CÎTEVA CONCLUZII

 

E onest să recunoaştem că o cercetare teoretică sa­vantă a fenomenului - lucrare temerară - ne depăşeşte, iar cei care nu l-au cunoscut pe propria piele, oricît de mari analişti ar fi, riscă mereu, cum s-a văzut, să divagheze.

Experimentul Piteşti a fost aproape unic în lume şi ţine de istoria tragică a românilor în ultima jumătate de veac. A fost unic prin metodele de constrîngere (violenţă maximă, martiriu, tortură neîntreruptă) care au dus la transformarea oamenilor în monştri (procesul tragic al uciderii personalităţii şi al mutilării sufleteşti cînd unele victime ajung călăi). Fenomenul rămîne uluitor şi inexpli­cabil, ca o ecuaţie foarte abstractă, nu numai pentru restul deţinuţilor politici, dar la drept vorbind chiar şi pentru victime.

Dacă „somnul raţiunii naşte monştri", ce altceva ar putea să producă utopiile? Dacă ideea reeducării de­lincvenţilor prin ei înşişi, susţinută de sovieticul Makarenco, rămîne o vorbă în vînt pentru „reeducaţii" de la Piteşti, stranie apare asemănarea cu metodele chinezeşti, aplicate în aceeşi perioadă cu „demascările" de la Piteşti. Rămîne o enigmă cine a născocit reţeta, dar, se ştie, cultivarea monstruosului, a tenebrelor şi a desconsiderării omului aparţin spiritualităţii asiatice. Reţeta a fost aplicată la noi cu supradoze extranocive de către creierele diabolice ale unor indivizi, în majoritate alogeni, calificaţi la Moscova şi co­coţaţi în fruntea Securităţii române de atunci.

Ei şi-au găsit şi instrumentul dorit în persoana lui Eugen Ţurcanu, pe care apoi l-au sacrificat, fără scrupule. Permanenta manieră comunistă de a rezolva problemele mai delicate prin dispoziţii verbale şi cu mîna altora, deci fără urme concrete privind iniţiatorii şi-a spus şi aici cuvîntul. Ţurcanu recunoaşte însă în declaraţiile sale că a avut „legături confidenţiale" cu superiori din M.A.I., ca inspec­torul Nemeş, colonelul Sepeanu şi alţii. Nemeş Iosif con­dusese serviciul inspecţii al M.A.I. cînd au început vio­lenţele la Piteşti, iar în perioada mai 1950-mail951 serviciul a fost preluat de la Nemeş de către colonelul Sepeanu Theodor. Superiorul lui Sepeanu, adjunctul M.A.I., Pintilie Gheorghe, a cunoscut şi aprobat demascările, dînd chiar indicaţia „să nu se aleagă metodele, ci numai scopul să fie realizat". E fără îndoială că acţiunea a fost aprobată la cel mai înalt nivel, în CC. al P.M.R., dar secretul originar tre­buia păstrat şi aşa cred că trebuie înţeleasă şi „sinuciderea" de prin 1952, într-un cimitir, a colonelului Czeller, care dirija toate mişcările deţinuţilor din închisori, dar şi „condamnarea" lui Dulgheru, poate şi îndepărtarea mai tîr-zie a lui Nicolski.

De altfel, la şedinţa Biroului Politic al CC. al P.M.R. din 3-5 şi 12 apr. 1956, Miron Constantinescu arată limpede că a aflat de la Gheorghe Gheorghiu-Dej despre faptul că acesta ştia de „schingiuirile care au avut loc în închisori" în anii 1950-1952. „Conducerea Ministerului de Interne a avut legătură (în Biroul Politic - n.n.) pe tov. Gheorghiu-Dej". „Tov. Gheorghiu-Dej nu a atras colectivul Biroului Politic în controlul activităţii Ministerului Afacerilor Interne. Aproape toţi miniştrii au fost chemaţi pe rînd la raport la Biroul Politic (...), dar nu-mi amintesc ca vreodată să se fi analizat în Biroul Politic activitatea generală a Ministerului de Interne". „Nu are nici un rost să ascundem lucrurile, pentru că cu timpul ele tot apar". Înseamnă, concluzionăm noi, ori că Dej (şi compania) recunoştea în Securitatea condusă de Pantiuşa Bodnarenco, alias Pintilie, un organ decizional independent în fond de partid şi procuratură (cam cum a şi fost în acei «ani), sub­ordonat mai degrabă KGB-ului, ori că a fost de acord cu schingiuirile, ori şi una şi alta.

Tot scenariul a fost minuţios elaborat de sus, încă din vara anului 1948 cînd a fost hotărît Piteştiul ca închi­soare de executare a pedepsei pentru studenţi. Aşa cum s-a mai remarcat, penitenciarul acesta a fost ales, pentru sinis­trul experiment, fiind aşezat în afara oraşului, de unde nici un ţipăt nu s-ar fi putut auzi în exterior.

În esenţă, cum se desfăşurau „demascările"? Un grup de novici era introdus într-o cameră, unde găseau alţi studenţi, care îi primeau camaradereşte şi... îi trăgeau, mai mult sau mai puţin, de limbă. După o zi sau mai multe zile, la un semnal al lui Ţurcanu sau al unuia dintre adjuncţii săi, cei care le arătaseră prietenie noilor veniţi, adepţi ai re­educării de la Suceava dar şi foste victime din serii ante­rioare, săreau pur şi simplu asupra celor care le acordaseră pînă atunci încredere. Erau dotaţi de administraţie cu beţe, ciomege, curele etc. (dar şi cu călimări, condeie, hîrtie).

Şocul era produs de surpriza inimaginabilă şi victimele rămîneau psihologic blocate. Era deci o acţiune violentă şi organizată, declanşată tot de deţinuţi, printre care prieteni de încredere şi foşti şefi. Aceştia ascultau acum orbeşte de Ţurcanu şi discipolii săi. Se proceda la o izolare completă a fiecăruia, ziua şi noaptea. Urmau bătăile la pielea goală, în­tins pe masă sau alergînd în jurul camerei. Cine îşi începea „demascarea", dînd în scris date şi nume nedeclarate la ancheta oficială, ca stimulent, era lăsat să stea la orizontală, ca să-şi poată aminti „mai bine" de alte lucruri ascunse. Pentru fiecare devenea clar că totul se face cu încuviinţarea sau chiar din ordinul conducerii, de vreme ce toţi gardienii dispăreau sau se distrau privind prin găurile din vopseaua de la geamul uşii. Adesea se delectau şi ofiţerul politic şi di­rectorul. Asistai astfel zi şi noapte la schingiuirea fiecăruia, ceea ce psihologic e într-un fel mai greu de suportat decît propria ta bătaie, aşteptînd bineînţeles să-ţi vină şi ţie din nou rîndul.

Era de-ajuns să-ţi dea fiecare numai cîte un pumn! La Siguranţă aveai un singur anchetator, maximum doi. Te puteau plesni din cel mult două părţi. Dar să sară 20-30 de oameni dintr-o dată pe tine!... Şi cine? Tocmai camarazii tăi de suferinţă şi de idei, care n-o făceau pentru că asta le era meseria şi trebuia să le meargă salariul, ci o făceau cu osîrdie, ca să-1 convingă pe Ţurcanu şi să se convingă unul pe altul că o fac cu ură, din convingere, cu hotărîrea de „a termina cu trecutul".

