Din ziua fixată pentru începerea vorbitorului s-a instituit un regim de o stricteţe de neimaginat. S-au suspendat cărţile poştale şi s-au tăiat pachetele la toată lumea.Zeci de colonei şi alte grade superioare deschideau de dimineaţă şi până seara vizetele şi ne studiau. Am văzut şi multe persoane civile. Printre crăpăturile uşii am văzut-o de câteva ori pe Ana Pauker, spionând deţinuţii. Am mai văzut şi alte figuri cunoscute din portretele agăţate pe toţi pereţii instituţiilor şi care făceau parte din Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.
Doamne, oare ce urmează ? ... Oare ce pun la cale aceştia ? Se auzeau duduind flăcările iadului prin apropiere şi totuşi nu ne puteam imagina cum este iadul în realitate.
Mie mi-a fost dat de Dumnezeu să mai aştept încă un an şi jumătate (spre norocul meu) până voi cunoaşte dezastrul. Altora - însă - le-a fost dat să-L cunoască mai din timp, spre nenorocirea lor.
Dezumanizarea (reeducarea) studenţilor a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, prin atacul lui Ţurcanu şi al bandei lui asupra celor 20 de studenţi mEdicinişti din cameră. Atacul s-a dat în complicitate cu administraţia închisorii.
Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat.
În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul.
Cum până la intrarea mea în "focurile" reeducării mai este încă vreme lungă, în cele ce urmează voi relata tot ce cunosc despre închisoarea Piteşti, mai puţin dezumanizarea (reeducarea).
O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim.
Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu.
Mai erau in aceeaşi cameră Traian Dumitrescu, zis "Matcă".
Oamenii nu prea erau lămuriţi cu privire la ultimele zile ale celui de al doilea război mondial şi nici cu condiţiile în care s-a semnat Tratatul de pace cu România, la Paris, în anul 1947.
Eu fiind ofiţer de meserie le povesteam tot ce ştiam, cu lux de amănunte. N-a fost suficientă ziua, ci am continuat şi noaptea, după stingere, timp de mai multe săptămâni.
Astfel, în una din aceste seri, cam pe la ora 23, eu vorbeam destul de încet, dar suficient de tare ca să fiu auzit de ceilalţi.
Aud deodată vocea directorului care strigă răstit la uşă:
- Care vorbeşti acolo mă ?
Am tăcut chitic. Au tăcut şi ceilalţi trei din solidaritate cu mine. Numai că directorul insista, nu voia să abandoneze curiozitatea lui de a şti cine a vorbit. La insistenţele directorului, eu făceam semne disperate celorlalţi, mai ales lui Gafencu, care era stăpânit de o cinste imaculată de a nu minţi, de a fi pe linia adevărului şi numai a adevărului. În schimb, eu care ştiam că am de lucru cu Dracul, nu voiam să spun adevărul, căci lui Satan numai minciuna i se potriveşte. Atunci m-am prefăcut că mă trezesc din somn, întrebând: Ce ? Ce e ?, Era o farsă total neconvingătoare.
- Care ai vorbit aici ?
- N-a vorbit
nimeni, i-am răspuns eu directorului.
- Las' că vă arăt
eu vouă !
A doua zi, toţi patru am fost introduşi la "'Casimcă"
Era această "casimcă" o celulă întunecoasă şi fără geamuri situată la subsol şi era plină de apă împuţită şi de materii fecale. Aceste camere total insalubre aveau drept aerisire un fel de burlan prin care se auzea cum în curte se instruiau hoţii. Instruirea se făcea în spirit marxist. Li se băga în cap că ei sunt doar nişte victime ale sistemului capitalist. După fiecare cuvântare se porneau la cântat cântece revoluţionare comuniste.
Regimul alimentar era o jumătate de gamelă de apă caldă pe zi şi tot a treia zi o bucată de turtoi, echivalentul a 250 gr. de pâine.
Erau mai multe camere de pedeapsă la subsol. Cât am stat noi acolo toate au fost pline cu deţinuţi pedepsiţi. Din una se auzeau fredonându-se cântece legionare. Am recunoscut vocea studentului la medicină Gheorghe Suroiu.
