Prima misiune mişelească

Aproape de cinci luni eram în camera de tortură 2 subsol. Într-o zi a venit Ţurcanu cu o listă în mână pe care i-a dat-o lui Titus Leonida. Au mai şuşotit ceva între ei, apoi Ţurcanu a ieşit din cameră.

Psihoza spaimei domnea asupra noastră. Cu toţi aveam impresia că Ţurcanu şi Titus Leonida cunosc tot ce aveam noi în cel mai tainic ascunziş al sufletului. Ca nimic nu le era străin lor.

Vedeam lista şi ştiam că vom fi chemaţi unul câte unul. Tremuram de spaimă că nu ştiam cui îi vine rândul şi mai ales ce urmează.

Titus Leonida începu să ne cheme pe câte unul şi să vorbească în şoaptă tainic. Când vorbea, chiar şi în şoaptă, îşi compunea o figură crâncenă ca ceilalţi să fie terorizaţi.

Mi-a venit rândul şi mie. Raţiunea îmi era obturată de cele ce puteau să urmeze. Nu puteam să gândesc nimic întrucât eram cuprins de o groază nemărginită.

- Uite Voinea, ai să pleci în altă cameră. Acolo sunt "bandiţi" care nu ştiu ce se petrece aici, în camera aceasta. Nu divulgi nimic din ce ai văzut. Te vei comporta ca un legionar veritabil, cu vechime şi prestanţă. Ca un adevărat "'bandit". Trebuie ca prin atitudinea şi comportamentul tău să creezi o atmosferă de mediu legionar.

Vă veţi ruga împreuna, veţi mânca împreună. Să nu te apuci să-i tragi de limbă ca să-şi dea seama că tu îndeplineşti o misiune. Eşti răspunzător de orice gest al tău din care aceştia ar putea să-şi dea seama ce se petrece aici. Ştii ce te aşteaptă. Nu vom avea pentru tine nici un dram de milă sau îndurare.

Dădăceala lui Titus Leonida a durat cam o oră. Acela a fost momentul de cea mai grea tensiune pe care l-am trăit vreodată.

De acum începea un alt moment greu şi mai ales lung. Lung cât o veşnicie. Îmi dădeam seama că eu va trebui să fiu acela care voi aduce un aport la torturarea altor oameni nevinovaţi.

Oare cum să fac să evit a afla ceva de la necunoscuţii cu care mă voi întâlni ? Oare ce să fac pentru a evita crearea unei atmosfere de trai intim legionar?

În mine mai rămăsese o celulă în care conştiinţa funcţiona nealterată. Aceasta urla îngrozitor, răscolindu-mi toată fiinţa. Salvarea cea mai sigură ar fi fost moartea. Dar cum ? Era peste putinţa să-ţi iei viaţa.

I-am văzut pe aceşti ticăloşi studiind nu numai instinctul de conservare dezlănţuit, ci şi cum studiau pe cei dezumanizaţi, puşi în postura de călăi spre a tortura pe alţii...

Torturarea camaradului tău trebuia făcută cu sete, cu sadism, cu convingerea oarbă că faci bine. Trebuia să dovedeşti convingere şi ataşament cauzei distrugerii "banditismului". Când distrugeai legionarismul din victimă, trebuia să fii agresiv, să râzi fals, să vorbeşti cu toată convingerea şi mai trebuia să dai impresia că ai rămas un legionar autentic.

Ca un demon ieşit din mijlocul Iadului, atât de bine cunoştea Ţurcanu psihologia fiecăruia şi dramul de tărie ce a mai rămas în noi.

Până acum am fost victimă.,. De acum înainte mi se contura în faţă neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea sufletelor altora. Din oameni devotaţi şi cinstiţi, prin acţiuneamea trebuia să devină trădători, răufăcători, spioni împotriva lor înşişi.

Doamne, cât aş fi dat să rămân pe loc şi să fiu torturat în continuare... Ziceam acestea în gând în momente de luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat.

După vreo oră a apărut în uşă Ţurcanu şi l-a întrebat pe Titus Leonida: -Gata ?

-Gata. Răspunse Titus Leonida.

Ţin minte că alături de mine era un student la medicină în anul patru sau cinci. Acesta a fost mare sportmen şi se numea Alexandru Ghica.

Acest Ghica a fost torturat de către Ţurcanu cu mai multă insistenţă decât noi ceilalţi. Nu atât pentru apartenenţa la un grup sau altul, ci pentru că reprezenta "marea nobilime". Pentru că se trăgea dintr-o familie de prinţi cu blazon.

Ziceau Ţurcanu şi Titus Leonida (în timpul torturilor) că acesta nu va uita niciodată moliciunea pernelor de puf, Va ţine minte strălucirea mobilei fine şi laptele pe care l-a supt de la mama lui...

Cum ne îndreptam noi pe coridor îngrijoraţi, Ţurcanu ne opri şi ne zise : - Nu cumva să vă trădaţi arătându-vă cât sunteţi de flămânzi, sau cât aţi fost de bătuţi. Cei cu care veţi sta în cameră sunt încă "bandiţi". Ei vor să facă pe grozavii, sfidând situaţia în care se găsesc. Voi v-aţi mai trezit la realitate. Astfel am fost introduşi într-o cameră mare de la parter, care era goală. Deci, nu noi intram peste alţii, ci altii intrau peste noi.

