Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.
Înţelegându-şi menirea şi acceptându-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii — sub toate aspectele ei — vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi, mai ales, ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este lipsită de asemenea situaţii. Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: Creştinismul românesc.
Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor '40 -'60, suntem şi noi o generaţie reprezentativă a neamului nostru?
La o jumătate de veac de la acele timpuri, monografia generaţiei tinere — studenţi şi elevi — care a fost supusă unei decapitări asemenea celei aplicate întregului spectru politco-cultural-naţional al epocii, nu este cunoscută.
O generaţie nu este numai o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsurile date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă dată. Apreciem că „Generaţia de la 1948" şi-a adus aportul în frământările cruciale ale acelor timpuri.
Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi, la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist cât şi cel al recuceririi Ardealului de Nord, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la fiinţarea istorică şi geografică a poporului român. Ei au trebuit să răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea şi cultura, prin desfiinţarea instituţiilor de bază ale societăţii şi ruperea firului unei istorii bimilenare. Totul era atacat.
— Origina românilor nu mai era geto-daco-romană, iar limba prezentată ca o formă neoslavă.
— Familia, ca instituţie de bază a societăţii a fost atacată fiind supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii. Aceştia erau învrăjbiţi împotriva părinţilor, cărora li se recunoştea doar meritul de a-i fi conceput, restul — educaţie, poziţia în societate — revenind statului. Părinţi şi copii, soţi, fraţi şi rude erau cuprinşi de păienjenişul supravegherii reciproce diabolic dirijat din afară prin obligativitatea delaţiunii ridicată la rang de virtute, ca înaltă raţiune de stat.
— Armonia socială, prezentată, ca şi familia, drept o minciună, ţăranii, muncitorii, intelectualii fiind obligaţi să se supună războiului „luptei de clasă" şi organizaţi a se denigra reciproc.
— Tradiţiile au
fost interzise sau mistificate.
— Forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul ştiinţific, ucigător al libertăţii spirituale, distrugător al idealurior şi al bunei creşteri.
În faţa acestui cataclism, cunoscând anticipat consecinţele lui, s-a ridicat ca un zid de apărare Generaţia de la 1948. Această generaţie nu a fost o generaţie anti-, ci una de apărare, o generaţie SCUT.
Afirmăm că ea a aparţinut neamului românesc pentru că nu
i-a trădat aspiraţiiile şi i-a onorat valorile cu manifestări proprii
patrimoniului său spiritual şi biologic. Concepţia sa de viaţă a fost cea
constatată de-a lungul veacurilor la voievozi şi cărturari, având ca temelie
creştinismul românesc, relevat şi prin Generaţia de la 1922, reacţionând
spontan contra celor care atentau la legea şi tradiţiile noastre.
Când teritoriul naţional, pământul strămoşesc ne-a fost călcat, această generaţie nu a ezitat să-şi pună viaţa chezăşie că „pe aici nu se trece".
E a fost strivită nu numai la figurat, ci şi la propriu.
S-a luat drumul muntelui ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a apărat din munţii şi pădurile noastre ceea ce comunismul ataca cu mare virulenţă: satul românesc.
Vârfurile studenţimii şi elevilor, datorită atitudinii lor de apărători, în care s-au înrolat fără reticenţă — li s-a tăiat posibilitatea de formare profesională la care le dădea dreptul calităţile intelectuale pe care le dovediseră cu prisosinţă.
Coborâţi în iadul închisorilor, spiritul lor viu, inteligent, nu a pierit ci, fecundat de vrăjmăşiile vieţii, s-a cristalizat, s-a rafinat,
Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germnat o puternică sensibilitate şi dorinţă de frumos, iar din minciună dorinţa de apărare a adevărului, cu preţul vieţii.
Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci şi sute de poeţi.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi răsăreau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici un cântau suferinţa sau rănile suferinde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, de multe ori bucuria presupusei revederi cu cei dragi, p totul învăluit în implorarea Divinităţii, care nu-i părăsise.
Aceasta a condus la convertirea suferinţei în creaţie. Generaţie de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge.
Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, deşi calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în masă începând cu primăvara lui 1964, aceşti „foşti tineri" încearcă să-şi vindece rănile fizice, dar mai ales pe cele sufleteşti, din anii monstruozităţii pe care o ură nemărginită a dezlănţuit-o.
Analizându-şi cu luciditate înfrângerile, punându-le la piciorul Crucii lui Iisus, ştiind că înfrânt nu eşti decât dacă nu-ţi mai poţi regăsi libertatea spirituală deci profesionalitatea, aceşti tineri tânjeau şi după împlinirea vieţii personale, familiale şi profesionale. Ieşiţi din închisori într-o „lume" care nu îi voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi-vii, aceşti „foşti tineri" au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, şi-au reluat locurile în amfiteatre şi în faţa comisiilor de examene. Au studiat cu seriozitate şi capacitatea lor intelectuală deosebită s-a impus. A fost o adevărată competiţie între durerea personală şi setea de făptuire, care a condus la realizări superioare celor ce nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Unii au luat studiile de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care îi despărţea o generaţie.
Au devenit ingineri, medici, profesori, preoţi, mulţi preoţi monahi, alţii meseriaşi de elită — de data-aceasta cu studii.
Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci ale unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată, dar şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit şi pe care nu o dată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut oficial meritele evidente. Nu, aceasta nu a existat pentru | foştii deţinuţi politici. Şi aceasta în pofida faptului că mulţi au obţinut brevete de inventatori, punându-şi amprenta gândirii lor creatoare în fiecare nucleu în care au lucrat. În făptuirea lor au fost mânaţi de sentimentul permanenţei, sentimentul istoric, convingerea că „apa trece, pietrele rămân". Acum, la vârsta senectuţii, ei nu-şi doresc decât împlinirea idealurilor pe care le-au apărat cu preţul propriei vieţi: ridicarea unui neam şi unei societăţi „cu frica lui Dumnezeu", având un fundament trainic în embrionul de bază: Familia.
Aceasta este Generaţia de Ia 1948. Tinerii aceştia nu au fost mercenarii nimănui, n-au fost nici „revoluţionari de profesie", nici nu au trăit o „modă". Ei au fost robii unui crez. Învinsă vremelnic, Generaţia de Ia 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică, pe care, din păcate, contemporanii o ignoră sau, în cel mai bun caz, o subliniază timid şi nesemnificativ.
Puţinii supravieţuitori ai ei trimit acest mesaj având
conştiinţa datoriei împlinite.