CUVÂNT DE ÎNCHEIERE ŞI IERTARE DAR NU ŞI UITARE

Stimate cititor, memorialistica din ţară apărută după 1990 a consemnat în pagini cutremurătoare cele petrecute în închisorile PITEŞTI, GHERLA, TG. OCNA sau CANAL insistând asupra diverselor forme de tortură şi subliniind efectul lor asupra celui torturat. S-a insistat mai puţin, sau limitat, asupra scopului urmărit şi în special asupra vinovăţiei celor care au gândit şi pus în aplicare această criminală acţiune pe care o numesc „EXPERIMENT". De multe ori din lucrările apărute transpare numai ideea vinovăţiei individuale a celor care nu au rezistat supliciilor şi au cedat. Am auzit de nenumărate ori vorbindu-se de cele petrecute în închisorile amintite ca despre „Acţiunea lui Ţurcanu", la care am replicat: „Nu domnilor, aceea a fost „acţiunea P.C.R., securitate, consilieri sovietici". Acest lucru m-a determinat să prezint la Simpozionul Sighet din anul 1999 o parte din ceea ce este cuprins în această broşură.

Doresc însă în continuare să menţionez că nu trebuie uitat că Ţurcanu însuşi după ce a fost folosit în acest diabolic „EXPERIMENT" al secolului nostru şi poate nu numai, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie drept recompensă pentru că i-a servit pe iniţiatori.

Din mărturisirile lui OCTAVIAN TOMUŢA şi NICOLAE ITUL aflăm şi poziţia lui Ţurcanu înainte de execuţie, când şi-a strigat „IERTAREA" pentru tot ce a făcut, de la fereastra celulei din Jilava în care îşi aştepta sfârşitul sau când în altă celulă tot din Jilava i-au curs lacrimi pentru crimele făcute („MEMORIALUL ORORII" p. 864) s-ar putea gândi cineva că aceste rânduri ar vrea să însemne o reabilitare a lui Ţurcanu. Doamne fereşte!

Departe de mine acest gând.

I-am cunoscut direct cruzimea şi perseverenţa lui în ea. Cei care l-au recrutat însă şi instruit au ştiut perfect să i-o folosească, stimulându-i în acelaşi timp vanitatea cât şi slăbiciunea de a nu suporta închisoarea care venea din partea celor care îl aleseseră să-i reprezinte în diplomaţie respectiv ANA PAUKER sau fraţii BUDNĂRAŞ. După ce torturase şi omorâse la îndemnul acestor forţe, lui Ţurcanu i-a fost dat să vadă şi altă faţă a securităţii, respectiv a „Partidului" care îl înşelase. Acum ei doreau ca tot prin mâna lui să-şi spele atrocităţile.

„Garanţia că acţiunea de „reeducare" este în vederile regimului am avut-o dela dl. CUPAGEA, BĂLĂCEANII, CIORNEŢCHI şi procurorul care a făcut parte din completul de judecată de la Suceava declara „ŢURCANU în Procesul Verbal de Interogatoriu din 20 martie 1954 („MEMORIALUL ORORII" p. 75) La pagina 96 tot el spune: „Eu nu am folosit nici o tactică de a-mi păstra fiinţa legionară nici înainte de arestare şi nici după."

Presiunile anchetei asupra lui Ţurcanu (1954) cresc, iar acesta se apără dându-şi seama de cursa care i se întinde pentru a recunoaşte că tot ceea ce a făcut a fost din ordin legionar sau cu această conştiinţă. „Nu mi s-a cerut de către organele de stat ca să devin informator, ci eu singur am mers şi mi-am oferit serviciul de informator". Anchetatorul în continuare îşi urmăreşte scenariul la care Ţurcanu răspunde: „Nu mi-a ordonat nimeni să-mi ofer serviciile de informator organele de stat şi nici într-un scop (pag. 105)."

Tot în procesul verbal de Interogatorii din 20 martie 1954 el declară: „Acţiunea lui Bogdanovici Alexandru a fost primită de comandamentul legionar din Suceava ca o acţiune compromiţătoare şi trădătoare faţă de organizaţia legionară, fiind primită de ei cu ostilitate" (pag. 91).

În continuare anchetatorul căpitan VINTILĂ R. Îl acuză de spionaj pe el şi pe cei care i-a folosit în „reeducare". Răspunsul lui Ţurcanu la această acuzaţie este cât se poate de tranşant şi în acelaşi timp de edificator asupra rolului jucat de oficialităţi: „Subsemnatul am avut posibilitatea şi anume printr-un deţinut care se elibera să trimit material unui serviciu de spionaj cu care aş fi avut legături afară, sau să trimit unui serviciu de spionaj ce-1 cunoştea din închisoare de la alţi deţinuţi, să corup pe cineva din administraţia penitenciarului, de asemeni aş fi putut dacă aş fi , ajuns la o astfel de înţelegere cu persoanele din minister care veneau în inspecţie şi cu care am avut legături confidenţiale stând de vorbă cu ei între patru ochi (dl. NEMEŞ IOSIF ŞI OCTAV SEPEANU).

