Aproape de cinci luni
eram în camera de tortură 2 subsol. Într-o zi a venit Ţurcanu cu
o listă în mână pe care i-a dat-o lui Titus Leonida. Au mai şuşotit ceva între ei, apoi Ţurcanu a ieşit din cameră.
Psihoza spaimei domnea
asupra noastră. Cu toţi aveam impresia că Ţurcanu şi Titus Leonida cunosc tot ce aveam noi în cel mai tainic ascunziş
al sufletului. Ca nimic nu le era străin lor.
Vedeam lista şi ştiam că vom fi chemaţi unul
câte unul. Tremuram de spaimă că nu ştiam
cui îi vine rândul şi mai ales ce urmează.
Titus Leonida începu să
ne cheme pe câte unul şi să vorbească în şoaptă tainic. Când vorbea, chiar şi în şoaptă, îşi compunea o figură crâncenă ca
ceilalţi să fie terorizaţi.
Mi-a venit rândul şi mie. Raţiunea îmi era
obturată de cele ce puteau să urmeze. Nu
puteam să gândesc nimic întrucât eram cuprins de o groază nemărginită.
- Uite Voinea, ai să pleci în altă cameră.
Acolo sunt "bandiţi" care nu ştiu
ce se petrece aici, în camera aceasta. Nu divulgi nimic din ce ai văzut. Te vei
comporta ca un legionar veritabil, cu
vechime şi prestanţă. Ca un adevărat "'bandit".
Trebuie ca prin atitudinea şi comportamentul tău să creezi o atmosferă
de mediu legionar.
Vă veţi ruga împreuna,
veţi mânca împreună. Să nu te apuci să-i tragi de limbă ca să-şi dea seama că tu îndeplineşti o misiune. Eşti răspunzător de
orice gest al tău din care aceştia ar putea să-şi dea seama ce se petrece aici.
Ştii ce te aşteaptă. Nu vom avea
pentru tine nici un dram de milă sau îndurare.
Dădăceala lui Titus Leonida
a durat cam o oră. Acela a fost momentul de cea mai grea
tensiune pe care l-am trăit vreodată.
De acum începea un alt
moment greu şi mai ales lung. Lung cât o veşnicie. Îmi dădeam seama că eu va
trebui să fiu acela care voi aduce un aport la torturarea altor oameni nevinovaţi.
Oare cum să fac să evit
a afla ceva de la necunoscuţii cu care mă voi întâlni ? Oare ce să fac pentru a evita crearea unei atmosfere de trai
intim legionar?
În mine mai rămăsese o
celulă în care conştiinţa funcţiona nealterată. Aceasta urla îngrozitor, răscolindu-mi toată fiinţa. Salvarea cea mai
sigură ar fi fost moartea. Dar cum ? Era peste putinţa să-ţi iei viaţa.
I-am văzut
pe aceşti ticăloşi studiind nu numai instinctul de conservare dezlănţuit, ci şi cum studiau pe cei dezumanizaţi,
puşi în postura de călăi spre a tortura
pe alţii...
Torturarea camaradului tău trebuia
făcută cu sete, cu sadism, cu convingerea oarbă
că faci bine. Trebuia să dovedeşti convingere şi ataşament cauzei
distrugerii "banditismului". Când distrugeai legionarismul din
victimă, trebuia să fii agresiv, să râzi
fals, să vorbeşti cu toată convingerea şi mai trebuia să dai impresia că ai rămas un legionar autentic.
Ca un demon ieşit din mijlocul
Iadului, atât de bine cunoştea Ţurcanu psihologia fiecăruia şi dramul de tărie
ce a mai rămas în noi.
Până acum am fost victimă.,. De
acum înainte mi se contura în faţă neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea sufletelor altora. Din oameni devotaţi
şi cinstiţi, prin acţiuneamea trebuia
să devină trădători, răufăcători, spioni împotriva lor înşişi.
Doamne, cât aş fi dat să rămân pe
loc şi să fiu torturat în continuare... Ziceam acestea în gând în momente de
luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat.
După vreo oră a apărut în uşă Ţurcanu şi l-a întrebat pe
Titus Leonida: -Gata ?
-Gata. Răspunse Titus
Leonida.
Ţin minte că alături de mine era un
student la medicină în anul patru sau cinci. Acesta a fost mare sportmen şi se
numea Alexandru Ghica.
Acest Ghica a fost torturat de către
Ţurcanu cu mai multă insistenţă decât noi ceilalţi. Nu
atât pentru apartenenţa la un grup sau altul, ci pentru că reprezenta "marea nobilime". Pentru că se trăgea dintr-o
familie de prinţi cu blazon.
Ziceau Ţurcanu şi Titus
Leonida (în timpul torturilor) că acesta nu va uita niciodată
moliciunea pernelor de puf, Va ţine minte strălucirea mobilei fine şi laptele pe care l-a supt de la mama lui...
Cum
ne îndreptam noi pe coridor îngrijoraţi, Ţurcanu ne opri şi ne zise : - Nu
cumva să vă trădaţi arătându-vă cât sunteţi de flămânzi, sau cât aţi fost de bătuţi. Cei cu care veţi sta în cameră
sunt încă "bandiţi". Ei vor să facă pe grozavii, sfidând
situaţia în care se găsesc. Voi v-aţi mai trezit la realitate. Astfel am fost introduşi într-o cameră mare de la
parter, care era goală. Deci, nu noi intram peste alţii, ci altii intrau
peste noi.
