Închisoarea este situată undeva la marginea oraşului. Zidul exterior se află la o distanţă destul de mare de clădirea închisorii (spre deosebire de celelalte locuri de detenţie din ţară).
Se putea observa că dincolo de zid există un drum şi pe marginea drumului erau casele oamenilor, iar mai spre dreapta se vedea câmp liber.
La începutul Perioadei Piteşti regimul părea blând, doar că mâncarea era extrem de slabă. La limita supravieţuirii.
În celule nu existau tinete pentru necesităţi fiziologice, decât nişte hârdaie mai mici pentru urinat. Pentru cealaltă necesiate fiziologică şi pentru spălat pe faţă eram scoşi de două ori pe zi - o dată dimineaţa şi o dată seara - la toaleta din capătul coridorului, unde există un WC turcesc şi robinete din care curgea apă pentru spălat. Acestor ieşiri din celule li se ziceau Ieşire la program.
Gardienii nu manifestau o vigilenţă deosebită, la program deschideau mai întâi toate uşile iar apoi din capătul coridorului supravegheau strigând: Celula numărul... ieşi la program, şi tot aşa, în continuare până ce termina cu întreg etajul.
Când urma să se închidă uşile, gardianul nu se deranja să mai ia coridorul de la un capăt la celălalt, ci striga la un deţinut care intra în celulă venind de la program: Mă, tu acela, trage zăvorul la celula nr....
Cu această ocazie mai făceam schimburi de informaţii între noi dintr-o celulă în alta. A doua zi, la programul de dimineaţă sau cel de seara, reveneam fiecare în celula noastră doldora de veşti noi de la cei proaspeţi arestaţi sau proaspeţi veniţi la închisoarea Piteşti.
Acest regim a durat câteva luni. După aceea s-a instaurat o stricteţe nemaipomenita, o stricteţe drăceasca.
La un moment dat, după lăsarea întunericului, la unul din geamurile caselor de dincolo de zidul exterior au apărut nişte semnale luminoase, pe care studenţii din partea aceea a închisorii le-au interpretat drept alfabet ce trebuie descifrat. Dar iată că au apărut semnalele şi ziua la ore fixe.
Era o fată care făcea semne cu nişte fanioane în alfabetul pe careîl foloseau oarecând ostaşii şi cercetaşii. Prin acele semnalizări ni se comunica: "Rezistaţi, în curând veţi fi eliberaţi ". Din unele celule s-a dat răspunsul că "Moralu-i ridicat şi flăcăii sunt pe poziţii de luptă".
Valeriu Gafencu - tânărul cel mai pur al acestei închisori - era de părere că nu trebuie să se răspundă la nici un fel de acţiuni de acest fel. Dar noi, ceiproaspăt arestaţi, i-am întors-o zicându-i:
- Întrucât încă n-am pierdut acea calitate de luptători, care te face să acţionezi mereu, ne implicăm în toate. La urmă, când acele calităţi vor scădea în intensitate, ne vom retrage şi noi în post şi rugăciuni.
Acesta a fost răspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei mai proaspeţi arestaţi. Dar, orice am fi făcut, ori într-un fel, ori în altul, soarta noastră era pecetluită. De acest lucru nu ne-am dat însă seama pe vremea aceea.
Într-o zi dispăru şi acea arătare de la geamul de dincolo de ziduri...
Prin crăpăturile uşii se vedea în direcţia unei uşi de la etajul II precum şi pe coridorul aceluiaşi etaj.
Acolo am observat o persoană civilă care făcea paza arestaţilor. Toţi arestaţii erau în haine civile şi arătau bine la faţă.
Acesta era "depozitul" SSI-ului. Nici unul din cei arestaţi nu era legionar şi nici nu era condamnat, ci în curs de anchetă.
În ultima celulă de pe coridor era încarcerată şi o fată. Am aflat că numele ei era Cartojan... Unii din studenţi ziceau că tatăl său era profesor universitar, autor de tratate şi manuale şcolare.
Pe această fată o folosea comisarul (paznicul civil) ca planton pe secţie, ca pe un fel de ajutor al său. Pentru aceasta, fata avea deschisă uşa celulei tot timpul zilei.
Mult ajutor ne-a dat nouă, celor oropsiţi, domnişoara Cartojan.
Trişându-l pe comisar, ne trimetea tot ce putea. Ne da pâine, turtoi, uneori ziare, ba chiar şi ţigări spre bucuria celor înrăiţi în acest viciu.