Şi, cum s-a spus, la anchetele poliţieneşti, după bătaie, te trimiteau în celulă, unde ceilalţi te mai re­confortau.

Spaima care îi făcea să declare apărea nu numai pentru că bătăile se desfăşurau în faţa ochilor tăi. Nu numai pentru că fiecare se gîndea că un prieten ar fi putut declara înaintea ta o anumită chestiune despre tine şi atunci Ţurcanu te stîlcea mai întîi în bătaie, pe motivul că ai vrut să ascunzi, şi erai condamnat să reiei demascarea de la capăt. Dar spaima creştea poate, mai ales, pentru alt motiv: într-o anchetă obişnuită a Securităţii, dacă ai rezistat, reuşind să treci sub tăcere anumite lucruri timp de o săptămînă, timp de o lună - aşa rămînea, iar tu ai scăpat, căci ancheta nu durează mai mult. Or, aici, era limpede că starea aceasta, torturile se vor menţine nu luni de zile ci ani în şir, pînă-şi termină fiecare pedeapsa, dar mai ales pînă cînd fiecare spune tot ce are ascuns. Calculul acesta şi nervii care nu le puteau rezista la infinit îi făcea pînă la urmă pe toţi să cedeze.

Se luau de asemenea toate măsurile ca să nu te poţi sinucide şi orice gest care contravenea regimului strict, fixat de torţionari, trebuia demascat de vecini, iar dacă n-o făceau erau zdrobiţi în bătăi şi aceştia.

În cameră se creau diverse categorii şi fiecare cate­gorie avea regimul ei special. Cei în care Ţurcanu n-avea nici un fel de încredere, chiar dacă mai declaraseră şi ei cîte ceva, chiar dacă nu erau bătuţi prea des, ca să nu se deprindă cu bătaia, erau în schimb chinuiţi în fel şi chip şi izolaţi, ca nişte ciumaţi, de rest. Dar nici la extrema cealaltă situaţia nu era prea grozavă, căci atmosfera era de suspiciune perma­nentă şi generală, iar Ţurcanu n-avea încredere deplină nici în cei mai apropiaţi şi mai zeloşi „colaboratori", pe care, datorită noilor informaţii, se întîmpla să-i demaşte iarăşi şi să-i ia din nou la bătaie. După cum, cu siguranţă, nici se-curiştii locali nu aveau încredere deplină în Ţurcanu, după cum nici alţii, mai de sus, nu aveau încredere în aceştia şi aşa mai departe... pînă la Dej şi pînă la Stalin. Un imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al urii!

Dacă cineva raporta, administraţia nu lua nici o măsură, în schimb respectivul era torturat groaznic pentru că a îndrăznit să raporteze. Pentru asigurarea conspirativităţii, toţi erau ameninţaţi cu moartea dacă vor spune cuiva, fie şi în viitor, ce li s-a întîmplat.

Tot timpul se acţiona nu numai în camera 4-spital, ci în mai multe locuri, concomitent, de către adjuncţii lui Ţurcanu, care îi raportau totul. Iar sanitarul Cioltan lucra mînă în mînă cu ei.

După ce criterii şi în ce ordine îşi alcătuia Ţurcanu „seriile"? Unii memorialişti susţin că cei mai „grei" au fost „trecuţi" prin demascări în primele serii, alţii, dimpotrivă, că au fost lăsaţi pentru ultimele. Nici una din afirmaţii nu co­respunde de fapt realităţii. Cert este că a fost necesar, pentru Ţurcanu, să forţeze de la început, pentru influenţa ulterioară asupra foştilor subalterni, dărîmarea fizică şi morală a unor şefi influenţi ca Oprişan Costache, Pătrâşcanu Nuti, Pop Cornel, Bogdanovici Alexandru, Balanişcu Chiriacă etc. Cu ultimii doi n-a mai apucat să finalizeze acţiunea, ei au murit în timpul „demascărilor". Cîteva lucruri sînt sigure şi logice: trebuiau să-şi facă demascarea, în primul rînd, cei cu con­damnări mai mici (mai ales din secţiile corecţional, lăgărişti, frontierişti) pentru a putea fi trimişi la Canal. Acesta e, cre­dem, motivul principal pentru care majoritatea celor de la muncă silnică şi temniţă grea a fost lăsată la urmă; însă bineînţeles că şi pentru acumularea de experienţă a torţio­narilor şi perfecţionarea metodelor. Dar seriile nu puteau şi nu trebuiau să fie omogene. Pentru reuşita fiecărei acţiuni, o serie" trebuia să cuprindă studenţi de toate „calibrele", ca rezistenţă şi ca prestigiu. în plus, era inclus de urgenţă cel implicat în chestiuni mai grave, despre care „vorbise" cineva dintr-o serie anterioară (cum s-a întîmplat cu Niţă Cornel). De asemenea, loturile sosite de curînd au fost imediat introduse în demascări, (cazul timişorenilor şi clujenilor, în decembrie 1949 etc).

Evoluţia fenomenului înregistrează o îmbogăţire treptată a mijloacelor de tortură, explicabilă prin amplifi­carea stării de alienare a torţionarilor, a sadismului lor, dar şi prin încercarea de a diminua procentul de cazuri mortale, care puteau crea probleme autorităţilor.

Mutatis mutandis, Ţurcanu îşi dădea aerele unui personaj istoric şi ale unui fel de strateg „militar" şi politic. Aşa cum bolşevismul visase la „revoluţia mondială", el şi cei care-1 dirijau plănuiseră extinderea acţiunii de la Piteşti în toate penitenciarele. Dar, neputîndu-se păstra secretul acţiunii şi al mijloacelor, lucrurile răsuflînd şi dincolo de graniţele ţării, conducerea Ministerului de Interne a trebuit să ia măsuri. în vara lui 1951, Ţurcanu era deja preocupat, teoretic, de diminuarea schingiuirilor fizice şi a cazurilor mortale şi de inventarea altor mijloace („diversiunea"), intensificînd metoda şocurilor psihologice, care grăbea şi procesul „demascărilor".

Dar, prin octombrie-noiembrie 1951, după ce toţi studenţii rămaşi la Piteşti, în frunte cu Ţurcanu, sînt tran­sferaţi, cum se ştie, la Gherla (probabil pentru ca să dispară orice urmă a Piteştiului ca centru de „reeducare", în even­tualitatea unei descinderi din partea unor organisme inter­naţionale), se înregistrează o reînviere a terorii şi se bătea adesea, cum s-a spus, numai de dragul de a bate. „Mă, eu vă omor pe toţi şi nimeni nu-mi face nimic!", ameninţa el acum, dînd de fapt în vileag, dacă mai era nevoie, că lucru­rile erau dirijate foarte de sus. Acum şi nu numai acum, noaptea, Ţurcanu visa urît, avea coşmaruri şi urla prin somn. Odată, treaz fiind, spuse chiar celor din jur, divulgîndu-şi involuntar temeri lăuntrice: „Orice ar fi, înapoi nu mai putem da..." Nu erau desigur mustrări de conştiinţă, ci con­secinţa unor discuţii din cadrul Ministerului de Interne (poate chiar al CC), de care el nu era total străin şi care-1 contrariau, pentru că se contura şi posibilitatea sacrifi­cării sale.

