Eugen Ţurcanu a fost un personagiu obscur, necunoscut în lumea tineretului legionar. Nimeni nu s-a interesat de persoana lui ca să-i cunoască biografia. Interesul a crescut abia după ce s-a descoperit rolul pe care el îl juca în folosul Ocultei comuniste cu scopul distrugerii tineretului legionar. Atunci a fost prea târziu ca cineva să mai afle ceva. lată - totuşi - ce se cunoaşte:
Eugen Ţurcanu era originar din împrejurimile Radăuţiului. L-a cunoscut bine un vecin de al său pe nume de Teodor Mitric, care era legionar (şef de "garnizoană" legionara). Acesta a încercat în anul 1940 - când Ţurcanu avea 14-15 ani - să-i facă o educaţie creştină legionară şi copilul de atunci (Eugen Ţurcanu) părea să aibă calităţi bune.
După 21 ianuarie 1941, odată cu căderea regimului naţional-legionar, acest Teodor Mitric s-a refugiat în Germania şi s-a întors abia la sfârşitul anului 1945, după încheierea "armistiţiului ostilităţilor" dintre Nicolae Petraşcu şi PCR.
Teodor Mitric a încercat din nou să stea de vorbă cu Eugen Ţurcanu -care între timp crescuse şi era flăcău - dar a fost imposibil să vorbească ceva cu dânsul. Era total câştigat de partea Partidului Comunist. Întreg viitorul şi speranţa realizării lui era numai în Partidul Comunist.
L-a lăsat în pace deoarece era în pericol ca tânărul să informeze autorităţile comuniste despre preocupările sale.
Tot Teodor Mitric povesteşte cum, spre surprinderea lui, l-a întâlnii pe Ţurcanu la închisoarea Suceava în toamna anului 1948. A încercat să stea de vorbă cu el, dar a rămas nedumerit de ce i-a fost dat să audă din gura lui Ţurcanu.,.
Teodor Mitric le-a atras atenţia camarazilor săi asupra lui Ţurcanu, cu următoarele cuvinte: " ...Nu ştiu cine l-a schimbat atât de profund. Asupra lui au acţionat influenţe satanice puternice care l-au făcut neom. Este comunist până in măduva oaselor. Vreau să vă feriţi să nu cădeţi în mâinile lui că vă zdrobeşte. A devenit o fiară.n...
Al doilea lucru sigur care se ştie despre Eugen Ţurcanu este că el a avut un unchi profesor şi director la Şcoala de meserii din Cernăuţi. Dascălul era rău atins de "filoxera "comunismului. Această rudă a lui Ţurcanu i-a infiltrat ideile comuniste în perioada 1940-1945. Tot acest profesor l-a ajutat să intre în tineretul comunist şi mai târziu în Partidul Comunist.
În anii 1945-1946, EugenŢurcanu este membru al Uniunii Tineretului Comunist şi pe baza girului unchiului său a fost trimis într-o brigadă internaţionala organizată pe teritoriul Bulgariei. Era un şantier de construcţii feroviare şi şcoală de formare a cadrelor comuniste. Li se zicea "'Udarnici". După aceea a devenit membru al Partidului Comunist. A ocupat importanta funcţie de "şef de regională" comunistă.
Mai circula printre studenţi şi varianta că Eugen Ţurcanu ar fi urmat o şcoală de şase luni pentru studiul diplomaţiei. Alţii au susţinut că numai urma să frecventeze aceste cursuri, în realitate nu le frecventase.
Lucrul cert este că apoximativ cu şase luni înaintea marilor arestări Ţurcanu a dispărut de pe scenă. N-a ştiut nici familia nici absolut nimeni unde este. Apoi prin luna august-septembrie l948, deci la trei luni după marile arestări, a apărut în închisoarea Suceava. Dar nu ca orice fel de deţinut, ci cu un regim cu totul aparte. Avea o cameră separată împreună cu un ţăran pe nume de Badale. Acest ţăran era o persoană foarte tăcută şi harnică. Făcea oficiul de planton pe secţie, având asupra sa întreaga corvoadă.