Până la sosirea
victimelor aveam un timp scurt ca să ne găsim locurile pe paturi. De mine s-a
ataşat studentul Ghica, cel amarnic torturat de către Ţurcanu pentru
starea lui socială.
Mi-a făcut destăinuirea că şi-a pierdut orice control
asupra sa şi ar vrea să nu greşească.
Recunoştea că este dominat de instinctul foamei, de aceea va ocupa loc lângă mine ca să mă imite. Mai zicea acest tânăr :
- Mi-e frică... Unii ar putea să
exagereze lucrurile privitoare la persoana mea. Aceia ar putea fi mai iuţi în informarea lui Ţurcanu şi a lui Titus
Leonida. Ţurcanu şi Leonida sunt dispuţi să creadă
cele mai mari gogomănii care s-ar spune împotriva mea. Torturile la care voi fi
supus mă vor răvăşi şi mai mult decât până
acum. N-am nici un control asupra mea. Mă simt ca prăbuşit într-o prăpastie
fără fund în care viteza creşte neîncetat...
După vreo două trei ore
a fost introdus, peste noi în cameră, un lot de studenţi din Cluj. Vreo douăzeci de persoane. Dintre acestea vreo
douăsprezece aveau tangenţă cu Mişcarea Legionară, ceilalţi erau de
diferite provenienţe şi nuanţe politice sau
chiar apolitici.
Eram speriat, dar
trebuia să mă prefac a fi din cale afară de volubil. Carnea zdrobită şi coastele trânte de atâta bătaie mă dureau îngrozitor. La
orice mişcare sau întoarcere mai bruscă dureri otrăvite mă
fulgerau prin piept şi prin oase. Pericolul
era mare deoarece noi, cei făcuţi tocătură, efectuam o supraveghere crâncenă unii asupra altora.
Din lotul clujean îmi amintesc de numele câtorva
băieţi cu care sincer m-am împrietenit:
Era unul pe nume Blaga
- nepot al lui Lucian Blaga - ofiţer de jandarmi şi student la drept. Pe un altul îl chema Crainic şi se declara membru al
Partidului Naţional Ţărănesc. Un altul avea numele de Chebeleu şi
era legionar.
Afinităţi comune aveam
cu Blaga. Ne lega cariera militară. Mă rugam lui Dumnezeu să nu mi se destăinuie cu nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga şi acest camarad excepţional de bun
mi-a făcut unele destăinuiri...
Mă feream ca de foc să nu-i dau nici un fel de
bănuială de ce-l aşteaptă. Dacă la
"autodemascarea" ce urma să şi-o facă ar fi spus că din
comportamentul meu a bânuit că
îninchisoarea Piteşti se petrec lucruri ciudate, asta ar fi însemnat moarte pentru mine. Nu moartea pe care o doream, ci
moartea de care mă feream...
Am stat în situaţia asta
2-3 săptămâni, când, într-o zi, a intrat pe uşă Ţurcanu cu
şase călăi după el, toţi oameni de încredere.
Noi, cei care ştiam ce
urmează, am simţit ceva ca o undă de curent electric care ne-a cutremurat până în adâncul fiinţei noastre. Ceilalţi,
noii veniţi, erau indiferenţi. N-am scos o vorbă,
dar numai noi ştiam ce zguduire era în sufletele
noastre. (Aceste lucruri s-au petrecut în luna februarie sau martie 1951).
Ţurcanu
a strigat cu glas tare:
- Atenţie!
Imediat oamenii care au
venit cu el s-au răspândit printre noi, cei cu misiunea
mişelească, şoptindu-ne la ureche : - Tu te postezi lângă ăla, tu lângă
celălalt şi aşa mai departe. A durat aceasta câteva secunde, după care
Ţurcanu şi-a început obişnuitul discurs:
-Aţi venit de atâtea zile aici şi nu ştiţi ce
se petrece în această închisoare. Vă spun eu
ca să ştiţi şi să vă intre în cap. În această închisoare se duce o acţiune de reeducare, de revizuire a conştiinţei
voastre de bandiţi.
Regimul umanitar comunist, care acum
construieşte o viaţă fericită pentru întreg poporul muncitor, v-a adus aici ca
să vă întindă o mână de ajutor. Vă dă
posibilitatea să deveniţi din nou oameni. Să aruncaţi din voi putregaiul
legionaro-fascisto-burghezo-moşieresc. Veţi trece prin această acţiune de purificare... Va trebui să o acceptaţi şi să
vă reeducaţi. O voce din rundul
camerei a replicat:
- Noi nu acceptăm "reeducarea".
-
Ce ?... Voi credeţi că...Ţurcanu îşi duse mână la
şapcă (acesta fiind semnul că începe
bătaia).
Atunci ajutoarele lui Ţurcanu şi el
însuşi au scos bâtele pe care le ţineau ascunse sub haine şi au început să
lovească. Cei douăzeci, veniţi mai de curând în închisoarea Piteşti - necunoscători în ale mişeliilor care se petreceau,
au rămas năuciţi. Erau buimaci, cum am fost
şi noi înşine când ne-a agresat pentru prima oară Ţurcanu şi banda sa.