Astfel, după o perioadă de creştere în intensitate a violenţelor şi de extindere a fenomenului şi în alte închisori prin „export" de torţionari de la Piteşti, urmează una de descreştere, pentru ca în toamna lui 1951 să se intensifice teroarea, dar numai la Gherla. Mai concret, în intervalul noiembrie 1949 - aprilie 1950: teroare; aprilie - decembrie 1950: o relativă acalmie; decembrie 1950 - februarie 1951: teroare; februarie - mai 1951: un descrescendo al de­mascărilor; mai - septembrie 1951: pauză; septembrie -decembrie 1951: teroare intensă.

Faptul că în cursul anilor 1950 - 1951 dispoziţiile de la minister sînt cînd să se bată, cînd să înceteze bătăile, cînd iar să înceapă, dovedeşte totuşi contradicţiile care existau în minister (poate şi în CC.) privitoare la „demascări".

Dar perioadele de acalmie nu reprezentau numai stopări temporare ordonate de sus, ci constituiau şi un interval necesar pentru culegerea de informaţii despre cei care urmau să intre în „demascări". Aceştia erau acum antrenaţi în manifestări legionare de către agenţii lui Ţurcanu (chiar şi în cazurile cînd nu fuseseră legionari), pentru ca, odată începute demascările, să nu mai poată nega, să primească de la început şocul care-i va prăbuşi.

Paradoxal e că, în timp ce în septembrie 1951, de la Peninsula (Canal) unii torţionari sînt transferaţi discipli­nar la Aiud (Bogdănescu Ion, Sobolevschi Maximilian, Prisăcaru Adrian), iar alţii sînt duşi la Jilava pentru anchetă în legătură cu demascările de la Piteşti şi Gherla (Grama Octavian, Gherman Corolian, Sofrone Constantin, Cojocaru Ion, Laitin Dănilă, apoi Voin Ion, Cerbu Ion, Popovici Cornel) - în aceeaşi perioadă (septembrie - decembrie 1951), prin transferarea şi a lui Ţurcanu cu ai lui de la Piteşti la Gherla, creşte teroarea la Gherla. Acum apar aici, botezate aşa de către victime, Camera morţii, Camera nebu­nilor, Camera chinezească. Creşterea terorii se explică, ce-i drept, şi prin rivalitatea Ţurcanu Eugen - Popa Alexandru, ei întrecîndu-se să facă demonstraţii de fidelitate regimului. Dar de ce au fost lăsaţi să continue, de vreme ce începuse deja anchetarea? înseamnă că nu era „copt" procesul, cei din minister voiau să se mai acumuleze fărădelegi, să apară mai multe crime, ca să-i poată condamna pe mai mulţi la moarte. Aşa cum s-a mai spus, vinovaţii reali de cele întîmplate la Piteşti şi în alte locuri de detenţie sînt, în primul rînd, cei din conducerea Securităţii care au iniţiat „de­mascările" şi, în al doilea rînd, cei care au constituit primele unelte, fără să primească o palmă. Dar în nici un caz nu-i putem pune alături pe cei care, torturaţi, au devenit ei înşişi torţionari, ca de pildă Aligo Popescu, un om de o mare puritate morală în libertate, devenit un robot, înnebunit de spaime, sau Cornel Pop, care a rezistat unor torturi incre­dibile, pînă la un punct, cînd s-a prăbuşit brusc. Şi alţii ca ei, ajunşi în faţa plutonului de execuţie.

Pentru a circumscrie vina lui Ţurcanu, ne întrebăm, uneori, dacă nu era el, Securitatea n-ar fi găsit oare un alt student care să facă la Piteşti ce a făcut el? în principiu, ar fi găsit. Personal însă consider că nu s-ar mai fi descoperit un al doilea care să facă ce a făcut Ţurcanu, pentru că el a fost . un caz unic, fenomenal, de patologie mintală şi de aici şi gradul său de culpabilitate. S-ar putea obiecta: dar Popa Alexandru, Livinschi Mihai, Puşcaşu Vasile şi ceilalţi coechipieri, cum au acţionat, la Gherla, fără Ţurcanu, ori Bogdănescu Ion şi acoliţii săi la Canal? Cred că aceştia, ca şi ceilalţi „adjuncţi", odată mişcat tăvălugul din loc, au con­tinuat violenţa în virtutea alienării şi a fricii, a opor­tunismului (avantaje pentru prezentul de atunci şi mai ales iluzii pentru viitor) şi a impulsului iniţial pentru terorizare, imprimat de Ţurcanu. Fără Ţurcanu, ei n-ar fi procedat, îmi închipui, chiar aşa cum au procedat. Mai mult, socot, ca şi Octavian Tomuţă, că „fără tenacitatea diabolică a lui Ţurcanu, care era să fie linşat în două rînduri, totul s-ar fi prăbuşit".

Gradul de implicare a fiecăruia a depins de o serie întreagă de factori: mai întîi, condiţiile diferite, norocoase sau nenorocoase, oferite de... soartă. De exemplu, unii n-au stat mult timp într-un loc, alţii au trebuit să fie internaţi de urgenţă, altora nu li s-a cerut să tragă măcar o palmă în ceilalţi, dar, dacă ar fi fost obligaţi, ar fi făcut-o. Implicarea a mai depins şi de vulnerabilitatea psiho-somatică, de rezis­tenta interioară, îmbinată însă cu diplomaţia (abilitatea) şi flexibilitatea fiecăruia; de impresia de sinceritate pe care o asigura (prin demascări şi participare); de interesul sau dezinteresul (cazul „guguşticilor") pe care ţi-1 purta Ţurcanu sau, respectiv, adjunctul său, şi asta mai cu seamă în funcţie de culoarea politică, legionarii fiind în prim plan (ca di­rectivă primită, dar şi din cauza majorităţii şi rezistenţei lor, iar Ţurcanu avînd acum posibilitatea să se răzbune pentru distrugerea carierei sale politice); de funcţia avută, pentru a putea influenţa asupra celorlalţi; de disponibilitatea de a participa „activ" la acţiunile violente (aici s-au remarcat mai ales cei care dispuneau de forţă fizică) sau măcar de a nu crea probleme; de şiretenia cu care te puteai cîteodată stre­cura printre evenimente; de bagajul de date nedeclarate la ancheta dinainte de condamnare şi de gravitatea lor; de gradul de oportunism, deci de gradul de labilitate a carac­terului; de intransigenţa rezistenţei la teroare, care adesea sfîrşea brusc, spectaculos, prin cedarea totală (cazul tipic al lui Pop Cornel); de firea mai fricoasă sau mai curajoasă a fiecăruia în faţa agresiunii fizice în genere; de obişnuinţa sau neobişnuinţa cu bătaia; de instinctul puterii şi cel de conservare; de sadism; de protecţia de care totuşi au mai putut beneficia cîţiva din partea unuia sau altuia din comitetul de cameră (mai ales unde lipsea Ţurcanu) etc, etc. Oricum, în această arenă a nebuniei colective, care a fost Piteştiul, fiecare a fost proiectat pe o anumită treaptă a infernului dantesc. în jos, se putea lesne aluneca, invers, era mult mai greu de evoluat.

