Într-o zi s-au deschis toate uşile celulelor şi camerelor mari, toţi deţinuţii fiind lăsaţi liber prin curte de-a valma, sub pretextul dărâmării unor magazii şi a modificării unor imobile din incinta închisorii.
După aproape 17 ani de izolare, teroare şi groază ne vedeam cu toţii prin curte, putând să comunicăm între noi fără frică.
Totuşi, cei din Zarea rămâneau pe loc sub regimul sever instituit pe această secţie. Aceştia constituiau - în cel mai bun caz - doar zece la sută din numărul total al deţinuţilor.
Colonelul Crăciun se plimba printre deţinuţi îndemnându-i să profite de soare şi de aer liber. Zicea el: Regimul comunist işi va dovedi umanismul de care este animat prin fapte concrete. Regimul comunist v-a vrut numai binele, curătindu-vă de putregaiul legionaro-fascisto-burghez. Dacă aveţi de spus ceva, o puteţi face acum.. Sunteţi liberi să spuneţi orice. Doar in acest scop am construit această tribună în curte. Cu adevărat, în curte s-a amenajat un fel de estradă.
Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună ? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoana.
Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un "nimeni" sau un "ştiu cine", ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.
Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:
-Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.
A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o
adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude
răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine.
A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce in mlaştina fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:
- Acestea simt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectam şi să tragem concluzii.
După ce Petre Ţuţea a terminat cu lecţia, a luat din nou cuvântul comandantul închisorii:
- Ne uimim cum un legionar poate să cunoască atât de bine marxism-leninismul. ..Dar să nu vă închipuiţi că noi credem prin aceasta că Petre Ţuţea a venit de partea noastră. Nit ! Petre Ţuţea tot un "bandit" rămâne... Ştim noi destul de bine că în celulă cu legionarii lui el tot lecţii legionare face. Tot principii legionare învaţă pe toată lumea...
Azi a vorbit aici despre marxism... Aceasta nu înseamnă că ne-a păcălit pe noi, sau că noi suntem atât de proşti ca să-i acordăm o legitimaţie falsă lui Petre Ţuţea.
Cu asta Petre Ţuţea a coborât de la tribună, iar colonelul Crăciun a continuat astfel:
- Cât de "oameni" suntem şi cât respectăm noi comuniştii toate principiile "umanitare" universal recunoscute, vă vom dovedi în curând.
Dacă noi am fi vrut, puteam să vă omoram pe toţi că doar aveam forţe suficiente. Apusul ne-a recunoscut. Cum regimul comunist se conduce numai după principii "umanitare", noi le aplicăm pe acestea.
Auzindu-l
astfel trăncănind pe comandantul închisorii îmi veni fulger prin minte ideea salvării fratelui meu. Acum ar
fi momentul - mi-am zis. Apoi am strigat
cât am putut de tare:
-Domnule comandant, domnule comandant, vreau să
vorbesc şi eu.
- Bravo Voinea. Poftim sus la
tribună şi ia cuvântul, că doar pentru voi e
făcută nu pentru mine. Poate de data asta ai s-o zici şi tu pe cea bună.
- Domnule colonel, cum eposibil
să ne vorbiţi nouă de umanism când eu nu pot
să-mi văd fratele care este tot aici în închisoare ? Nu l-am văzut de 17 ani.
A trecut prin grele încercări şi acum zace izolat în Zarca.
Atunci colonelul Crăciun - farsor de meserie, cu regiile gata pregătite pentru orice eventualitate - se prefăcu a fi surprins de afirmaţia mea.
Făcu o figură de om trăznit din senin, ca unul ce primeşte o veste neaşteptată şi cumplită:
- Cum ? Este posibil să se petreacă asemenea sacrilegiu în această închisoare ? (Cât pe ce să zică " acest colţ de rai")
-Lungule, unde-i Voinea Ionel ? (Al
dracului, îi cunoştea şi numele cu care îl strigam în familie).
- E la Zarcă, tovarăşe comandant.
-Imediat îl scoţi
şi îl aduci aici în faţa mea şi a tuturor deţinuţilor, ca să-l vadă ! Cum e posibil ca
doi fraţi să stea în aceeaşi închisoare ani de zile şi să nu se vadă unul cu altul !?
- Am înţeles tovarăşe colonel, răspunse plutonierul Lungu, plecând la pas domol.
- Pas alegător Lungule. Într-un minut să fii aici cu Voinea Ionel!
