Ţurcanu îmi cunoştea prea bine
dosarul meu. Era sigur că nu am ce să mai
"demasc". Cu toate astea insista. Insista în alt mod decât la
ceilalţi. Simţeam că pretenţiile lui sunt atenuate.
Eu i-am răspuns că nu am
ce "demasca". Atunci, privindu-mă ţintă, mi-a strigat:
- De la arestare ai
tot vorbit de tăria creştină şi ai propagat ideologia legionară.
Măcar de ce n-ai tăcut ?! Lasă că-ţi umplu eu gura şi te
vindec de a mai vorbi...
Au adus banca pe care
stăteau reeducaţii la masă şi m-au întins pe ea ca pentru
crucificare. Câte doi în fiecare parte mi-au prins mâinile între picioare. Apoi
mi-au prins câte unul de fiecare parte şi palmele şi câţiva mi-au încălecat picioarele. O daltă de fier de 3-4 centimetri
lăţime mi-au introdus-o în gură între dinţi şi au răsucit-o. Astfel am
rămas cu gura deschisă fără posibilitatea de a o închide.
-Marinescule - strigă Ţurcanu unuia dintre studenţii torturaţi - dacă nu
faci ce îţi spun eu, până aici ţi-a fost. Să-i
bagi p..a în gură ca să se vindece pentru todeauna de a mai vorbi împotriva
clasei muncitoare şi a poporului muncitor.
Bietul Marinescu, ca un
automat, a executat ordinul.
Striga
Ţurcanu batjocorind şi comentând:
-Să vadă toată lumea cum
legionarii şi-au înghiţit p..a unii la alţii ! Ticălosul nu şi-a dat seama de
efect. În mine s-a trezit dorul de răzbunare şi ura împotriva acestui monstru.
Firul credinţei in Dumnezeu s-a refăcut. Chiar dacă, în continuare, m-am manifestat ca un automat fără raţiune proprie, în
pauzele dintre acţiunile de groază, imploram ajutorul lui
Dumnezeu.
Fapta lui Ţurcanu m-a
trezit din mlaştina necredinţei în Dumnezeu, în care singur
mă înfundasem. Am descoperit marea uneltire a Diavolului care te face să-ţi impui tu singur concepţiile
ateist-marxiste, făcând astfel voia vrăjmaşului
împotriva căruia ai luptat.
În clipele de răgaz îmi
ziceam: Doar n-am venit în închisoare ca să mă fac
comunist şi nici să-mi însuşesc învăţăturile lor prostovano-diavoleşti.
A fost adus în cameră un tânăr
student necondamnat, pe nume Ungureanu, care
era şi călugăr. Şi astăzi trupul mi se înfioară când îmi amintesc de
schingiuirile la care a fost supus acel tânăr.
Singura pretenţie a lui Ţurcanu era
ca acesta să blasfemieze cele sfinte şi să înjure. Cu greu
a fost muiată dârzenia acestui om. Târziu de tot a cedat, făcându-i pe voie lui Ţurcanu. Râdea Ţurcanu zicându-i pe un ton
împăciuitor: -Vezi măi Ungureanu că
ai vorbit de rău pe Dumnezeu şi ai înjurat şi nici nu
te-a trăznit, nici nu te-a pedepsit în alt mod. Ungureanu
tăcea fără să mişte măcar un muşchi spre a nu da de bănuit ce are el în suflet.
Într-o zi ce părea a fi
mai de acalmie, îl văd pe Ţurcanu aducând în cameră un deţinut cu bagajele în mână. Era Octavian Tomuţă.
După mişcările automate ale lui Tomuţă mi-am dat seama că
acesta a trecut prin "focurile reeducării" şi ştie bine lecţia.
A fost poftit la masa călăilor. Ţurcanu, cu un rânjet în
colţul gurii, îi zise:
- Ce-i Tomuţă, te uiţi cu jind la şefii tăi ?
Tomuţă tăcu într-un anumit fel, că
şi tăcerea era la fel de periculoasă ca şi vorba negândită ca lumea.