Până la sosirea victimelor aveam un timp scurt ca să ne găsim locurile pe paturi. De mine s-a ataşat studentul Ghica, cel amarnic torturat de către Ţurcanu pentru starea lui socială.

Mi-a făcut destăinuirea că şi-a pierdut orice control asupra sa şi ar vrea să nu greşească. Recunoştea că este dominat de instinctul foamei, de aceea va ocupa loc lângă mine ca să mă imite. Mai zicea acest tânăr :

- Mi-e frică... Unii ar putea să exagereze lucrurile privitoare la persoana mea. Aceia ar putea fi mai iuţi în informarea lui Ţurcanu şi a lui Titus Leonida. Ţurcanu şi Leonida sunt dispuţi să creadă cele mai mari gogomănii care s-ar spune împotriva mea. Torturile la care voi fi supus mă vor răvăşi şi mai mult decât până acum. N-am nici un control asupra mea. Mă simt ca prăbuşit într-o prăpastie fără fund în care viteza creşte neîncetat...

După vreo două trei ore a fost introdus, peste noi în cameră, un lot de studenţi din Cluj. Vreo douăzeci de persoane. Dintre acestea vreo douăsprezece aveau tangenţă cu Mişcarea Legionară, ceilalţi erau de diferite provenienţe şi nuanţe politice sau chiar apolitici.

Eram speriat, dar trebuia să mă prefac a fi din cale afară de volubil. Carnea zdrobită şi coastele trânte de atâta bătaie mă dureau îngrozitor. La orice mişcare sau întoarcere mai bruscă dureri otrăvite mă fulgerau prin piept şi prin oase. Pericolul era mare deoarece noi, cei făcuţi tocătură, efectuam o supraveghere crâncenă unii asupra altora.

Din lotul clujean îmi amintesc de numele câtorva băieţi cu care sincer m-am împrietenit:

Era unul pe nume Blaga - nepot al lui Lucian Blaga - ofiţer de jandarmi şi student la drept. Pe un altul îl chema Crainic şi se declara membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Un altul avea numele de Chebeleu şi era legionar.

Afinităţi comune aveam cu Blaga. Ne lega cariera militară. Mă rugam lui Dumnezeu să nu mi se destăinuie cu nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga şi acest camarad excepţional de bun mi-a făcut unele destăinuiri...

Mă feream ca de foc să nu-i dau nici un fel de bănuială de ce-l aşteaptă. Dacă la "autodemascarea" ce urma să şi-o facă ar fi spus că din comportamentul meu a bânuit că îninchisoarea Piteşti se petrec lucruri ciudate, asta ar fi însemnat moarte pentru mine. Nu moartea pe care o doream, ci moartea de care mă feream...

Am stat în situaţia asta 2-3 săptămâni, când, într-o zi, a intrat pe uşă Ţurcanu cu şase călăi după el, toţi oameni de încredere.

Noi, cei care ştiam ce urmează, am simţit ceva ca o undă de curent electric care ne-a cutremurat până în adâncul fiinţei noastre. Ceilalţi, noii veniţi, erau indiferenţi. N-am scos o vorbă, dar numai noi ştiam ce zguduire era în sufletele noastre. (Aceste lucruri s-au petrecut în luna februarie sau martie 1951).

Ţurcanu a strigat cu glas tare:

- Atenţie!

Imediat oamenii care au venit cu el s-au răspândit printre noi, cei cu misiunea mişelească, şoptindu-ne la ureche : - Tu te postezi lângă ăla, tu lângă celălalt şi aşa mai departe. A durat aceasta câteva secunde, după care Ţurcanu şi-a început obişnuitul discurs:

-Aţi venit de atâtea zile aici şi nu ştiţi ce se petrece în această închisoare. Vă spun eu ca să ştiţi şi să vă intre în cap. În această închisoare se duce o acţiune de reeducare, de revizuire a conştiinţei voastre de bandiţi.

Regimul umanitar comunist, care acum construieşte o viaţă fericită pentru întreg poporul muncitor, v-a adus aici ca să vă întindă o mână de ajutor. Vă dă posibilitatea să deveniţi din nou oameni. Să aruncaţi din voi putregaiul legionaro-fascisto-burghezo-moşieresc. Veţi trece prin această acţiune de purificare... Va trebui să o acceptaţi şi să vă reeducaţi. O voce din rundul camerei a replicat:

-  Noi nu acceptăm "reeducarea".

-  Ce ?... Voi credeţi că...Ţurcanu îşi duse mână la şapcă (acesta fiind semnul că începe bătaia).

Atunci ajutoarele lui Ţurcanu şi el însuşi au scos bâtele pe care le ţineau ascunse sub haine şi au început să lovească. Cei douăzeci, veniţi mai de curând în închisoarea Piteşti - necunoscători în ale mişeliilor care se petreceau, au rămas năuciţi. Erau buimaci, cum am fost şi noi înşine când ne-a agresat pentru prima oară Ţurcanu şi banda sa.