- N-au trecut mai mult de trei minute şi iată cum din colţul clădirii masa de deţinuţi s-a despărţit în două. S-a făcut o cărare largă în faţa plutonierului Lungu urmat de fratele meu, care păşea agale, cu obrajii subţi şi trupul secătuit de atâta suferinţă. L-am recunoscut. El, la fel, m-a recunoscut pe mine.
La amândoi ne-a amuţit graiul. Lacrimile ne curgeau şuvoi, fără voia noastră.
Astfel ne-am îmbrăţişat în mijlocul curţii închisorii după 17 ani de când nu ne-am mai văzut. În jurul nostru s-a făcut o tăcere adâncă. S-au auzit numai suspine şi s-au văzut numai ochi înlăcrimaţi.
Era prin luna mai 1964.
Trecând prin curtea închisorii, am găsit o bucăţică de ziar de mărimea unei foiţe de ţigare. Am ridicat-o cu atenţie de jos ca să nu fiu observat de vreun caraliu şi am citit un articolaş extrem de scurt, cu o veste care ne interesa pe noi, deţinuţii. Se vedea că a fost înadins decupată dintr-un ziar oarecare, sau chiar tipărită în mod expres pentru a fi aruncată "tot întâmplător" în calea deţinuţilor. Un interviu luat lui Ion Gheorghe Maurer.
Cu ocazia vizitei premierului român la Stokholm, acesta a fost întrebat cum are de gând România să rezolve problema deţinuţilor politici ? La care Maurer a răspuns:
- În zilele următoare ne vom deplasa la Paris unde vom discuta cu Maurice Couve de Mourville...
Concluzia: Dacă afară se făceau asemenea declaraţii publice, înseamnă că se petrece ceva în favoarea noastră. Totuşi n-am putut să-mi explic de ce eram ţinuţi, în continuare, într-un secret diabolic ?
Ştiam că o parte din căpeteniile legionare, oameni cu o influenţă capitală asupra maselor de deţinuţi legionari, au fost puşi în libertate(Radu Gyr, Biriş, Vojen, Dumitrescu-Borşa, fostul simpatizant al Legiunii, Nichifor Crainic, etc...). Totuşi, promisiunile de eliberare a celorlalţi (a maselor de legionari) erau evazive. La impersonal. Nimic concret.
Cu câteva săptămâni înaite de a se forma loturile masive în vederea punerii în libertate, într-o bună zi, mă pomenesc că sunt chemat la cabinetul comandantului.
Biroul era plin de persoane necunoscute, toate îmbrăcate civil. Această mulţime de oameni subţiri se numea "Comisie guvernamentală şi de partid".
A luat cuvântul directorul Crăciun, care îmi comunică hotărârea guvernului de a ne pune în libertate. Am fost chemat la birou ca, şi prin mine, să le fie comunicată celorlalţi deţinuţi din curte această hotărâre. Mirat, am răspuns:
-De ce îmi spuneţi asta tocmai mie si nu altuia mai important ca mine ? De ce nu comunicaţi dumneavoastră această hotărâre care vă aparţine ?
-
Dacă dumneata eşti convins de aceasta si le-o comunici şi lor, te cred mai uşor pe dumneata decât pe noi.
-
Aici e necazul - am răspuns -, că
personal nu cred că aceasta este intenţia dumneavoastră.
În primul rând că în 17 ani n-am primit nici măcar o
carte poştală ca să scriu familiei. Dacă mă puneţi în libertate nu-mi spuneţi nimic... Unde să
merg şi ce să fac ?
Eu refuz să fac această comunicare. Presupun că nu mai aveţi pe cine mai "hingheri" afară, de aceea căutaţi un cobai sau vreun "ţap ispăşitor" pentru te miri ce lucruri ce nici nu-mi trec prin minte.
- Pe ce te bazezi când faci
aceste afirmaţii ?
- La
Piteşti nu m-aţi făcut pe mine autor moral pentru masacrele iniţiale şl patronate de dumneavoastră
?
- Eşti liber l
Asta a fost toată discuţia.
Nu erau ei chiar atât de proşti să creadă că eu nu voi spune la nimeni ce am discutat cu dânşii. Erau siguri că vestea cea bună o voi împărtăşi-o şi celorlalţi deţinuţi. Probabil, chiar ăsta le-a fost şi scopul.
Într-o zi veniră în cameră plutonierul Lungu şi maiorul Iacob cu o listă în mână. Citi de pe listă numele a vreo 30 de persoane printre care eram şi eu. Toţi eram dintre cei "clonţosi" şi refractari solicitărilor administraţiei.