Pe frontispiciul închisorii Piteşti era scris: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare".

Piteştiul a fost o insulă a terorii absolute. Supliciile „reeducatorilor" erau infernale, conform dispoziţiilor minuţioase date de ofiţerii politici lui Ţurcanu, dar pe care unii schin­giuitori le-au amplificat şi diversificat. Astfel:

Te obligau să mănînci pîinea din trei înghiţituri sau, dimpotrivă, să stai cu pîinea în gură zile întregi; să mănînci stînd într-un picior; să guiţi ca porcii şi să mănînci din „treucă" mîncarea fierbinte, cu mîinile la spate, deci fără ajutorul lor; pe burtă sau în genunchi, aplecat deasupra ga­melei, ţi se dădea cîte o lovitură scurtă cu bocancul, arzîndu-ţi faţa cu arpacaşul fierbinte şi mozolindu-te; ţi se adăugau cantităţi exagerate de sare în mîncare (metoda Grama), după care, timp de cîteva zile, nu ţi se dădea apă, apoi îţi dădeau apă cu foarte multă sare în ea.

În afară de faptul că organismul era extrem de slăbit, după luni şi ani de înfometare, torţionarii inventau poziţiile cele mai chinuitoare: să intri şi să ieşi de sub prici, la „şerpărie", în zece secunde, dar ore în şir, la comandă; să stai în şezut nemişcat, pe scîndură priciului, cu privirea fixată la degetul mare de la picioare sau cu mîinile întinse la vîrful picioarelor, cîte 16 ore pe zi, timp de cîteva săptămîni, ceea ce-ţi crea o stare demenţială, ajungînd să mişti in­tenţionat cîte un deget, ca ei să te lovească iar tu să profiţi pentru a-ţi schimba cît de cît poziţia (metoda Neculai Popa); să faci sute de genuflexiuni, fandări, culcări, tumbe pe ci­ment, sărituri ca broasca; să stai cîte o săptămînă într-un picior, cu ochii la bec sau cu mîinile în sus, supravegheat de plantoane; să stai în picioare, cu mîinile în sus şi bagaj în spate, cîte două zile şi două nopţi; să fii pus să te îmbraci cu tot ce ai şi apoi să ţi se lege, de mîini şi în spate, bagaje şi greutăţi de 20-40 kg, timp de 4-5 ore, pînă leşinai; să freci mozaicul ore întregi, pînă la epuizare, înaintînd ca broasca, fără să-1 atingi cu genunchii sau să freci pe jos în timp ce alţii te călăreau; să salţi ca mingea şi să mergi în patru labe pînă la tinetă; să ţi se acorde la WC doar 20 secunde de om; să ţi se interzică să dormi noaptea sau să te trezească brusc din somn, la mici intervale de timp; să te trîntească de la înălţime pe mozaic; să te asfixieze cu pătura în cap sau să te culci pe burtă şi 5-10 oameni să se tot urce unul peste altul deasupra ta, pînă cînd simţeai că eşti strivit şi să te acopere cu pătura ca să te sufoci; să stai într-un picior pe hîrdău, cu mîinile în sus, cîte 24 de ore, pînă cînd cădeai leşinat; să stai cîteva nopţi cu picioarele în sus, uitîndu-te la bec.

Bătăile erau şi ele înfiorătoare: te băteau la palme pînă se învineţeau; te puneau să te baţi unul cu altul; se ur­cau şi jucau cu picioarele pe tine, te loveau cu bocancii sau cu ciomege, în cap şi în coaste; te dezbrăcau complet, după care erai obligat să alergi printre „furcile caudine", adică, torţionarii aşezaţi pe margini, în cerc, te loveau unde ni­mereau, cu beţe şi curele, pînă ce cădeai jos în nesimţire sau, în altă variantă, te învîrteai în jurul unei cozi de mătură, în timp ce ei te loveau (metoda Romanescu); te „crucificau", adică, urcat dezbrăcat pe o masă, cu şervet sau ciorap în gură, erai ţinut de mîini şi de picioare şi bătut peste spate, fese şi la tălpi de către doi dintre ei, care, se schimbau cînd oboseau, cu alţii doi, aşezaţi de o parte şi de alta a mesei, cu nuiele, beţe, pari, picioare de la caprele priciurilor, cozi de mătură, bucăţi de scîndură, cabluri, curele împletite, vînă de bou. După bătaia la tălpi, te puneau să joci pe cîrpe ude, pentru ca tălpile să se mai dezumfle şi să poată continua bătaia. După ce te tocau pe tot corpul pînă cădeai în ne­simţire, erai înfăşurat în cearşafuri ude şi urma bătaia pe răni deschise, peste plăgile mai vechi.

Erau provocate cu predilecţie durerile violente: te obligau să te baţi cap în cap cu altul sau să te izbeşti singur cu capul de pereţi, pînă se umfla capul; îţi fracturau coastele; te băteau la vîrful degetelor şi la fluierele picioare­lor; te loveau cu vîrful pantofului în ficat (lovitura Diaca); te strîngeau de gît şi jucau cu genunchii pe pieptul tău (metoda Ţurcanu) sau te sugrumau, legat la ochi, dar şi de mîini şi picioare; îţi strîngeau mîinile cu uşa; îţi scoteau dinţii şi măselele cu pumnii sau cu bocancul (metoda Ţurcanu); îţi smulgeau mustăţile; îţi smulgeau părul din cap cu ajutorul unui nasture prins de o aţă; îţi striveau pe rînd fiecare fa­langă a degetelor de la mîini şi de la picioare cu un cleşte de lemn, îţi ardeau cu ţigara părţi ale corpului, mai ales fesele.

Era înjosită, batjocorită demnitatea umană: erai vopsit pe faţă cu pastă de dinţi sau cremă de ghete, ţi se punea un colac de WC în gît şi erai obligat să reciţi poezii de autobaţjocorire; dacă aveai deranjat stomacul, cînd stăteai pe tinetă, erai admonestat că eşti un nesimţit, că ai stricat aerul; te obligau să lingi closetul; erai ţinut forţat („botezat") cu capul în hîrdăul cu urină şi excremente, pînă la sufocare; erai pus să te tragi cu altul de organele genitale sau unul din ei îţi băga în gură penisul său; dacă te scăpai pe tine în timpul bătăii, erai obligat să-ţi mănînci fecalele şi să lingi izmenele murdărite sau să mănînci fecalele altuia din propria-ţi gamelă pentru mîncare, fără să ţi se permită apoi s-o speli; erai constrîns să te săruţi reciproc, cu alţii în fund; erai silit să urinezi unul în gura celuilalt; cînd cereai apă, ţi se dădea urină de la tinetă sau se urinau în gura ta, sau erau puşi ceilalţi să te scuipe în gură; erai obligat să te scuipi re­ciproc cu altul în fund şi apoi să te lingi acolo unul pe altul; te ungeau pe la gură şi în gură cu un băţ uns la WC în ma­terii fecale; erai silit să-ţi bagi degetul în fund şi apoi să-1 sugi.