Urma închiderea. Pentru Ţurcanu
închiderea era doar o formalitate... că el era acela
care o programa. După închidere, uşa la această cameră nu se încuia. Era lăsată
deschisă la dispoziţia lui Ţurcanu să iasă şi să intre când îi pofteşte inima.
După ce trecea trupa de gardieni care supraveghea
închiderea, Ţurcanu ieşea pe coridor
prefăcându-se că cercetează sâ nu fie prin apropiere vreun caraliu care să-i tulbure activitatea. Chipurile -
"reeducarea" s-a înfăptuit "nesupravegheat"
După ce făcu toate aceste dichisuri
care ţineau de tipic, a zis celor din cameră:
- In seara aceasta vom avea un program special. Îl
voi demasca pe banditul ăsta de
Voinea.
Începuse sâ mă ia cu friguri şi cu
transpiraţii îmaginându-mi ce trebuia să urmeze.
Îi zice lui Tomuţă:
-Ia spune, l-ai cunoscut pe Voinea Octavian ?
- L-am cunoscut.
-
Să ne spui tot ce ştii
despre el pentru că noi vrem să scoatem "om" dintr-
însul. Începu Octavian Tomuţă astfel:
- Eram studenţi. Voinea mi-a zis că lupta noastră
împotriva comunismului este fără
cruţare..Hristos când a intrat în templul din Ierusalim, dacă ar fi avut un pistol în mână ar fi tras fără milă
împotriva negustorilor care profanau
lăcaşul sfânt. Lupta împotriva comunismului este o luptă cu Diavolul.
Era mult adevăr în ce spunea Tomuţă,
dar era şi exagerare. Dacă nu exagerai şi nu puneai patos în tot ce
spuneai te considera "bandit" şi trebuia să treci din nou prin toate
torturile "reeducării".
După
"demascare" am fost dezbrăcat la pielea goală şi astfel luat la bătaie ca în prima zi. Din nou la perete să fac pasul pe
loc şi iarăşi cu bagajul în spate am făcut
sute de genoflexiuni. Culmea ! Plantonul a numărat 1.500 de genoflexiuni. Apoi m-am prăbuşit în nesimţire.
În timpul acestor suplicii istovitoare, Ţurcanu îmi punea rânjind
întrebări:
- Ei şefule, cum e cu Moarte numai moarte
legionară ? De ce nu mori?...Zi-i şejule - te mai gândeşti la Nicadori ?... Ce-ţi închipui că nu cunoaştem noi aventurile
lui Horia Sima ?
Calomnierea lui Horia Sima era mai lungă decât a celorlalţi legionari...
A nu răspunde la o
asemenea întrebare era deosebit de periculos. O considera
atitudine de frondă, de sfidare a "reeducării" şi riscai să-ţi
măreşti supliciul. Dacă răspundeai precum ar fi meritat riscai sa fii omorât in
bătăi... Astfel am adoptat numai răspunsuri
conciliante;
- Aceste lucruri erau numai teoretic... Practic nu erau
chiar aşa. Atunci eram cu teoria, acum suntem cu practica.
-
Ştim noi... Le spuneai
teoretic pentru proşti, pentru voi şefii era altfel. Aşa
e putregaiul burghez pe care acum îl scoatem din voi.
Cu două săptămâni în
urmă am cumpărat din librărie o carte intitulată Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar. Autor - preotul Ştefan Palaghiţă.
Interesant! Toate calomniile
împotriva lui Horia Sima sunt înşirate în această carte în ordinea în care Ţurcanu mi le înşirase mie în timpul
torturilor în anul 1950. Cartea a
fost tipărită la Buenos Aieres - Argentina în anul 1951. Îmi pun întrebarea. De
unde a ştiut Ţurcanu conţinutul acestei cărţi cu un an înainte de a fi publicată?
In zilele acelea pline de groază,
uşa se deschide şi este introdus m cameră camaradul meu de celulă şi consătean,
un hâtru de mare anvergură, cu farmec în grai la vorbire şi replici plăcute de
om mucalit... Ţurcanu nu era in cameră.
Iată-l intrând zâmbăreţ în cameră cu bagajul în mână.