Maiorul Iocob ne privi cu ochii severi şi ne zise celor care am fost citiţi pe listă:
- Din cauza atitudinii voastre, nu veţi fi puşi în
libertate. Vă veţi face bagajele şi
când sunteţi gata ne anunţaţi.
Mi-a venit să râd de şmecheriile copilăreşti pe care le întrebuinţa. Unii dintre camarazii mai naivi mi-au reproşat zicând:
- Vezi ce ai făcut ? Cu ăştia nu-i bine să fii
sincer. Mai bine zici ca ei şi faci
ca tine...
Eu le-am răspuns celor atât de copilăroşi:
- Nu se încurcă aceştia cu câţiva puşcăriaşi. Fiţi siguri că ne dau drumul şi nouă cu ultimul eşalon.
De data aceasta am intrat şi eu în ''febra" eliberării. Am început să pun la punct diferite detalii privind familia mea. Cum Marcel Petrişor nu era pe lista celor ce "rămân" l-am rugat ca peste două-trei zile după ce ajunge în Bucureşti să mă aştepte în Gara de Nord, la trenurile care sosesc din direcţia Aiudului.
În ziua de 30 iulie 1964 am fost scoşi cu toţii în curte. Formele de eliberare erau gata făcute. Un deţinut însă lipsea. El a rămas - chipurile - "uitat" într-o cameră, undeva pe Celular. Acela era Virgil Mateiaş, bărbatul dârz care a rezistat şase luni la torturi neîntrerupte la închisoarea Ocnele Mari. La închisoarea Aiud i-a înfruntat pe toţi mişeii, fără a ceda nici măcar un vârf de ac din crezul său legionar.
Şi în ultima clipă administraţia mai spera să-i murdărească cât de puţin... N-a reuşit. În sfârşit, l-au adus şi pe acesta.
Ofiţerii ne-au însoţit la gară şi au avut grijă să ne scoată ei biletele de tren şi să ni le înmâneze fiecăruia în parte.
Pe peronul Gării de Nord lume multă. Foarte mulţi indivizi posedau aparate de filmat şi de fotografiat. Mi-am dat seama că aceştia sunt agenţi ai Securităţii care imortalizează pe pelicule primele întâlniri pentru eventuale anchete.
Nu-mi păsa de nimic. De la înălţimea staturii mele îl căutam cu ochii pe Marcel Petrişor. Deodată îl zăresc în mulţime. Mă observase mai înainte şi îmi făcea semne cu mâna.
Marcel Petrişor era cineva... Avea un avans de om liber cu două zile înaintea mea. El îşi găsise o gazdă în Bucureşti la o cunoştinţă. Mă aştepta având în mână o cămaşă curată şi călcată, obiect de care aveam cea mai mare nevoie în primă urgenţă.
Mi-am găsit şi "garderoba" cea mai potrivită pentru un om liber: în WC-ul hotelului "Astoria " din faţa Gării de Nord.
Cum am simţit pe corp cămaşa curată, parcă am devenit alt
om. Nu sesizam că
în rest sunt îmbrăcat ca o paparudă: pantalonii erau dintr-o pijama, iar cu
picioarele târşeam o pereche de papuci ce nici talpă nu mai aveau.
Cu toată jalnica mea înfăţişare, cămaşa curată îmi dădea prestanţa care mă
îndreptăţea să-mi ţin nasul în vânt.
Marcel Petrişor îmi aduse şi o veste: Pe peronul Gării de Nord eu am mai fost aşteptat, un timp, de o tânără pereche, soţ şi soţie, pe nume de Ligia şi Fănică Turtoi, care de curând se întorseseră din concediu. Avea şi numărul lor de telefon şi promisiunea că, dacă nu găsesc altă gazdă, sunt bine primit la dânşii. în felul acesta a început să-mi cânte şi mie cucul din partea dreaptă.
Gazda săracă a lui Marcel Petrişor ne-a pregătit o salată cu roşii, ardei, ceapă şi a dres-o cu untdelemn şi puţin oţet, ca să fie mai gustoasă.
Ştiam că roşiile nu au parfum. Pentru mine, însă, aveau. Le simţeam nu numai cu mirosul, dar şi cu toate celulele trupului meu. Chiar şi cu părul de pe trup, chiar şi cu unghiile de la mâini şi de la picioare. Parfumul ardeiului m-a izbit răscolindu-mi toate simţurile. Ceapa m-a făcut să lăcrimez. Nu pot să-mi dau seama dacă am lăcrimat din cauza cepei sau din cauza emoţiei...
