măsură stăpânit de demoni. După, consider faptul posibil. Posibil, dar nu cert.
Dacă el e adevărat, e singura revelaţie a acestor documente, singurul lucru pe
care nu l-aş fi putut anticipa: Ţurcanu onest, Ţurcanu cerându-şi iertare. În
ce mă priveşte, l-am iertat de mult. Şi fără condiţie. Subliniez, nu am
certitudinea căinţei lui. Mai mult, analizând mai atent circumstanţele, am
chiar temei de îndoială. Itul specifica luna mai, 1955, drept dată a
neaşteptatului eveniment. Or, potrivit Procesului Verbal de Execuţie, Ţurcanu,
împreună cu încă 15 coinculpaţi, a fost împuşcat în dimineaţa zilei de 17
decembrie, 1954. E limpede că, sau Itul nu-şi aminteşte data exactă sau vocea
celui ce striga în deşert nu era vocea lui Ţurcanu. Prin închisori a mai
circulat apoi şi zvonul că Ţurcanu a fost condamnat la moarte, fără să fi fost
şi executat. Supoziţia mi se pare fără temei.
Timeo Danaos et dona ferentes. Parafrazând,
"Mă tem de dl. Virgil Măgureanu-nu de persoană, de instituţia Virgil
Măgureanu- chiar şi atunci când pare binevoitoare". "Memorialul
ororii" apare cam în aceeaşi perioadă în care săptămânalul
"Timpul", publică un fel de serial foiletonistic: "Legionarii
despre Legiune", extrase din "Cartea Albă" scrisă la Aiud de
"reeducaţii" colonelului Crăciun. Despre valoarea acestei
"opere", despre autorii şi circumstanţele în care ea a fost scrisă,
despre cantitatea de adevăr şi neadevăr pe care ea o cuprinde nu se poate vorbi
încă, neavând la dispoziţie "întregul". Nu putem însă pierde din
vedere faptul că acest serial se publică prin încălcarea Legii 14/1992,
potrivit căreia "Fondurile de Arhivă ale fostului Departament al
Securităţii Statului, ce privesc Siguranţa Naţională nu pot deveni publice
decât după 40 de ani de la promulgarea Legii, adică prin anul 2032. Din două, una: sau această "Carte" priveşte Siguranţa
Naţională şi atunci publicarea ei, fie şi fragmentară sau, mai ales,
fragmentară, constituie o încălcare a Legii 14/1992, sau ea nu priveşte
Siguranţa Naţională şi atunci nu are ce
căuta în arhiva fostului Departament. Situaţia e asemănătoare şi în cazul
"Memorialului ororii". Dealtfel, "Serviciul Român de Informaţii",
Biroul Scrisori-Audienţe, cu adresa nr. 37999 din 11.11.1992, răspunzând
Editurii Vremea, respinge cererea, referindu-se, printre altele, la art.45,
al.2 al amintitei Legi. La insistenţele Editurii, S.R.I., cu adresa nr. 7043
din 16.02.1993, revine asupra refuzului anterior, şi-şi dă acordul. Cum se explică faptul? În loc de răspuns, ne mulţumim să
constatăm coincidenţa, deloc întâmplătoare. Dată fiind natura documentelor
publicate, ca şi sorgintea lor, e greu să nu presupui că e vorba de o acţiune
concertată, de discreditare dusă împotriva Mişcării Legionare. De unde şi până
unde atâta bunăvoinţă faţa de legionari?
O explicaţie
trebuie să fie totuşi. Poate, chiar mai multe. Gestul ar putea fi socotit o
dovadă a departajării S.R.I.-ului.de astăzi, de Securitatea de ieri. E foarte
probabil apoi, să se fi mizat pe impactul negativ al revelaţiilorasupra
cititorului neavizat, intoxicat în schimb, de departe cel mai numeros, privind
Mişcarea Legionară. Fragmentul din Sentinţa Nr. 32/10 martie 1954, cu valoare
de concluzie a instanţei, publicat pe coperta a patra a cărţii, confirmă, se
pare, aserţiunea, constituindu-se în preţ al bunăvoinţei. E reiterată, în acest
fragment, "activitatea criminală dusă în penitenciare", sunt enumerate
victimele, numărul morţilor e specificat, aşijderea autorii: "toţi
legionari". Se încearcă a fi inculcate cititorului întâmplător, cel puţin
trei idei:
1. În
închisori, în închisorile comuniste precizăm noi, s-au petrecut crime
abominabile.
2. Săvârşirea
acestor crime a fost posibilă datorită.lipsei de vigilenţă, datorită
neglijenţei unbr organe administrative.
3. Acuzaţii,
lăsând să se înţeleagă autorii, sunt toţi legionari.
Prima afirmaţie e cât se poate
de exactă. Cea de a doua e profund neadevărată. Administraţia nu a fost
lipsită de vigilenţă, nu a fost neglijentă, a fost implicată, în sensul că a
iniţiat şi condus demascările, participând efectiv la săvârşirea crimelor. Nici
cea de a treia afirmare nu e adevărată. Inculpaţii au fost "toţi
legionari". Autorii ororilor, nu. Mai mult, inculpaţii, în momentul
săvârşirii atrocităţilor, nu mai erau legionari, erau DEŢINUŢI CU CONVINGERI
COMUNISTE, liber consimtitesau impuse cu ranga, nu are importanţă; MORALA în
numele căreia săvârşeau, ceea ce săvârşeau, era MORALA PROLETARĂ, morala LUPTEI
DE CLASĂ. Au schingiuit şi ucis în numele COMUNISMULUI, în numele CLASEI
MUNCITOARE. Legionarii erau cei schingiuiţi. Ucişi erau legionarii, ca unii
care nu vroiau să se despnndă de trecut, să se renege.
Evident, răspunsurile sunt
departe de a fi exhaustive. Am interogat doar faptele. Dimensiunea ontologică
-instinctele primare, frica ancestrală, rădăcinile comportamentale, educaţia-
nu au fost nici măcar amintite. Cel puţin încă trei întrebări fundamentale îşi
aşteaptă răspunsul:,
1. Cum a fost cu putinţă?
2. Pentru ce vizaţi au fost, cu precădere, legionarii?
3. În ce măsură, într-o altă formă, nu întotdeauna îndeajuns
de disimulată, cu alţi protagonişti,de toate culorile, "Fenomenul Piteşti
continuă?