Ţurcanu era un fel de ştab al tuturor plantoanelor. El avea cheile de la celule asupra sa, nu gardianul. Ţurcanu muta oamenii dintr-o cameră în alta după un plan al său, neştiut de nimeni. Tot el supraveghea prin vizetă pe deţinuţi şi trăgea cu urechea pe la uşi ca să ştie ce se petrece în camere. Puterea lui la închisoarea Suceava era mai mare decât a directorului.
În cei patruzeci de ani de dominaţie comunistă nu se cunoaşte incă un caz în care un deţinut să fi avut o asemenea putere sau regimul să aibă o asemenea încredere întrînsul. Ţurcanu supraveghea din umbră activitatea lui Bogdanovici. Bogdanovici era un fel de gazetă de perete.
Pe coridor, Ţurcanu făcea mereu exerciţii de gimnastică pentru a-şi fortifica musculatura.
Toate aceste lucruri s-au reluat în mintea deţinuţilor abia după ce nenorocirile
au trecut. Abia atunci fiecare figură a lui Ţurcanu a primit semnificaţia şi scopul real avut în
vedere...
Printre deţinuţi mai circulă şi următoarea variantă:
-... Că prin anul 1946-1947 Bogdanovici sau un altul oarecare i-ar fi propus lui Ţurcanu să intre în Legiune, dar acesta a răspuns că mai trebuie să se gândească. După două-trei astfel de întâlniri, ar fi dat răspunsul prompt: Ca nu va intra şi nici nu-i va denunţa organelor de ordine cu condiţia ca numele lui să nu fie pomenit de aceştia...
Nu-i exclus să fi fost chiar aşa. Cunoscând însă antecedentele, uşor ne putem da seama că Siguranţa comunistă a fost informată de către Ţurcanu despre aceasta. Este posibil ca atunci să se fi dat startul jocului satanic.
La terminarea "reeducării" toţi cei care ar fi putut cunoaşte ceva în legătură cu Ţurcanu au fost suprimaţi.
Nimeni nu ştie
cum a ajuns Ţurcanu în închisoare. Se ştie doar câ a fost condamnat la 7 ani
închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ.
După revoluţie, revista "Totuşi
Iubirea" a publicat un serial care nu-i altceva decât
varianta Securităţii ticluită pentru
istorie. Conform acestei variante Ţurcanu ar fi avut
următoarele activităţi:
- S-a încadrat în "Frăţia
de Cruce" a Liceului "Dragoş Vodă" din Câmpulung - Moldovenesc în anul 1940.
- La
"rebeliune" i s-ar fi încredinţat o armă şi muniţie.
- S-a reactivat din nou ca frate de
cruce în anul 1942.
- Până în martie
1944 ar fi fost şef de unitate de frăţiori, apoi şef de
mănunchi de
prieteni.
- în iarnaa
1944-1945, împreună cu Aurel Cramariuc şi cu Maximilian Sobolevschi ar fi înfiinţat "Organizaţia
Naţional liberal - creştină".
- ulterior s-a
înscris în UTC.
- în anul 1946 ar ti luat din nou
legătura cu organizaţiile legionare, apoi s-a înscris în Partidul Comunist.
După "evanghelia securistă", cam ăsta ar fi fost Ţurcanu.
Fac următoarea remarcă:
Pentru o astfel de activitate "fructuoasă" de două ori cu "şef" în coadă care, "colac peste pupăză", a înşelat încrederea Partidului Comunist, reuşind să se infiltreze în funcţii importante de stat, nu era de conceput la acea oră o pedeapsă mai mică de 20-25 ani muncă silnică.
Privind în ansamblu acţiunea lui Ţurcanu şi judecând numai după scurtele informaţii sigure pe care le avem, putem trage următoarele concluzii:
1. Ţurcanu
era pătruns de doctrina urii comuniste încă de la vârsta de 15-16 ani.