Acolo, la "casimcă", am interceptat semnalele, morse prin care se transmitea că în anumite camere se face reeducare, procedându-se la torturareacelor care se opun.
M-au lăsat indiferent toate aceste veşti deoarece nu aveau suport logic pentru mintea mea la data aceea ... Mi se păreau fabulaţii ca orice poveste care se transmite din gură în gură. N-am înţeles atunci, dar voi înţelege nu peste mult timp când îmi va veni rândul...
După şapte zile de "casimcă" am fost aduşi iarăşi în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâţi să fim cu ochii în patru, prudenţi, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav şi a suportat cu greu cele şapte zile de pedeapsă.
În una din zile s-au auzit hârdaiele hârşâind într-un mod deosebit din care rezulta că mâncarea trebuia să fie mai consistentă, nu apă chioară. - E ceva gros, am concluzionat bucuroşi toţi patru deodată. Da, aşa a fost. Doar că a fost varză, nu arpacaş aşa cum am sperat noi.
De data aceea ne-a servit gardianul cu un polonic supraplin de varză, iar apoi ne-a zis: Dacă mai vreţi, vă mai dau. Am mâncat în grabă întreg conţinutul gamelei şi ne-am dat seama că varza era sărată peste măsură, era adevărată ocnă de sare. Cu toate acestea am luat şi un supliment. De acum eram satisfăcuţi că ne-am văzut măcar o dată cu burţile pline,
Programul era ca imediat după masă să mergem la toaletă de unde se lua şi apă. Aşteptam să vină gardianul pentru a ne scoate la WC, dar de data asta nimic. Caraliul chiar plecase de pe secţie.
O sete cumplită a pus stăpânire pe noi după atâta saramură. Simţeam că ardem. Era o senzaţie insuportabilă. Am început să batem în uşă. Mai băteau şi la alte uşi. Într-un târziu veni şi gardianul.
- Domnule gardian,
daţi-ne drumul să luăm apă.
- Nu curge
apa.
- Am mâncat
saramura aceea şi ne arde setea mai rău decât focul.
- Cine v-a
pus s-o mâncaţi ? Apoi ne trânti uşa în nas,
Ne-am dat seama că acţiunea de insetare deţinuţilor era dirijată. Ne-am tăvălit pe jos de sete, dar în zadar. Abia târziu de tot, spre seară, chipurile, a venit apa şi am fost scoşi la program.
Tot in noaptea aceea ne-am trezit în nişte strigăte stranii. Cineva chiuia şi striga cât îl ţinea gura: Caii mei, caii mei !... M-a cuprins un tremur de spaimă. Mi s-a oprit respiraţia. Am recunoscut vocea. Era vocea comandantului meu Nicolae Nedelcu, din Craiova. Târziu de tot am aflat că bietul Nedelcu şi-a pierdut minţile în timpul torturilor la care a fost supus de către Ţurcanu şi banda lui.
Am ajuns pe data de 16 decembrie 1949. Regimul era deosebit de aspru. Instituirea unui secret desăvârşit în închisoare presa asupra noastră ca o greutate zimţată ce se înfigea adânc în trup, producând o durere ce creştea cu fiecare clipă şi la cea mai mică mişcare.
O atmosferă grea de iad simţeam că ne cuprinde ca o nelinişte prevestitoare de mari dezastre.
Din diferite camere, de ici de colo, tot dispărea unul câte unul despre care era peste putinţă să mai auzim ceva. Semnalele morse funcţionau tot mai anevoie.
Dintre cei patru care eram in celula, Gafencu era grav bolnav. Tuberculos în ultimul grad, a ajuns să nu mai poată coborî din pat.
Am raportat în fiecare zi primului gardian, precum şi directorului de câte ori venea in inspecţie, situaţia lui Gafencu, care era mai mult un muribund.
Pe data de 16 decembrie 1949 auzim paşi mulţi şi greoi agitându-se în faţa uşii. Se auzeau şoapte şi întrebaţi. Uşa s-a deschis şi au intrat trei colonei, toţi trei deosebit de graşi. Păreau trei porci în preajma Crăciunului. Parcă erau umflaţi cu pompa. Se mişcau greoi şi apăsat, gâfâind şi legănându-şi osânza burţii în dreapta şi în stânga în ritmul mersului.
Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am spus că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică au făcut nişte mutre fariseice de falsă mirare şi compătimire. Cunoşteam figurile şi grimasele încă din timpul anchetei. Îndreptandu-şi privirile asupra lui Gafencu, îl întrebă pe acesta:
- De cât timp eşti în
închisoare?
-De opt ani.
Toţi trei s-au prefăcut că au amuţit de surpriză, iar unul din cei trei, cel mai borţos, a zis celorlalţi:
-Acesta trebuie să fie pus imediat în libertate !
Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum că cei trei vorbeau serios.
Eu am încercat să le raportez acestor grăsuni despre regimul inuman la care suntem supuşi...
- Vorbeşte în numele dumitale nu şi al celorlalţi - mi-o tăie una din aceste uriaşe mogaldeţe.
- Cer revizuirea procesului şi
îmbunătăţirea regimului de detenţie.
- Bine, bine. Da, se vor lua " nişte măsuri " şi pentru
voi ceilalţi.
Cu o insensibilă perversitate ne-au convins că-i preocupă
situaţia noastră în sensul îmbunătăţirii ei.
La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbrăcăminte.
După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi astăzi...
Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului iubit "TE PUPĂ MAMA. VALI"
Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de suferinţe şi a izbucnit in plâns. Şi noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre.
Într-o după-amiază, când nesuferita foame ne îmboldea să ştim cât e ceasul şi cât mai este până ce vom primi poşirca ce purta numele de cină, unul se urcă pe calorifer să vadă cam cum stăm cu umbra, să stabilească ora după soare.
Ca o făcută, tocmai atunci îl aduse dracul pe gardianul Georgescu în vizetă. A deschis imediat uşa şi l-a întrebat ce caută la geam.
- Am vrut să văd cât e ceasul, domnule
gardian.
- Scoate
ceasul imediat şi dă-l încoace !
- Păi să vedeţi domnule
gardian...
- Nimic, să
dai ceasul imediat. Afară cu tine !
Bietul student - ştiind ce-l aşteaptă - încerca disperat să-i explice tontului că-i vorba de soare şi de umbră, dar netotul neînţelegând nimic îl soma pentru ultima oară:
- Scoate ceasul banditu-le !
Îl trânti cu faţa în jos pe coridor şi cu parul cu care se cărau hârdaiele începu să-i miluiască peste spate, peste dos şi pe unde se nimerea, cerandu-i la fiecare lovitură să scoată ceasul.
La strigătele de durere şi disperare ale studentului veni şi comisarul de la etajul II precum şi directorul care se găsea pe undeva prin preajmă, ca să afle ce anume "grozăvii" a putut face "banditul"..
Cei doi s-au dumirit curând de prostia gardianului şi astfel studentul a scăpat cu cât a încasat.
Foamea în închisoarea Piteşti a fost atât de crâncenă încât mulţi încercau tot felul de subterfugii numai ca s-o înşele.
Feliuţa de pâine, ca frunza de groasă, varia între 50 şi 200 de grame. N-a ajurrs niciodată să aibă 250 de grame -cât era raţia unui deţinut.
Dimineaţa se primea doar o ceaşcă de surogat de cafea, un fel de zeamă neagră fără zahăr, sau tot atâta terci. Deţinuţii prefereau terciul care era mai consistent.
La amiază se primea pâinea şi o zeamă de arpacaş sau fasole fără boabe. Uneori mai primeam zeamă de varză sau zeamă de cartofi. Seara se primea aceeaşi zeamă lipsită de consistenţă, dar fără pâine.
Iată cum încercam să mintim foamea crezând că amînşelat-o: Se grupau câte cinci până la zece inşi care dădeau terciul unuia singur să-l mănânce ca să se sature măcar o dată. Astfel unul câte unul era odată la cinci-zece zile sătul.
Un alt sistem era strecurarea printr-o cârpă a ceaiului de arpacaş sau fasole iar produsul mai vârtos era amestecat cu fărâmituri din coaja de pâine pe care o primeam. Din acest aluat se făceau chifteluţe mici de mărimea unei monede. Acestea se uscau şi înainte de a se mucegai se luau pe faţa limbii, aşa cum se ia cuminecătura la romano-catolici. Aceşti bănişori din aluat erau plimbaţi cu limba printre toate măselele ca fiecare din ele să aibă parte de acea bucurie. Făcând haz de necaz, studenţii au botezat aceşti bănuţi din aluat "pârjoale moldoveneşti".
