SUB SEMNUL ORORII DEPLINE (1)

REEDUCARE - DEMASCĂRI - PROCESE

În perioada anilor 1949-1952, în două închisori din România, Piteşti şi Gherla, s-a desfăşurat o acţiune-experiment, fără egal în analele ororilor penitenciare, de la noi şi de aiurea, cunoscută, azi, sub numele de REEDUCARE. Acţiunea a avut un caracter conspirativ, strict secret. Pentru călăi, conspirativitatea era o condiţie sine qua non a reuşitei, chiar dacă nu singura. Pentru victime, un corolar al fricii. Şi totuşi, într-un timp relativ scurt, conspirativitatea aceasta s-a dovedita fi permeabilă. Nu toate victimele au tăcut. Nu toţi înspăimântaţii şi-au oblojit spaimele. Aşa că, au prins să circule zvonuri, la început prin închisori, apoi în afară, în afara închisorilor şi chiar în afara ţării, privind oroarea.

O primă mărturie referitoare la "Infernul Piteşti", din câte ştiu, e cartea "PITEŞTI, CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEAS­CĂ", scrisă de Dumitru Bacu, în limba română, şi publicată în străinătate, în anul 1963 (ulterior ea a fost tradusă în limba engleză şi publicată în Statele Unite). Dumitru Bacu a fost el însuşi deţinut politic. Nu a trecut însă prin Piteşti. Informaţiile i-au fost oferite, pe la începutul anului 1954, după sistarea reeducării şi scoaterea deţi­nuţilor politici din producţie, la Gherla, de către Tomuţa Octavian şi Brânzei Emilian, martori la procesul Ţurcanu.

A doua carte, consacrată cazului, e lucrarea lui Virgil Ierunca: "FENOMENUL PITEŞTI". Prima ediţie a apărut în colecţia "Limite", Paris, 1981. A doua, la Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. Frag­mente largi din lucrare au fost citite la Radio Europa Liberă, în anii 1975 -1976. Alcătuită pe baza unui dosar adus din ţară, bănuiesc, de Ovidiu Cotruş, lucrarea are meritul de a fi onestă, ca şi    pe   acela  de   a   încerca   o  prezentare cât de cât


sintetică, globală. Caracterul aproximativ al unor detalii nu e de natură să altereze esenţa. Virgil Ierunca a recepţionat corect "fenomenul" şi l-a redat ca atare. Afirm aceasta în cunoştinţă decauză, ca unul care a trecut prin "Infern".

Mărturia lui G. Dumitrescu, altul decât directorul închisorii de trist renume, "DEMASCAREA", apărută în Occident, în anul 1978, nu îmi este cunoscută. Am citit, în schimb, "PATIMILE DUPĂ PITEŞTI" de Paul Goma şi "MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRITde Dumitru Gh. Bordeianu. Aceasta din urmă, publicată în Editura Mişcării Legionare, Paris, 1992, mi se pare cea mai completă şi mai autentică mărturisire privind "Fenomenul": descrierile sunt detaliate, analizele, perti­nente, revolta victimei regăsite, stăpânită cu greu, dar stăpânită. Nici una din cărtile scrise ulterior, nu o depăşesc.

Ca fenomen aşadar, reeducarea e, relativ, cunoscută. Deşi încă puţine, există mărturii, unele directe, altele indirecte, există izvoare la în­demâna cercetătorului. Cele mai multe fragmentare, prin forţa lucrurilor. Unele, literaturizate. Altele, fruste şi, implicit, subiective, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că sunt şi lipsite de obiectivitate. Nu! Atâta doar că nu sunt împietrite, nu sunt conceptualizate, sunt doar adevărate, sunt vii. Dovadă faptul că toate aceste mărturii, în cele esenţiale, converg, oferă adică informaţii incontestabile asupra a ceea ce a fost, prin relatarea evenimentelor, prin nominalizarea personajelor, prin relevarea ororii şi chiar a unor motivaţii. Ceea ce lipseşte acestor mărturii e perspectiva globală, sondajul prospectiv şi, mai ales, punctul de vedere al autorităţii, punctul de vedere al principalului vinovat. Să nu uităm, "Fenomenul Pi­teşti" a fost nu doar un fenomen, ci şi un act vindicativ, resentimentar, un atentat asupra viitorului unui neam, asemenea Katinului, după cum a fost şi un abominabil experiment vizând determinarea limitelor rezis­tenţei umane, fizice şi morale, la tortură. Complexitatea lui obligă la o abordare pe măsură, abordare de care suntem încă departe. Un pas, încă un pas, s-a mai făcut, totuşi. Editura "Vremea", Bucureşti, 1995, colectivul de redacţie fiind alcătuit din Silviu Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru şi Cristina Cantacuzino, publică un volum de 926 pagini, intitulat "MEMORIALUL ORORII", cuprinzând "DOCUMENTE ALE PROCESULUI REEDUCĂRII DIN ÎNCHISORILE PITEŞTI ŞI GHERLA". Precizările Editurii, sub formă de "Cuvânt înainte", extrem de concise, ne relevă, de la bun început, atât meritele cât şi limitele întreprinderii.  Printre merite, cel măi de seamă rămâne, indiscutabil, publicarea în sine a documentelor, cu tot ce incumbă unui asemenea demers: obţinerea aprobărilor legale, colaborarea, surprinzător, fructuoasă, cu membrii S.R.I., munca imensă de selectare, efortul de a fi impar­ţial. La capitolul limite, respectiv lipsuri, lipsuri ce nu trebuie puse, nea­părat, pe seama colectivului de redactare, se pot aminti: absenţa unei puneri în temă şi a unui aparat critic, menite să faciliteze înţelegerea corectă a celor întâmplate. Documentele nu sunt comentate. Interogatoriile, în faţa
Instanţei de Judecată, lipsesc. La fel, depoziţiile martorilor, pledoariile apărării, ultimul cuvânt al acuzaţilor, documente importante într-un proces. Culegerea(...) se doreşte a fi doar un izvor de informaţie nudă, instrument de luau (grevat şi acela de unilateralitate întrucât...) aver­tizăm cititorul că aceste documente sunt emanatia autoritătilor comuniste şi, ca atare, reprezintă strict punctul de vedere al acestora. Rămâne în sarcina cititorului să cântărească adevărul care transpare printre rânduri şi să "acorde locul cuvenit victimelor şi călăilor". Drămuirea nu e uşoară.
Cum să discerni ceva ce nu încape în limitele înţelegerii normale? Cum să apreciezi o realitate de a cărei existenţă pur şi simplu te îndoieşti, pe considerentul că nu e cu putinţă? Se poate presupune că documentele omise ar fi oferit şansa unei înţelegeri mult mai adecvate a fenomenului.
Ceea ce lipseşte e punctul de vedere al uneia dintre părţi, a celei incriminate. Numai că, pentru cine cunoaşte mecanismele şi modul de lucru ale justiţiei socialismului real, documentele acelea îşi pierd relevanţa. Instrumentarea unui proces simulacru, cum au fost copleşitoarea majoritate a proceselor politice, începe cu ancheta şi sfârşeşte cu pronunţarea sentinţelor. Completele nu judecă, ele veghează ca grotescul spectacol să se desfăşoare potrivit caietului regizoral. Când procesul se desfăşoară şi cu uşile închise, acesta fiind cazul procesului Ţurcanu, supoziţia capătă o confirmare în plus.    

Pentru a facilita depăşirea impactului negativ previzibil, redac­ţia a adăugat celor trei capitole propriu zise ale cărtii, Cap. I, "Primele cercetări",Cap.II, "Ancheta", Cap.III, "Procesul", încă Unul, Cap.IV, "După 40 de ani", cuprinzând mărturiile a patru foşti deţinuţi politici şi martori în proces: Voinea Octavian, coinculpat, condamnat la moarte, căruia i s-a comutat pedeapsa, Tomuţa Octavian, Itul Nicolae şi Taja Constantin, oferite recent, în condiţii de libertate. I s-a solicitat şi lui Popa Alexandru o asemenea mărturie. A refuzat orice răspuns. Iniţiativa acestui capitol IV, o consider binevenită: Insuficientă, totuşi, motiv pentrucare voi încerca, în cele ce urmează, să stărui asupra documen­telor publicate, ca şi asupra reeducării în sine, prevalându-mă de faptul, am  mai spus-o, că am trecut şi eu prin demascările de la Piteşti şi Gherla, şi că am cunoscut, nemijlocit, o bună parte dintre protagoniştii incriminaţi.