Aceasta fiind vârsta când binele şi răul se pot imprima cel mai eficace în mintea omului.
2. Regimul
i-a deschis larg cele mai mari şanse de realizare profesională şi de
propulsare spre măririle comuniste. A excelat în zel întrecându-i pe toţi colaboratorii săi. Altfel
n-avea cum să ajungă şef de regională.
3. Oculta
i-a depistat apucăturile fanatice şi obsesia acestuia de ascensiune
rapidă. Era stăpânit de un orgoliu diabolic.
4. Acţiunea lui a fost sarcină
de partid cu care trebuia să intre victorios în istorie şi să-şi culeagă roadele. Avea senzaţia că este nemuritor
(ca, de altfel, toţi tiranii).
5. El a fost pregătit şi
satanizat în mod special. Perioada în care Oculta a procedat la satanizarea lui nu poate fi decât cele 6 luni înainte de 15
mai 1948, la care s-ar adăuga încă vreo
trei luni până la apariţia în închisoare . Deci în total vreo 8-9 luni. Unde şi prin ce metode a fost
instruit, asta n-o ştie nimeni din cei care au suportat supliciul "reeducării".
6. Un lucru este cert. Cunoştea perfect cum trebuie
să procedeze. N-a făcut nici o
greşeală în metodele diabolice pe care le-a aplicat. Aceasta înseamnă că a fost pregătit intens de oameni cu experienţă
în aplicarea acestor metode. Mai
trebuie să ştim că în acel timp Stalin trăia şi stalinismul era în floare. În Rusia
Sovietică, probabil, existau mulţi "ţurcani" care l-au
pregătit pe acesta.
Cert este că era omul de încredere al Partidului Comunist şi a realizat cea mai secretă acţiune pe care partidul a încredinţat-o cuiva vreodată. A fost răsplătit pentru aceasta cu un glonte in ceafă. Comuniştii aşa şi-au plătit datoriile întotdeauna.
Acum voi înfăţişa o mărturie recentă, care aparţine lui victor leahu, legionar, domiciliat în Detroit, statul Michigan, U. S. A.
Victor Leahu a fost deţinut politic în România la penitenciarul Suceava din decembrie 1948 până în septembrie 1949. Apoi prin alte închisori comuniste din România.
Mărturia am înregistrat-o cu ocazia deplasării mele la festivalul ROMFEST 1993, în U.S. A.:
"- Ţurcanu Eugen avea un unchi tot cu numele de Ţurcanu, care prin anii 1942-1944 era profesor de liceu la Cernăuţi.
Eu (Victor Leahu) l-am avut profesor de fizică la Liceul Ortodox "Mitropolitul Silvestru". Profesorul Ţurcanu mai era şi director la Şcoala de meserii din Cernăuţi.
Într-o zi m-a chemat să merg la el la şcoala de meserii. După o scurtă discuţie introductivă, mi-a propus samă înscriu în partidul clasei muncitoare, respectiv, în partidul comunist.
Eu am refuzat, motivând că am prea mult de lucru şi că îmi câştig existenţa meditând pe alţi elevi.
Profesorul Ţurcanu atâta a insistat până când i-am promis că după terminarea anului şcolar am să mai trec pe la dânsul.
Eu eram frate de cruce ş icunoşteam bine ce înseamnă comunismul. Ştiam că înseamnă alierea cu duşmanii naţiei române, trădarea ţării, a neamului şi a credinţei în Hristos...
L-am întrebat pe profesorul Ţurcanu dacă mai are şi alţi tineri elevi în atenţie
pentru a se înscrie în partidul comunist. Profesorul mi-a răspuns că prin
iunie-iulie 1940, când Bucovina a fost ocupată de ruşi, el s-a stabilit la Rădăuţi
unde s-a ocupat de influenţarea, educarea şi instruirea tânărului său nepot
Ţurcanu Eugen care avea atunci vârsta de 14-15 ani..."
Iată deci, unde este punctul de plecare al Satanei!
