Despre monstruosul experiment concentraţionar comunist al „reeducării", început la Piteşti şi continuat, cu o intensitate totuşi descrescătoare, la Gherla, s-a adunat, în timp, o bibliografie considerabilă, inaugurată de cartea publicată în Occident a regretatului Dumitru Bacu (Piteşti, 1963; reed. 1989 — cu o prefaţă de pr. Gheorghe Calciu — şi 1991; trad. engl. 1971) — fost deţinut politic el însuşi, fără a fi trecut însă personal prin „iadul" de la Piteşti. Tot fără experienţa directă a faptelor au abordat subiectul Paul Goma (mai ales în Les chiens de la mort, 1981; vers. rom. Patimile după Piteşti, 1990), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990) sau Marcel Petrişor (Fortul 13, 1991; Secretul Fortului 13, 1994;La capăt de drum, 1997). Dintre cei care au scris din proprie experienţă, primul a fost — tot în Occident—Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978; reed. 1996; trad. fr. 1997); dintre mărturiile ulterioare apărute în volume se cuvin menţionate cu precădere cele ale lui Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării, 2 vol., 1995), Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996) sau Virgil Maxim (Imn pentru crucea purtată, 1997). Deşi controversat (vezi, între altele, D. Bacu, „Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla", în Puncte cardinale, aprilie-iunie 1996), nu poate fi trecut cu vederea masivul volum Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (conţinând declaraţii smulse sub teroare, preluate din arhivele fostei Securităţi), scos de Editura „Vremea" din Bucureşti. Desigur, subiectul a fost amplu tratat şi de d-na Lucia Hossu-Longin în cutremurătorul documentar „Memorialul durerii".
În pofida atâtor mărturii, documente şi analize, „fenomenul" este departe de a fi fost elucidat sub toate aspectele lui, iar fiecare nou document sau nouă mărturie îşi au importanţa lor în perspectiva unei viitoare sinteze rezervate celui mai diabolic experiment concentraţionar din spaţiul european (asupra căruia „uitarea românească" n-are dreptul să se înstăpânească, pentru că asta ar însemna că un Horia-Roman Patapievici va fi avut dreptate să vorbească despre „spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti"!).
Dl. Traian Popescu (a nu se confunda cu editorul şi filatelistul omonim de
la Madrid), autorul cărţii de faţă, nu este altul decât compozitorul
emoţionantului oratoriu Calvarul (partea I: „Năvălirea"; partea II: „Urgia" — în care figurează şi
recitativul „Infernul Piteşti-Gherla; partea III: Zorile") una dintre cele
mai complexe creaţii zămislite în detenţie, adevărată „minune răscumpărătoare"
(pentru textul integral şi marele succes repurtat în toamna lui 1997, în
interpretarea Orchestrei Radiodifuziunii Române, a se vedea Puncte
cardinale, nr. pe februarie-martie 1998, pp. 14-15), despre care autorul
mărturisea: „Istoria oratoriului Calvarul este chiar istoria salvării
mele de la moarte. Niciodată nu am făcut versuri, iar la muzică nici măcar nu
mă gândeam. Şi totuşi cântul lăuntric, izvorât spontan, avea să mă însoţească
în momentele cele mai grele ale detenţiei. La Aiud, fiind sigur în celulă, m-am
trezit cântând, ca mulţumire bunului Dumnezeu, care mă salvase de la o
dramatică încercare de sinucidere. Apoi, pedepsit la izolare 24 de zile,
epuizat şi bolnav, cu raţia redusă la jumătate, m-am salvat de nebunie tot prin
muzică. Parcurgeam kilometri întregi învârtindu-mă prin celula umedă şi complet
goală, cântând în gând. N-aveam nici un merit: o voce celestă îmi dicta textul,
care însoţea melodii ce nu-mi aparţineau" Niciodată nu am trăit o bucurie
mai mare..."
În mărturia de faţă, caracterizată prin sinceritatea ei crudă, limpezime, concizie şi austeritate stilistică, dl. Traian Popescu îşi propune, cu sentimentul precis al unei datorii morale şi camaradereşti („în tot timpul cumplitului «cataclism» au fost omorâţi ori s-au sinucis circa 30 de tineri. Din toţi câţi au cunoscut parţial sau total această înscenare «finală», pe cât de macabră, pe atât de ridicolă, mai trăiesc numai trei: Gheorghe Calciu, Popa Aurel şi subsemnatul"), pe de o parte „analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târguşor în perioada 1949 - 1952" (deci până la lichidarea „strategică" a Piteştiului şi procesul mistificator al torţionarului Ţurcanu), iar pe de altă parte deconspirarea „ultimei înscenări a Securităţii, din 1957, cu care s-a încheiat acest lung şir de crime, printr-un aşa-zis proces al «autorilor morali» ai «reeducării»" (mai ale viitorul preot Gh. Calciu fiind „cel care a dat peste cap tot acest simulacru de proces, printr-un moral inegalabil şi prin ascuţimea de minte care-1 caracterizează").
În prima parte a mărturiei, care constituie o radiografie aproape tehnică a „experimentului" potrivit în ansamblul lui (geneză, intenţii, metode, consecinţe), autorul rămâne discret îndărătul faptelor relatate. Partea a doua aduce o mult mai puternică raportare la experienţa personală, dar şi de această dată într-o manieră aproape „obiectivă", nu fără recunoaşterea propriilor limite omeneşti. Interesul documentar este dublat de cel psihologic, iar peste toate se desluşeşte o mare conştiinţă creştină, capabilă să supravieţuiască propriilor crize şi să transfigureze suferinţa într-o mare lecţie soteriologică, demonstrând o dată în plus, implict şi fără ostentaţie, că „experimentul Piteşti" a putut zdrobi oameni, dar n-a putut distruge, până la capăt, Omul.
Adăugându-se cu folos miilor de pagini care au precedat-o, mărturia d-lui Traian Popescu capătă dimensiunea ultimă a datoriei împlinite: faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de memoria camarazilor de suferinţă şi faţă de ceea ce a mai rămas cu adevărat nealterat din fibra morală a acestui neam, la cumpăna dintre veacuri şi milenii.
Răzvan Codrescu