Am privit la el să nu
greşesc. Da. Era chiar el Costache Paragină, student la Universitatea din Bucureşti la geografie şi istorie. Originar din
Panciu, fiu al unei familii de martiri şi eroi ai luptei
legionare-anticomuniste.
M-au trecut fiorii când
l-am văzut şi am început să transpir. Mi-am dat seama imediat că dânsul n-a mai trecut prin încercările noastre de aici.
Paragină îşi aruncă bagajele pe
prici în mod dezinvolt, apoi începu să se plimbe prin
cameră "ca Vodă prin lobodă". Ba a mai intrat şi in vorbă plin
de largheţe cu torţionarii. M-a observat cu coada ochiului pe mine zdrobitul,
dar n-a luat nici o atitudine. Era prea
isteţ ca să nu-şi dea seama că aici era ceva putred, ceva în mare neregulă.
La un moment dat a intrat şi Ţurcanu în cameră:
- Aaaa, bine ai venit Paragină, ce mai zici şi cum te simţi
în noua ta locuinţă!
-
!!??
- Ai
văzut ziarul de perete ?
- L-am văzut.
-
Uite că avem şi cărţi. Le-ai văzut ?
- Le-am văzut.
-
Iată şi oamenii care s-au
deşteptat din somnul în care ii dusese obscurantismul
habotnic (şi arătă cu ambele mâini spre torţionari). Uite-i şi
pe bandiţii care se opun reeducării şi arătă spre noi cei trei. I-ai văzut ?
- I-am văzut.
-
Ce părere ai ?
- Păi, domnu Ţurcanu, "fiecare rănit cum îşi
aşterne aşa doarme".
Răspunsul era de nota zece.
- Dar tu ce părere ai, vrei să mergi cu noi, cu reeducarea,
sau cu bandiţii ?
- Cu reeducarea, domnu Ţurcanu.
-
E bine ce zici, numai vezi
că aici trebuie să citeşti cărţi.
- Citesc
domnu Ţurcanu, de ce să nu citesc ?!
- Mai
trebuie să scrii câte un articol la ziarul de perete.
-
Scriu domnu Ţurcanu, de ce să nu scriu ?!
Flerul lui Paragină prinsese
atmosfera şi situaţia fără ieşire, dar nu-şi dădea seama
de dimensiunile grozăviei.
- Bine măi Paragină... Până în prezent văd că eşti pe
drumul cel bun, dar vezi că trebuie să
renunţi la tot "banditismul" din tine. Trebuie să renunţi la crezul
legionar pe care l-ai avut.
-
Renunţ, sigur că renunţ, domnu Ţurcanu.
-
Deci eşti hotărât să
mergi cu noi.
-
Da, domnu Ţurcanu.
-
Bun. Dacă aşa stau
lucrurile, să-mi spui tu mie de când ai venit la Piteşti ai mai dus activitate legionară?
-
Nu domnu Ţurcanu.
-
N-ai participat la nici o
şedinţă legionară ?
Paragină a sesizat tot ce e posibil
pentru un om cu cea mai ascuţită inteligenţă, dar dincolo de poarta
Iadului n-a interceptat nimic.
Atunci Ţurcanu, fulgerător, îi arse
un pumn drept în faţa, Dar şi Paragină, isteţ cum era, a
intuit lovitura şi s-a dat tumba pe spate subţiind mult din efectul de şoc.
- Ia te uită mă al naibii, ăsta e artist!
Ţurcanu se mai repezi o dată să-i
mai dea un pumn, dar Paragină din nou se dădu tumba pe spate.
Paragină se prefăcu a fi şocat de atitudinea agresivă a
lui Ţurcanu, deoarece aderase la
"reeducare" fără murmur şi cu toate acestea era lovit.
- De ce minţi mă, tu crezi că aici e şcoală de oportunişti ? Ai dus sau nu ai dus activitate legionară ?
- N-am
dus domnu Ţurcanu.
Apoi întorcându-l cu faţa spre mine, îmi puse mie întrebarea:
- Voinea, aţi ţinut vreo şedinţă legionară ?
- Sigur
că am ţinut, cu Comşa şi cu Iosif.