Loveau nu numai cei şase în frunte cu Ţurcanu, ci şi ceilalţi douăzeci care ne-am împrietenit între timp cu noii veniţi. Ţurcanu a strigat cu glas tare :

-     La pământ, Ia pământ!

Începură să strige cât îi finea gura şi ceilalţi - la pământ, la pământ!

În momentul în care Ţurcanu a dat semnalul de atac, am simţit cum toate facultăţile mentale mi s-au inhibat. Nu mai puteam să raţionez. Un întuneric beznă s-a aşternut brusc asupra întregii judecăţi. Aveam senzaţia că sunt un câine dresat asmuţit asupra unei victime.

Cum din fire eram mai încet în mişcări, n-am avut timp să lovesc pe cineva, dar am început să strig ca un bezmetic - la pământ, la pământ!...

Numai primul strigăt l-am identificat ca fiind al meu. Pe urmă, parcă, mă auzeam pe mine, dar nu eram eu... Parcă eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea deoparte şi ascultă cum strigă trupul meu... Parcă eram asistent la o scenă grotescă şi plină de groază, scena al cărei actor era chiar trupul meu în came şi oase.

Primii care s-au aruncat pe burtă au fost tocmai cei douăzeci care trecuseră prin "moara reeducării".

Eu nu m-am aruncat cu burta la pământ, dar strigam din toate puterile alături de ceilalţi...

Aveam senzaţia că mă văd pe mine însumi de la o distanţă oarecare, apoi încet-încet cele două fiinţe s-au apropiat una de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra mea însumi. Am început să aud şi să-mi dau seama că nu striga un altul ci eu... Da, eram eu robotul.

Abia atunci mi-am dat seama că sunt un automat care acţionez la orice apăsare de buton a lui Ţurcanu. Reflexul condiţionat era bine format.

Din poziţia cu burta la pământ - Ţurcanu se apucă să facă o nouă ordine în cameră şi să ne orânduiască pe căprarii. A numit el "comitetul de reeducare". Printre cei numiţi era şi Cornel Pop (bărbat plin de virtute, oarecând).

Cei douăzeci, veniţi mai pe urma au rămas în cameră pentru a se autodemasca şi a fi dezumanizaţi, iar pe noi ceilalţi care am fost aduşi - pentru verificare şi încercare - ne-a scos afară, ducându-ne din nou în camera 2 subsol de unde am venit.

Ţurcanu a făcut şi aici un nou aranjament. Pe cei care i-am lăsat în postură de autodemascare i-au trecut la colţul izolaţilor. Asta însemna că mai aveau nevoie să fie zdrobiţi. Spre disperarea mea, şi eu am fost trimis tot în colţul acela. Aceasta însemna că multe zile negre mă mai aşteptau. Eram pur şi simplu îngrozit.

Prima "favoare"

Imediat ce am fost trimis la "colţul bandiţilor" Ţurcanu a ieşit din cameră, lăsându-ne în "pintenii" lui Titus Leonida .

Îl văd pe Titus Leonida cum se "înfoaie în pene" ca un curcan şi ia cuvântul strigând în gura mare:

-Pe voi bandiţilor v-am trimis în acea cameră cu o anumită misiune. Acum urmează să vă faceţi autodemascarea despre tot ce aţi făcut acolo. Veţi spune cum aţi călcat consemnul trădând acţiunea noastră de reeeducare.

Cu toţii eram îngroziţi de ce va urma.

Îmi dădeam seama că fiecare din noi va încerca să spună ce a observat la celălalt. Eram sigur că şi noii veniţi - cu care am stat de vorbă - vor fi şi ei la rândul lor supuşi torturilor şi astfel vor spune ce au observat la mine şi la alţii.

Noii veniţi puteau să exagereze - în tentativalor de a se sustrage torturilor. Nu ştiam ce anume vor exagera... Trăiam într-o confuzie şi groază de neimaginat.

După un timp,Titus Leonida s-a prefăcut că a uitat ce anume a întrebat. Mai trecură vreo două minute şi apoi îmi ceru mie ca să-i demasc pe noii veniţi cu care am stat de vorbă.

Prompt, i-am oferit lui Titus Leonida tot ce am vorbit cu Blaga. N-am ascuns nimic, dar nici n-am exagerat.

N-am simţit mustrări de cuget pentru turnătoria pe care am făcut-o. Eram sigur că Blaga pus la tortură se va autodemasca şi le va spune pe toate.

Aşa s-a şi întâmplat... Numai că marea diversiune a fost făcută, deoarece eu am fost primul care l-am demascat.

După o săptămână de la această demascare eu am fost scos din starea de izolare. De acum aveam dreptul să stau la rând când se aducea masa, să asist la demascările celorlalţi, am fost numit planton la tinetă şi fel de fel de asemenea "favoruri" şi "bunătăţi".