Loveau nu numai cei şase în frunte cu Ţurcanu, ci
şi ceilalţi douăzeci care ne-am împrietenit între timp cu noii
veniţi. Ţurcanu a strigat cu glas tare :
- La pământ, Ia pământ!
Începură să strige cât îi finea gura şi ceilalţi - la
pământ, la pământ!
În momentul în care
Ţurcanu a dat semnalul de atac, am simţit cum toate facultăţile mentale mi s-au inhibat. Nu mai puteam să raţionez. Un
întuneric beznă s-a aşternut brusc asupra întregii judecăţi. Aveam senzaţia că
sunt un câine dresat asmuţit asupra unei victime.
Cum din fire eram mai încet în
mişcări, n-am avut timp să lovesc pe cineva, dar am
început să strig ca un bezmetic - la pământ, la pământ!...
Numai primul strigăt
l-am identificat ca fiind al meu. Pe urmă, parcă, mă auzeam pe
mine, dar nu eram eu... Parcă eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea deoparte şi ascultă cum strigă
trupul meu... Parcă eram asistent la o scenă grotescă şi plină de
groază, scena al cărei actor era chiar trupul meu în came şi oase.
Primii care s-au aruncat pe burtă au
fost tocmai cei douăzeci care trecuseră prin "moara
reeducării".
Eu nu m-am aruncat cu burta la
pământ, dar strigam din toate puterile alături de
ceilalţi...
Aveam senzaţia că mă văd pe mine
însumi de la o distanţă oarecare, apoi încet-încet cele
două fiinţe s-au apropiat una de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra mea însumi. Am început să aud
şi să-mi dau seama că nu striga un altul ci
eu... Da, eram eu robotul.
Abia atunci mi-am dat seama că sunt
un automat care acţionez la orice apăsare de buton a lui Ţurcanu. Reflexul
condiţionat era bine format.
Din poziţia cu burta la pământ - Ţurcanu se
apucă să facă o nouă ordine în cameră şi să
ne orânduiască pe căprarii. A numit el "comitetul de reeducare". Printre cei numiţi era şi Cornel Pop (bărbat plin
de virtute, oarecând).
Cei douăzeci, veniţi mai
pe urma au rămas în cameră pentru a se autodemasca şi a
fi dezumanizaţi, iar pe noi ceilalţi care am fost aduşi - pentru verificare şi
încercare - ne-a scos afară, ducându-ne din nou în camera 2 subsol de unde am
venit.
Ţurcanu a făcut şi aici
un nou aranjament. Pe cei care i-am lăsat în postură de
autodemascare i-au trecut la colţul izolaţilor. Asta însemna că mai aveau nevoie să fie zdrobiţi. Spre disperarea mea,
şi eu am fost trimis tot în colţul
acela. Aceasta însemna că multe zile negre mă mai aşteptau. Eram pur şi simplu
îngrozit.
Imediat ce am fost trimis la "colţul
bandiţilor" Ţurcanu a ieşit din cameră, lăsându-ne
în "pintenii" lui Titus Leonida .
Îl văd pe Titus Leonida
cum se "înfoaie în pene" ca un curcan şi ia cuvântul
strigând în gura mare:
-Pe voi bandiţilor v-am
trimis în acea cameră cu o anumită misiune. Acum urmează să vă faceţi autodemascarea despre tot ce aţi făcut acolo.
Veţi spune cum aţi călcat consemnul
trădând acţiunea noastră de reeeducare.
Cu
toţii eram îngroziţi de ce va urma.
Îmi dădeam seama că
fiecare din noi va încerca să spună ce a observat la celălalt. Eram sigur că şi noii veniţi - cu care am stat de vorbă - vor fi
şi ei la rândul lor supuşi torturilor şi astfel vor spune ce au
observat la mine şi la alţii.
Noii veniţi puteau să exagereze - în
tentativalor de a se sustrage torturilor. Nu ştiam ce anume vor exagera... Trăiam într-o confuzie şi groază de
neimaginat.
După un timp,Titus Leonida s-a prefăcut că a
uitat ce anume a întrebat. Mai trecură vreo
două minute şi apoi îmi ceru mie ca să-i demasc pe noii veniţi cu care am stat
de vorbă.
Prompt, i-am oferit lui Titus Leonida tot ce
am vorbit cu Blaga. N-am ascuns nimic, dar nici n-am exagerat.
N-am simţit mustrări de cuget
pentru turnătoria pe care am făcut-o. Eram sigur că Blaga pus la tortură se va autodemasca şi le va spune pe
toate.
Aşa s-a şi întâmplat... Numai că
marea diversiune a fost făcută, deoarece eu am fost primul care l-am demascat.
După o săptămână de la această demascare
eu am fost scos din starea de izolare. De acum aveam dreptul să stau
la rând când se aducea masa, să asist la demascările celorlalţi, am fost
numit planton la tinetă şi fel de fel de asemenea "favoruri" şi "bunătăţi".