Alţii strângeau fărâmituri de pâine într-un ciorap pe care îl agăţau la capătul patului pentru "Vremuri grele". Inventivitatea culinară atingea culmi nebănuite.
Pentru operativitatea servirii terciului dimineaţa, gardianul vâra hârdâul în ultima celulă ca să-l împărţim noi.
După împărţirea echitabilă într-o anumită ordine a terciului, mai rămânea pe doage şi pe fundul hârdăului ceva, puţin, dar care, pentru un înfometat conta mult. De aceea s-a instituit o ordine ca să-i vină fiecăruia rândul la curăţat hârdâul.
De multe ori, gardianul, ca să se distreze de nenorocirea în care eram, ne vâra câte un hârdău din care se golise terciul dar care fusese deja curăţat. Apoi el privea prin vizetă şi se amuza de necazul nostru.
În una din aceste ocazii, de pe priciul de sus, unul răzbit de foame, pierzându-şi controlul şi bunul simţ, a sărit de sus cu capul în jos drept în hârdău, fără să-i pese că-şi rupe gâtul sau să aibă ruşine că e altul la rând. Situaţia pentru noi ceilalţi a devenit penibilă, pentru că pierdeam respectul pe care gardianul trebuia să ni-l poarte în intimitatea sa. Atunci, în sinea mea cea simplă şi neexperimentată, mi-am zis că trebuie să-i dau acestuia o lecţie de bun simţ.
A doua zi dimineaţa, luându-l la rost pentru atitudinea nedemnă din ziua precedentă, i-am oferit terciul meu (ca să-l ruşinez în faţa celorlalţi) ... Dar omul a primit frumos terciul, l-a sorbit cât ai zice "peşte" şi apoi mi-a restituit gamela goală şi linsă, fără să-mi zică măcar un cât de mic "merci"...
Astfel, în loc să-l învăţ eu minte pe el, m-a învăţat el
minte pe mine în văzul tuturor.
Rufele murdare le spălam noi. Primeam fiecare câte o frunză de săpun, le muiam cu puţină apă, le săpuneam şi le lăsam aşa în gamela în care mâneam. Ajunşi la baie, le aruncam într-un jgheab în care se găsea apă şi până ce noi făceam duşul acestea se rauiau, iar când ieşeam de la duş le limpezeam.
Toate aceste operaţiuni durau atât de puţin încât dacă ne-ar fi privit un străin necunoscător cu siguranţă ar fi zis că am dat în mintea copiilor şi ne jucăm de-a baia şi spălatul rufelor.
Într-una din acele zile de la sfârşitul anului 1949, în timp ce o serie de studenţi coborau de la etajul II în fugă spre baie, la un moment dat auzim un ţipăt, apoi toată acea ceată de oameni, în acelaşi galop, s-a întors înapoi. Baia pentru deţinuţi s-a întrerupt. Nu s-au mai auzit tropote de deţinuţi fugăriţi, nici de la etaj spre baie nici dinspre baie spre etaj. A început -în schimb - o serie de ciocănituri pe casa scării din capătul T-ului. Aceste ciocanituri au durat până spre seară, când baia pentru deţinuţi a fost reluată.
Când a venit rândul celulei noastre să meargă la baie, am constatat că golul ce exista pe casa scărilor de sus şi până la parter a fost îngrădit cu o plasă de sârmă. Ne-am dat seama că cineva s-a sinucis, aruncându-se cu capul în jos prin acest spaţiu destul de strâmt, dar prin care încăpea, totuşi, un om.
Târziu de tot, după ce toate s-au terminat, am aflat că victima acestui act de sinucidere a fost ŞERBAN GHEORGHIU, student la medicină veterinară. Noi, camarazii lui, îi ziceam "Sergentul".