Oricât de isteţ a fost
- Paragină nu mai până aici ştia lecţia. Mai încolo o ştiam eu şi ceilalţi.
- Ei ce
zici Paragină ? Uite şeful tău,
banditul cel mare, îl vezi cum recunoaşte ? Îţi dai seama
că noi avem metode să scoatem tot banditismul, tot putregaiul din voi şi să vă
facem oameni ca lumea, folositori poporului ? Dacă voi nu acceptaţi de
bunăvoie, avem noi metode să-l scoatem.
Paragină cu capul în piept (dar cu ochii la
pumnii lui Ţurcanu, umilit, şocat şi surprins a răspuns:
- Da
domnu Ţurcanu, am ţinut.
-
Atunci de ce cauţi să
minţi ?
- Domnu
Ţucanu, eu n-am minţit. După arestare am primit un şoc când m-am văzut lipsit de libertate şi am disperat. În
această situaţie de groază şi regrete m-am nimerit cu Voinea în celulă.
El mi-a vorbit de Biserică, de Neam şi de
Legiune...Au fosta tunci pentru mine toate acestea ca o baie caldă care m-a
revigorat în crezul legionar.
-
Aaaa, vasă zică tu nu
eşti vinovat, tot banditul ăsta mare e cu buba. El te-a îmbăiat cu apă călduţă. Eşti solidar cu ei!
- Nu sunt.
- Ai văzut
ce şmecheri sunt ? Vă îndemnau
pe voi cei mititei la rele, iar ei cum au dat de rău v-au trădat, lăsăndu-vă pe voi să trageţi greul. Aşa este
?
- Da, domnu Ţurcanu.
-
Pentru că nu putem să
te credem pe cuvânt, doar într-un minut ai spus câteva minciuni şi ca să fim noi siguri că nu mai poţi reveni la banditism
vei primi o "lecţie" de leac.
Ai să vezi cu proprii tăi ochi şi te vei convinge pe propria ta piele cum purificarea noastră dă rezultate.
-
la puneţi-vă cu
ciomegele pe el!!
Deodată au sărit cu
toţii asupra bietului Paragină, ca nişte automate. L-au trântit la pământ năucindu-l în lovituri de bâtă până când Ţurcanu a dat
ordin să înceteze.
-
Acum treci acolo în rând
cu bandiţii. Nu cumva să te văd că le faci vreun semn
sau dacă ei te provoacă să nu ne spui imediat, c-ai mierlit-o !
- Da, domnu Ţurcanu.
-
Fii atent. Tu nu eşti aşa mare bandit ca
Voinea. Depinde de tine. Ori te duci în
mormânt cu el, ori de faci băiat de treabă şi ieşi în libertate. Ne-am înţeles ?
- Ne-am
înţeles, domnu Ţurcanu.
Cât a mai stat pe acolo, bietul
Paragină a mai luat vreo trei bătăi, aşa ca să-l ţină treaz şi să nu se plictisească. Apoi a primit şi el o coajă de
săpun ca să-şi facă însemnări în vederea "demascării".
La un moment dat - nu-mi
amintesc împrejurările - se descoperă că Scutaru (un bun
prieten) a înghiţit un ciob de sticlă cu scopul evident de a se sinucide.
Scutaru a fost dat în paza unui planton care avea sarcina să-l urmărească atent când îşi va face necesităţile în gamela din
care mânca. El a fost obligat să caute
prin materiile fecale pipăind cu degetele întregul conţinut. Să găsească ciobul
de sticlă când se va elimina din corp şi să-l prezinte la şeful comitetului de "reeducare". Nu mai îmi
amintesc care a fost rezultatul.
Am văzut deţinuţi
descoperiţi că au înghiţit ace în speranţa că acestea vor ajunge prin
căile sanquine la inimă şi astfel vor muri. Dar n-a fost aşa.
Cam după şase- şapte
zile acul era eliminat din organism prin rect şi era de dimensiuni foarte mici.