Apostaziile şi blasfemiile erau la ordinea zilei. Erai forţat să-ţi renegi concepţiile prin relatări mincinoase despre şefii politici, despre comandanţii legionari, despre rege, despre moşieri, preoţi, părinţi (la Gherla, fiul a fost pus să-şi bată tatăl şi invers); să defăimezi figurile sfinte ale creştinătăţii şi ale familiei tale, inventînd autobiografii aberante, monstruoase, denigratoare pînă la absurd; să minţi c-ai avut relaţii sexuale cu sora sau cu mama ta, cu diverse animale. Mai ales de sărbători, dar nu numai, erau regizate procesiuni religioase, conduse de teologi cîntînd melodii bisericeşti, în timp ce făceai onanie în public, închinîndu-te şi sărutînd un falus din săpun care semnifica pe Iisus Hristos sau un sex de femeie care ziceau că e Maica Domnului şi erai silit să bei „aghiazmă" din urină şi să te împărtăşeşti cu „anafura" din excremente.

În esenţă, ce se urmărea prin întreaga acţiune? Pe plan individual, mutilarea, distrugerea sufletului, prăbuşirea şi anihilarea personalităţii, dezumanizarea totală, roboti­zarea. Criminalii devin educatori iar victimele sînt con­siderate criminali, bandiţi.

Pe plan social-politic se realizau cel puţin trei obiective:

I se făcea cadou Securităţii un enorm material in­formativ, pentru întărirea regimului comunist, prin divulgarea persoanelor, depozitelor de armament etc. nedeclarate la ancheta iniţială dinainte de condamnare, urmînd, bine­înţeles, sute, poate chiar mii, de noi arestări.

Se mai realiza zdrobirea, anularea celui mai redu­tabil duşman al regimului, pentru prezentul de atunci, dar mai ales pentru viitor: tineretul, studenţii, avîndu-se în vedere că maturii probabil vor ieşi bolnavi şi bătrîni (dacă vor mai ieşi!) şi nu mai au nici şansa de a prinde o eventuală schimbare la faţă a României.

Dar, „demascările" reprezentau, în primul rînd poate, un diabolic laborator de formare a delatorilor, recru­taţi acum tocmai din crema viitoarei intelighenţe române, care ar fi trebuit să menţină trează în jur conştiinţa naţională şi respectul valorilor perene. Piteştiul a constituit şi un eşantion al laboratorului comunisto-securist, care oferea reţete şi concluzii la scară naţională. în întreaga societate, la drept vorbind, trebuia creat „omul nou". A fost deci şi un experiment cu aplicabilitate generală, pentru a constata ce se poate obţine prin teroare continuă, în vederea îngenuncherii totale, a transformării oamenilor în roboţi.

Pentru înţelegerea „fenomenului", a mutilării su­fleteşti, a transformării victimelor în călăi s-au dat variate explicaţii, în principiu valabile toate pînă la un punct:

Unii, simplificînd, reduc procesul la instincte şi re­flexe. După aplicarea unui regim penitenciar dur începînd din vara lui 1949, peste circa jumătate de an sînt declanşa­te „demascările". Slăbiţi cumplit, ca nişte umbre, în medie 38-45 kg fiecare, nu numai rezistenţa fizică dar şi cea morală au fost reduse la minimum. Omul, în genere, cînd este adus într-o situaţie limită, fizică şi morală, face orice ca să supravieţuiască. Aducerea la o treaptă de animalizare cvasitotală înseamnă de fapt reducerea la primatul instinctu­lui de conservare şi al reflexelor condiţionate. Principiile, concepţiile, sentimentele se clatină sau chiar sînt anulate.

Şi instinctul puterii, exacerbarea dorinţei de a ieşi în faţă, de a domina şi-a spus cîteodată cuvîntul. La Ţurcanu era chiar o trăsătură esenţială. Instinctul de conservare combinat cu instinctul puterii a creat la cîţiva un egoism atroce, concluzionînd că, decît să-i terorizeze alţii pe ei, mai bine să-i bată ei pe alţii (cazul probabil al lui Nuti Pătrăşcanu, Cori Gherman ş.a.)

Dar şi reflexele condiţionate şi-au spus cuvîntul: apariţia lui Ţurcanu paraliza; era de-ajuns să-i fie pomenit numele sau numai să-ţi aduci aminte de el, ca să te cuprindă spaima. Dacă în camera, să-i zicem X (la Gherla), se auzeau alături tropăiturile celui care trecea prin „furcile caudine", se întîmpla ca unii de dincoace să sară brusc în picioare, gata să înceapă manejul şi aici. Dacă în celula din Casimca Jilavei unde era Aligo Popescu cineva încălca regulamentul cît de puţin, el bătea în uşă ca să-1 „demaşte", invocîndu-1 pe Ţurcanu (care murise de patru ani). Şi exemplele ar putea continua. De fapt, reflexele condiţionate s-au manifestat în lanţ neîntrerupt la fiecare. în fond, demascările şi turnători­ile au avut la bază reflexele condiţionate.

Considerăm însă că cele mai fireşti şi mai nu­meroase explicaţii sînt de ordin psihologic, pentru că cele mai grave mutaţii s-au produs în sufletul victimelor.

Deţinuţii se văd lipsiţi de orice reazem în consoli­darea rezistenţei interioare, realitatea era atroce, domnia ororii se arăta fără sfîrşit, iar un sentiment de disperare şi neputinţă punea stăpînire pe ei. Oameni care n-au divulgat mai nimic în cercetările Siguranţei, aici au spus totul. în anchetele propriu-zise, arestatul era schingiuit de un călău oficial, din tabăra adversă, dar, revenind în celulă, beneficia de o pauză, era oblojit şi încurajat de camarazii săi. La Piteşti, tortura era neîntreruptă, călăii dormeau cu tine, îţi supravegheau fiecare mişcare, şi somnul, şi erau dintre foştii tăi prieteni şi camarazi de luptă, care se repezeau în haită asupra ta. Deşi au existat numeroase tentative, sinuciderea era aproape imposibilă, căci torţionarii luau toate măsurile de precauţie.

Faptul că asistai permanent la schingiuirea altora era mai greu de suportat decît propria ta schingiuire. „Asistarea la spectacol" crea o psihoză de masă, psihoză care începuse de fapt cu mult înainte, din momentul în care s-a perceput clar că se petrec lucruri stranii în închisoare, de vreme ce se auzeau ţipete. Ele au produs un blocaj psihologic şi o accep­tare fatalistă a situaţiei.

În acelaşi scop, cînd cineva avea ceva mai deosebit să „demaşte", era obligat mai întîi s-o spună în auzul tu­turora, pentru ca efectele psihice generale pe care Ţurcanu sconta să fie maxime.