Şi am mâncat savurând fiecare felie în parte. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre acest prim ospăţ, aş putea să zic doar atât: Am mâncat, am mâncat, şi iarăşi am mâncat
Gândeam în sinea mea cea înfometată: Doamne, ce baie
ar fi să faci o minune. Strachina cu salată să nu aibă fund. Să tot
mănânc până la capătul zilelor mele... După moarte să-mi
fie pusă în mormânt şi să mănânc încă vreo doi ani şi după moarte, şi numai
apoi să mă odihnesc şi mi sătul ca lumea.
Ruga nu mi-a fost ascultată de Dumnezeu şi spre disperarea mea salata s-a terminat. Deşi burta îmi era plină până la refuz, foamea continua să persiste.
Cu miez de pâine am şters până la lustru fundul castronului. Norocul gazdelor a fost cu pâinea proaspătă. Dacă ar fi fost mai veche şi mai aspră, aş fi mâncat şi smalţul de pe fundul vasului.
Revigorat şi vitaminizat de salata pe care o mâncasem, am pomit-o cu Marcel Petrişor prin oraş ca să căutăm vechile cunoştinţe. Nu le-am găsit pe acasă, căci era duminică şi lumea se distra. Ne-am trezit aproape seara că n-am rezolvat nimic.
Atunci am recurs la numărul de telefon al inginerului Turtoi. Pe acesta îl cunoşteam încă din copilărie.
Fratele meu fiind pus în libertate cu vreo trei zile înaintea mea a trecut pe la familia Turtoi, rugându-i să mă ajute pentru început până îmi voi găsi un rost în Capitală.
La celălalt capăt al firului mi-a răspuns inginerul Turtoi care, cu toată bunăvoinţa, m-a invitat la el acasă.
Dumnezeu să binecuvânteze această familie. M-a aşteptat cu cada din baie plină de apă caldă.
După îmbăiere, cu trupul curat şi mirosind a proaspăt, m-au invitat să mă dezbrac de jegurile cu care am venit din puşcărie. Mi-a dat un costum de haine de al său, aproape nou.
Nu prea mă prindeau bine hainele inginerului, deoarece el era mult mai scund decât mine. Cu toate acestea mi s-au părut chiar prea bune.
M-am bucurat de acest cadou mai mult decât se bucură copii când primesc în dar de ziua lor cine ştie ce jucărie de la părinţi sau bunici.
Mi-a dat şi o pereche de pantofi negri pe care îi dădeam cu cremă de trei ori pe zi şi îi lustruiam din oră în oră. Îmi luam "parleala" după atâta amar de vreme cât am fost înveşmântat în zdrenţe de puşcărie.
Pantofii fiind de mult neîncălţaţi aveau un fel de "scârţ", ce îmi dădea prestanţă când călcam apăsat pe asfaltul încins de căldura verii.
Mă opream în faţa fiecărei vitrine şi mă admiram cât de "grozav" mai pot să arăt. Mă podideau lacrimile de atâta plăcere. Mă cuprindea un fel de respect nelămurit de propria-mi persoană... Parcă creşteam în faţa mea însumi cu flecare "scârţ" al pantofului şi cu fiecare oglindire prin vitrinele oraşului.
Eram convins că vitrinele oraşului sunt aranjate una lângă alta ca eu să mă admir în ele.
Prin concepţia şi educaţia creştină pe care o aveam, ştiam că trebuie să ajuţi pe
cel căzut în nevoie. De data aceasta eu mă găseam în postura celui nenorocit şi aşteptam milă şi
ajutor.
Abia acum se desăvârşea în sufletul meu măreţia învăţăturii lui Hristos:
". ..Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat; mi-a fost sete şi
mi-aţi dat de băut; am fost străin şi m-a ti primit; am fost gol
şi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi a(i venit la mine..." (Matei, cap.25, ver.35-40)
...Simţeamîn mine cum este posibil ca o neînsemnată faptă materială să se spiritualizeze întru atât încât sâ devină o furtună dumnezeiască.
Inginerul Turtoi şi soţia sa se dovedeau oameni cu o ţinută moral-creştină deosebită.