La ambele capete avea mici ghemotoace pietrificate. Mai târziu studenţii medicinişti ne-au explicat cum se produce fenomenul: Pereţii ondulaţi ai stomacului prind obiectul de metal
ascuţit încercând să-l dizolve cu sucurile gastrice pe care le are la îndemână.
Când nu reuşeşte, îi depozitează la capăt săruri făcându-i o
gămălie inofensivă. Apoi îl întoarce cu celălalt
capăt făcîndu-i şi acolo una. Numai aşa îi dă drumul mai departe spre intestine
pentru a fi eliminat din corp.
Ministerul de Interne
urmărea îndeaproape experienţa ce o făcea pe pielea studenţilor.
Au fost oameni care la 7-8 luni
erau duşi la anchetă la Ministerul de Interne anume pentru a se constata efectul terorii de la închisoarea Piteşti asupra
lor. Ministerul de Interne urmărea în amănunt cât durează
rezistenţa şi dacă mai există un mugur de rezistenţă pe această mlădiţâ.
Anchetatorii le-au zis unora:
- Noi vom ara ţara în lung şi în
lat ca niciodată mugurii legionarismului să
nu mai îmbobocească pe suprafaţa ei.
Vom schimba
mentalitatea mulţimilor, vom modifica direcţia de gândire a intelectualilor, vom modifica şi istoria în care voi
credeţi atât de mult că e neiertătoare şi că
aceasta vă va scoate cândva la suprafaţă.
Am fost mutat din
camera 4 spital din nou în camera 2 subsol. Şi aici s-a instituit "reeducarea". Şeful comitetului de reeducare era Titus
Leonida.
Eram în total 21 de "bandiţi" faţă de
numai 4-5 câţi eram la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne
venea rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile.
Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan
Dumitrescu, student In ultimul an la
Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.
Atâtea torturi a îndurat
acest om încât a fost adus într-o stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, constatam că nu mai era decât o umbră. Un
schelet ce se confundă cu semnul "pericol
de moarte" din preajma depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de electrocutare. Rezista în
mod inexplicabil. Mă tot întrebam oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat?
Sărmanul Dan Dumitrescu nu mai avea ce spune, nu mai avea ce inventa...
În una din dimineţile
acelor zile blestemate, după terminarea programului de dimineaţă, îl văd pe Titus Leonida cum se ridică de la masa unde dospise
ceva în mintea lui cea neagră, umflându-se în pene
ca un păun şi cu coada rotată începu:
- Ei,
acum să începem iarăşi programul. - Care te înscrii la bătaie ? Era şi cinic cretinul. - Care te simţi
vinovat ? Care ai minţit la autodemascare ? Nu se înscrie nimeni ?! Atunci tot rândul lui Dan Dumitrescu este.
Dumitrescule, treci la interes î
Dar, surpriză pe toată
lumea. Dan Dumitrescu în loc să sară ca împins de un arc nev ăzut, luă o
poziţie crâncenă de bărbat plin de tărie şi fără păs. Ochii îi luceau
în adâncul orbitelor osoase scânteind ca doi luceferi în nopţile geroase...
- Ba ai
să torturezi pe p... a mătii, bandit şi ticălos fără de margini. M-ai scăpat nărodule din mână. Mai sunt încă treizeci de
minute şi puteţi să mă pupaţi în cur toţi deodată sau chiar pe rând dacă
asta vă va fi voia. Tâmpiţilor, am băut toată cutia cu creolinâ, otravă ce-i
sigur că într-o jumătate de oră îşi va face
efectul. Atât mai durează până soseşte salvarea prin moarte.
Şi mai întăreşte încă o dată entuziast, cu o bucurie
nespusă:
- Încă o
Jumătate de oră şi-s mort... Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult!
La auzul acestor vorbe am
simţit cum un duh al tăriei coboară spre mine şi inima în piept o simţeam mai
bărbată.
Dintr-o dată Titus
Leonida a amuţit, i-a pierit, pur şi simplu, graiul. Ceilalţi "reeducaţi" tremurau palizi de spaimă. Oare ce va fi de cojocul lor când Ţurcanu va afla despre o asemenea neglijenţă ? Era în stare să-i
măcelărească pe toţi... Astfel Titus Leonida începu ancheta...