ÎNCEPÂND CU NOAPTEA DE 14 SPRE 15 MAI 1948, pe întreg teritoriul României, s-a declanşat una dintre cele mai mari opera­ţiuni  poliţieneşti  cunoscută vreodată. Au fost arestaţi un număr de aproximativ l5000 de legionari: elevi, studenţi, ţărani, muncitori, intelectuali, bărbaţi şi femei. Reuşita a fost de proporţii. "Urmare a modului ştiinţific în care am procedat" se infatua comandantul Securităţii din Arad, maiorul Rafila. Explicaţia, relativ simplă. Structurile represive ale regimurilor carlist şi antoneescian nu erau încă lichidate. Ştiindu-se ameninţate,  au socotit util, pentru ele, să se pună la dispoziţia noului stăpân, cu tot ce cunoşteau. Şi s-au pus, aducând informaţiile, profesionalismul, aşa cum era el înţeles în vremea aceea şi, nu în ultimul rând, excesul de zel. Marea majoritate a anchetatorilor erau cadre vechi, coordonate ierarhic şi flancate orizontal de comunişti, preponderent alogeni: maghiari, sârbi, lipoveni, evrei, îndeosebi evrei. În cadrul unui interviu luat colonelului Crăciun, de doamna Lucia Hossu, pentru "Memorialul Durerii", acesta mărturiseşte deschis: "Direcţia Generală a Securităţii Poporului, ca şi toate Direcţiile Regionale ale Securităţii, începând cu anul 1948, anul înfiinţării lor, cu o singură excepţie, dacă nu mă înşel, Sibiul, unde director era el, au fost conduse de evrei". Vechi şi verificate le erau şi metodele: delaţi­unea, şantajul, foamea, frigul, epuizarea fizică, tortura. Preşedinţii com­pletelor de judecată, de asemenea, erau cadre vechi, dispuse la orice, ca să-şi salveze pielea. În temeiul aceluiaşi Cod Penal, ieri, au condamnat la ani grei şi chiar la moarte, militanţi comunişti. Despre legionari, nu mai vorbesc.Azi, condamnă partizani anticomunişti. Consecvenţi se dovedese a fi doar în ura neţărmurită faţă de legionari. Cum conciliază conştiinţa lor o asemenea duplicitate, nu ştiu. Colonelul magistrat Petre­scu Alexandru -între timp general maior- în timpul lui Antonescu, gestionează, în calitate de Director General, penitenciarele de pe întreg cuprinsul ţării; în anul 1947, prezidează procesul, judecă şi-1 condamnă pe Iuliu Maniu; în 1954, trimite în faţa plutonului de execuţie, 22 de umbre, coinculpaţi în procesul Ţurcanu. Nu este singurul. Este, totuşi, printre puţinii "foşti" care a rezistat o perioadă atât de lungă. Cei mai mulţi, după ce şi-au făcut ignobila datorie, au fost, la rândul lor, judecaţi şi condamnaţi, sub diferite învinuiri.

Nu e aceasta singura explicaţie a reuşitei. Un aport substanţial si-au adus consilierii sovietici. E şi lipsa noastră de experienţă apoi. Nu ne-am cunoscut adversarul. La 23 august, 1944, armatele invadatoare au găsit închisorile pline de legionari. Eliberarea lor, câtă a fost, a însemnat şi o luare în evidenţă. Intrarea în legalitate a celor veniţi din Germania, cu misiuni de luptă, deasemenea. Oricum, surpriza a fost mare şi urmată, în mod firesc, de derută. Va izbucni sau nu va izbucni o nouă confla­graţie? De cele hotărâte la Yalta nu ştiam nimic, după cum nu cunoş­team nici faptul, istoric confirmat, că o generaţie care a purtat povara unui război, nu o va face a doua oară. Prin urmare, ce se va întâmpla cu noi? Ne vor interna în lagăre? Ne vor judeca? Ne vor livra, mână de lucru, sovieticilor? Se va vărsa iarăşi sânge? Absorbiţi de ideea luptei de eliberare sau de himera unui Ierusalim ceresc, asemeni cruciaţilor, la înfrângere noi nu ne-am gândit şi, cei mai mulţi, nu înţelegeam sa o facem nici în circumstanţele date. Încă speram. Mai credeam încă în dumne­zeiasca minune sau refuzam, pur şi simplu, confruntarea cu realitatea dură, lăsându-ne în voia destinului, în grija Dumnezeului nostru, în grija Lui.

Anchetele care au urmat, au fost bestiale de-a dreptul: înfome­tarea, epuizarea fizică prin alergări şi nesomn, ademenirea, şantajul, schingiuirile, în cele din urmă. Nu se urmărea doar recunoaşterea faptelor săvârşite. Se urmarea răstălmăcirea lor şi, nu în ultimul rând, estorcarea de noi informaţii. Aceasta, la nivelul întregii ţări. Moldovenii, arestaţi în număr mare, pretind însă că nicăieri ele, anchetele, nu au fost atât de dure ca la Suceava, unde au fost concentraţi şi cercetaţi legionari din întreaga Moldovă de mijloc şi de nord. A fost, dealtfel, şi singurul caz în care procesele ce-au urmat, nu s-au judecat la sediul teritorial al Tribunalului Militar, respectiv la Iaşi, ci în incinta închisorii, din raţiuni tehnice, se zice.

Oricum, în această închisoare supraaglomerată, cu mulţi stu­denţi şi elevi, dar şi cu veterani ai luptei legionare, se află începuturile acelui monstruos experiment numit "reeducare". Iniţiativă se consideră, îndeobşte, ca aparţinând studentului mai vârstnic, Bogdanovici Alexandru. Originar din Soroca, a activat în cadrul Frăţiilor de Cruce, a cunoscut închisorile antonesciene, după 23 august s-a relansat în lupta de rezistenţă anticomunistă, ca, în toamna anului 1947, să preia conducerea Grupului Studenţesc Legionar al Universităţii Ieşene. În această calitate este arestat şi anchetat. Anchetă dură. Dar şi probleme de conştiinţă. Se simţea răspunzător moral pentru impasul în care se aflau un număr mare de tineri care, impresionaţi de trecutul lui de luptător, impresionaţi de inteli­genţa lui,  de fermitatea convingerilorlui, l-au urmat. Considera că trebuie să întreprindă ceva pentru a reda tinerilor acestora libertatea, fie şi cu preţul propriei compromiteri. Nu a fost singurul care a gândit aşa. Cobălaş Nicolae, Daneş Remus, Gherase Aurel, părintele Pâslaru Nicolae, Oltea Manoliu, Viorica Pomoc vedeau asemănător lucrurile. Dovadă faptul că, la jumătatea lunii august, 1948, cu asentimentul anchetatorilor Ciupagea şi Bălăceanu, redactează un memoriu către înaltul Prezidiu al Republicii, către Guvern şi către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, prin care solicită "redarea lor vieţii sociale" în schimbul "abţinerii de la orice activitate politică". Nu a fost singurul memoriu de acest fel. Ca o confirmare a bunei credinţe, Bogdanovici Alexandru vine cu o nouă iniţiativă, aceea a autoreeducării, constând din lecturări de cărţi de doc­trină comunistă, discuţii pe marginea acestor lecturi, şi cântece "progresiste"cum ar fi "Internaţionala". Această nouă iniţiativă a creat disensiuni.
Se considera că se merge prea departe. Una e să te angajezi că nu vei mai activa pe tărâm politic şi alta e să te dezici de valorile în numele cărorate-ai ridicat, în numele cărora ai pătimit. Mai mult, era pusă în dis­cuţie buna credinţă. Cine să creadă în autenticitatea unor asemenea pre­tinse schimbări? "Mă fac frate şi cu Dracul, până trec puntea" e un prin­cipiu inacceptabil şi ineficient, întrucât Dracul cunoaşte şi el proverbul. Legea onoarei sună altfel: "Mergi numai pe drumul indicat de onoare. Luptă şi nu fi mişel. Decât să învingi printr-o mişelie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei". Bogdanovici ştia acest lucru. Şi dacă perse­vera totuşi, înseamnă că avea motive.Unii dintre camarazii care l-au cunoscut mai îndeaproape, cum ar fi Dumitru Gh. Bordeianu, pretind că, întoamna acelui an, 1948, ar fi avut un vorbitor, strict confidenţial, cu tatăl său, la acea oră prefect de Botoşani., în cursul căruia ar fi fost implorat pur şi simplu să accepte reeducarea ca singura soluţe de salvare fizică. Suges­tia venea din partea cui? În nici un caz din partea tatălui ci, prin el, de undeva de mai sus. Ce trebuia să se înţeleagă apoi prin reeducare? În discuţiile purtate cu Cobălaş Nicolae, pe această temă, Bogdanovici nu aminteşte nimic de vorbitorul în cauză, îşi asumă iniţiativa, o circumscrie: "opţiune personală, liber consimtită", şi o justifică prin referire la un caz asemănător, petrecut la Aiud, în anii 1945-1946, când profesorul Rogojanu şi ziaristul Gheorghiţă, în urma unei acţiuni asemănătoare, au obţinut eliberarea câtorva zeci de legionari. E drept, nu pentru prea multă vreme.