Gogomăniile ticluite de Securitate despre "fructuoasa activitate
legionară" a
lui Ţurcanu după 23 august 1944 şi până în anul 1946 nu sunt decât scorneli pe care aceşti diavoli le-au regizat şi
pararegizat de zeci de ori. În tot atâtea variante, ca cel puţin una să
se potrivească.
NKVD-ul a pus la
cale zdrobirea tineretului legionar cu mult înainte de terminarea războiului. Metoda folosită a fost cea a DEMASCĂRILOR,
metodă înscrisă pe primul loc în
palmaresul serviciilor secrete comuniste. În final, toate persoanele care ştiau unde duc firele mişeliei
trebuiau să dispară. Aşa a dispărut Bogdanovici,
omorât de către Ţurcanu la închisoarea Piteşti. În continuare Ţurcanu a
fost condamnat la moarte şi executat.
Zvonurile că Ţurcanu n-ar fi fost executat aparţin tot
Securităţii. Cert este că acest Eugen Ţurcanu
, această "ruşine a speciei
umane", a dispărut definitiv de pe firmament
după procesul "ŢURCANIADEI"
din noiembrie 1954.
La
închisoarea Piteşti au mai apărut doi tineri evrei, torţionari de mâna întâi, care au avut un rol dubios. Aceştia au
fost FUX şi STAIER (sau
STAINER)
Se
ştiu puţine lucruri despre aceştia. Totuşi, câte se ştiu sunt suficiente pentru a-i plasa in rândurile organizatorilor
masacrului.
Unul dintre ei era chiar nepotul lui Dulgheru
(Dulberger). Ambii au fost mascaţi cu condamnări mici pentru
tentativă de "trecere a frontierei".
Nu se ştie precis care din aceştia a dezvăluit altor
deţinuţi in închisoarea Oradea că la închisoarea Piteşti se va
proceda la reeducarea studenţilor.
Această
dezvăluire s-a făcut înaintea tatonărilor tăcute de Securitate la sfârşitul
anchetelor din anul 1948 - cu mine şi cu alţi studenţi.
Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe
Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor satanice la care au
fost supuşi studenţii.
S-a constatat - în final - că scopul principal al
"Ţurcaniadei" nu a fost descoperirea
activităţilor nedeclarate în timpul anchetei la Securitate, ci distrugerea personalităţilor. Transformarea tinerilor în
monştri de factură comunistă.
Moneda a fost bătută pe scopul descoperirii lucrurilor
ascunse de deţinuţi la Securitate pentru a
fi mascat celălalt scop, acela real, avut în vedere: Dezumanizarea, deserestinarea, desnaţionalizarea
tineretului naţional-creştin.
Am aflat că după procesul "Ţurcaniadei" şi
după ce întreaga mişelie a "transpirat",
descoperindu-se autorii şi scopul avut în vedere, Dulgheru (Dulberger),
a fost luat la zor de către conducătoxii comunităţii evreieşti din Bucureşti. Nu
pentru fapta savărşită, ci pentru că n-a fost destul de abil şi a implicat în această monstruozitate pe evrei. Dulgheru a plâns in faţa lor.
E
greu de dovedit acest lucru,.. Dar de o sută de ori este mai greu să mă
convingă cineva pe mine că nu a fost aşa...
Şi acum voi relua din nou firul
mărturisirilor.
Eram în camera 2 subsol. Aici au fost
introduşi oameni pe care eu îi cunoşteam bărbaţi tari
din fire. Şi păreau că tot tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost forfecaţi şi făcuţi
harcea-parcea "în moara reeducării"'. N-am putut intui că la ei toate sunt false.., Atât de
bine îşi jucau rolul. Chiar dacă cineva
mi-ar fi adus cele mai evidente dovezi că ei sunt informatori
ai lui Ţurcanu, tot nu l-aş fi crezut.
Au fost aduşi şi proaspeţii
condamnaţi. Aceştia erau peste măsură de revoltaţi împotriva studenţilor
arestaţi în prima şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără
ruşine. Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată.
Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au
renunţat să mai discute asupra acestor stări de lucruri.
Cei mai familiarizaţi în arta gastronomiei compuneau
teoretic nişte meniuri de ne "lăsa
gura apă". Inventam mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene.
Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare
dată după ce-şi mânca infima porţie de
pâine: " Oh, şi acum te-ai
dus şi tu dulce minune".
Din această cameră erau scoşi câte
unul, câte doi, care apoi dispăreau ca-n pământ fără
să mai auzim de dânşii,
Astfel, într-o zi din
luna octombrie 1950, uşa celulei s-a deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându-mi-se îmi zise cu glas domol:
- Voinea, fă-ţi
bagajele.
Mi-am strâns eu în
grabă cele câteva bulendre pe care le aveam. De acum eram îngrijorat deoarece credeam că voi fi dus la Ministerul de Interne sau
Serviciul Special de Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros
că mai schimb puţin peisajul monoton, mereu
acelaşi al camerei. Am dat mâna cu camarazii
mei încurajându-i.
Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu
îl urmam de aproape până am ajuns la camera 4
spital. Îmi deschise uşa şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru.
Din prima
ochire lucrurile mi s-au părut stranii.
La un capăt de cameră erau două
persoane care stăteau ps pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile
de asemenea întinse spre vârful picioarelor.
Păreau împietriţi
locului. Pe faţă aveau urme de vanătăi, umflături şi pe alocuri pielea
plesnită. Se vedea că au fost torturaţi amarnic. Nu-mi puteam da seama despre
ce ar putea fi vorba.
La capătul opus al
camerei erau vreo 10-12 studenţi deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş,
Vîrgil Bordeianu, Isidor Stănescu şi încă
alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, pentru că l-am văzut de
atâtea ori intrând şi ieşind din camera lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi
asupra unei lecturi comuniste şi părea că
nici nu m-au observat când am intrat în cameră.
Imediat, Ţurcanu a ieşit
afară, dar nu peste mult timp s-a reîntors. Eu tocmai îmi
căutam un loc pe prici unde să-mi pun sarsanaua cu sărăcia.
Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cel a nimic ştiutorul:
- Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori
activitate legionară în închisoare
?... Până când crezi că o să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde
astea ?!
Cum deschise el gura cu ifos,
luându-mă astfel în primire, am văzut cum toţi cei cu care a stat el la masă s-au strâns în spatele lui.
Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de îndrăzneală:
- Cine eşti dumneata - deţinut ca şi mine- să-mi
pui asemenea întrebări?
Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece dinţi amestecaţi cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată.
Am căzut ca un lemn putred. Sângele incepu sâ-mi curgă şuroi din gură.
- Ia uite
la el cum murdăreşte camera ! Pe
e l!!
Cei din spatele lui au sărit cu
toţii pe mine ca nişte fiare flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu un rânjet satanic.
Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o
primeam, mintea mi se lumina tot mai mult
înţelegând o groază de lucruri şi situaţii care mai înainte nu le-am înţeles.
Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai
salivă cu sânge sărat.
- De ce nu mănânci ? îmi puse întrebarea
Ţurcanu.
- Pentru că nu pot.
- Las' că ai să poţi.
Mi-a căscat gura forţat şi astfel
mi-a turnat pe gură terciul fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a
trebuit să pot. Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă
opărească Ţurcanu.
Două săptămâni la rând am fost
torturat fără să mi se pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea,
simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule resurse de tărie
în suflet.
În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea:
- Ştii pentru ce ai fost adus aici!
N-am dat nici un răspuns.
- Ca să-ţi faci demascarea.
- Ce-i
aia ?
- Ia uite al dracului de bandit... Poate să vorbească
dacă- i vorba de menţinut pe poziţie.
Sări la mine ca o fiară
prinzându-mă de piept cu o singură mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu-mi şi un pumn zdravăn ca
să zbor cât mai departe.