Tineta din cameră - care servea pentru urinat - nu
avea capac. Ca să stopeze degajarea
mirosului infect de urină în descompunere, Ţurcanu a adus o cutie de conserve goală pe care din când în când o umplea cu
creolină. Cu câteva picături de creolină
aruncate în tinetă se făcea o peliculă deasupra urinei care oprea degajarea
mirosului.
Din cercetările pe care le făcu imediat Titus
Leonida s-a constatat că cutia cu creolină de lângă tinetă era cu
adevărat goală. Dimineaţă fusese plină.
Întrebându-se unul pe altul câtă creolină a fost în cutie, au descoperit că
creolină s-a consumat cu o zi înainte, iar
cutia de conserve era - în realitate -plină cu urină. Doar pe deasupra plutea o
peliculă subţire de creolină care nu putea
fi mortală.
Dan Dumitrescu în realizarea planului
său de sinucidere n-a observat acest amănunt şi
s-a înşelat bând urină în loc de creolină.
Cu toate acestea teama că Dan Dumitrescu ar putea muri nu
dispăruse. Au aşteptat o oră şi Dan Dumitrescu nu mai murea.
Atunci ticălosul de Titus Leonida îşi
veni în fire şi îi zise lui Dan Dumitrescu :
-Ai băut pe p... mătii creolină. Ai băut
urină. Au mai aşteptat un timp şi văzând că
Dan Dumitrescu nu dă semne de intoxicare, l-au tras jos de pe prici, l-au dat cu forţa să bea câteva gamele cu urină şi
apoi au început tortura...
Nu se găsesc cuvinte
pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om.
Groaza şi spaima ne-a cuprins pe
toţi, scoţând din minţile noastre până şi gândul la o
eventuală sinucidere.
A fost adus un tânăr pe nume
Alexandru Rădulescu (sau Roman), student la Politehnică,
pare-mi-se la Timişoara, un flăcău de o nevinovăţie totală. Avea atitudine şi
figură feciorelnică. Nu i se putea imputa nici un fel de activitate sau
atitudine dârzâ.
Ticălosul de Titus Leonida a căutat
să-l convingă să-şi facă autodemascarea, dar
studentul invoca pe Dumnezeu în apărarea sa.
Acel nemernic de Titus
Leonida l-a supus fără milă torturilor. Le-a suportat cu o blândeţe îngerească, încât noi ceilalţi asupriţi ne-am fi învoit să
suportăm o parte din bătăile ce le primise acest suflet blând - dacă
s-ar fi îngăduit aceasta.
L-am văzut plângând. A fost unicul plâns care
ne-a înduioşat sufletele noastre împietrite şi greu chinuite.
După lungi torturi şi după ce
rezistenţa lui începu să cedeze, a fost pus să bată şi el
pe altul ca astfel să facă dovada în faţa mişelului de Titus Leonida că el s-a
"reeducat".
N-a putut.. L-am văzut pe acest om
cu ciomagul în mână încercând să lovească talpa unui camarad de al său.
Când a ajuns cu ciomagul la talpă, l-a scăpat
din mână.
L-au torturat cât l-au mai torturat,
apoi l-au trecut în stare de izolare ca să asiste la
torturarea celorlalţi deţinuţi.
L-am reîntâlnit la Gherla, la
atelierul de mecanică. Era atâta conştiinciozitate în acest om, încât
piesele ieşite din mâna lui nu admiteau nici o toleranţă. Erau toate adevărate
prototipuri.
N-a putut niciodată să realizeze peste 50% din normă.
Aceasta, din cauza preciziei şi fineţii lucrului său.
Luni de zile a fost
ţinut cu jumătate de porţie de mâncare. Cu toate acestea nu şi-a schimbat
atitudinea. N-a făcut lucru de mântuială numai ca să-şi realizeze norma.
În piesele făcute de dansul se reflecta sufletul său pur.
Noi ceilalţi eram
pregătiţi să-l ajutăm cu mâncare, dar ticăloşii au împânzit in jurul lui numai informatori ca să nu poată primi nici un
ajutor.