Pe lângă faptul că m-au primit in gazdă fără ca măcar soţia lui să fi auzit de numele meu până atunci, mi-au oferit şi mâncare, ba şi îmbrăcăminte. Mi-a mai dat Fănică Turtoi o curea cu cataramă lucioasă de care m-am bucurat ca un copil. Aveam grijă să o aranjez în aşa fel încât să se vadă şi să mă fudulesc cu ea. Parcă instinctele copilăriei răzbăteu prin negura vremurilor aducând cu ele o rază din acele bucurii de neuitat ce numai copilăria le încearcă.
Nu era zi lăsată de Dumnezeu ca să nu găsesc prin buzunare bani mărunţi de cheltuială. Dacă mi-ar fi oferit direct, aş fi refuzat - din respect şi omenie.
Gazdele mele au intuit situaţia oferindu-mi, pe această cale mai silenţioasă şi mai sigură, bani de buzunar. În timpul zilei luam toate chioşcurile de răcoritoare la rând gustând din toate sucurile ce se vindeau prin Bucureşti şi tot îmi mai rămâneau bani şi pentru ziua următoare.
Nu mi-am permis să stau prea mult în situaţia aceasta ci
m-am hotărât să pun
in aplicare vechile planuri care mi le-am făcut la ieşirea din închisoare.
Am mers direct la Ministerul Prevederilor Sociale.
Primul obstacol a fost portarul pe lângă care am trecut grăbit, zicându-i dm
mers că sunt chemat. Celelalte obstacole au fost pe la secretare. Nu m-am lăsat şi, insistând cu voce autoritară, până la
urmă am fost introdus în cabinetul ministrului adjunct.
- Domnule ministru, sunt proaspăt
ieşit din închisoare, după 1 7 ani de detenţie.
N-am casă, n-am masă, n-am îmbrăcăminte, nici mâncare. În plus, sunt
atât de slăbit fizic încât nici nu pot să mă apuc de vreo muncă, indiferent care ar fi ea. Solicit de la instituţia
dumneavoastră un ajutor social pe timp limitat, până intru în normal.
Ministru a rămas înmărmurit de solicitarea mea. Se vedea
că nu era obişnuit să audă asemenea lucruri. Eu socoteam că le auzea pentru
prima oară. Ministrul mi-a zis:
- Vă
rog să aşteptaţi puţin în biroul secretarei şi am să vă dau răspunsul.
Cam peste vreo 40 de minute a deschis uşa şi m-a invitat într-un alt birou.
- Tovarăşe Voinea, aveţi 600 de lei pe lună ajutor social. Masa o veţi servi la cantina sectorului 6, care este cea mai bună cantină din tot oraşul. În ce priveşte locuinţa şi îmbrăcămintea, vă interesaţi dumneavoastră. Noi atât vă putem oferi.
Ministrul a avut dreptate. Cantina sectorului 6 era cea mai bună cantină din Capitală.
Organizatorii, din comoditate sau, poate, la cererea abonaţilor, dădeau masa de prânz cât şi cea de seară, o singură dată. Trei feluri de mâncare la prânz şi două seara.
Prea puţini erau aceia care serveau masa la cantină. Majoritatea veneau cu sufertaşele, cârandu-şi mâncarea la domiciliu. Eu, cu psihoza foamei în celulele trupului, mă aşterneam pe mâncate.
Mai întâi cele trei feluri de mâncare de la prânz, apoi cele două cuvenite pentru seara. Bucătăresele, de fiecare dată, îmi dădeau câte un supliment ca să fiu mulţumit.
Când plecam din cantină eram ca un gânsac îndopat. Călcam rar, legănându-mi burta când pe un picior când pe celălalt, "uşurel-u surel ca să nu mă vărs"...
Seara, când ajungeam acasă, familia Turtoi mă invita şi ea la masă. N-am refuzat niciodată. După trei-patru ore de legănaturi pe trotuarele Bueureştiului mă mai desumflam, făcând loc în stomac pentru încă o porţie de mâncare.
Am observat că, oricât de plin eram la burtă, dacă dădeam cu ochii de mâncare îmi venea sâ mănânc. Era o foame psihică. Fiziologic eram sătul, dar psihic eram flămând.
Starea aceasta a durat vreo cinci ani de zile, până când încet-încet am scăpat de psihoza foamei.
Am luat într-o zi cartea de telefoane şi am început să caut adresele a zeci şi sute de cunoştinţe pe care le aveam în Capitală.
Mulţi din cei cunoscuţi m-au invitat pe la ei primindu-mă bine şi cu generozitate.Alţii manifestau prudenţă. Mulţi au rămas surptinşi de apariţia mea, căci mă credeau mort. O mare parte din cunoştinţe se vedea că sunt tracasate şi hăituite de potera regimului.