Crainic, Blaga sau Chebeleu - nu-mi amintesc precis care din ei - a fost adus la camera 2 subsol când eu aveam aceste "favoruri". Şi acest fapt era o diversiune. Era o acţiune de a crea suspiciune unuia împotriva celuilalt. Eram considerat o persoană care avea o oarecare autoritate morală. De aceea trebuia neapărat să fiu compromis. Era un joc diavolesc care numai la închisoarea Piteşti s-a jucat în toată hidoşenia şi periculozitatea lui.

Mulţi deţinuţi, veniţi mai la urmă, n-au sesizat ierarhizările făcute de Ţurcanu şi nici diversiunile instituite de acesta anume pentru a fărâma încrederea oamenilor unul în celălalt.

Cu cât erai considerat de Ţurcanu mai mare în grad sau cu autoritate legionară, cu atât erai mai mult supus demolării în faţa celorlalţi.

*

Cititorii trebuie să cunoască psihologia "Piteştiului" şi aprecierile făcute de deţinuţi care sunt diferite de aprecierile fâcute de cei ce lecturează prezenta carte.

A fi planton însemna a avea şi un ciomag în mână, cu care se corecta şi cea mai mica greşeală a victimei prin aplicarea de lovituri nemiloase.

Această calitate era un fel de "mizilic" pe lângă calitatea de a face parte din echipa propriu-zisă de torţionari. Octavian Voinea n-a făcut parte din nici o echipă de bătăuşi.

Cu o sinceritate demnă de laudă, camaradul Octavian Voinea recunoaşte că a fost atât de distrus încât era gata să facă orice crimă pe care i-ar fi dictat-o Ţurcanu. Spre norocul lui, acest lucru nu s-a întâmplat.

După ce torturile au încetat, Octavian Voinea n-a tăcut din gură, aşa cum spera Oculta, ci alături de alţi bărbaţi bravi au smuls masca ipocrită de pe faţa Satanei travestit în "înger" arătând cine conduce lumea...(Gheorghe Andreica )

Mi se cere să-l demasc pe Ghica

Într-o zi, Titus Leonida mi-a cerut să-l acuz pe Ghica. Eram, pur şi simplu, înnebunit.

Când se cerea aşa ceva, nu era posibil să refuzi. Prin asemenea ticăloşii se urmăreau două scopuri:

- întâi, incitai spiritul de răzbunare al celuilalt, care urma să fie torturat din cauza unor minciuni inventate de tine.

- în al doilea rând îţi crea ţie un complex de inferioritate şi vinovăţie ca niciodată să nu poţi privi în ochii celui pe care l-ai acuzat prin minciuni inventate. Simţul răzbunării creştea, mai ales când cel torturat nu sesiza că şi acest lucru face parte din regie. Victima nu sesiza că şi aceasta este o metodă a distrugerii sufletelor şi a dezbinării între oameni.

Cererea lui Titus Leonida mi-a creat momente de grele frământări sufleteşti, mai ales că de mai multe ori mi-a pus întrebarea:

-    Ei, Voinea, te-ai pregătit pentru demascarea lui Ghica?

Nu-mi mai amintesc ce anume s-a întâmplat pe parcurs... Cert este că am rămas doar în stadiul pregătirii răspunsului, fără să mă oblige ca să-l demasc. Cu toate acestea, bietul Ghica nu a fost scutit de torturi. Posibil că cei din camera de la parter trecând prin demascări şi torturi au declarat ceva împotriva lui sau a făcut vreo greşeală ce putea fi interpretată.

Nouă, celorlalţi, ne-a făcut impresia că Ghica i-a prevenit pe cei de sus de pericolele care-i pândesc. Aceştia, intraţi în "râşniţa" reeducării şi demascărilor l-au divulgat.

Spaima evolua în noi amplificându-se. Autodemascarea devenise o autoînşelare. Aveai impresia că ai scăpat cu mai puţină tortură decât dacă te descoperea "comitetul de reeducare". În zadar, tot erai torturat. Era o tortură preventivă, urmată de una de uzură pentru a scoate "banditul" din tine.

Adâncurile şi tehnica demascărilor

După ce zile, săptămâni, sau luni întregi suportai tortura neîntrerupt şi sufletul din tine îl simţeai ţăndări făcut, urma "autodemascarea".

Primeai o frunză de săpun pe care Iţi notai ideile principale. Apoi treceai în camere mari unde existau mese, scaune şi unelte de scris.

Victima trebuia să declare, în primul rând, cine ascultă posturi de radio străine, să-i spună pe toţi aceia care ar putea fi duşmani ai regimului, chiar dacă aceia n-au făcut nimic. Unde se găsesc arme... Orice bănuială asupra persoanelor nearestate.

La două-trei zile venea câte un ofiţer de securitate care transforma aceste declaraţii simple în declaraţii cu putere juridică, date în faţa unui anchetator. Urmările acestor declaraţii au fostmii de procese în care atâţia oameni nevinovaţi au fost condamnaţi...