INTRAREA ÎN SCENĂ A UNUI NOU PERSONAJ, Ţurcanu Eugen, complică substanţial datele problemei. S-a născut la 8 iulie, 1925, în comuna Păltiniş, Câmpulung Moldova. A activat în cadrul Grupului F.D.C. Câmpulung Moldovenesc, o scurtă perioadă de timp. După terminarea studiilor liceale, se căsătoreşte cu una din fiicele avocarului Ecrhan, ajutor de comandant legionar, personalitate binecunoscută prin partpa locului, şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţi din Iaşi, fără să frecventeze. L-a cunoscut pe Bogdanovici în anul 1946. Din documentele publi­cate nu rezultă dacă a activat sau nu şi în cadrul Grupului Studenţesc al Facultăţii de Drept. Cert e doar faptul că s-a înscris în U.N.S.R. (Uni­unea Naţională a Studenţilor din România, organizaţie oficială, procomunistă), s-a remarcat, a ajuns în comitetul de conducere al Uniunii şi ca, foarte curând, înscriindu-se în P.M.R, (Partidul Muncitoresc Român), a fost selectat pentru a fi trimis la o şcoală de diplomaţi, se spune, ca urmare atât a meritelor, cât, mai ales, a relaţiilor lui amicale cu fraţii Bodnăraş. Cu privire la promovarea politică a lui Ţurcanu Eugen, în timp, s-au conturat două ipoteze. Prima e aceea a unei desprinderi totale de Mişcarea Legionară şi a unei aderări sincere la ideile şi practicile comuniste. Mi se pare cea mai probabilă. Hipertrofia eului lui, voinţa de putere şi parvenire în acelaşi timp, învecinate cu patologicul, numai ca membru
al Partidului puteau fi satisfăcute. Cea de a doua ipoteză, potrivit căreia înscrierea în U.N.S.R. a fost rezultatul unei înţelegeri avute cu Bogda­novici, o infiltrare deci, în documente nu-şi găseşte confirmarea. Şi e puţin probabil ca anchetatorii să nu fi încercat să smulgă o asemenea recu­noaştere, dacă ar fi fost la mijloc, cât de cât, un sâmburede adevăr. Mai mult, cunoscută fiind disponibilitatea acestui orgolios rănit, de a cărui inteligentă, acum, mă îndoiesc, pentru delaţiune, ar fi avut el însuşi iniţiativa autodenunţării.

Arestarea lui Ţurcanu s-a produs toamna, când anchetele studenţilor din C.S.L.I. (Centrul Studenţesc legionar Iaşi) erau pe terminate. În sinea lui, 1-a considerat vinovat de cădere pe Bpgdanovici. În realitate, cel care i-a pomenit numeleîn timpul anchetei, a fost colegul lui de an, Caciuc Ştefan. E de presupus că şi-a apreciat greşelile faţă de "Clasa Muncitoare" ca fiind minore, semn că nu avea însuşit, îndeajuns de temeinic, modul comunist de a gândi. Le-a recunoscut fără să ezite şi şi-a oferit serviciile de informator. O recunoaşte singur. Urmare, până la judecarea procesului, a fost numit planton, sinojnim cu om al administraţiei, pe faţă. Faţă de acţiunea întreprinsă de Bogdanovici, o vreme rămâne în expectativă. Condamnarea, neaşteptat de mare, la 7 ani închisoare corecţională, pentru activitatea legionară desfăşurată, începând cu anul 1 941 până cel mult în iunie 1946, când s-a desolidarizat în mod explicit, îl determină, probabil, să se implice, la început în discuţii, apoi în constituirea O.D.C.C. (Organizata Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), în foarte scurt timp, preia el conducerea întregii actiuni, fără ca Bogdanovici să se împotrivească, imprimând acesteia un caracter mai ferm, mai radical. În faţa realităţii date, 7 ani î.c. nu dezarmează. Dimpotrivă, îşi intensifică zelul, pentru a convinge şi pentru a obţine, în cele din urmă, graţierea.

Privită retrospectiv, dar şi în perspectiva a ceea cea urmat, "reeducarea" de la Suceava nu a fost câtuşi de putin întâmplătoare. Ea face parte integrală din nproiectul mare al "reeducării", ca etapă premergătare, menită să depisteze disponibilităţile de colabprare, pe de o parte, să creeze disensiuni în sânul Corpului Studenţesc ca urmare a spargerii unităţii, pe de alta. Şi trebuie să recunoaştem că a reuşit.

Pe măsură ce loturile erau judecate, ele erau şi pregătite pentru transfer la închisorile de executare a pedepselor: Târguşor, pentru elevi, Piteşti, pentru studenţi, Gherla, pentru muncitori şi ţărani, Aiud, pentru intelectuali şi Mislea, pentru femei. De ce această grupare după criterii socio-profesionale şi nu după cuantumul şi natura pedepsei, cum ar fi fost firesc? Întrebarea s-a pus, iar răspunsurile predilecte, probabil induse de specialişti în dezinformare, erau de natura să întreţină speranţe: "Ne consideră recuperabili. Reeducarea, prin urmare, e de avut în vedere". Deziluziile nu vor întârzia. Ţurcanu, spun sucevenii, a lipsit din închisoare vreme de o săptămână şi mai bine. Unde a fost dus? În U.R.S.S. pre­supun unii. La Ministerul de Interne, spun alţii. Pentru un supliment de anchetă, va spune el, la întoarcere. În drum spre Piteşti, un popas de mai multe zile la Jilava. Din nou Ţurcanu dispare. Aceleaşi supoziţii. Docu­mentele publicate, P.V.I., nu aduc, din păcate, nici o clarificare.

Primăvara anului 1949. Închisoarea din Piteşti, nouă, construită de Armand Călinescu, pentru legionari, în partea de vest a oraşului, comparativ cu Suceava, părea primitoare. Un regim mai lejer, hrană ce­va mai consistentă, nu şi suficientă, statut juridic cert. Inimile îşi regăsesc ritmul, căldura camaraderească şi capacitatea de a crea, în condiţii vitrege totuşi, o ambianţă tonică, frumoasă. Până într-o zi. Brusc, hrana se împu­ţinează, regimul carcerar devine sever, ostilitatea pândeşte de pretutin­deni, provocările şi pedepsele se ţin lanţ. Se edifică, altfel spus, "condiţiile obiective" necesare declanşări unui proces, de noi, nebănuit. În pofida tinereţii, puterile fizice ale deţinuţilor se năruie în mod alarmant. Până în luna octonibrie, noiembrie, cei mai mulţi dintre noi suntem aduşi în stare de epave. Şi cum închisoarea era şi ticsită, operaţiunea - ce cod o fi având? - putea să înceapă. Şi a început, în cursul lunii decembrie 1949, la camera 4 spital.