Printre cei mai generoşi oameni a fost un fost camarad de arme şi fost frate de cruce care a scăpat cruntei prigoane, pe nume Dumitru Săndulescu.
A ajuns decan al Facultăţii de chimie şi apoi rector al Institutului de petrol şi gaze. Era convins că regimul comunist va dura vreme mai lungă. De aceea era prudent şi sceptic.
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe acest camarad de arme şi de Legiune, că mare a fost ajutorul pe care l-am primit de la dânsul!
Cam după patru-cinci luni de la punerea în libertate m-am refăcut fizic. Am primit o repartiţie la ICAB (întreprinderea de Canal şi Apă Bucureşti). Cum toate actele justificative mi-au fost pierdute, n-am putut să ocup decât un post de desenator tehnic. Bun a fost şi acesta !
Simţeam cum sunt supravegheat şi ţinut din scurt de Securitate. Cu toate acestea am găsit şi oameni binevoitori care simţeau ca mine.
La un moment dat am aflat că fostul general Dulgheru a
fost eliberat din închisoare şi este director la o secţie a întreprinderii la
care lucram eu. La secţia canal, supranumită în derâdere secţia "Căcănarilor".
Am aflat şi amănunte:
- Că ar fi
fost condamnat la vreo 20 de ani închisoare pentru crimele săvârşite
sub protecţia sa la Piteşti şi Gherla.
- Că a fost graţiat după vreo
patru-cinci ani.
- Că la punerea în libertate ar fi primit un costum de haine nou şi cinci mii lei bani de buzunar.Cinci mii lei era o leafa bunicică pe patru luni...
Voiam să ştiu dacă vestea este doar un zvon sau este adevărată. Astfel, într-o zi am mers direct la secţia unde acesta era
director. Sunt anunţat de secretară şi
primit imediat. Am intrat cu inima strânsă, căci stătea camuflat. I-am zis:
-Mă numesc Octavian Voinea. Probabil că numele acesta vă spune ceva.
M-a privit cântărindu-mă
şi măsurându-mă, ba chiar disecându-mă din ochi. Am sesizat
că m-a recunoscut:
-Nu te cunosc.
- Chiar nu vă spune
nimic numele meu ?
l -Nu.
Am renunţat la întrebări şi am intrat direct în subiect,
care nu era decât un alibi pentru această vizită.
- Sunt
desenator tehnic si caut un post mai bun la dumneavoastră...
La un moment dat am observat că nu-l interesează cererea mea şi că gându-i zboară în altă parte.
Mai stărui puţin şi apoi se smulse din indiferenţa
discuţiei şi-mi pune o întrebare.
Ce
mai ştii despre Petraşcu ?
Nu mai ştiu nimic. Am răspuns eu sub
inspiraţia momentului.
Ce
ştii despre Valeriu Negulescu ?
A
murit de multă vreme la Jilava.
A spune despre cineva că nu mai există nu constituie niciodată
un pericol. Pe aceştia numai cei vii îi sperie. În cazul Mişcării
Legionare nici cei morţi nu-s de neglijat.
-Am auzit că şi dumneavoastră aţi fost condamnat în
seria acestor procese.
Da, este adevărat.
După acest răspuns a schimbat subiectul trecând la problemele solicitărilor mele. N-avea posturi... Nici nu-mi trebuia !
Aceasta a fost prima şi ultima vizită făcută acestei fiare cu colţii rupţi...
Cititorul neavizat, neobişnut cu dimensiunile extraordinare ale mişeliilor comuniste trebuie să cunoască un lucru simplu de la care se porneşte:
Nimeni nu a intrat în puşcărie ca să devină comunist, informator al Securităţii sau torţionar al propriilor tovarăşi de drum.
Dacă printre cei arestaţi s-au găsit şi oameni slabi din fire, oportunişti care "şi-au dat seama că au greşit" apucând pe cărarea cea strâmtă - chiar în prima zi după arestare -, lucru acesta nu este deloc de mirare. Aceasta este natura lucrurilor. La zece, la douăzeci de oameni trebuie să existe şi un trădător. Un om slab, un om de nimic.
Gândiţi-vă că şi Hristos a avut între cei doisprezece apostoli un trădător, un om de nimic.
Chiar şi aceşti oameni de nimic care s-au pus în slujba duşmanilor, în speranţa că vor scăpa şi vor profita, - chiar şi aceştia nu au intrat de bună voie în puşcărie (Spre a-şi schimba în acest mediu ideile).