În principiu, după trecerea unei serii de studenţi prin demascări, Ţurcanu obliga pe unii dintre aceştia ca, la seria următoare, să secundeze echipa sa de bătăuşi. Cei deveniţi „torţionari", de nevoie, erau astfel supuşi unei probe mai sigure: ei nu trebuiau să rămînă pasivi, ci să contribuie activ, prin violenţă şi influenţă morală, la procesul demascărilor şi să se compromită definitiv.

Pe de altă parte, schingiuitorii erau totuşi conştienţi, în intimitatea lor, de sălbăticia metodelor folosite şi de gravitatea faptelor săvîrşite, motiv în plus pentru ei ca ni­meni să nu fie lăsat imaculat, necompromis. Cînd şi o parte dintre „reeducaţi" ajungeau în postura de reeducatori, gîndeau, în această privinţă, ca şi torţionarii dinainte şi astfel verigile se legau într-un lanţ care se voia continuu, pentru ca responsabilitatea să devină chipurile generală şi colectivă. Deşi, la drept vorbind, studenţii nu erau decît simple instrumente şi simpli cobai ai unui cumplit experiment, dirijat pe deasupra capului lor.

Din punct de vedere moral şi psihologic, greu era pînă dădeai o palmă cuiva la ordinul lor. Paradoxal era că cei noi doreau ei înşişi să poată face pasul acesta, fiindcă, în momentul cînd dădeau o palmă, simţeau că s-au compromis atît în ochii celorlalţi, cît mai ales faţă de ei, faţă de propria lor conştiinţă, că au pierdut definitiv partida şi sînt liberi să facă orice. Erau acum, concomitent, vinovaţi şi victime, începea atunci să se creeze în ei un nou echilibru psihic, în descumpănirea totală a tuturora şi a fiecăruia în parte, în haosul interior şi în spaima de moarte, care creşteau zi de zi, o dată cu alienarea conştientă sau inconştientă a fiinţei lor. în fapt, nimic nu mai conta. Nu mai acţiona decît instinctul de conservare individual. însăşi raţiunea era pusă în slujba acestui instinct şi obligată să lucreze cu randament maxim, pentru producţia în serie a argumentelor oportune.

Trebuia ucis tot trecutul de gînduri şi sentimente (inclusiv credinţa în Dumnezeu) şi pentru fiecare din ele să găsească un contraargument, iar dacă uneori contraargumentele scîrţîiau prea tare, să-şi refuleze ce n-a putut distru­ge cu ajutorul... raţiunii.

Fiind tineri şi idealişti, din cauza terorii continue, fără capăt, mulţi au capitulat - chipurile raţional, în realitate de frică - în faţa a ceea ce părea generos, cel puţin ca intenţie, în teoria marxist-leninistă.

Minciuna şi adevărul se amestecau în eul lăuntric într-o sarabandă drăcească, iar în actul demascării adesea oamenii inventau orice numai să scape: despre sine, despre orgii în familie, organizaţii, depozite de armament etc.

Atmosfera, produsă prin schingiuirea neîntreruptă, apocaliptică, inimaginabilă, era atît de terifiantă încît ajun­sesem să nu mai înregistrăm multe din cele ce se petreceau în jur, uneori chiar cu vecinul de alături. Doar ochiul inte­rior, afectiv, mai recepta cînd şi cînd cîte o secvenţă. Era o atmosferă de ospiciu şi de coşmar permanent, care urmărea, între altele, aneantizarea eului, încît nu rămîneai conştient şi pluteai într-un fel de imponderabilitate morală şi într-un fel de prostraţie, prin desprinderea de orice valori stabile: cre­dinţă, patrie, convingeri politice, părinţi, fraţi, prieteni. Ca să ajungi la gradul de manipulare totală, un simplu robot. Odată traumatizat psihicul victimei, ea era modelată după voie de călău. Ţi se cerea nu numai să ponegreşti izvoarele vieţii tale, dar te sileau ca tu să loveşti întîi pe cei mai buni prieteni şi camarazi de pînă atunci. Oricum, să rămîi com­promis în proprii tăi ochi, faţă de propria ta conştiinţă şi faţă de camarazii de luptă anticomunistă de dinainte. Să nu mai poţi ţine vreodată capul sus. Ba, teroarea interioară trebuia să atingă neapărat punctul maxim: să-ţi fie frică permanent de propriile tale gînduri, să devii o cîrpă şi să-ţi recon­struieşti de frică (dar să te autosugestionezi că din convin­gere) un alt univers de „valori", cele ale utopiilor comuniste. Vrînd-nevrînd, aşa ajungeau victimele să se solidarizeze cu proprii lor călăi.

Se sconta pe păstrarea secretului nu numai prin ameninţarea cu moartea, ci şi pentru că toţi se compromise-seră, mai mult sau mai puţin, iar unii participaseră împreună cu torţionarii dintîi la schingiuiri şi chiar crime.

Amoralitatea şi violenţele şi-au creat un limbaj pe măsură. Duritatea lui, cu vulgarităţi şi înjurături, s-a transmis, parţial, în timp, de la reeducatori la reeducaţi, în contrast izbitor cu decenţa exprimării (şi comportării) lor de pînă atunci.

Între multele paradoxuri ale perioadei de doi ani cît au durat „demascările" este şi următorul: reîntîlnirea cu un mai vechi camarad sau prieten nu numai că nu-ţi mai dădea vreo tresărire de ordin afectiv, dar se întîmpla adesea că nici nu-i mai remarcai prezenţa, era ca şi cum te-ai fi întîlnit cu un om străin, pe care nu l-ai mai cunoscut. Şi asta nu din prudenţă, din frică, ci pentru că memoria afectivă nu mai funcţiona, sentimentul prieteniei dispăruse, iar prin „spălarea creierului" fiecare nou întîlnit reprezenta un străin, un necunoscut. Interveniseră parcă modificări structurale...

Nu mai exista noţiunea timpului. Timpul murise. Nu mai exista trecut, nu mai exista viitor. Totul se reducea la prezentul terifiant. Gîndirea era blocată, iar după aceea autocenzurată. Acolo, cel mult, apăreau frînturi de gînduri. De aceea ni se par false acele pasaje memorialistice, care, din raţiuni estetice, în timp ce personajul era terorizat sau asista la torturarea altora, el reconstituie fapte şi gînduri din trecut. Asemenea dedublări au putut exista doar ca excepţii.