Crainic, Blaga sau Chebeleu - nu-mi amintesc precis
care din ei - a fost adus la camera 2 subsol
când eu aveam aceste "favoruri". Şi acest fapt era o diversiune. Era o acţiune de a crea suspiciune unuia
împotriva celuilalt. Eram considerat o persoană care avea o oarecare autoritate
morală. De aceea trebuia neapărat să fiu
compromis. Era un joc diavolesc care numai la închisoarea Piteşti s-a jucat în
toată hidoşenia şi periculozitatea lui.
Mulţi deţinuţi, veniţi mai la urmă, n-au
sesizat ierarhizările făcute de Ţurcanu şi
nici diversiunile instituite de acesta anume pentru a fărâma încrederea
oamenilor unul în celălalt.
Cu cât erai considerat de Ţurcanu mai mare în grad sau cu
autoritate legionară, cu atât erai
mai mult supus demolării în faţa celorlalţi.
*
Cititorii trebuie să cunoască psihologia "Piteştiului"
şi aprecierile făcute de deţinuţi care
sunt diferite de aprecierile fâcute de cei ce lecturează prezenta carte.
A fi planton însemna a avea şi un
ciomag în mână, cu care se corecta şi cea mai mica greşeală a victimei prin
aplicarea de lovituri nemiloase.
Această calitate era un fel de
"mizilic" pe lângă calitatea de a face parte din echipa propriu-zisă de torţionari. Octavian Voinea n-a făcut parte
din nici o echipă de bătăuşi.
Cu o sinceritate demnă de laudă,
camaradul Octavian Voinea recunoaşte că a
fost atât de distrus încât era gata să facă orice crimă pe care i-ar fi dictat-o Ţurcanu. Spre norocul lui, acest
lucru nu s-a întâmplat.
După ce torturile au
încetat, Octavian Voinea n-a tăcut din gură, aşa cum spera Oculta, ci alături de alţi bărbaţi bravi au smuls masca
ipocrită de pe faţa Satanei travestit în "înger" arătând cine
conduce lumea...(Gheorghe Andreica )
Într-o zi, Titus Leonida mi-a cerut
să-l acuz pe Ghica. Eram, pur şi simplu, înnebunit.
Când se cerea aşa ceva, nu era
posibil să refuzi. Prin asemenea ticăloşii se urmăreau
două scopuri:
- întâi, incitai spiritul de răzbunare al celuilalt, care
urma să fie torturat din cauza unor minciuni inventate de tine.
- în
al doilea rând îţi crea ţie un complex de inferioritate şi vinovăţie ca niciodată să nu poţi privi în ochii celui pe care
l-ai acuzat prin minciuni inventate. Simţul răzbunării creştea, mai ales când cel
torturat nu sesiza că şi acest lucru face parte din regie. Victima nu
sesiza că şi aceasta este o metodă a distrugerii sufletelor şi a dezbinării
între oameni.
Cererea lui Titus
Leonida mi-a creat momente de grele frământări sufleteşti, mai ales că de mai multe ori mi-a pus întrebarea:
- Ei, Voinea, te-ai pregătit pentru
demascarea lui Ghica?
Nu-mi mai amintesc ce anume s-a întâmplat pe parcurs... Cert este că am rămas
doar în stadiul pregătirii răspunsului, fără să mă oblige ca să-l demasc. Cu toate acestea, bietul Ghica nu a fost scutit
de torturi. Posibil că cei din camera de la parter trecând prin demascări şi
torturi au declarat ceva împotriva lui
sau a făcut vreo greşeală ce putea fi interpretată.
Nouă, celorlalţi, ne-a făcut impresia că Ghica i-a
prevenit pe cei de sus de pericolele care-i
pândesc. Aceştia, intraţi în "râşniţa" reeducării şi demascărilor
l-au divulgat.
Spaima evolua în noi
amplificându-se. Autodemascarea devenise o autoînşelare.
Aveai impresia că ai scăpat cu mai puţină tortură decât dacă te descoperea "comitetul de reeducare". În
zadar, tot erai torturat. Era o tortură preventivă, urmată de una de
uzură pentru a scoate "banditul" din tine.
După ce zile, săptămâni, sau luni întregi suportai
tortura neîntrerupt şi sufletul din tine îl
simţeai ţăndări făcut, urma "autodemascarea".
Primeai o frunză de
săpun pe care Iţi notai ideile principale. Apoi treceai în camere
mari unde existau mese, scaune şi unelte de scris.
Victima trebuia să declare, în primul rând,
cine ascultă posturi de radio străine, să-i
spună pe toţi aceia care ar putea fi duşmani ai regimului, chiar dacă aceia n-au făcut nimic. Unde se găsesc arme...
Orice bănuială asupra persoanelor nearestate.
La două-trei zile venea
câte un ofiţer de securitate care transforma aceste declaraţii simple în declaraţii cu putere juridică, date în faţa unui
anchetator. Urmările acestor declaraţii au
fostmii de procese în care atâţia oameni nevinovaţi au fost condamnaţi...
"Autodemascarea"
scrisă pe hârtie de mâna proprie a victimei suna în felul următor:
- "'Subsemnatul...
deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile
mele date la anchetă în faţa
Securităţii şi ţin din proprie inţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele: "
Aici scriai toate bazaconiile posibile şi
imposibile numai ca să scapi de torturile la
care erai supus. Aşa cum am arătat mai sus, aceste declaraţii erau transformate
de ofiţerii de securitate în declaraţii cu putere juridică.