S-a constatat că toţi acei care au trecut în mod voluntar de partea lui Ţurcanu au fost rău atinşi de "filoxera" ideilor comuniste încă înainte de arestare. Comuniştii au arestat cu grămada. Au arestat pe duşmanii lor, dar printre aceştia chiar şi adepţi ai comuniştilor. Iată cum printre cei etichetaţi de anchetatori legionari se găseau comunişti sadea...
De aici se porneşte. Din acest punct de vedere trebuiesc luate în considerare toate fenomenele care s-au produs.
Unicul vinovat este Oculta comunistă - cea moscovită şi autohtonă, manipulate de la mare înălţime de Oculta internaţională.
Ca persoane individuale în care Oculta comunistă a avut încredere au fost mişeii din rândurile minorităţii evreieşti, urmaţi îndeaproape de mişeii români, special instruiţi în şcolile NKVD-ului de la Moskova şi ulterior în ţară.
Dintre deţinuţi, singurul vinovat este studentul EUGEN ŢURCANU, care a avut doar masca de deţinut. În realitate el a fost un agent special instruit. Avea o dispoziţie spirituală din naştere spre ambiţii de mărire nemăsurate. Fapt sesizat de Ocultă şi exploatat la maximum. Vinovăţia lui Ţurcanu e la nivelul vinovăţiei Ocultei comuniste şi a celei internaţionale, Vinovăţia voluntarilor ce l-au urmat pe Ţurcanu este ca a oricărei iude obişnuite... Cum s-ar zice - laşi şi trădători de duzină.
Întreaga operaţiune de depistare, instruire şi verificare a loialităţi lui Ţurcanu s-a făcut într-un secret desăvârşit.
După ce a fost imbecilizat şi testat, a fost introdus pe furiş în închisoare între deţinuţi.
În continuare s-a "specializat" în materie de distrugere a sufletului uman, adăugând experienţă după experienţă. Din ce a fost satanizat s-a satanizat şi mai mult.
Acţiunea lui Ţurcanu n-a fost altceva decât o sarcină de partid pe care trebuia să o ducă la bun sfârşit în calitate de comunist activ.
Şi-a jucat rolul excelent. De nota zece. A reuşit să facă pe "deţinutul", pe "vinovatul"...
A ajuns să îngrozească mii de oameni bravi, care l-au considerat de o "inteligenţă" rară.
N-a fost deloc atât de inteligent precum l-au considerat victimele. Când ai atâta putere la dispoziţie împotriva semenilor tăi e foarte simplu să fii "inteligent".
Finalul misiunii sale a dovedit că a fost unul din cei mai mari proşti care s-au născut pe lume.
El, care cunoştea tehnica proceselor trucate încă înainte de a fi introdus în închisoare, n-a intuit - nemernicul - că va fi victima propriilor sale crime..,
"Fenomenul Piteşti" o dată declasat se reproduce de la sine. Aşa se explică răspândirea lui în China comunistă şi - presupunem - că şi în alte ţari asiatice.
"Fenomenul Piteşti" constituie chintesenţa comunismului. Omenirea n-a sesizat acest lucru/!
Operaţiunea spălării creierului la Piteşti s-a aplicat - in exclusivitate -tineretului roman. Abia la Gherla s-a aplicat şi unui tânăr de origine maghiară şi unui preot armean (Papken Keropian).
Victimele, supravieţuitori ai marelui masacru, în unanimitate, sunt de acord că grozăviile petrecute nu pot fi judecate şi corect apreciate decât de înseşi victimele.
Cei care n-au suportat măcelul nu sunt capabili să sesizeze grozăvia, nu pot avea viziunea de a pătrunde în adâncimea fenomenului.
Se pune întrebarea: Dar dacă Dumnezeu nu voieşte ca judecata să aibă loc? Atunci ce rămâne de făcut ?
După câte se constata, Dumnezeu n-a permis acest lucrul. Dacă l-ar fi permis, judecata ar fi avut loc până acuma...
Aproximativ zece la sută din victimele Piteştiuiui mai sunt in viaţa. Cu toţii au depăşit vârsta de 70 ani şi se pregătesc de lungul drum al veşniciei.
Oculta
comunistă transformând - prin tortură neîntrerupta - pe eroi in mişei, a mizat pe "complicitatea
" la crimă a înseşi victimelor. Uneltirea este Satanică...