"Autodemascarea" scrisă pe hârtie de mâna proprie a victimei suna în felul următor:

- "'Subsemnatul... deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa Securităţii şi ţin din proprie inţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele: "

Aici scriai toate bazaconiile posibile şi imposibile numai ca să scapi de torturile la care erai supus. Aşa cum am arătat mai sus, aceste declaraţii erau transformate de ofiţerii de securitate în declaraţii cu putere juridică.

A doua "demascare" se referea la tot ce ai constatat de la data arestării încoace cu privire la gardieni sau la alţi oameni din administraţia închisorilor, care au arătat bunăvoinţă. În felul acesta se verifica loialitatea cadrelor proprii. Deci, nouă ne revenea sarcina de a ne selecţiona cei mai crânceni călăi.

În faza a treia a "demascării" trebuia să atingi mai multe obiective, toate fiind precis determinate...:

a) îţi făceai un fel de autobiografie, care trebuia să înceapă de la cea mai îndepărtată spiţă, de la cel mai vechi străbun de care victima avea cunoştinţă. Să coboare pe firul filiaţiunii până la părinţi. Apoi de la naştere până în ziua "autodemascarii".

Neapărat trebuia să le găseşti strămoşilor toate aspectele negative. Dacă nu ştiai, sau nu le-au avut, trebuia să le inventezi.

Atâta noroi trebuia să arunci asupra strămoşilor direcţi până când îi murdăreai complet. În felul acesta demonstrai marasmul moral în care ai ajuns datorită educaţiei din generaţie în generaţie. Numai aşa explicai cum ai putut ajunge la concepţia şi mentalitatea legionaro-burghezo-moşierească de acum...

b)   Urma ponegrirea istoriei: Toţi voievozii neamului nostru, pentru care noi am păstrat un adevărat cult, trebuiau prezentaţi ca ticăloşi cu interese meschine. Erau descrişi ca slugi ai popilor destrăbălaţi şi ai bisericii retrograde şi asupritoare a maselor populare.

Pe Ştefan cel Mare nu-l interesa soarta poporului, ci numai propria lui bunăstare.

Mihai Viteazul a fost un mare moşier şi un adevărat zbir al maselor populare.

Avram Iancu a fost o slugă preaplecată a imperialilor de la Viena. A păcălit masele populare să lupte împotriva propriilor interese în speranţa că habsburgii îl vor face mare mahăr. La urmă s-a pomenit cu un picior în dos.

Aşa au fost terfelite în noroi toate momentele înălţătoare ale istoriei noastre. S-a avut mare grijă să se scoată în evidenţă marele "ajutor" dat de popoarele slave pentru a ieşi de sub jugul asupririi burghezo-moşiereşti.

c)   Se trecea apoi la profanarea religiei. Pe Iisus Hristos l-au prezentat ca pe un desfrânat, mult mai desfrânat ca Rasputin. Fecioara Măria era prezentată ca o femeie de moravuri uşoare, exact aşa cum o prezentau iudeii şi comuniştii.
Toţi sfinţii bisericii - la rând - trebuiau murdăriţi şi terfeliţi în noroi. Biserica, în întregul ei, trebuia prezentată ca o afacere comercială, iar preoţimea ca un instrument al puterii conducătoare spre a fi învăţători şi corupători ai maselor populare.

Nu era suficient să expui doar o dată şi cu asta să fii scăpat de năpastă. Erai obligat să participi la discuţii, să aduci argumente convingătoare care să poată sta în picioare...

Dacă "comitetul de reeducare" în frunte cu marele tartor Ţurcanu aprecia că ai făcut-o numai de formă, riscai să treci din nou prin toate fazele de tortură ale "reeducării".

Ziceau cei din" comitetul de reeducare": Aici nu e voie să spui minciuni ci numai lucruri adevărate.

Pentru multe lucruri pe care le-ai inventat numai ca să ai ce zice, trebuia să te juri pe tot ce ai mai sfânt că ce ai spus este adevărat.

d)   Cea mai importantă demascare viza distrugerea simţului partinic. Obiectul acestei demascări era ponegrirea Legiunii "Arhanghelul Mihail", a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, a lui Ion Moţa, a lui Vasile Marin şi a tuturor martirilor legionari căzuţi în lupte, dar mai ales a lui Horia Sima.

Chiar dacă victima nu era legionar, tot pe conducătorii legionari trebuia să-i ponegrească. Pe Iuliu Maniu l-am auzit doar o singură dată ponegrit şi numai în legătură cu pactul electoral încheiat cu Corneliu Zelea Codreanu.

Ţurcanu a organizat un program divers. În timp ce unul îşi făcea demascarea familială, alţii o făceau pe cea istorică sau partinică.

La un moment dat, omul se afla în faţa unui pustiu sufletesc din care a dispărut orice urmă de viaţă. Simţeam deasupra noastră plutind doar fum şi cenuşă şi simbolul morţii cu coasa ei tăioasă, întregul comportament al victimelor era îndeaproape studiat şi urmărit de Ţurcanu.

Instrucţiunile lui Ţurcanu

Când Ţurcanu considera că ai reuşit să te autoprosteşti, să te autoconvingi de propriile absurdităţi pe care le-ai debordat, treceai la partea a doua a "reeducării". Aceasta era faza de informator de mare performanţă.