A doua "demascare" se referea la tot ce ai constatat
de la data arestării încoace cu privire la gardieni sau la alţi oameni din
administraţia închisorilor, care au arătat bunăvoinţă. În felul
acesta se verifica loialitatea cadrelor proprii. Deci, nouă ne revenea sarcina
de a ne selecţiona cei mai crânceni călăi.
În faza a treia a "demascării" trebuia să atingi mai multe
obiective, toate fiind precis determinate...:
a) îţi făceai un fel de autobiografie, care
trebuia să înceapă de la cea mai îndepărtată spiţă, de la cel mai vechi străbun
de care victima avea cunoştinţă. Să coboare pe firul
filiaţiunii până la părinţi. Apoi de la naştere până în ziua "autodemascarii".
Neapărat trebuia să le găseşti
strămoşilor toate aspectele negative. Dacă nu ştiai,
sau nu le-au avut, trebuia să le inventezi.
Atâta noroi trebuia să arunci asupra
strămoşilor direcţi până când îi murdăreai complet. În felul acesta
demonstrai marasmul moral în care ai ajuns datorită educaţiei din generaţie în generaţie. Numai aşa explicai cum ai
putut ajunge la concepţia şi
mentalitatea legionaro-burghezo-moşierească de acum...
b) Urma
ponegrirea istoriei: Toţi voievozii neamului nostru, pentru care noi am păstrat un adevărat cult, trebuiau
prezentaţi ca ticăloşi cu interese meschine. Erau descrişi ca slugi ai
popilor destrăbălaţi şi ai bisericii retrograde şi asupritoare a maselor
populare.
Pe Ştefan cel Mare nu-l interesa
soarta poporului, ci numai propria lui bunăstare.
Mihai Viteazul a fost un mare moşier
şi un adevărat zbir al maselor populare.
Avram Iancu a fost o slugă
preaplecată a imperialilor de la Viena. A păcălit masele populare să lupte împotriva propriilor interese în speranţa că
habsburgii îl vor face mare mahăr. La urmă s-a pomenit cu un picior în dos.
Aşa au fost terfelite în noroi
toate momentele înălţătoare ale istoriei noastre. S-a avut mare grijă să se scoată în evidenţă marele "ajutor" dat
de popoarele slave pentru a ieşi de sub jugul asupririi
burghezo-moşiereşti.
c) Se trecea
apoi la profanarea religiei. Pe Iisus Hristos l-au prezentat ca pe un
desfrânat, mult mai desfrânat ca Rasputin. Fecioara Măria era prezentată ca o
femeie de moravuri uşoare, exact aşa cum o prezentau iudeii şi comuniştii.
Toţi sfinţii bisericii - la rând -
trebuiau murdăriţi şi terfeliţi în noroi. Biserica, în întregul ei, trebuia prezentată ca o afacere
comercială, iar preoţimea ca un instrument
al puterii conducătoare spre a fi învăţători şi corupători ai maselor populare.
Nu era suficient să expui doar o
dată şi cu asta să fii scăpat de năpastă. Erai obligat să participi la discuţii, să aduci argumente convingătoare
care să poată sta în picioare...
Dacă "comitetul de
reeducare" în frunte cu marele tartor Ţurcanu aprecia că
ai făcut-o numai de formă, riscai să treci din nou prin toate fazele de tortură
ale "reeducării".
Ziceau cei din" comitetul de reeducare": Aici
nu e voie să spui minciuni ci numai lucruri adevărate.
Pentru multe lucruri pe care le-ai
inventat numai ca să ai ce zice, trebuia să te juri pe tot ce ai mai sfânt că ce
ai spus este adevărat.
d) Cea mai
importantă demascare viza distrugerea simţului partinic. Obiectul acestei
demascări era ponegrirea Legiunii "Arhanghelul Mihail", a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, a lui Ion
Moţa, a lui Vasile Marin şi a tuturor martirilor legionari căzuţi în
lupte, dar mai ales a lui Horia Sima.
Chiar
dacă victima nu era legionar, tot pe conducătorii legionari trebuia să-i ponegrească. Pe Iuliu Maniu l-am auzit doar o singură
dată ponegrit şi numai în legătură cu pactul electoral încheiat cu
Corneliu Zelea Codreanu.
Ţurcanu a organizat un
program divers. În timp ce unul îşi făcea demascarea familială, alţii o făceau pe cea istorică sau partinică.
La un moment dat, omul se
afla în faţa unui pustiu sufletesc din care a dispărut
orice urmă de viaţă. Simţeam deasupra noastră plutind doar fum şi cenuşă şi simbolul morţii cu coasa ei tăioasă, întregul comportament al victimelor
era îndeaproape studiat şi urmărit de Ţurcanu.
Când Ţurcanu considera că ai reuşit
să te autoprosteşti, să te autoconvingi de propriile
absurdităţi pe care le-ai debordat, treceai la partea a doua a "reeducării". Aceasta era faza de informator de
mare performanţă.