Atunci, la început, era destul de simplu de dat aceste ajutoare. Curăţenia pe coridoarele unde erau încarceraţi studenţii se făcea de către studenţi. Totul era să nu te vadă gardianul sau comisarul,
Pândind prin crăpătura uşii cu ochii după domnişoara Cartojan, mi-a fost dat să văd o mulţime de personalităţi politice care erau încarcerate la etajul II.
Am reuşit să-l identific pe Anton Alexandrescu - fost disident al P.N.Ţ. (Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu), Vinograski - subalternul lui Titel Petrescu şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în celula căruia de multe ori l-am văzut intrând şi ieşind pe Ţurcanu.
La ora aceea nu-l cunoşteam pe Ţurcanu decât din descrierile altora şi din ce se comunica prin morse.
La un moment dat, gardianul găseşte - nu ştiu pe unde - un ghem de sfoară destul de mare. Era un obiect deosebit de periculos şi interzis pentru deţinuţi. A pus ghemul de sfoară pe măsuţa din capătul coridorului şi apoi a scos, celulă după celulă, pe tineri la plimbare. Unul dintre tineri i-a furat ghemul.
Treaba era gravă. Ca să facă percheziţie el de unul singur, pe întreg celularul, era peste putinţă. Aceste operaţiuni se organizau de conducerea închisorii, nu de orice pârlit de gardian. Nici să raporteze superiorilor nu-i dădea mâna, deoarece, pentru o astfel de neglijenţă putea să fie dat afară din serviciu...
Aşa că s-a adresat celor care erau şefi cu autoritate asupra deţinuţilor. M-a rugat şi pe mine, dar am ridicat neputincios din umeri.
Cu mine in celulă era şi Valeriu Gafencu - persoană deosebit de respectată de toţi deţinuţii, ba chiar şi de către personalul administrativ. L-a rugat şi pe el să caute ghemul şi să i-l înapoieze.
- Domnul
gardian -îi zise cu glasul blând Gafencu -, dacă a fost luat
de un
deţinut eu am să-l găsesc, dar pun nişte condiţii: să trec prin toate celulele secţiei ca dumneavoastră să nu vă daţi seama unde
l-am găsit. După ce vi-l restitui să
nu mă mai întrebaţi nimic.
- De acord,
răspunse gardianul Georgescu Alexandru, înveselit şi plin de speranţe.
După ce Gafencu a parcurs toate celulele secţiei, i-a predat ghemul de sfoară gardianului.
Mare bucurie pe gardian dar şi pe noi, deţinuţii, pentru că aveam ultimele informaţii.
Gardianul Georgescu, bucuros de găsirea ghemului, mi s-a adresat în faţa lui Gafencu:
- Vezi
Voinea că Gafencu m-a ajutat, în timp ce tu m-ai refuzat. Tu ...-ştiu eu - eşti
dintre cei "grei", eşti din cei "explozivi", eşti
"periculos ".
- Domnule
gardian, eu am lăsat explozibilul afară în momentul arestării.
- Mă, tu să nu crezi că eu sunt
prost. Mi-a spus mie domnu "director "şi alţii la şedinţele noastre cine eşti tu. Ai vrut să fii prim-ministru.
Aceasta era încă o dovadă cum aceşti fii de ţărani naivi erau intoxicaţi cu ura împotriva fraţilor lor studenţi, falsificându-le conştiinţa in sensul că studenţii naţional-creştini sunt duşmanii clasei muncitoare.
Din când în când, gardianul umbla prin celule cu liste în mană ca să-i întrebe pe deţinuţi care le este apartenenţa politică.
Repertoriul politic al gardienilor era foarte simplu; legionari, ţărănişti, liberali. Cu asta basta.
Într-o celulă erau închişi doi inşi care nici dânşii nu ştiau cărei grupări politice aparţin. Pe unul îl chema Fag Negrescu, iar pe celălalt Miron Petrovan. Ambii au fost condamnaţi pentru că au dat foc Liceului "Mihai Viteazul" din Bucureşti pentru a împiedica ţinerea unui congres al tineretului comunist (UAER).
Iată-l pe gardian venind cu o listă în mană ca să-i despartă pe deţinuţi pe "căprarii" partinice. Ţărăniştii la ţărănişti, liberalii la liberali şi legionarii la legionari.
Când a ajuns la celula celor doi, gardianul ii întrebă:
- Mă, voi ce
politică aţi făcut ?