În acest stadiu dădeai examenul de "maturitate" care consta în dezinvoltura cu care reuşeai să te comporţi cu foştii camarazi ce habar n-aveau de "reeducare". Ei păstrau vechile sentimente de încredere oarbă în tine.

Zicea Ţurcanu :

- Cu foştii voştri camarazi veţi vorbi legionăreşte. Îi veţi trage de limbă spre a scoatecăt mai multede la ei. După aceea vomvedea ce vomfacecu ei... Vom vedea ce vom face şi cu voi în cazul că vă veţi da de gol.

Această acţiune făcea parte din sistem, că nici informatorii nu se cunoşteau între ei.

Informatorii erau luaţi din diferite camere unde "reeducarea" se desfăşura în paralel sub supravegherea lui Ţurcanu şi în cel mai desăvârşit secret.

Aduşi aşa câte unul din diferite camere şi introduşi în una mare, unde erau oameni care nu-şi dădeau seama de ce anume se petrece în închisoare, ajungeau să se tragă de limbă reciproc între ei.

Treaba era bine gândită din punct de vedere diavolesc. Se întâmpla uneori - în tehnica demascării - să se aplice aşa zisa metodă "umanitară", în sensul că te punea să-ţi scrii a doua oară expunerile şi numai apoi să fii luat la întrebări. Dacă expunerile nu corespundeau una cu alta erai trecut din nou prin toate fazele de tortură ale "reeducării".

"Autodemascarea" nu avea limite. Trebuia să-ţi demaşti gândurile ce-ţi veneau spontan şi fără voie în minte. Chiar şi visele trebuiau demascate.

Promovările plăsmuite de Ţurcanu

Dacă până acum ai fost victimă, trecând prin faza de informator urma ca în continuare să devii călău.

Aceasta însemna că ai fost "promovat". În felul acesta îţi dovedeai ataşamentul deplin la clasa muncitoare şi te rupeai din grupul foştilor tăi "bandiţi".

Problema călăilor nu era chiar atât de simplă. Trebuia mai întâi să dai dovadă că eşti apt de a deveni călău. Mulţi s-au dovedit a fi inapţi. Nu erau corespunzători de a avea "onoarea" de a fi călăi în slujba clasei muncitoare. De aceea nici nu li s-a cerut aceasta, decât numai ca o formă de manifestare, ca un fel de examen pe care l- au absolvit şi au fost declaraţi reeducaţi. După "promovare", aceştia au rămas în continuare la stadiul de victimă şi informator.

În final, ofiţerii politici erau aceia care cumpăneau lucrurile dacă eşti sau nu mai eşti "bandit".

Ziceau aceştia că nu mai eşti "bandit" pentru că eşti călău şi în felul acesta nu vei putea lupta împotriva celor care te-au torturat, deoarece tu însuţi ai torturat cu aceeaşi "convingere" pe altul.

Ultimul act al acestei întunecate obscenităţi era ca tu însuţi să declari cu emfază că eşti legionar şi că toată mişelia nu a fost altceva decât executarea unui "Ordin" din partea comandantului Legiunii HoriaSima şi a CI.A.-ului american, în calitate de trădător de ţară.

Strigătul de disperare

Individul era împins în mod ştiinţific şi urmărit până în pragul morţii, apoi din această stare era readus la viaţă. Şocul psihic produs de aceste experimente depăşea cu mult limitele posibilităţilor de a rezista fizic...

Amintirea celor suportate după o zi, după zece, după o sută, îi crea victimei o spaimă atât de groaznică încât trezea în el o falsă voinţă de a accepta să facă orice numai să nu mai fie supus din nou la un astfel de experiment.

În asemenea ipostază, victima îngrozită trebuia să dovedească convingător că se predă. Astfel l-am auzit pe unul strigând :

"Aduceţi-o pe mama, f...în c... de curvă, să o jupoi eu cu mâna mea. Aduceţi-l pe imbecilul de tata, pe curva de soru-mea pe care o regulam de la 14 ani. Toţi erau nişte făţarnici. Mulţumesc reeducării că mi-a dat posibilitatea să mă trezesc şi să văd realitatea.

Am fost crescut în promiscuitatea familiei burgheze şi am fost imbecilizat de educaţia naţional-creştin-legionară. Vreau să lupt şi să ajut şi pe alţi bandiţi să se trezească la realitate..."

Încetarea torturilor la închisoarea Piteşti

Eram tot la camera 2 subsol, aproximativ la jumătatea lunii mai 1951, când Titus Leonida ne anunţă că unul din obiectivele "reeducării" a fost atins.

În sfârşit, suntem pe cale de a deveni "oameni". Suntem pe cale de a renunţa la bigotismul religios. Ne-am îndepărtat de obscurantismul educaţiei burghezo-legionare. Am abandonat eroii naţionali. Am abdicat de la lupta anticomunistă, foc ce era întreţinut de Mişcarea Legionară.

De acum înainte va trebui să continuăm lupta pentru a distruge şi pe ceilalţi "bandiţi" din alte închisori. După ce vom termina şi această "lucrare", urmează să fim puşi în libertate...