Când m-a ridicat, am
avut ocazia să-l privesc de aproape fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzutîn el omul - fiară, imbecilizat de doctrina
comunistă.
Revenind la prima zi a contactului cu torţionarii din
închisoarea Piteşti, am constatat că după
primul set de bătaie am leşinat. M-am trezit într-un lac de apă rece ce o aruncau torţionarii asupra mea spre
a-mi reveni din leşin. Apoi am fost
ridicat în picioare şi sprijinit de doi inşi. Pe rând m-au boxat până ce toţi
au obosit.
Lovituri periculoase dădea Titus Leonida -
ticălos din naştere. Mişelul, de la început, s-a dat de partea lui Ţurcanu
încercând chiar să-l depăşească în cruzime.
Un altul ce lovea cu
îndemânare a fost un tânăr student din Bucureşti. Sărmanul,.. Atât de mult a fost torturat până ce mintea i-a fost întoarsă
cu 180 de grade. Acum era doar un robot la dispoziţia lui Ţurcanu.
Mă simţeam ca o zdreanţă ce flutură la bătaia
vântului. În această stare mi-au găsit loc
pe prici unde am fost obligat să stau în poziţie de tortură, alături de
ceilalţi doi.
Credeam că asta a fost tot. Nu. Acesta a fost
numai începutul. După ce s-a terminat cu
cina şi s-a făcut închiderea, îl aud pe Ţurcanu zicând:
- Acum
începe judecarea lui Voinea.
A început Ţurcanu să-mi
pună la întrebări, toate având un caracter provocator şi cu răspuns obligatoriu. Eu îngăimam doar nişte bolboroseli nedesluşite mascând tăcerea prin durere şi
imposibilitatea de a răspunde. Ţurcanu începu să înjure. Ia vino
încoace, te fac eu să vorbeşti.
În timp ce eu stăteam pe prici, mai trăgeam cu ochii şi
la uşă. Se vedea clar cum de afară erau
urmărite toate momentele prin geamul vopsit dar având zgârieturi în vopsea..Când eu coboram de pe prici
pentru tortură, umbrele au început să se agite la uşă umblând în dreapta
şi în stânga.
-Dezbrăcarea la pielea goală ! Porunci Ţurcanu.
N-au aşteptat ca s-o fac singur, ci
s-au repezit toţi roboţii la mine smulgându-mi hainele.
Dezbrăcarea la pielea goală urmărea nu numai eficienţa torturii, ci şi umilirea
totală.
M-au întins cu faţa în jos şi
mâinile răsfirate în forma de cruce. Doi câte doi îmi
prinseră mâinile de o parte şi de alta. Pe spate şi pe şale s-au mai urcat vreo doi ca să nu pot face nici o mişcare.
Picioarele mi le legară la gambă îndoindu-mi
genunchii spre a fi cu tălpile în sus. Astfel a început bătaia la tălpi cu
cozi de mătură. Băteau "nicovala" iar durerile treceau dincolo
de limitele imaginabilului.
Când Ţurcanu a socotit că acest soi
de tortură este suficient, m-au luat la rând, centimetru
cu centimetru, pe pulpe până ce au ajuns la fese. În timpul torturii era imposibil să fac vreun raţionament. Sufletul sta gata
- parcă - să iasă din mine. La un moment dat
Ţurcanu porunci: Ajunge, că-l scoatem din funcţiune.
M-au pus apoi să fac "pasul pe loc"
cu faţa la perete, sub tălpi având o cârpă
udă. Un planton mă supraveghea cu o coadă de mătură în mână. De câte ori încetineam pasul, de atâtea ori mă lovea peste
cap cu coada de mătură încât la terminarea programului capul mi-a
fost plin de cucuie.
Tortura propriu-zisâ a durat aproximativ trei
ore. Seara, cam pe la ora zece, Ţurcanu mi-a
dat o pătură ruptă şi plină de praf poruncindu-mi să mă culc cu faţa in sus şi cu mâiniie afară pe piept. Mi-a
atras atenţia ca mâine dimineaţă la deschidere să nu fac nici un gest că
tot cu dânşii rămân.
