N-am intenţionat să
oferim, în prima parte a lucrării, decît un ghid sinoptic, un
instrument de lucru, o cronică a aşa-zisei reeducări comuniste din
penitenciarele româneşti, avînd în centru Piteştiul. Fenomenul e urmărit concomitent,
în timp (pe ani şi luni) şi în spaţiu (pe locuri de detenţie şi camere), cu
nume de torţionari şi victime - ca un proces unic şi dirijat, cum a fost; motiv
pentru care nu am compartimentat faptele pe închisori, ci le-am înregistrat
laolaltă, cronologic şi paralel. De aici, dezavantajele inerente pentru
cititorul neavizat: stilul e sec, telegrafic, riguros, fără suculenţa
memorialistică, deranjantă fiind probabil şi întreruperea permanentă a
continuităţii faptelor din acelaşi loc de detenţie.
Sinteza de faţă este
oricum perfectibilă în privinţa aspectelor, datelor şi numelor, iar structura
ei poate fi primenită de alţii, care vor dispune în viitor şi de mai multe
informaţii. Teoretic, trebuia, eventual, să fie o lucrare colectivă, dar în
practică o asemenea operaţie nu mai pare posibilă.
Nu am considerat
oportune în text trimiterile la surse, întrucît volumele memorialistice nu
reprezintă, în opinia noastră, documente integral şi riguros ştiinţifice, iar
declaraţiile înserate în Memorialul ororii au fost smulse sub presiune
şi redactate de anchetatori, doar datele calendaristice şi numele de persoane
fiind, în mare, utilizabile. De aceea, toate izvoarele documentare scrise, de
pînă acum, au fost confruntate între ele, iar informaţiile desprinse le-am
triat apoi cu circumspecţie, inclusiv prin depoziţiile verbale ale unor
martori.
Semnele de întrebare
dintre paranteze marchează unele dubii, ceea ce nu înseamnă că în rest datele
sînt de neclintit. Se ştie de pildă că aceeaşi persoană a fost mutată de către
reeducatori dintr-o cameră în alta, ceea ce poate provoca nedumeriri
cititorului.
În a doua parte a
lucrării, ne-am permis o discuţie concluzivă asupra cîtorva aspecte esenţiale:
în ce constă unicitatea „fenomenului Piteşti", originea directivelor, cum
se desfăşurau în general „demascările", evoluţia lor, pe ce criterii erau
alcătuite „seriile", treptele de vinovăţie ale conducătorilor, gradul de
implicare a victimelor, supliciile, ce urmărea experimentul, explicaţii ale
fenomenului, cîteva dintre balivernele mîrşave din procesele înscenate,
concluzii finale, urmările în timp pentru flecare dintre noi.
Opinia recentă a
deschizătorului de drumuri în labirintul reeducării de la Piteşti, Dumitru
Bacu, nu ni se pare demoralizatoare pentru viitorii cercetători, ci,
dimpotrivă, stimulatoare: „Experienţa de la Piteşti, ca şi derivatele ei, nu
vor putea fi explorate exhaustiv niciodată".
Autorul