Noua faţă a "Reeducării" va purta numele de "Demascare". Nu se vor mai citi cărţi, nu se vor mai purta discuţii, nu se va mai cânta, cel puţin deocamdată, se vor estorca informaţii. Caracterul facultativ al acţiunii de la Suceava, va fi înlocuit, aici, cu violenţa constrângătoare. De data aceasta, pregătit minuţios, de singurele organe în măsură să o poată face, cele ale Ministerului de Interne, procesul e reluat metodic, progresiv, potrivit unui plan minuţios întocmit, vizând obiective precise: stoarcerea tuturor informaţiilor socotite a fi de un interes oarecare pentru Securitate (nume de oameni, depozite de armament, cazuri de manifestări duşmănoase, tăinuiri, ajutoare legionare, cărţi interzise, deţinere de aur, sabotaje, spionaj etc). Altfel spus, sunt reluate, de la zero, anchetele de dinaintea proceselor, de data aceasta fără grabă, cu aceleaşi mijloace verificate, cu alţi torţionari, în condiţii întrucâtva schimbate. Vor acţiona grupuri constituite de torţionari de bună voie sau reeducaţi, împotriva altor grupe de "bandiţi" refractari, luate prin surprindere. Până la constituirea grupurilor de torţionari şi rodarea lor, meseria dc călău trebuind a fi îhvăţată, Administraţia penitenciarului, prin lt.maj. M. A.I. Dumitrescu Alexandru, director sau comandant, lt. Marina Ion, referent, şi un număr de gardieni sau miliţieni aflaţi în subordine, acţionează chiar ea, deschizând seria bestialităţilor ce vor continua, amplificându-se, până în vara anului 1951, când Ţurcanu şi ultimii studenţi, trecuţi prin demascări, sunt transferaţi, de la Piteşti la Gherla. Teroarea e neîntreruptă, torţionarii sunt alături mereu. Simpla prezenţă, simpla asistare la schingiuire altuia e resimţită ca schingiuirea proprie, la fel de dureroasă. Operează un fel de simpatie, un fel de solidaritate înfrigurată, Voinţa se topeşte, frica viscerală ce i se substituie devenind singura realitate. Limitele rezistenţei umane sunt de­păşite şi oamenii cedează, unul câte unul, transformându-se, vai, mulţi, foarte mulţi, din victime, în călăi, din oameni, cât de cât liberi, unii, în demonizaţi, alţii, în simple păpuşi, acţionate de la distanţă, în temeiul unor reflexecondiţionate.

Obţinerea de informaţii incriminatorii nu era însă singurul scop ai ororii. Trebuia lichidată rezistenţa morală â adversarului politic,a tinere­tului intelectual, îndeosebi, trebuia sfărâmată demnitatealui, trebuia să-i fie desfigurată imaginea, cu orice preţ, întrucât reprezenta viitorul. Şi cum acest tineret era, în copleşitoarea lui majoritate, legionar, lichidarea Mişcării Legionare, fizic şi moral, a fost declarată, pe faţă, obiecti vpriori-tar. Fizic, demersuhiu comporta probleme deosebite. Fizic, oamenii pot fi uşor suprimaţi. Suprimarea morală, se pare, e mai dificilă, ea ne putând fi obţinută prin violenţă. Dezinformarea, respectiv calomnierea, dă rezultate, nu însă şi asupra subiecţilor vizaţi, nu şi asupra legionarilor. Loviturile trebuiau să survină din interior, ca anihilare a oricăror urme de respec­tabilitate, prin denigrare şi autodenigrare. La capătul demascărilor - în fapt demascările erau considerate ca având caracter continuu - la Piteşti se considera că nu mai există fiinţe umane, toţi pătimitorii fiind constrânşi să se recunoască, public, fie şi formal, drept criminali, perverşi, putrezi. Mizându-se pe faptul că recunoaşterea, fie şi formală, duce, în cele din urmă, la o schimbare afectivă a însăşi personalităţii victimei, era avută în vedere, după toate probabilităţile, şi recompunerea unei alte identităţi, caz tipic de mancrutizare. Vizat era, în mod deosebit, sacrul. Totul tre­buia pângărit. Nimic sfânt să nu mai existe.

La Gherla, Ţurcanu întâlneşte acţiunea de reeducare, respectiv, demascare, în plină desfăşurare,  sub conducerea  unui emul,  uşor stânjenitor, studentul şi colaboratorul dealtfel, PopaAlexandru, zisŢanu. Ucenicul ţinea, cu orice preţ, să-şi depăşească maestrul. Tensiunea este ţinută totuşi sub control, iar lucrurile se desfăşoară după regulile deacum cunoscute, cu unele adaptări impuse de faptul că o bună parte dintre  deţinuţi lucrau în fabrică, până în luna decembrie, 1951, când, un grup de torţionari, în frunte cu Ţurcanu, este ridicat şi dus, nu se ştie unde, nu se ştie pentru ce. Circumstanţele ridicării erau prielnice acreditării de zvonuri contradictorii: ba că vor fi eliberaţi şi promovaţi în funcţii de răspundere, în cadrul Securităţii, pentru serviciile aduse, ba că vor fi anchetaţi şi judecaţi, pentru crimele săvârşite. Cert rămâne, deocamdată, faptul că reeducarea prinde să agonizeze, pentru ca în 1952 să i se pună capăt. Reeducarea Ţurcanu, întrucât, sub o altă forma, cu alte mijloace de constrângere, mai puţin violente, la fel de pustiitoare, ea va fi reluată, la Aiud, zece ani mai târziu, sub directa coordonarea colonelului Crăciun, şi va dura până în vara anului 1964, când deţinuţii politici sunt puşi în libertate.

E bine să se reţină faptul că încercări de extindere a reeducării s-au făcut şi la închisoarea Târgşor, printr-un grup de elevi veniţi de la Suceava, în frunte cu Stoian Ioan. Datorită atitudinii ferme, de respin­gere, a unui alt grup de deţinuţi, unii rămaşi de pe vremea lui Antonescu, mă gândesc la Virgil Maxim, iar dintre cei noi, la Obreja Aurel, ca şi opoziţiei manifestate de administraţie, acţiunea nu a reuşit. La fel s-au petrecut lucrurile şi la Târgu-Oeha. Pe Canal, în colonia Peninsula, şansele au fost altele, cele două brigăzi studenţeşti, 13 şi 14, Conduse de Bogdănescu, student la Facultatea de Medicină din Cluj, regalist, respectiv Enăchescu, student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, liberal tătărăscian, bucurându-se de întreg concursul administraţiei, pentru ca reeducarea să continue, aidoma aproape, ca la Piteşti. Cazul profesorului universitar Dr. Simionescu le va încununa opera. Se pare însă că acest caz de forţare a sinuciderii, devenit public, va precipita sfârşitul reeducării Ţurcanu.
Faptul mi se pare cu atât mai probabil, cu cât, în P.V.I. din 20 martie 1954, (p. 101) Ţurcanu vorbeşte despre acest caz, fără ca el să fi fost efectiv implicat.

Întreruperea "Fenomenului Piteşti" - ca să preiau sintagma d-lui Virgil Ierunca-trebuie să aibă o explicaţie. Care anume, e greu de pre­cizat. Se presupune că, urmare a dispersiei, conspirativitatea nu i-a mai putut fi asigurată. La Canal, repet, Doctorul Simionescu, lider al generaţiei '22, personalitate de primă mărime a medicinei româneşti, este asasinat. Posturi de radio, străine, difuzează ştirea. Ororile ajung să fie cunoscute de opinia publică, din ţară şi din străinătate. Din raţiuni politice deci, fenomenul trebuia oprit, dar şi explicat într-un fel. De unde ideea cinică, obişnuită dealtfel în lumea politică, fie că e vorba de comunişti sau necomunişti, a unui proces cu ţapi ispăşitori.    

La capătul a doi ani şi mai bine de anchete, adică în noiembrie
1954, procesul reeducării, procesul Ţurcanu are loc. Vor urma, procesul
Pătraşcu-Vică Negulescu, la o dată ce nu îmi este cunoscută şi procesul
unor cadre din M.A.I., în aprilie 1957, în frunte cu lt.col. Sepeanu Tudor.