Era Ajunul Crăciunului sau în ziua de Crăciun a anului 1949 (precis nu-mi pot aminti), când priveam cu multă prudenţă pe geam spre camera 4 spital, care era situată în vinclu, pe aripa T-ului închisorii. Brusc am văzut obiectele de cazarmament zburând pe sus. Un praf enorm se vedea ridicându-se într-un vacarm de nedescris. Se auzeau şi gemete de oameni loviţi, Constatam că aceştia s-au încâierat. Apoi am văzut şepcile gardienilor şi se vedea cum loveau cu bâte şi cu răngi în deţinuţi. Ceea ce părea straniu era că vedeam lovind şi unii deţinuţi alături de gardieni.
Mi s-au părut atunci toate aceste un fel de joc de marionte la teatrul de păpuşi.
Ce naiba s-a întâmplat !? Au înnebunit aceştia aşa, pe
nepusă masă?... Sau
este efectul îndelungatei detenţii când oamenii simt nevoia unei refulări a nervilor ? Nici chiar aşa !
Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de sfânt. De nicăieri nici o informaţie. Totuşi, într-un târziu, din celula vecină, Dragoş Hoinic ne-a atras atenţia - prin morse - că ceva straniu se petrece la camera 4 spital. Până la urmă această întâmplare stranie a fost dată uitării. Am considerat-o o halucinaţie. Mult mai târziu voi afla că aceasta a fost una din marile agresiuni pusă la cale de administraţie şi Turcanu împotriva studenţilor. Tot înziua aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit.
Putea să fie prin luna februarie sau martie 1950, când, intr-o noapte, se auzi un mare vuiet pe coridoarele închisorii. Uşile se deschideau şi se auzeau tropote de oameni care ieşeau grăbiţi din celule. Era un lucru neobişnuitîn timpul nopţii. Se auzeau cum gardienii dau dispoziţii răstite, dar în şoaptă, deţinuţilor.
Oricât de mare ar fi fost stricteţea in închisoare, ocazia era unică de a putea lua legătura cu vecinii prin morse. Prin calorifer s-a auzit semnalul că pe holul parterului este o comisie care selecţionează deţinuţi pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Am tresărit de bucurie şi speranţă. Asta-i salvarea!... Vom avea contact cu aerul liber, o mâncare mai bună, vom vedea soarele... Cu toţii vedeam numai acest aspect. Am uitat că stăpânirea a rostit public, prin gura Anei Pauker, că munca la Canalul Dunăre-Marea Neagră va fi un mijloc de exterminarea fizică a duşmanilor comunismului. Nu ne mai aminteam declaraţiile publice ale diferitelor personalităţi comuniste că "acest canal va fi cimitirul burgheziei româneşti".
În noaptea aceea semnalele morse au funcţionat din plin, cape vremuri "bune". Atunci ni s-a confirmat clar că pe secţia "corectie" se aplicau torturi deţinuţilor. Cu stupoare am luat cunoştinţă de acest fapt, dar nu puteam înţelege nimic. Imaginaţia nu-mi funcţiona decât până la un punct, apoi se oprea dezorientată. Creierul intra într-o fază de inhibiţie, după care urma o uitare totală.
Penitenciarul s-a golit - pur şi simplu. Am rămas numai noi cei de la munca silnică.
N-a durat nici o săptămâna această situaţie căci închisoarea din nou s-a umplut cu deţinuţi şi - culmea - chiar cu aceiaşi deţinuţi care plecaseră cu câteva zile mai înainte. Nu înţelegeam nimic... Am auzit o voce care se voia a fi mai reţinută:
- Bandiţilor, credeaţi că scăpaţi şi mergeţi la Canal să construiţi România legionară !? Partidul nu admite aşa ceva... lată de ce aţi fost aduşi înapoi. Mai întâi vă veţi reeduca şi veţi scoate putregaiul din voi.
Aducerea înapoi a studenţilor ne-a cutremurat pe toţi cei
de pe secţia muncă silnică. Simţeam că aici e vorba de o grozăvie bine
pusă la punct, dar eram departe, foarte departe de a înţelege ce anume se petrece cu adevărat.
Studenţii din nou au fost trecuţi prin "moara"
reeducării. Abia apoi, după vreo patru luni de torturi barbare, după ce
s-a constatat că sufletele lor sunt complet distruse, s-au format din
nou loturi care au fost trimise la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Organizatorii masacrului erau siguri că o revigorare a conştiinţelor nu
mai era posibilă.