În acest stadiu dădeai
examenul de "maturitate" care consta în dezinvoltura cu care reuşeai să te comporţi cu foştii camarazi ce
habar n-aveau de "reeducare". Ei păstrau vechile sentimente de
încredere oarbă în tine.
Zicea Ţurcanu :
- Cu foştii voştri camarazi veţi vorbi
legionăreşte. Îi veţi trage de limbă spre a
scoatecăt mai multede la ei. După aceea vomvedea ce vomfacecu ei... Vom
vedea ce vom face şi cu voi în cazul că vă veţi da de gol.
Această acţiune făcea
parte din sistem, că nici informatorii nu se cunoşteau între ei.
Informatorii erau luaţi
din diferite camere unde "reeducarea" se desfăşura în
paralel sub supravegherea lui Ţurcanu şi în cel mai desăvârşit secret.
Aduşi aşa câte unul din
diferite camere şi introduşi în una mare, unde erau oameni care nu-şi dădeau
seama de ce anume se petrece în închisoare, ajungeau să
se tragă de limbă reciproc între ei.
Treaba era bine gândită din punct de vedere
diavolesc. Se întâmpla uneori - în tehnica
demascării - să se aplice aşa zisa metodă "umanitară", în sensul că
te punea să-ţi scrii a doua oară
expunerile şi numai apoi să fii luat la întrebări. Dacă expunerile nu
corespundeau una cu alta erai trecut din nou prin toate fazele de tortură ale "reeducării".
"Autodemascarea" nu avea limite.
Trebuia să-ţi demaşti gândurile ce-ţi veneau spontan şi fără voie în minte.
Chiar şi visele trebuiau demascate.
Dacă până acum ai fost
victimă, trecând prin faza de informator urma ca în
continuare să devii călău.
Aceasta însemna că ai
fost "promovat". În felul acesta îţi dovedeai ataşamentul deplin la clasa muncitoare şi te rupeai din grupul foştilor tăi
"bandiţi".
Problema călăilor nu era chiar atât
de simplă. Trebuia mai întâi să dai dovadă că eşti apt
de a deveni călău. Mulţi s-au dovedit a
fi inapţi. Nu erau corespunzători de a avea "onoarea" de
a fi călăi în slujba clasei muncitoare. De aceea nici nu li s-a cerut aceasta, decât numai ca o formă de manifestare, ca un fel
de examen pe care l- au absolvit şi
au fost declaraţi reeducaţi. După "promovare", aceştia au
rămas în continuare la stadiul de
victimă şi informator.
În final, ofiţerii politici erau
aceia care cumpăneau lucrurile dacă eşti sau nu mai eşti "bandit".
Ziceau aceştia că nu mai eşti
"bandit" pentru că eşti călău şi în felul acesta nu
vei putea lupta împotriva celor care te-au torturat, deoarece tu însuţi ai
torturat cu aceeaşi "convingere" pe altul.
Ultimul act al acestei întunecate
obscenităţi era ca tu însuţi să declari cu emfază că eşti
legionar şi că toată mişelia nu a fost altceva decât executarea unui "Ordin" din partea comandantului Legiunii
HoriaSima şi a CI.A.-ului american, în
calitate de trădător de ţară.
Individul era împins în mod
ştiinţific şi urmărit până în pragul morţii, apoi din această stare era readus la viaţă. Şocul psihic produs de aceste experimente depăşea cu mult limitele posibilităţilor de a
rezista fizic...
Amintirea celor suportate după o zi,
după zece, după o sută, îi crea victimei o spaimă
atât de groaznică încât trezea în el o falsă voinţă de a accepta să facă orice numai să nu mai fie supus din nou la un astfel de
experiment.
În asemenea ipostază,
victima îngrozită trebuia să dovedească convingător că se predă. Astfel l-am auzit pe unul strigând :
"Aduceţi-o pe mama,
f...în c... de curvă, să o jupoi eu cu mâna mea. Aduceţi-l pe imbecilul de tata, pe curva de soru-mea pe care o regulam de
la 14 ani. Toţi erau nişte făţarnici.
Mulţumesc reeducării că mi-a dat posibilitatea să
mă trezesc şi să văd realitatea.
Am fost crescut în
promiscuitatea familiei burgheze şi am fost imbecilizat de educaţia naţional-creştin-legionară. Vreau să lupt şi să
ajut şi pe alţi bandiţi să
se trezească la realitate..."
Eram tot la camera 2
subsol, aproximativ la jumătatea lunii mai 1951, când Titus
Leonida ne anunţă că unul din obiectivele "reeducării" a fost
atins.
În sfârşit, suntem pe
cale de a deveni "oameni". Suntem pe cale de a renunţa la bigotismul religios. Ne-am îndepărtat de obscurantismul
educaţiei burghezo-legionare. Am abandonat
eroii naţionali. Am abdicat de la lupta anticomunistă, foc ce era întreţinut de
Mişcarea Legionară.
De acum înainte va trebui
să continuăm lupta pentru a distruge şi pe ceilalţi
"bandiţi" din alte închisori. După ce vom termina şi această
"lucrare", urmează să fim puşi în
libertate...
După eliberare, va
trebui să continuăm activitatea în favoarea Securităţii, devenind cu
toţii informatori zeloşi, demascând pe alţii.