În legătură cu procesul Pătraşcu-Vică Negulescu nu s-a publicat nici un fel de document. Singura mărturie pe care o cunosc, e aceea din memoriile lui Marcel Petrişor, "Fortul 13", "Convorbiri din detenţie", o mărturie cutremurătoare şi relevantă în acelaşi timp. Publicarea docu­mentelor şi ale acestui proces este mai mult decât necesară, este obliga­torie. Cât priveşte procesul Sepeanu, în volumul de documente amintit, se află publicată doar sentinţa, ceea ce, evident, e prea puţin.

PRIN SENTINŢA nr. 32din 10 noiembrie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M. A.I., instanţa de fond, prezidată de general maior de justiţie PETRESCU ALEXANDRU, ŢURCANU EUGEN împreună cu încă 21 de coinculpaţi, sunt condamnaţi la moarte, în temeiul art.l, lit. d, din Decretul 199/950, art.6, al.2, comb.cu art.l din acelaşi Decret, pentru crima de acte de teroare în grup şi crima de acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a R.P.R. Din numărul de 22 condamnaţi la moarte, 18 au fost executaţi, pentru 4 pe­deapsa fiind comutată, din capitală, în muncă silnică pe viaţă. Explicaţia? Folosirea lor ca martori ai acuzării în procesul Pătraşcu-Vică Negulescu. În cele din urmă, doi din cei patru, după îndeplinirea sarcinii, vor fi ucişi şi ei, în "cazinca" Jilavei. La o  privire sumară, încadrarea juri­dică a faptelor săvârşite pare să fie corectă. La Piteşti, la Gherla, în co­lonia de muncă de la Peninsula, s-au petrecut lucruri ce pot fi calificate, fără dubiu, acte de teroare (de terorizare) în grup, soldate, potrivit rechizi­toriului şi sentinţei, cu schingiuirea, în perioada 1949-1952, a peste 780 dedeţinuţi, la Piteşti, alte sute de deţinuţi la Gherla, peste 70 de deţinuţi la Târgşor, 7-8 deţinuţi în Oraşul Stalin, 5-6 deţinuţi la Tg.Ocna, şi alte sute de deţinuţi în coloniile de muncă de la "Canal Dunăre-Marea Neagră". Au fost ucişi peste 30 de deţinuţi. Peste 100 din cei torturaţi au rămas cu infirmităţi grave. Câţiva au înebunit. S-au înregistrat şi câteva cazuri de sinucidere. Acestea sunt faptele şi nimeni nu le con­testă. Adevărata problemă e însă alta. Cine anume a iniţiat "teroarea în grup", prin cine a fost ea exercitată, cu ce mijloace, în ce circumstan­ţe şi în ce scop, mai ales? Cine poartă răspunderea?                                                                      

Răspunsurile oferite de anchetatori şi reţinute de instanţă pot fi condensate în unul singur. Iniţiativa a avut-o Mişcarea Legionară, prin Horia Sima, care, în anul 1947, transmite locţiitorului său Pătraşcu Ni-colae, prin Eugen Teodorescu, ordinul ca întreaga Mişcare Legionara să se organizeze pe linie informativă, să culeagă informatii din domeniul politic, economic, social şi militar (Op.rit.p.698). Întradevăr, în anii 1947-1949, se mai spera încă în izbucnirea unei noi conflagraţii, se mai aştepta încă venirea americanilor. Premisele, prin urmare, pot fi acceptate, nu şi gene­ralizate însă. Dar, chiar şi aşa, ce legătură logică poate să existe între această activitate de informare şi "reeducarea" iniţiată de Bogdanovici Alexandru la Suceava? Nici una, pentru simplul fapt că la Suceava, din motive oportuniste sau nu, se citeau cărţi, se discutau teorii, se scriau memorii, nu se culegeau informaţii. De vreme ce deţinuţii ce accepta­seră reeducarea se declarau în mod deschis dispuşi la compromisuri cu Puterea, să fi vrut şi nu ar fi avut cum să o facă. Demascarea, în schimb, la Piteşti şi Gherla, viza în mod expres obţinerea de informaţii, cu orice preţ, nu pentru Mişcarea Legionară şi americani însă; ci pentru cei ce guvernau, în mod ilegitim, ţara. Întrucât subiecţii erau legionari, pentru a oferi informaţii Mişcării Legionare, nu era necesară recurgerea la forţă, la tortură şi asasinat. Poveştile cu existenţa unui "Comandament al închisorilor" care conduce din umbră totul, ca şi aceea a existenţei unui "Tribunal" care judecă abaterile şi condamnă la moarte, sunt simple elu­cubraţii. Răspunsul corect e cât se poate de simplu: iniţiativa, şi nu doar iniţiativa, ci şi planul întregii operaţiuni - am în vedere, îndeosebi, demascarea- aparţin regimului comunist şi Securităţii sale. În ce măsură această iniţiativă şi acest proiect, asemănător atâtor altora, venea şi mai de sus, nu ştiu. Presupun doar. În schimb, de faptul că responsabilitatea pentru ororile săvârşite aparţine, în principal, regimului comunist, nu mă îndoiesc. Argumentele ce pot fi invocate in acest sens sunt şi numeroase şi indubitabile, Iată câteva, oferite de chiar documentele publicate:

1. Criteriul de selectare a inculpaţilor. Toti sunt legionari, deşi din declaraţiile şi procesele verbale de interogatorii rezultă clar că la comiterea ororilor au participat şi deţinuţi aparţinând altor orientări şi
organizaţii politice: Titus Leonida, naţional ţărănist, Fuchs şi Staer, evrei
sionişti, Rek Ştefan, maghiar, comunist, Gherman Coriolan, socialist,
Bogdanescu Ion, regalist, Enăchescu, liberal tătărăscian, Zaharia Nicolae,
cuzist. Unii dintre aceştia au pe conştiinţă vieţi omeneşti. Alţii au fost
de o bestialitate ce depăşeşte cu mult pe aceea a unor condamnaţi la moarte, călăi ce nu au fost în prealabil victime. Pentru ce au fost
ocoliţi? Pentru a nu aduce prejudicii tezei oficiale, pentru a nu aduce
prejudicii monstruoasei lucrături.

2. Modul de întocmire a dosarelor. Pe parcursul instrumentării cazului, anchetatorii, diferiţi, în centre de anchetă diferite - Ploieşti, Râmnicul Sărat - fac eforturi considerabile de a imprima interogatoriilor aceeaşi orientare preconcepută. Nu ştiu ce presiuni s-au făcut asupra anche­taţilor. Într-un limbaj confuz, distorsionat, agramat, incoerent şi impropriu, limbaj ce nu poate fi al interogaţilor, cu câteva excepţii, ci al inchizitorilor, se încearcă acreditarea absurdului. De altfel, procedeul nu e nou. Menirea Securităţii nu a fost niciodată numai aceea de a obţine informaţii corecte, ci şi aceea de a dezinforma, de a creea diversiuni, de a fabrica dovezi pentru vini imaginare. Duşmanul de clasă, când nu e, se cere inventat. Cazul în speţa prezintă însăşi câteva particularităţi. Cu excepţia unuia singur, Ţurcanu, anchetaţii, de voie, de nevoie, erau "reeducati", fiinţe înmuiate, catarge sfărâmate, uşor manipulabili. Dificultatea era în altă parte, în lipsa de coerenţă a proiectului. Anchetatul, ne mai având puteri să se opună, semnează orice. Ceea ce i se cere să semneze, ceea ce efectiv a semnat, chiar fără să citească, nu are însă sens, ţine de dome­niul iraţionalul ui. Un singur exernplu, din zeci,  poate, din sute de asemenea
exemple:                                                   

Proces Verbal  de Interogatoriu (dactilogramă)

 Interogat: VOIN ION, 10 august, 1953, Râmnicu Sărat (Op.cit. p.566)

Întrebare: în interesul cui ai comis dumneata crime în penitenciarul Gherla?            

Răspuns: În penitenciarul Gherla am comis crime în interesul acţiunii legionare ce se desfăşura acolo, deci în interesul legionar.

Întrebare: La ce serveau legionarilor, crimele?      

Răspuns: Crimele serveau legionarilor pentru cunoaşterea legionarilor aflaţi afară, nearestaţi. (Să-i aresteze, probabil, ei, legionarii)

Întrebare: După ce l-ai omorât (e vorba fie de Cristea Ion, fie
de Tâmpa Ion, ambii ucişi în camera 102, unde oficia şi Voin Ion) ti-a dat legionarii de afară?