În fine, alţii susţin că „fenomenul Piteşti" e de do­meniul metafizicii şi al misticii: „Numai Satana, atotcunoscătorul sufletului omenesc, descoperindu-1 în toate fisurile-i posibile, ca să-1 subjuge, se putea încumeta să pună per­soana umană la o asemenea încercare", afirmă Dumitru Bacu (deşi cartea sa face o analiză psihologică detaliată, sistematică şi pertinentă a fenomenului). Preotul Gheorghe Calciu susţine că „nici logica, nici raţionamentul, nici măcar faptele concrete nu au semnificaţia de aici, de jos" şi că fenomenul „este suprauman, un război al infernului împo­triva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor". „Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea umană de înţele­gere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane; acolo a fost spaţiul în care, privit dinafară, războiul a fost cîştigat de Satana". „Înţelepciunea şi martirajul spiritual al supravieţuitorilor, ca şi vibraţia imensă a duhului este prea subtilă pentru sensibilitatea tocită a esteţilor, prea mistică pentru puterea de percepţie a psihologului ca şi pentru orice fiinţă umană care nu a trăit în nebunie ci doar în limitele bunului simţ comun." „Nici noi nu înţelegem tot, noi care am trăit tot." Pentru a înţelege fenomenul, continuă preotul Gheorghe Calciu „avem nevoie de o sensibilitate apocalip­tică". „Orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo", el încercînd să explice „ceea ce nu se poate explica, ceea ce nici nu trebuie expli­cat". Dumitru Bordeianu relatează momentul revenirii Ia normal, scăpînd de „nebunia metafizică", după patru ani, ca pe o autoexorcizare (cu tremur, zvîrcolire şi leşin), în urma unei rugăciuni fierbinţi, în noaptea învierii, la Gherla.

În ancheta pentru primul proces al reeducării, ceilalţi acuzaţi de torturi au acceptat (prin constrîngeri şi promisiuni) varianta dictată de Securitate: „demascările" au constituit o acţiune legionară. Ţurcanu, cel puţin la început, a negat-o. El însă a fost condus cu abilitate şi constrîngeri spre răspunsuri dorite şi anume că: acţiunea începută de Bogdanovici Alexandru la Suceava era fără aprobarea or­ganelor de stat şi deci ilegală; fiind mare şef legionar, acţiunea lui nu putea fi cinstită; Ţurcanu intră în acţiunea condusă de Bogdanovici, care apoi i se subordonează, pentru că Ţurcanu fusese membru al P.C.R. şi nu mai acti­vase ca legionar. În fine, Ţurcanu recunoaşte că prin acţiu­nea de reeducare de la Suceava, fără aprobarea organelor de stat, a încălcat regulamentele penitenciarului; că prin con­damnarea sa la 7 ani interdicţie nu mai avea drepturi civile şi politice, deci nu avea dreptul să organizeze şi să conducă oameni lipsiţi şi ei de drepturi politice şi civile, aşadar a uneltit împotriva statului. Deoarece a luat conducerea ree­ducării la Suceava, subordonîndu-şi-1 pe Bogdanovici, a fost acuzat că făcea parte din comandamentul legionar de aici şi că vîrfurile legionare din penitenciar conduceau din umbră acţiunea de reeducare. Şi aşa mai departe.

Ca şi în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, ca şi în alte faimoase procese comuniste, de la noi sau de aiurea, şi în procesele reeducării s-a plecat de la o serie de fapte reale, care însă nu numai că au fost grosolan răstălmăcite, dar li s-a dat chiar o interpretare de-a-ndoaselea, după schema pre­stabilită de Securitate, pentru ca Partidul Comunist şi orga­nele sale să apară nevinovate. Astfel:

A fost o realitate că Nuti Pătrăşcanu 1-a întrebat la Jilava pe Vică Negulescu ce atitudine e de luat în cazul unor eventuale acţiuni de reeducare venite din partea administra­ţiei şi Negulescu i-ar fi răspuns că, de nu se va putea altfel, „n-o să vă puneţi şi voi de-a băţul". Dar la proces s-a susţinut că „demascările" au reprezentat dispoziţia transmisă de Horia Sima, pentru a compromite regimul comunist. Ba, în procesul al II-lea, s-a mai adăugat minciuna că dispoziţia s-a transmis la Piteşti pe un petec cusut pe fundul izmenelor lui losif V. Iosif(!!)

E adevărat că reeducatorii au organizat reţele de in­formatori în penitenciare. Dar a fost o aberaţie acuzaţia că informaţiile cele mai importante erau păstrate pentru a fi scoase din închisoare şi puse la dispoziţia organizaţiei le­gionare care să le transmită serviciilor de informaţii impe­rialiste şi numai cele nereale sau neesenţiale au fost predate Securităţii, pentru a o dezinforma. După cum s-a mai afir­mat că activitatea de informatori dusă de „reeducaţi" pre­gătea noi cadre pe linie informativă şi de diversiune pentru legionari, cei eliberaţi urmînd să se strecoare ca informatori în cadrul aparatului de stat.

Este exact că, din ordinul lui Ţurcanu şi al colabora­torilor săi (dar conform ordinului şi indicaţiilor colonelului Sepeanu din M.A.I.), o serie de foşti şefi legionari trecuţi prin demascări, deci subordonaţi reeducatorilor, au condus aşa-zise activităţi legionare (cu şedinţe, cîntece, rugăciuni, posturi, pregătirea unor nelegionari) în diferite camere, cu cei încă netrecuţi prin torturi, pentru ca aceştia apoi să poată fi demascaţi cu fapte concrete. Dar în proces s-a reţinut doar activitatea legionară în sine, nu şi de unde a venit indicaţia şi nici ce se urmărea. Aşa s-a putut afirma că Ţurcanu şi ci­racii săi conduceau pe şefii legionari şi activitatea legiona­ră din penitenciarele Piteşti şi apoi Gherla. Şi exemplele ar putea continua.

După cum o serie de acuzaţii nu pleacă de la nimic real, sînt în întregime minciuni sfruntate. De exemplu acuzaţia că studenţii „reeducaţi" ar fi sabotat producţia de la atelierele Gherla. Dimpotrivă, au muncit excesiv, mărind normele. îmi amintesc astfel de doi colegi de brigadă de la Peninsula, „foşti piteşteni", care s-au comportat aberant, demenţial, cerînd să lucreze cîte unul la vagonet, în timp ce restul eram în echipă de trei. Ba, după o vreme, au solicitat să muncească în ambele schimburi (dar în a doua variantă n-au mai rezistat).

Reeducarea prin violenţă fiind considerată o acţiune legionară, cei implicaţi în proces trebuiau să fie numai le­gionari. („Alegerea n-a fost întîmplătoare, fiindcă se ştia că legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului co­munist şi ei nu se bucurau nici de simpatia marilor demo­craţii din Occident" - consideră Banu Rădulescu, fost „piteştean", fără de partid, în revista „Memoria", nr. 15.) De aceea au fost lăsaţi deoparte acei conducători ai „reeducării" care aveau altă coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sio-nişti, etc, deşi au fost tot atît de sadici ca şi cei condamnaţi, ba unii chiar mai sadici.

În cele două procese cu deţinuţi, au fost implicaţi şi oameni care n-au avut nici un amestec în „reeducarea" de la Piteşti, ca să iasă „pasienţele" Securităţii: Nicolae Cobîlaş (condamnat la moarte în primul proces, al lui Ţurcanu, şi executat) şi Vică Negulescu condamnat la pedeapsa capitală într-un al doilea proces. Acum Gheorghe Calciu răstoarnă, prin intervenţia sa în instanţă, diabolica înscenare după care Securitatea n-ar fi fost amestecată, deoarece ordinul de a dezlănţui teroarea de la Piteşti ar fi venit chipurile de la Horia Sima; idee mai mult decît absurdă: şeful legionarilor ar fi poruncit adepţilor săi din Piteşti să se extermine între ei, ca să compromită Partidul Comunist, să inducă în eroare „organele" şi să fie eliberaţi şefii... Deşi era limpede că nu se putea face nici cea mai simplă mişcare în închisori fără ştirea administraţiei şi a Ministerului de Interne, deşi ad­ministraţia a sprijinit efectiv „demascările", iar Ţurcanu a declarat că a primit dispoziţii şi de la reprezentanţii mi­nisterului.