În procesul verbal de interogatoriu din 4 mai 1954 Ţurcanu precizează: „... am folosit metode de violenţă ele fiindu-mi indicate şi aprobate de Dl. Dumitrescu Alexandru (Directorul Penitenciarului Piteşti n. n.), de MARINA ION (ofiţer politic Penitenciarul Piteşti n. n.), de IOSIF NEMEŞ (inspector M.A.I. Of. n.) de Slt. MIRCEA, de Slt. IAGĂRU (ofiţeri politici n. n.) de insp. Grai RĂILEANU întrucât deţinuţii nu voiau să demaşte ceia Cf (ortografia din P. V.) nu declaraseră în faţa organelor de anchetă ag. 125). La pagina 127 mai găsim şi următoarele afirmaţii: Sepeanu mi-a spus ca să întrerup un timp legătura cu dl. director Dumitrescu şi să o păstrez cu dnii Slt. care sunt băieţi de redere sută la sută."

I-am dat atunci dlui SEPEANU „demascările" pe care le-am ascuns de sub pulover şi pe care dânsu (?) sau eu le-am pus pe servietei ce se afla închisă pe birou în partea dinspre mine". Ţurcanu şi-a continuat această poziţie în anchete fapt care putea duce decât în faţa plutonului de execuţie.

Stimate cititor am insistat asupra acestor declaraţii — care de fapt sunt mult mai multe şi mai ample — nu pentru a-l disculpa pe Ţurcanu ci pentru a incrimina pe adevăraţii INIŢIATORI, ORGANIZATORI şi EXECUTANŢI ai „EXPERIMENTULUI".

De altfel ei nu trebuiau să depună prea mari eforturi pentru alcătuirea şi punerea în aplicare a „scenariului" întrucât situaţii similare fuseseră cu succes experimentate de sovietici prin N.K.V.D. (Cazul generalului TUHACEVSCHI, sau ZENOVIEV şi mulţi mulţi alţii).

Din motive lesne de înţeles, în expunerea de faţă nu am insistat asupra acelei laturi pe care o găsim prezentată în celelalte lucrări asupra „Demascărilor" şi anume a torturilor aplicate celor trecuţi prin „EXPERIMENT".

Un al doilea motiv care m-a determinat să prezint acest subiect este aşa cum am scris în paginile anterioare, acela că din „FINALUL ÎNSCENĂRII EXPERIMENTULUI" nu mai sunt decât trei supravieţuitori. În afara celor trei însă l-aş mai putea numi ca al patrulea pe dl. MARCEL PETRIŞOR care a stat în „CAZIMCA" din Jilava atât cu cei din procesul final cât şi cu martorii acuzării. Despre toţi aceştia şi viaţa de „acolo" dânsul a scris pagini cutremurătoare în cele două volume „FORTUL 13 Jilava" şi „SECRETUL FORTULUI 13".

Tot ceea ce am prezentat până acum nu este sortit a dezvinovăţi sau învinovăţi pe unii sau alţii cărora depăşindu-li-se limitele nu au rezistat — limite foarte largi dealtfel — ci pentru a arăta pe adevăraţii făptaşi care nu pot invoca nici un fel de scuză în iniţierea, executarea şi supravegherea „Experimentului". Nu trebuiesc uitaţi încă cei care au murit sau au încercat să se sinucidă în „Demascări" şi nici aproape totalitatea supravieţuitorilor din care unii pot fi socotiţi eroi vii. Nu le pot da numele pentru că fiind enorm de mulţi orice omisiune ar fi dăunătoare.

Cei trecuţi prin acel „cazan" ne cunoaştem. Ne-a fost dat să ne ştim limitele şi să putem aprecia slăbiciunea omului dar şi tăria lui.

Eu am învăţat de la Valeriu Gafencu şi de-a lungul timpului am căpătat conştiinţa că pentru nereuşite şi căderi mă simt vinovat, iar împlinirile şi ridicările le datorez lui Dumnezeu. Cât aş fi dorit să pot mai mult în acele tragice împrejurări succint descrise în prezentarea de faţă! Dar n-am putut mai mult, revenirea câştigând-o în acea ultimă seară disperată. Şi cu ce preţ! Deşi se putea şi altfel aşa cum au dovedit-o ceilalţi din „procesul final": VALERIU NEGULESCU, CONSTANTIN OPRIŞAN, DRAGOŞ HOINIC, IOSIF IOSIF, GHEORGHE CALCIU şi POPA AUREL, sau ION PĂUNESCU (NELU).

Spun aceste lucruri cu durere dar şi cu satisfacţia că îmi eunosc limitele şi posibilităţile. Acest lucru îmi dă echilibrul şi împăcarea cu mine însumi, fără blazare sau resemnare şi nici revoltă sau spirit vindicativ. Împăcare în care am conştiinţa că am putut elimina trufia dar şi falsa modestie, ambele făcând uneori casă bună când încerci să te analizezi.

Apreciez că aveam datoria morală să prezint ultima înscenare cu aşa zişii „autori morali" şi „Reeducării" condamnaţi într-un lot cunoscut sub numele de lotul „VALERIU NEGULESCU" (VICĂ), redând ceea ce memoria a mai putut reţine după atâta amar de vreme. Nu am dorit — nu ştiu dacă am şi reuşit — să dramatizez evenimentele ci să le prezint sub forma lor nudă, căutând să evit stările mele emoţionale care m-au însoţit în cele 19 luni de anchetă, reflectate până şi în visele care nu miau lipsit noapte de noapte.

Stimate cititor întrucât justiţia pământească nu a găsit de cuviinţă să se autosesizeze asupra acestui cumplit „EXPERIMENT" socotesc ca şi dacă ar fi făcut-o, totul rămâne de fapt în JUDECATA CELUI DE SUS CĂRUIA SĂ-I INVOCĂM AJUTORUL şi BINECUVÎNTAREA.

DOAMNE FII CU NOI!