Sub masca destinderii,
Titus Leonida căuta să creeze o atmosferă dezinvolta. Credea că şi noi judecăm diavoleşte ca el, sau că,
"trezindu-ne" subit, am descoperit "lumina" care
vine de la Răsărit.
Şi destinderea era tot
mişelească. S-a creat un curent... prin care oamenii - cu o dezinvoltură
mascată - spuneau tot felul de ticăloşii. Unul a spus că tatăl său fiind preot a regulat o femeie chiar în altar... Se
urmărea aşa zisa demascare a fariseismului
legionaro-burghez şi rămăşiţelor cele mai neînsemnate ale "putregaiului" rămas prin cine ştie ce circumvoluţiune a
creierului.
Ne-au dat comprese cu
apă rece pentru cei care aveau vânătăi ca să-şi revină mai repede. Am mai
primit şi câte un supliment de mâncare ca să ne revenim din starea de umbre în care ne aflam.
La un moment dat, a
venit primul gardian cu o listă în mană şi ne-a mutat pe toţi în
celulele în care am fost încarceraţi la sosirea noastră la Piteşti.
Celulele
erau aceleaşi, noi eram cu totul alţii...
Nu mai eram oamenii de
ieri care nu înţelegeau aluziile gardianului Georgescu. Acum ştiam şi înţelegeam cu mult mai multe decât ştia şi
înţelegea acest om fără carte.
În cameră la mine s-a
nimerit un student la teologie pe nume Adrian Cărăuşu, originar din comuna Tescani, judeţul Bacău. Cu acest camarad am discutat foarte multe. De toate am discutat, mai puţin
patimile ce le-am suferit în închisoarea
Piteşti.
Un altul cu care am
stat în aceeaşi cameră a fost studentul la medicină Ion Struţeanu. Atât Cărăuşu căt şi Struţeanu şi-au revenit din marea dresură
imediat ce torturile au încetat. Nu ne-a fost dat nouă să gustăm din plăcerea
destinderii, căci mai aveam pe unul din cale afară de sărac cu duhul. Nu-mi
amintesc cum îl chema, dar ştiu că era
moţ de origine. Se considera "captivat" de "reeducar"'. Acesta n-avea altă treabă decât să înjure Mişcarea
Legionară şi să găsească toate invectivele
posibile, respectând cu stricteţe vocabularul însuşit de la Ţurcanu...
Frigul şi extenuarea
extremă au deschis drum liber reumatismului în trupul meu. Iată-mă anchilozat de mijloc. Parcă eram rupt în două. Când mă
mişcăm dintr-un loc în altul o făceam îndoit într-un unghi de 90 de grade.
N-am primit nici un
medicament. Camaradul meu de cameră, studentul în teologie, m-a ajutat să mă tratez punandu-mi pe mijloc gamela cu ciorbă fierbinte şi astfel m-am vindecat de această anchiloză
blestemată.
Din nou ne-au scos pe toţi în curte amestecaţi unul
peste altul, aşa ca în primele zile când am
venit în această închisoare diabolică. Nu mai eram aceiaşi.., ci cu totul alţii. Va trece mult timp până vom reveni la ceea ce
am fost înainte, dar mulţi dintre noi nu-şi
vor mai reveni niciodată...
În una din celulele mici de pe coada
T-ului, în care am stat în prima perioadă după
venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la Facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă
şi făcea oficiul de planton pe tot etajul.
Ca să ajungi planton în
închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui
cazan cu smoală.
Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl
cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost
evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.
În Ţara Moţilor el căuta locuri
pentru aterizarea avioanelor. El a fost cel care a găsit cele mai bune ascunzişuri şi văgăuni pentru depozitele de
armament, atunci când pregăteam lupta împotriva hoardelor
bolşevice.
În timpul torturilor, el
a fost cel care a băut urină în loc de creolină, încercând
să se sinucidă. A avut atunci curajul să-l ameninţe pe Titus Leonida şi pe ceilalţi torţionari şi să-i sfideze. Un
asemenea curaj n-a avut nimeni în închisoarea Piteşti.
Tortura împotriva acestui om a fost
atât de diavolească, a fost atât de mult schingiuit
până ce a strigat: "Ad-o pe mama ca s-o omor pentru că m-a făcut..."
Tot el a fost acela care a recunoscut, până la urmă, vini
şi fapte care nu le-a săvârşit. A
"recunoscut" că în anul 1945 a făcut o diversiune la Teatrul Evreiesc din Iaşi în timpul unei piese de teatru
intitulată Mama. Atunci, cineva de la un balcon de sus a tras
câteva focuri de revolver strigând : Foc, Foc ! Şi s-a produs în sală o
mare învălmăşeală. Era o faptă care n-a făcut-o, dar el şi-a însuşit-o numai ca să scape de tortură.
Am observat că în timpul regimului
de dezumanizare la care a fost supus, când virtuţile
piereau toate una câte una, în el s-a trezit pofta de viaţă. De a trăi
fiziologic.
Acesta este semnalul prăbuşirii
totale. Atunci Dumnezeu te părăseşte, iar Diavolul pune stăpânire totală pe trup şi pe suflet.