Totul fiind cusut cu aţă albă, şi ca s-o mai cîrpească, conducerea de la Bucureşti a organizat şi un al treilea pro­ces, în care vor fi judecaţi şi cîţiva ofiţeri din administraţia închisorilor Piteşti şi Gherla, afirmîndu-se că aceştia au slăbit vigilenţa şi s-au lăsat induşi în eroare de studenţii care au dirijat reeducarea.

Încercînd să tragem cîteva concluzii finale, revenim la ceea ce a reprezentat Piteştiul în cadrul reeducărilor. „Piteştiul a fost o Golgotă cu semnificaţii general umane, un Munte al Măslinilor, unde, cei care am trecut pe acolo am băut pînă la fund paharul disperării, al abandonării şi al lepădărilor" (preot Gheorghe Calciu, Prefaţa la volumul lui D. Bacu), demascările de aici constituind „tot ce a putut pătimi mai grav şi mai trist un deţinut politic în ţara noastră" (Mihai Rădulescu, Casa lacrimilor neplînse). „... omenirea a aflat de metodele naziste de exterminare. Dar una e să mori în cursul a cîtorva minute şi alta e să fii chinuit zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, pînă cînd devii o masă de carne şi de oase zdrobite. Ar fi bine ca atunci cînd trecem prin oraşul Piteşti sau pe la Gherla să ne aducem aminte că nicăieri pe metru pătrat al acestei ţări nu s-a suferit mai mult iar suferinţa în cor nu s-a ridicat mai sus." (Radu Ciuceanu, Temniţa Piteşti sau Apocalipsa poporului român, revista  „Lumea românească acum", anul II, 12, 1997). Faţă de tra­gedia cumplită pe care am trăit-o, noi nu cerem compasiune, dar nici nu admitem jigniri şi răstălmăciri, spunea cu in­dignare Traian Popescu. A devenit o axiomă că „despre Piteşti n-au dreptul să vorbească decît piteştenii" (Paul Goma). De aceea, comentatorii de pe margine mai bine ar mulţumi Providenţei, cum a făcut Remus Radina: „Eu, care nu am avut nici un organ al corpului care să fi scăpat de tortură, voi spune: Doamne Iisuse Cristoase, care ai îndurat moartea pe cruce pentru noi, îţi mulţumesc că nu m-ai trecut prin iadul de la Piteşti!" (revista „Vatra", Freiburg), căci „la această închisoare trebuia să alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o altă posibilitate" (Remus Radina, Testamentul din morgă). Dar „căderea celor mai mulţi, spectaculoasă sau nu, poartă în adîncul ei un sîmbure de jertfă tăinuită. Cine va putea despărţi suferinţa anilor de supliciu, de prăbuşirea, cîtă a fost, din final?" Căci „fiecare certificat de deces moral incriminează un asasin şi relevă un mucenic" (Viorel Gheorghiţă, Et ego).

Că teribila soartă pentru elita unei întregi generaţii din România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, fusese minuţios pregătită în laboratoarele comuniste, a de­clarat-o ritos, cu cinism, chiar unul dintre călăi, anchetatorul lui Octavian Voinea: „Piteştiul noi l-am imaginat cu mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit cum noi am dorit" (Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române). A ieşit într-adevăr cum ei au dorit-o, însă mai mult aparent şi doar temporar, am mai adăuga noi acum. Teza întreţinută mai tîrziu de oficialităţile penitenciare, dar chiar şi de alţii, potrivit căreia, prin generalizarea culpabilităţii, toţi cei trecuţi prin reeducare se fac vinovaţi de ea, („s-au ucis unii pe alţii") a fost, evident, nu numai eronată, dar lansată şi cu intenţii perfide, de demoralizare şi de dezinformare. Se poate estima astăzi, semnalează Mihai Scutaru, că doar vreo opt la sută au pus trup şi suflet în demascări şi cam jumătate dintre victime a avut „o atitudine corectă, chiar demnă, iar cei care au avut căderi, cu înţelepciune şi curaj, au revenit la normalitate".

Însă drama piteştenilor a fost mult mai lungă şi mai complicată decît s-a scris şi se ştie. Mai întîi că teroarea in­trată în oase la Piteşti n-a mai ieşit din noi ani şi ani. Drama trăită la Piteşti nu s-a încheiat acolo şi nici la Gherla. De­mascările au încetat, dar spectrul reînceperii lor a terorizat victimele în continuare o bună bucată de vreme. în peni­tenţă, majoritatea celorlalţi ne-a ocolit, ne-a izolat, puţini au avut curajul să se apropie sufleteşte, cu tact, de noi, cei schilodiţi fizic, mintal şi moral.

Ieşind în libertate, ne-am izolat singuri, iar pe unii, cu remanente adînci, îi stăpîneşte o frică maladivă şi acum. Procesul de revenire la normal s-a dovedit, într-un fel, mai greu, pentru mulţi, decît cel al demascărilor. Rănirea su­fletului e de obicei bruscă, dar cicatrizările cer timp.

Cu conştiinţa culpabilităţii, lingîndu-ne fiecare ră­nile sufleteşti în singurătate, complexaţi că ne-am com­promis, debusolaţi, priviţi şi trataţi cu intoleranta suspiciune bolşevică, eram stigmatizaţi pe viaţă. Dar aveam de obţinut sau de menţinut un serviciu, de întreţinut o familie şi pu­team fi oricînd rearestaţi (cum s-a şi întîmplat cu mulţi în 1956-1958). Am fost supuşi unui tir continuu de persecuţii, presiuni şi şantaje. Fiecare a trăit frămîntări pe care nu le încape hîrtia, căci Securitatea aflase în noi un teren mai mult sau mai puţin vulnerabil şi voia să ne menţină în continuare ca delatori. Cum a procedat fiecare şi pînă cînd - a variat de la caz la caz. Oricum, tragedia Piteştiului s-a prelungit, prin consecinţele ei, ani şi decenii.

Acei dintre noi încă timoraţi, şi nu numai cei trecuţi prin sindromul Piteşti, de obicei tac şi-şi refulează aminti­rile. Din punct de vedere psihologic e cea mai proastă so­luţie. Ei ar trebui să povestească, să facă mărturii măcar prietenilor intimi sau duhovnicului, expulzînd astfel tot in­fernul acumulat în suflet. Spovedania are un miraculos efect purificator.

Important este totuşi că, în finalul finalului, experi­mentul Piteşti, pentru cei care nu s-au dereglat grav, a eşuat. Treptat, mai devreme sau mai tîrziu, cu infime excepţii, foştii „reeducaţi" şi-au regăsit echilibrul, verticalitatea.