Răspuns: Legionarii rămaşi afară mi i-a dat înainte de a muri.

Întrebare: Şi atunci de ce l-ai omorât?

Răspuns: L-am omorât deoarece numai în telul acesta îl  puteam face să ne spună ceea ce ne interesa pe noi, legionarii.

Faţă de asemenea eşantioane orice comentariu mi se pare de peisos.

3. Convergenţa aberaţiilor declarate, semn al măsluirii ordonate. Două lucruri se vroiau acreditate cu orice preţ: caracterul legionar, pre­meditat al acţiunii şi neimplicarea administraţiei penitenciarelor. În abso­lut toate documentele demascarea e numită, fără nici un pic de jenă şi fără nici o justificare factologică, "o nouă formă de activitate legionară" sau "continuare a activităţii criminale de dinaintea arestării şi de după arestare". Până la iniţierea demascărilor, activitatea legionară, în închi­sori, se confundă cu un anumit stil de viaţă: rugăciune, instruire în varii domenii, cântece, poezii, întrajutorare, evident, în limitele posibilului şi a normalităţii. După, această activitate devine, potrivit anchetatorilor, torturarea neîntreruptă, în grup în scopul obţinerii de informaţii. Informaţii utile cui? Mişcării Legionare, pretind ei, întrucât ele, informaţiile obţinute, erau triate: o parte, cele fără relevanţă, erau predate Administraţiei, cele semnificative erau stocate, ascunse prin poduri, în vederea scoaterii lor din închisori şi predării lor unor legionari (spioni) nearestaţi, ascunşi, potrivit unor declaraţii, în chiar incinta ambasadei S.U.A. Spionajul devine leitmotivul întregii uverturi. În mod normal, pentru a condamna un om, sunt necesare probe ale vinovăţiei lui, probe materiale, nu afirmaţii. Există asemenea probe? Trei ani de zile cât au durat demascările, s-au tot adunat  informaţii. Unde sunt? Cîte au ajuns în mâinile agenţilor externi şi câte au fost găsiteca urmare a cercetărilor, prin podurile Gherlei? Nici una. În schimb, pot depune mărturie sute de detinuti arestati ca urmare a acestor demascări. Ridicolul e deplin. Din păcate e deplină şi tragedia.

 4. Reaua credinţă sau concluzionările siluite. "Fapta cea mai gravă care reiese din dezbaterile procesului -se spune în sentinţă-este aceea că principalii acuzati au prezentat în faţa deţinuţilor această acţiune criminală huliganică şi tâlhărească, drept o acţiune a regimului de Democraţie Populară, iar metodele de tortură folosite, (...) drept metode de anchetă ale organelor de stat, aceasta în scopul de a discredita şi defăi­ma conducerea partidului şi statului de DemocraţiePopulară". (Op.cit.. p. 696) Minciuna e sfruntată. Afirmaţiile nu se susţin prin nimic. Nicioda­tă Ţurcanu şi ai lui nu au prezentat reeducarea şi demascările ca acţiuni iniţiate de regim. Dimpotrivă. În pofida faptului că toţi cei ce ne aflam , în situaţia de "bandiţi" cunoşteam adevărul, Ţurcanu, sfidând evidenţa, şi-a asumat resposabilitatea acţiunii, e drept, nu de unul singur. Trăiam în comunism. E clar că avea dispoziţii în acest sens, după cum tot atât
de clar e şi faptul că procesul Ţurcanu, că şi cele care i-au urmat, nu
a fost un proces de elucidare, ci unul de disculpare şi de ştergere a
urmelor, fapt care îl transformă în argument indubitabil al vinovăţiei celor ce l-au ordonat şi l-au pus la cale.    

E adevărat, la început, înainte ca acţiunile violente să fi demarrat, Ţurcanu încerca să câştige aderenţi uzând de următorul raţionament: "Suntem tineri şi nu avem de gând să putrezim în închisori. Pentru a obţine graţierea, e necesar să ne reeducăm". "Foarte bine! Cine vă opreşte?" e replica refractarilor. "Cine? Voi! Regimul nu concepe jumătăţi de măsură: Sau toţi sau nici unul. Motiv pentru care vă vom  constrânge". Ulterior renunţă la acest slogan, pretinzând că tot ceea ce face, face în interesul nostru, al victimelor, sub imperiul propriei conştiinţe. In camera 1, subsol, când a declanşat procesul, discursul inaugural suna cu totul altfel: "Reeducarea e o problemă de conştiinţă. V-o faceţi sau nu. V-o faceţi, e treaba voastră. Demascarea în schimb, vreţi, nu vreţi, o să vi-o faceţi. Vă vom obliga noi. Să nu vă faceţi iluzii. Ca urmare a reeducării, respectiv a demascărilor, nu veţi beneficia de nici o favoare, nu veţi fi graţiaţi, nu vi se va schimba regimul de detenţie, pentru simplul fapt, şi asta să vă intre bine în cap, că ceea ce între­prindem noi nu are nimic de-a face cu administraţia închisorii. Să nu încercaţi a o implica în vreun fel, că veţi plăti-o scump". Avertismentul  era cu atât mai necesar, dar şi mai absurd, cu cât, pentru unii dintre noi, era cunoscut faptul că primele violenţe au aparţinut Administraţiei: La 6 decembrie, 1949, după unii martori, câteva zile mai târziu, după alţii, confruntarea din camera 4 spital a fost determinată de Ţurcanu şi oamenii lui, din ordinul directorului Dumitrescu, pentru a oferi acestuia , pretextul unei intervenţii în forţă. Pe parcursul anchetei, Ţurcanu con-firmă faptul. Reacţia intransigenţilor, mărturiseşte Luca Cornel, prezent la eveniment, a fost neaşteptată. Ţurcanu cu ai lui ar fi fost reduşi la tăcere dacă, la un semn convenit, nu ar fi intervenit directorul în persoană, cu miliţienii lui. Nu ştiu dacă s-au tras şi focuri de armă, cum pretind unii piteşteni. Oricum, intervenţia a fost cruntă. Directorul Dumitrescu a bătut el însuşi, în mod barbar, în mod demonstrativ, şi nu doar ca pedeapsă pentru incidentele dincameră, ci şi pentru a obţine informaţii din exterior, ca la orice anchetă. Snopiţilor, desfiguraţilor, li s-a cerut chiar atunci să-şi facă demascarea. Primele declaraţii au fost scrise, nu în faţa lui Ţurcanu, ci la grefă, sub supravegherea directorului, aşa, ca să nu existe nici un dubiu cu privire la iniţiatori, executori şi vinovaţi. Retragerea Adminis­traţiei în culisele afacerii a survenit după un oarecare timp, adică după ce Ţurcanu a reuşit să-şi alcătuiască şi să-şi rodeze echipa de călăi, potri­vit unor instrucţiuni precise. În acest sens, iată câteva citate din P.V.J. din 19 aprilie, 1954: "începând din a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru de a bate elementele ce erau puse în demascare, ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din penit. Piteşti, adică în august 1951". (Op.cit.p.109). În legătură cu lt. Marina, Ţurcanu face apoi următoarea precizare semnificativă: "...pe baza ordinelor arătate mai sus (adică de a bate), îmi arată mai în amă­nunt cum să le pun în practică în anumite împrejurări", (p. 109). Alte citate: "Dela (ortografia aparţine anchetatorului) dl. Sepeanu am primit următoarele ordine: să organizez restul deţinuţilor din penitenciarul Piteşti care nu trecuseră prin demascări în vederea intrării lor în demascări arătându-mi..." şi urmează o serie întreagă de precizări tehnice privind modul cumva trebui să procedeze. Acesta e şi momentul când (iun. 1950) i se cere lui Ţurcanu să rupă treptat legăturile cu Dumitrescu, pentru a continua acţiunea sub îndrumarea slt Mircea. "De la dl. Mircea şi Iagăru am primit ordin de a începe demascările la 5 decembrie 1950 (e vorba de demascările de la parter şi subsol, ultimele serii) şi în cadrul acestor demascări am primit ordinele cerute de diferite împre­jurări) cum să-i organizez în cameră, cum să-i scot la scris, cum să aplic bătaia)" (Op.cit pag. 110) Asemenea dovezi ale implicării Administraţiei şi prin ea a Partidului în comiterea ororilor "reeducării" sunt nenu­mărate şi provin nu doar din declaraţiile lui Ţurcanu, ci şi din cele ale altor coinculpaţi: Popa Alexandru, Livinschiş.a.m.d, aşa că nu mai insist, întrucât nu cred că este om  de bună credinţă care, parcurgând "documentele", aşa incomplete, distorsionate, absurde cum sunt, să  nu,sesizeze adevărul şi vinovaţii mici şi mari.