După eliberare, va trebui să continuăm activitatea în favoarea Securităţii, devenind cu toţii informatori zeloşi, demascând pe alţii.

Sub masca destinderii, Titus Leonida căuta să creeze o atmosferă dezinvolta. Credea că şi noi judecăm diavoleşte ca el, sau că, "trezindu-ne" subit, am descoperit "lumina" care vine de la Răsărit.

Şi destinderea era tot mişelească. S-a creat un curent... prin care oamenii - cu o dezinvoltură mascată - spuneau tot felul de ticăloşii. Unul a spus că tatăl său fiind preot a regulat o femeie chiar în altar... Se urmărea aşa zisa demascare a fariseismului legionaro-burghez şi rămăşiţelor cele mai neînsemnate ale "putregaiului" rămas prin cine ştie ce circumvoluţiune a creierului.

Ne-au dat comprese cu apă rece pentru cei care aveau vânătăi ca să-şi revină mai repede. Am mai primit şi câte un supliment de mâncare ca să ne revenim din starea de umbre în care ne aflam.

Revenirea în vechile celule

La un moment dat, a venit primul gardian cu o listă în mană şi ne-a mutat pe toţi în celulele în care am fost încarceraţi la sosirea noastră la Piteşti.

Celulele erau aceleaşi, noi eram cu totul alţii...

Nu mai eram oamenii de ieri care nu înţelegeau aluziile gardianului Georgescu. Acum ştiam şi înţelegeam cu mult mai multe decât ştia şi înţelegea acest om fără carte.

În cameră la mine s-a nimerit un student la teologie pe nume Adrian Cărăuşu, originar din comuna Tescani, judeţul Bacău. Cu acest camarad am discutat foarte multe. De toate am discutat, mai puţin patimile ce le-am suferit în închisoarea Piteşti.

Un altul cu care am stat în aceeaşi cameră a fost studentul la medicină Ion Struţeanu. Atât Cărăuşu căt şi Struţeanu şi-au revenit din marea dresură imediat ce torturile au încetat. Nu ne-a fost dat nouă să gustăm din plăcerea destinderii, căci mai aveam pe unul din cale afară de sărac cu duhul. Nu-mi amintesc cum îl chema, dar ştiu că era moţ de origine. Se considera "captivat" de "reeducar"'. Acesta n-avea altă treabă decât să înjure Mişcarea Legionară şi să găsească toate invectivele posibile, respectând cu stricteţe vocabularul însuşit de la Ţurcanu...

Frigul şi extenuarea extremă au deschis drum liber reumatismului în trupul meu. Iată-mă anchilozat de mijloc. Parcă eram rupt în două. Când mă mişcăm dintr-un loc în altul o făceam îndoit într-un unghi de 90 de grade.

N-am primit nici un medicament. Camaradul meu de cameră, studentul în teologie, m-a ajutat să mă tratez punandu-mi pe mijloc gamela cu ciorbă fierbinte şi astfel m-am vindecat de această anchiloză blestemată.

Din nou ne-au scos pe toţi în curte amestecaţi unul peste altul, aşa ca în primele zile când am venit în această închisoare diabolică. Nu mai eram aceiaşi.., ci cu totul alţii. Va trece mult timp până vom reveni la ceea ce am fost înainte, dar mulţi dintre noi nu-şi vor mai reveni niciodată...

Sărmanul Dan Dumitrescu

În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la Facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot etajul.

Ca să ajungi planton în închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui cazan cu smoală.

Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.

În Ţara Moţilor el căuta locuri pentru aterizarea avioanelor. El a fost cel care a găsit cele mai bune ascunzişuri şi văgăuni pentru depozitele de armament, atunci când pregăteam lupta împotriva hoardelor bolşevice.

În timpul torturilor, el a fost cel care a băut urină în loc de creolină, încercând să se sinucidă. A avut atunci curajul să-l ameninţe pe Titus Leonida şi pe ceilalţi torţionari şi să-i sfideze. Un asemenea curaj n-a avut nimeni în închisoarea Piteşti.

Tortura împotriva acestui om a fost atât de diavolească, a fost atât de mult schingiuit până ce a strigat: "Ad-o pe mama ca s-o omor pentru că m-a făcut..."

Tot el a fost acela care a recunoscut, până la urmă, vini şi fapte care nu le-a săvârşit. A "recunoscut" că în anul 1945 a făcut o diversiune la Teatrul Evreiesc din Iaşi în timpul unei piese de teatru intitulată Mama. Atunci, cineva de la un balcon de sus a tras câteva focuri de revolver strigând : Foc, Foc ! Şi s-a produs în sală o mare învălmăşeală. Era o faptă care n-a făcut-o, dar el şi-a însuşit-o numai ca să scape de tortură.

Am observat că în timpul regimului de dezumanizare la care a fost supus, când virtuţile piereau toate una câte una, în el s-a trezit pofta de viaţă. De a trăi fiziologic.