Într-o
dimineaţă se anunţă o '"mare" inspecţie.
Ţurcanu pe loc a început pregătirile. Mai întâi a mascat
pe cei zdrobiţi. Am observat că doar eu singur eram considerat astfel.
A demontat în fundul
camerei 4 spital o porţiune de prici pe care l-a înlocuit cu
câteva paturi de fier pe care le-a pus grămadă alandala. Dincolo de această grămadă a aranjat un pat pentru mine. Nu
trebuia să fiu văzut de "inspectori".
După ce totul a fost gata
pregătit mă vârî şi pe mine după paturi ca într-o cuşcă de lei fioroşi
şi privind crunt la mine m-a ameninţat: - O simplă mişcare de faci, o vorbă sau un geamăt de vei scoate, după ce trece
inspecţia te sfâşii în bucăţi !
Veni
inspecţia mult aşteptată şi l-am auzit pe Ţurcanu raportând.
-Domnule colonel, camera
4 spital având un număr de... deţinuţi care au acceptat de bună voie
reeducarea, se prezintă în faţa dumneavoastră...
Inspectorul era un colonel, pe care mult mai
târziu l-am indentificat sub numele de Marin Constantinescu, fost
"ilegalist".
Comandantul închisorii, Alexandru
Dumitrescu, începu să-i dea colonelului -
chipurile - explicaţii: "În această cameră au fost aduşi cei aleşi care
au acceptat de bună voie să se restructureze. Aceştia şi-au dat seama de greşelile pe care le-au făcut împotriva poporului, iar
acum partidul şi guvernul le-au pus la
dispoziţie condiţii civilizate şi umanitare de care beneficiază din plin."
În timp ce nemernicii vorbeau astfel
între dânşii în faţa deţinuţilor oropsiţi, mă
gândeam în mine: Oare de câte ori au repetat actul acesta până l-au învăţat atât de maestru. Nici fariseii din vremea lui
Hristos nu-şi trucau mai bine
discuţiile când potriveau minciuna.
Distracţiile
lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura circumstanţelor. Victima era aşezată cu faţa în jos - de preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat se întindea a doua
victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă de tot se urcau, sărind de
la înălţimea patului de la etaj, "reeducaţii".
Cel care era în contact
direct cu cimentul n-avea nici un fel de amortizare. Când
se observa că-i aproape mort, întregul morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur şi simplu lat, fără
simţire. Uneori nici celui de al doilea sau
chiar celui de al treilea nu le era prea bine.
Scularea din poziţia aceasta se
făcea prin lovituri de bâtă. Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a trebuit să-mi îndoi cu mare
greutate un picior, apoi să-l aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date
de Ţurcanu, ne ridicam in picioare.
O altă
"distracţie" era băgarea noastră, a "bandiţilor", sub prici
de câte ori "reeducaţii" citeau din lecturile comuniste.
Ziceau ei că "bandiţi* " nu au voie să guste din
"fagurele de miere" al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest
program Ţurcanu sau înlocuitorul său striga:
- Sub
prici bandiţilor !
Fără nici o întârziere trebuia să
fii sub prici, că altfel te alegeai cu multe lovituri de
bâtă pe unde se nimerea.
Dintre toate victimele acelei
perioade, eu am fost cel mai neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi de fiecare dată am primit
multe lovituri, aproape egale cu o bătaie.
Noaptea avea chinurile ei specifice.
Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un
planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă, Cea
mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton ai lovituri crâncene de bâtă.
Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în
întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea
îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa
problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum ? Toate mijloacele de sinucidere
erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit
al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.
Oare există Dumnezeu ?... Cum este posibil ca El să
permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi
schingiuiască fratele ?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi
pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor.
Culmea ironiei... În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală,
creştea ura împotriva propriilor tale principii
care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al
călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de
grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.
Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.