5. Recunoaşterea parţială a unor anume vinovăţii. Aceiaşi anche­tatori care impun recunoaşterea caracterului legionar al fenomenului, contrazicându-se, conced, respectiv acceptă, ca anchetaţii să implice şi oameni din rândul Administraţiei, dar numai anumiţi oameni, dintr-un anume eşalon.Ţurcanu îndeosebi,dar nu numai el,precizează:

   Proces Verbal din 19 Aprilie 1954, Piteşti:

Întrebare:Vorbeşte d-ta despre activitatea pe care ai desfăşu­rat-o în penit. Piteşti, activitate ce contravine legilor în vigoare.

Răspuns: In penitenciarul Piteşti nu am dus nici un fel de activitate contra legilor.

Întrebare: Dar ce ai făcut d-ta în acel penitenciar?

Răspuns. In acel penitenciar am desfăşurat o anumită activitate din ordinul anumitor persoane ce aveau sarcini de conducere în acea instituţie.

Întrebare: Cîte au fost acele persoane care aveau sarcini de conducere în acel penitenciar şi care ţi-au dat ordine pentru desfăşu­rarea acelei "anumite activităţi"?

Răspuns: Acele persoane au fost: dl. Alex. Dumitrescu, direc­torul penitenciarului; dl. Marina, referent;dl. Iosif Nemeş, inspector g-ral din M.A.I.;dl.col. Sepeanu Octav, inspector g-ral din M.A.I.;dl.lt.Mircea Mihai, şeful biroului inspecţii din penitenciar, şi dl. slt. Iagăru Marin, care era ajutorul d-lui lt Mircea. (Op. cjt. p. 108)

Urmează precizări cu privire la natura ordinelor primite, respectiv cu privire la scopul urmărit: obţinerea de informaţii, modalităţi de a le obţine, infiltrarea grupurilor de deţinuţi cu informatori, organizarea de încăierări între grupuri, pretexte de intervenţie a Administraţiei, bătaia. În P.V.I. din 4 mai, 1954, Ţurcanu, după ce reiterează numele deja specificate, adăugând încă unul, inspector g-ral Răileanu, precizează până şi data când a primit ordinul de a recurge la violenţă: 21 noiem­brie 1949. Apoi: "în ianuarie 1950-deci după 6 decembrie, data marelui cutremur din camera 4 spital - am mai primit de la dl. Dumitrescu Alex. şi Marina Ion ordin că nu-i interesează câţi ochi sar şi peste vreo oră mi-a repetat acelaşi ordin prin care eu am înţeles că am voie să bat de­ţinuţii, dacă e nevoie, că nu-i interesează câţi ochi sar, adică ce se va alege de ei"(Op.cit. p.124) Nu e singura precizare de acest fel. "Ai fost păpuşă-îi va spune Sepeanu- vei fi păpuşar", (P.V.I.din 17 mai, 1954, p. 126) Referindu-se la aceeaşi problemă, Popa Alexandru, în declaraţia din 25.08.1953, relatează: "Ţurcanu mi-a spus că înainte de a începe această acţiune în penitenciarul Piteşti, el a discutat despre aceasta cu dl.col. Th. Sepeanu, în penit. Piteşti, care i-a spus textual: Nu contează nici mâna nici picior, nici chiar capul ...informaţii să iasă", (p. 203-204). Popa Alexandru dealtfel, denunţă şi el cu o surprinzătoare vigoare o seamă de mărimi din aparatul Securităţii, începând cu directorul Dumi­trescu, urcând spre inspectorii Nemeş, Sepeanu, Marin Constantinescu, şi sfârşind cu Marin Jianu, ministru, şi un oarecare "Subdirector General" ce vorbea cu accent rusesc, probabil Nicolschi. In legătură cu impli­carea lui Marin Jianu, merită reţinut faptul că el este cel care returnează, de la Canal, pe data de 26 martie, J 950, două dube de studenţi, circa 200, sosiţi abia de o zi, în vederea demascării. (P. V.Ldin 13 august, 1953, Voinlon, Op.cit. p.556)

Transferat la Gherla, Popa Alexandru iniţiază şi în această închi­soare, demascări. Nu trece însă la violenţă până nu obţine dezlegare din partea Administraţiei. "Ştiu -scrie Popa în "declaraţia" din 13 august 1953-de la Grama Octav, că la început dl. lt. SUCIGAN nu a fost de acord cu această metodă (e vorba de bătaie) şi că a dat aprobarea folosirii acestei metode după ce el însuşi a obţinut această aprobare din partea forurilor sale superioare de la Bucureşti". (Op.cit. p.150) în luna iunie 1950, însuşi ministrul MARIN JIANU, însoţit fiind de lt col. TEODOR SEPEANU, aflaţi în inspecţie, se pronunţă, în camera nr. 107, astfel: "Veţi putea continua şi aici, ceea ce ati început la Piteşti (e vorba de demascări), însă să aveţi grijă "să păstraţi conspirativitatea acestei ac­ţiuni". (Op.cit. p. 150) Dacă la cele spuse se mai adaugă faptul că, în cele din urmă, prin SENTINŢA Nr. 101, din 16 aprilie, 1957, la trei ani după procesul Ţurcanu) TRIBUNALUL MILITAR AL REGIUNII AII-A MILITARE, condamnă pe SEPEANU TUDOR (în documente apare când Octav, când Tudor), DUMITRESCU ALEXANDRU, SUCIGAN GHEORGHE, AVĂDANEI CONSTANTIN şi BĂRBOSUL VIOREL, în temeiul aceluiaşi DECRET 199/1950, la pedepse privative de liber­tate, variind între 5 ani t.g. şi 8 ani m.s., dovada vinovătiei REGIMU­LUI COMUNIST pentru ororile reeducării, devine peremptorie.

Publicarea DOSARULUI privind procesul Sepeanu, ar fi fost, de bună seamă, necesară. E de presupus că Ţurcanu, care pe parcursul anchetei nu s-a dovedit a fi timorat, asemeni celorlalţi coinculpaţi, ci cât de cât ferm, nu a mărturisit nici el chiar totul. Şi-a asumat, până la un punct, răspunderea, nu a implicat, în mod absurd, Mişcarea Legionară, dimpotrivă, respinge acuza de a-1 fi ucis pe Bogdanovici Alexandru, deşi a făcut-o, şi indică zona dinspre care veneau deciziile; zona, nu centrul. Dincolo de Nemeş Iosif şi Sepeanu Tudor el nu a trecut, sau nu i s-a permis să treacă. La Piteşti, printre studenţi, circula zvonul că, în timpul popasului de la Jilava, Ţurcanu s-ar fi întâlnit cu Nicolschi şi că împre­ună cu acesta ar fi pus la punct proiectul acţiunii. În anchetă, acest lu­cru nu e confirmat. In schimb, într-un RAPORT privind activitatea globală a lui Sepeanu Teodor, un fel de FIŞĂ, întocmit de Securitate după ares­tarea acestuia, publicat în nr.13 al revistei MEMORIA, se poate citi: "Acţiunea de demascare a deţinuţilor legionari din penitenciare (e de re­ţinut această precizare) a fost dusă sub controlul şi îndrumarea directă a Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor. SEPEANU TUDOR şi predecesorul său (NEMEŞ IOSIF) au primit instrucţiuni despre modul de lucru în problema penitenciarelor şi deci şi demascările între legionari de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al M.A.I. PINTILIE GHEORGHE, căruia îi erau trimise şi informaţiile obţinute prin sus amintita metodă". O precizare mai clară, în ascendenţa celor declarate de Ţurcanu, nici că se putea. Importantă ar fi fost apoi şi publicarea documentelor privind procesul Vică Negulescu, prin inter­mediul căruia, se spune, a fost transmis ordinul de organizare a unor acţiuni de reeducare, în închisori, a declaraţiilor făcute, în instanţă, de Calciu Dumitreasa şi Costache Oprişan, îndeosebi. Importantă, dar nu decisivă. Atâtea câte sunt, aşa cum sunt, documentele publicate facili­tează, îndeajuns, dacă sunt cercetate cu atenţie şi bună credinţă, descoperirea adevărului.