În lupta împotriva Satanei
nu există cale de mijloc. Un singur pas dacă ai dat înapoi, prăbuşirea este sigură...
Iată-l acum planton folosit la împărţirea mâncării. Dar
Dumitrescu era din cale afară de vlăguit
fizic.
După ce termina de împărţit
mâncarea, toate hârdaiele goale le introducea la el în
celulă şi răzuindu-le mai scotea o porţie două de mâncare.
Aşa răsplătea regimul comunist marile prăbuşiri ale
sufletului. Îl hrănea astfel înjosindu-l şi baţjocorindu-L.
Dan
Dumitrescu a căzut dincolo de punctul din care un om cu propriile puteri, sau ajutat de prieteni, s-ar mai putea
ridica. Numai harul special al lui Dumnezeu
mai putea sâ-l salveze.
Într-o zi s-a servit
fasole boabe, un fel de iahnie mai lunguiaţă. Pe hardaiele în care a fost mâncare a mai rămas destulă fasole. Dan
Dumitrescu înnebunit de foame a răzuit toată
această fasole şi a mâncat-o. Când a ieşitîn curte, la plimbare, l-am văzut pe Dan Dumitrescu cu o burtă enormă. Cam ca a
unei femei gravide în luna a opta sau a
noua. De-abia mergea gâfâind. Cu atât mai mare părea burta, cu cât carnea de pe dânsul scăzuse, rămânâd numai o
umbră. Mi se părea chiar mai scund decât a fost la arestare.
Dan Dumitrescu a fost
doar un simplu membru al grupului studenţesc legionar din Iaşi. De ce oare a fost adus într-un asemenea hal de degradare
fizică şi morală ?! Singura explicaţie putea fi că
era nepotul comandantului legionar Burnaru din Iaşi. Sunt
sigur că mişeii au încercat să "dovedească", chipurile, natura ereditară a "crimei" la legionari şi
necesitatea exterminării lor.
Ţurcanu, împreună cu
cealaltă canalie - Titus Leonida -, începură să ne facă un crâncen instructaj
privind plecarea noastră din închisoarea Piteşti la alte închisori:
- De acum veţi merge
în alte medii unde veţi întrepătrunde pe ceilalţi "bandiţi" cărora nu
le trece prin minte că le-a venit ceasul cel din urmă. De aceea voi îi veţi "stoarce", veţi scoate de la
ei cât mai multe informaţii care vor fi predate ofiţerilor politici... Toate informaţiile voastre vor fi
centralizate şi triate. În baza lor se vor întreprindenoi acţiuni de scoaterea
"banditismului"... În mediul acela va trebui să vă comportaţi ca
"bandiţii" legionari. E necesar ca "bandiţii" cu care veţi
veni in contact să aibă încredere în voi. Se impune ca
şi voi să faceţi pe "bandiţii" cu ei.
Să nu vă închipuiţi că avem încredere în voi.
Nu pentru aceasta vă dăm misiunea de a face
pe "bandiţii", ci pentru că ştiţi ce vă aşteaptă. Ce aţi păţit până acum e un mizilic faţă de ce veţi păţi în caz
de trădare a secretului "reeducării". Să ştie toată lumea că
noi nu vom tolera deconspirarea secretului
acestei operaţiuni.
Cât de perfect cunoştea
acest ticălos, această ruşine a speciei umane, fenomenul
destrămării noastre sufleteşti!!...
- Să nu vă prefaceţi a fi flămânzi - precum
sunteţi - ci, să fiţi generoşi cu "bandiţii" ca să-i câştigaţi ca prieteni. Să-i dai bucata ta de
pâine ca s-o mănânce ei, ca "banditul" să zică
în sinea lui că tu aplici principiile legionare. Aceşti studenţi dezumanizaţi, veniţi de la Piteşti, au executat întocmai ordinele lui Ţurcanu. I-au antrenat pe alţii în
rugăciune, în trăire legionară, în şedinţe legionare care i-au acaparat pe
tineri, înnobilându-i. Le-au dat bucata lor de pâine care
era minimum de existenţă şi care a impresionat enorm... Dar în cele din urmă, la o comandă a lui Ţurcanu, aceştia au
fost primii care i-au lovit pe acei tineri nevinovaţi, cu suflet
cinstit şi alb ca neaua în seara de Crăciun... Aceasta a fost cea mai
mare zguduire sufletească pe care comunismul a reuşit să o facă
în România .
Tinerii - de data aceasta - erau
puşi să propovăduiască doctrina legionară subversiv
şi să îndure rigorile regulamentului închisorii. Lumina învăţăturilor legionare se transforma în puncte de întuneric după
o metodă mefistofelică, care nu trecuse vreodată prin mintea nimănui...
Iată cum prin tortură este posibil să ţi se schimbe total
optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic.
Omul, în loc să-l
urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva
propriei persoane, împotriva propriei
lui existenţe. Se pune total în slujba adversarului...
Iată lucrul cel mai greu de crezut. ! Este de neînţeles.
Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen.
Deci, după pedeapsă,
victima arborează drapelul duşmanului peamărindu-i victoria...
Culmea satanismului! Să
faci spionaj în favoarea propriului tău duşman,
căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul.
ACESTA ESTE FENOMENUL PITEŞTI !!!