Acesta este semnalul prăbuşirii totale. Atunci Dumnezeu te părăseşte, iar Diavolul pune stăpânire totală pe trup şi pe suflet.

În lupta împotriva Satanei nu există cale de mijloc. Un singur pas dacă ai dat înapoi, prăbuşirea este sigură...

Iată-l acum planton folosit la împărţirea mâncării. Dar Dumitrescu era din cale afară de vlăguit fizic.

După ce termina de împărţit mâncarea, toate hârdaiele goale le introducea la el în celulă şi răzuindu-le mai scotea o porţie două de mâncare.

Aşa răsplătea regimul comunist marile prăbuşiri ale sufletului. Îl hrănea astfel înjosindu-l şi baţjocorindu-L.

Dan Dumitrescu a căzut dincolo de punctul din care un om cu propriile puteri, sau ajutat de prieteni, s-ar mai putea ridica. Numai harul special al lui Dumnezeu mai putea sâ-l salveze.

Într-o zi s-a servit fasole boabe, un fel de iahnie mai lunguiaţă. Pe hardaiele în care a fost mâncare a mai rămas destulă fasole. Dan Dumitrescu înnebunit de foame a răzuit toată această fasole şi a mâncat-o. Când a ieşitîn curte, la plimbare, l-am văzut pe Dan Dumitrescu cu o burtă enormă. Cam ca a unei femei gravide în luna a opta sau a noua. De-abia mergea gâfâind. Cu atât mai mare părea burta, cu cât carnea de pe dânsul scăzuse, rămânâd numai o umbră. Mi se părea chiar mai scund decât a fost la arestare.

Dan Dumitrescu a fost doar un simplu membru al grupului studenţesc legionar din Iaşi. De ce oare a fost adus într-un asemenea hal de degradare fizică şi morală ?! Singura explicaţie putea fi că era nepotul comandantului legionar Burnaru din Iaşi. Sunt sigur că mişeii au încercat să "dovedească", chipurile, natura ereditară a "crimei" la legionari şi necesitatea exterminării lor.

Tortura s-a terminat, mişelia continuă

Ţurcanu, împreună cu cealaltă canalie - Titus Leonida -, începură să ne facă un crâncen instructaj privind plecarea noastră din închisoarea Piteşti la alte închisori:

- De acum veţi merge în alte medii unde veţi întrepătrunde pe ceilalţi "bandiţi" cărora nu le trece prin minte că le-a venit ceasul cel din urmă. De aceea voi îi veţi "stoarce", veţi scoate de la ei cât mai multe informaţii care vor fi predate ofiţerilor politici... Toate informaţiile voastre vor fi centralizate şi triate. În baza lor se vor întreprindenoi acţiuni de scoaterea "banditismului"... În mediul acela va trebui să vă comportaţi ca "bandiţii" legionari. E necesar ca "bandiţii" cu care veţi veni in contact să aibă încredere în voi. Se impune ca şi voi să faceţi pe "bandiţii" cu ei.

Să nu vă închipuiţi că avem încredere în voi. Nu pentru aceasta vă dăm misiunea de a face pe "bandiţii", ci pentru că ştiţi ce vă aşteaptă. Ce aţi păţit până acum e un mizilic faţă de ce veţi păţi în caz de trădare a secretului "reeducării". Să ştie toată lumea că noi nu vom tolera deconspirarea secretului acestei operaţiuni.

Cât de perfect cunoştea acest ticălos, această ruşine a speciei umane, fenomenul destrămării noastre sufleteşti!!...

- Să nu vă prefaceţi a fi flămânzi - precum sunteţi - ci, să fiţi generoşi cu "bandiţii" ca să-i câştigaţi ca prieteni. Să-i dai bucata ta de pâine ca s-o mănânce ei, ca "banditul" să zică în sinea lui că tu aplici principiile legionare. Aceşti studenţi dezumanizaţi, veniţi de la Piteşti, au executat întocmai ordinele lui Ţurcanu. I-au antrenat pe alţii în rugăciune, în trăire legionară, în şedinţe legionare care i-au acaparat pe tineri, înnobilându-i. Le-au dat bucata lor de pâine care era minimum de existenţă şi care a impresionat enorm... Dar în cele din urmă, la o comandă a lui Ţurcanu, aceştia au fost primii care i-au lovit pe acei tineri nevinovaţi, cu suflet cinstit şi alb ca neaua în seara de Crăciun... Aceasta a fost cea mai mare zguduire sufletească pe care comunismul a reuşit să o facă în România .

Tinerii - de data aceasta - erau puşi să propovăduiască doctrina legionară subversiv şi să îndure rigorile regulamentului închisorii. Lumina învăţăturilor legionare se transforma în puncte de întuneric după o metodă mefistofelică, care nu trecuse vreodată prin mintea nimănui...

Fenomenul Piteşti

Iată cum prin tortură este posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic.

Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existenţe. Se pune total în slujba adversarului...

Iată lucrul cel mai greu de crezut. ! Este de neînţeles. Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen.

Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul duşmanului peamărindu-i victoria...

Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul.

ACESTA ESTE FENOMENUL PITEŞTI !!!