Am mai spus-o, capitolul IV al cărţii, intitulat "După 40 de ani", în afara unei corespondenţe cu Popa Alexandru, rămasă fără răspuns, cuprinde 4 mărturii depuse în condiţii de libertate. Voinea Octavian recunoaşte că, sub imperiul fricii, al anormalităţii, a semnat tot ce i s-a pus în faţă, fără ca el să fi scris ceva cu mâna lui. Din mărturie nu rezultă dacă, la proces, a retractat sau nu. Tomuţa Octavian şi Taja Constantin reiterează întâmplări semnificative, în mare parte cunoscute. Din amintirile lui Itul Nicolae, reţin un fapt deosebit: în cursul lunii mai, 1955, în trecere prin Jilava, spune că a auzit o voce "venind de departe", a auzit-o el şi cei ce se aflau cu el în curte, la plimbare, "Aici e Ţur­canu, sunt condamnat la moarte, spuneţi tuturor cărora le-am greşit, să mă ierte". Informaţia aceasta se vrea coroborată cu o alta, a unui preot, menţionat de Octavian Tomuţă, care pretinde că a stat cu Ţurcanu în aceeaşi celulă, fără să precizeze dacă, înainte sau după condamnarea lui la moarte. Să se fi petrecut cu el o minune? Dacă nu i-aş fi citit Procesele Verbale de la interogatorii, m-aş fi îndoit. Era în prea mare măsură stăpânit de demoni. După, consider faptul posibil. Posibil, dar nu cert. Dacă el e adevărat, e singura revelaţie a acestor documente, singurul lucru pe care nu l-aş fi putut anticipa: Ţurcanu onest, Ţurcanu cerându-şi iertare. În ce mă priveşte, l-am iertat de mult. Şi fără condiţie. Subliniez, nu am certitudinea căinţei lui. Mai mult, analizând mai atent circumstanţele, am chiar temei de îndoială. Itul specifica luna mai, 1955, drept dată a neaşteptatului eveniment. Or, potrivit Procesului Verbal de Execuţie, Ţurcanu, împreună cu încă 15 coinculpaţi, a fost împuşcat în dimineaţa zilei de 17 decembrie, 1954. E limpede că, sau Itul nu-şi aminteşte data exactă sau vocea celui ce striga în deşert nu era vocea lui Ţurcanu. Prin închisori a mai circulat apoi şi zvonul că Ţurcanu a fost condamnat la moarte, fără să fi fost şi executat. Supoziţia mi se pare fără temei.

Timeo Danaos et dona ferentes. Parafrazând, "Mă tem de dl. Virgil Măgureanu-nu de persoană, de instituţia Virgil Măgureanu- chiar şi atunci când pare binevoitoare". "Memorialul ororii" apare cam în ace­eaşi perioadă în care săptămânalul "Timpul", publică un fel de serial foiletonistic: "Legionarii despre Legiune", extrase din "Cartea Albă" scrisă la Aiud de "reeducaţii" colonelului Crăciun. Despre valoarea acestei "opere", despre autorii şi circumstanţele în care ea a fost scrisă, despre cantitatea de adevăr şi neadevăr pe care ea o cuprinde nu se poate vorbi încă, neavând la dispoziţie "întregul". Nu putem însă pierde din vedere faptul că acest serial se publică prin încălcarea Legii 14/1992, potrivit căreia "Fondurile de Arhivă ale fostului Departament al Securităţii Statului, ce privesc Siguranţa Naţională nu pot deveni publice decât după 40 de ani de la promulgarea Legii, adică prin anul 2032.  Din două, una: sau această "Carte" priveşte Siguranţa Naţională şi atunci publi­carea ei, fie şi fragmentară sau, mai ales, fragmentară, constituie o încăl­care a Legii 14/1992, sau ea nu priveşte Siguranţa Naţională şi atunci  nu are ce căuta în arhiva fostului Departament. Situaţia e asemănătoare şi în cazul "Memorialului ororii". Dealtfel, "Serviciul Român de Infor­maţii", Biroul Scrisori-Audienţe, cu adresa nr. 37999 din 11.11.1992, răspunzând Editurii Vremea, respinge cererea, referindu-se, printre altele, la art.45, al.2 al amintitei Legi. La insistenţele Editurii, S.R.I., cu adresa nr. 7043 din 16.02.1993, revine asupra refuzului anterior, şi-şi dă acordul. Cum se explică faptul? În loc de răspuns, ne mulţumim să constatăm coincidenţa, deloc întâmplătoare. Dată fiind natura documentelor publi­cate, ca şi sorgintea lor, e greu să nu presupui că e vorba de o acţiune concertată, de discreditare dusă împotriva Mişcării Legionare. De unde şi până unde atâta bunăvoinţă faţa de legionari?

O explicaţie trebuie să fie totuşi. Poate, chiar mai multe. Gestul ar putea fi socotit o dovadă a departajării S.R.I.-ului.de astăzi, de Secu­ritatea de ieri. E foarte probabil apoi, să se fi mizat pe impactul negativ al revelaţiilorasupra cititorului neavizat, intoxicat în schimb, de departe cel mai numeros, privind Mişcarea Legionară. Fragmentul din Sentinţa Nr. 32/10 martie 1954, cu valoare de concluzie a instanţei, publicat pe coperta a patra a cărţii, confirmă, se pare, aserţiunea, constituindu-se în preţ al bunăvoinţei. E reiterată, în acest fragment, "activitatea criminală dusă în penitenciare", sunt enumerate victimele, numărul morţilor e specificat, aşijderea autorii: "toţi legionari". Se încearcă a fi inculcate cititorului întâmplător, cel puţin trei idei:

1. În închisori, în închisorile comuniste precizăm noi, s-au petrecut crime abominabile.

2. Săvârşirea acestor crime a fost posibilă datorită.lipsei de vigilenţă, datorită neglijenţei unbr organe administrative.

3. Acuzaţii, lăsând să se înţeleagă autorii, sunt toţi legionari.

Prima afirmaţie e cât se poate de exactă. Cea de a doua e pro­fund neadevărată. Administraţia nu a fost lipsită de vigilenţă, nu a fost neglijentă, a fost implicată, în sensul că a iniţiat şi condus demascările, participând efectiv la săvârşirea crimelor. Nici cea de a treia afirmare nu e adevărată. Inculpaţii au fost "toţi legionari". Autorii ororilor, nu. Mai mult, inculpaţii, în momentul săvârşirii atrocităţilor, nu mai erau legionari, erau DEŢINUŢI CU CONVINGERI COMUNISTE, liber consimtitesau impuse cu ranga, nu are importanţă; MORALA în numele căreia săvârşeau, ceea ce săvârşeau, era MORALA PROLETARĂ, morala LUPTEI DE CLASĂ. Au schingiuit şi ucis în numele COMUNIS­MULUI, în numele CLASEI MUNCITOARE. Legionarii erau cei schingiuiţi. Ucişi erau legionarii, ca unii care nu vroiau să se despnndă de trecut, să se renege.

Evident, răspunsurile sunt departe de a fi exhaustive. Am inte­rogat doar faptele. Dimensiunea ontologică -instinctele primare, frica ancestrală, rădăcinile comportamentale, educaţia- nu au fost nici măcar amintite. Cel puţin încă trei întrebări fundamentale îşi aşteaptă răspunsul:,

1.  Cum a fost cu putinţă?

2.  Pentru ce vizaţi au fost, cu precădere, legionarii?

3.  În ce măsură, într-o altă formă, nu întotdeauna îndeajuns de disi­mulată, cu alţi protagonişti,de toate culorile, "Fenomenul Piteşti continuă?