Remediul.- Cu
cărţile pe faţă ! Toate neleguirile făptuite de victime, întorşi
fiind de acea învăluire diavolească, APARŢIN SUTĂ LA SUTĂ OCULTEI
COMUNISTE.
Reeducarea de la Aiud a fost mai mult formală.
Comuniştii urmăreau doar murdărirea exterioară a legionarilor. Nu-i mai interesa ce cred în
suflet.
Acest lucru era consecinţa acaparării totale a puterii în
stat cu toate pârghiile sale. Şleahta comunistă a devenit oligarhie în
adevăratul înţeles al cuvântului.
Ca fructele timpurii, s-a copt şi s-a răscopt în grabă. De acum dădea în putred...
Pumnalul luciferic a fost înfipt la închisoarea Piteşti la cea mai mare adâncime în fiinţa umană. Dincolo de acel punct e nefiinţă.
Desfăşurarea forţelor diavoleşti a fost maximă. Lui Satan
i s-a permis să se
atingă nu numai de trupurile oamenilor, ci şi de sufletele lor.
Piteştii, Gherla, Aiudul au depăşit graniţele ţării şi aparţin
omenirii întregi.
Ele sunt o rană deschisă pe trupul întregii umanităţi ce nu se va cicatriza complet niciodată.
Peste două mii de ani, dacă cineva va atinge doar cu vârful degetului această rană, omenirea întreagă se va infiora de durere.
Ne-a fost dat nouă romanilor să curgă sudorile cele reci
pe trupurile noastre şi lacrimi de sânge să ne umbrească obrajii.
Nouă românilor ne-a trimis Dumnezeu pe "profetul" care a zis: "A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lase răstigniţi!
Legionari, fiţi voi copiii aceştia."
CORNELIU ZELEA CODREANU
15 aprilie 1928
La poalele Golgotei s-a strâns oastea Legionară. Acolo Dumnezeu i-a pregătit fiecăruia o cunună de spini şi o cruce cu care să urce în spate pe drumul greu şi lunecos ce duce spre gloria cea dumnezeiască.
O parte dintre legionari s-a infiorat de greul preţ al biruinţei şi cu capetele plecate s-au întors în lume, unde treburile sunt uşoare.
Ceilalţi, şi-au luat fiecare crucea şi cununa sa şi au pornit spre înălţime. Dar nu tuturor le-a fost dat ca să ajungă până pe culme şi să fie răstigniţi.
Pe drumul greu şi lunecos, tot câte unul şi-au pierdut puterile căzând sub greul suferinţei şi a abandonat. A lăsat crucea şi cununa de spini pe povârnişul coastei lunecoase. O parte, însă, au ajuns în vârf şi acolo au fost răstigniţi spre gloria neamului nostru şi al omenirii întregi.
Mii de legionari au reuşit, prin harul lui Dumnezeu, să
ajungă până-n vârful
muntelui şi acolo sâ fie răstigniţi.
Vă dăm de ştire vouă mişeilor, că era deajuns doar unul singur să ajungă şi să fie răstignit ca lumea voastră să fie aruncată în beznă.
Locul vostru - în secolele care vin - e dincolo de uşă şi dincolo de prag, în vânt şi ploaie. Nu veţi sta voi la masa de cinste şii nici în fruntea bucatelor. Veţi mancă o ciorbă rece şi amară, din strachină de lut cu o lingură de lemn de plop.
La masa de cinste vor sta eroii... Şi erou este acela ce are tăria să-şi recunoască slăbiciunile şi astfel să fie modest în faţa oamenilor şi umil în faţa lui Dumnezeu.
Prigoana la care au fost supuşi legionarii de către Oculta comunistă a demonstrat că forţele omeneşti sunt limitate şi că ele pot fi limitate în timp.
Pentru ca omul să fie de neînvins are nevoie de harul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu nu se revarsă decât asupra celui cu inima smerită.
În faţa lui Dumnezeu nu se poate sta decât în genunchi şi
cu capul plecat.
Acestei posturi a omului i se zice umilinţă.
Acestei umilinţe i se zice frică de Dumnezeu.
Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este unica sursă a tăriei spirituale ce nu poate fi înfrântă.
Frica de Dumnezeu este unicul izvor al curajului ce-l caracterizează pe un erou.
Tot ce este în afară de aceasta este bravadă, e zgomot de tobă şi sunet de trompetă spartă.
Celui ce-i este frică de Dumnezeu
nu-i mai este frică de oameni.
***
Consemnări făcute în urma discuţiilor purtate ani de-a rândul cu Octavian Voinea.
Gheorghe Andreica,