- Să vedeţi domnu gardian, noi am dat foc la sala de spectacole a Liceului
"Mihai Viteazul"...
- Ce foc,
mă ?! Lăsaţi-mă pe mine cu focul vostru de la inimioară, mie să-mi
spuneţi ce politică aţi făcut ?
- Păi...păi...noi nu suntem
nimic.
-Cum mă nimic ?! Chiar n-aţi făcut nimic! Doar nu vreţi să spuneţi că v-au adus aici degeaba, aşa de florile mărului
- Noi am dat foc...
-Lăsaţi-mă dracului cu focul vostru. Mie să-mi spuneţi ce sunteţi, din ce partid faceţi parte, e clar sau nu e clar ?
- Nu facem parte din nici un partid. Noi suntem apolitici.
-Cum mă? apo-pocliptici ? Ce naiba o mai fi şi asta ? Văd că sunteţi grei de cap şi nu mă înţelegeţi. Ia să vă iau eu altfel:
-
Mă, eşti legionar ?
-
-Nu.
-
Eşti liberal?
-
Nu.
-
Eşti ţărănist ?
-
Nu.
- Atunci ce
p... mătii eşti ?. ..Gata. Las' că vă iau altfel şi aflu ce-i cu voi.
V-aţi ţăcănit rău de cap...
- Mă,
liberal eşti ?
-Nu.
-Ţărănist eşti?
-Nu.
- Atunci eşti legionar ! Cu asta le trânti oblonul in nas şi trecu mai departe. Zadarnice au fost toate protestele lor.
Cu toate măsurile ce şi le-au luat de a evita compania legionarilor, ei n-au scăpat de "focurile reeducării", ci au fost trecuţi şi dânşii prin aceleaşi furci caudine prin care au trecut legionarii.
A sosit şi Pastele anului 1949. Se dăduse stingerea. "Săptămâna mare" a fost pentru toţi o perioadă de reculegere, de înălţare, de sporire a forţelor spirituale cum numai ruga şi postul în comun o mai pot aduce.
S-a făcut miezul nopţii şi clopotele bisericilor din oraş au bătut ceasul marii învieri a Domnului Hristos. De sub păturile sure şi uzate curgeau lacrimi fierbinţi pe feţele descărnate de foame şi alte suferind, dar totuşi netede de tinereţe.
Pe drumul de dincolode zidul depărtatal curţii închisorii, sutede lumini înaintau încet duse de purtătorii lor, umbriţi de bezna întunericului... Deodată, dintr-o celulă oarecare se auzi acordul înălţător pe patru voci a cântatului dumnezeiesc "Hristos a înviat".
Ca la comandă, întreaga închisoare a răsunat de cântecul învierii.
Caraliii, alarmaţi de cele ce se întâmplă, alergau pe coridoare, băteau la uşi încercând să stăpânească situaţia. Înjurau, ameninţau, dar n-au îndrăznit să deschidă uşa niciunde.
Studenţii toţi erau in picioare. Cei de la etaj au văzut prin noapte cum luminile de dincolo de ziduri s-au oprit în loc. Atunci, din celule, studenţii au strigat cu glas tare la cei de afară: - Hristos a înviat". De dincolo de ziduri s-a auzit răspunsul populaţiei care se întorcea de la biserică cu lumânările aprinse: "Adevărat a înviat" şi lumânările toate s-au săltat în sus în semn de răspuns la salutul dumnezeiesc.
A durat această stare de efervescenţă maximă câteva momente, când, de la parter, un gardian mai inspirat a strigat cu glas tare:
- "Hristosa
înviat" !
- "Adevărat ca-nviat" a răsunat răspunsul din cele aproximativ cinci sute de piepturi încă viteze.
- Ei, acum sunteţi mulţumiţi ? Culcaţi-vă !
În felul acesta, gardianul Dina (căci i-am recunoscut vocea) a reuşit să potolească elanul tinerilor din noaptea învierii fără să se întâmple nimic neprevăzut.
Toată lumea s-a culcat mulţumită. A doua zi programul s-a desfăşurat normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat deosebit.
În urma multor proteste făcute de deţinuţi, am fost anunţaţi că avem dreptul să primim în fiecare lună pachete de la familiile noastre.
Munca silnică avea dreptul la un pachet cu alimente de 3 kg. lunar, plus medicamente şi îmbrăcăminte.
Temniţa grea beneficia de opt kilograme alimente, plus medicamente.
Închisoarea corecţională beneficia de zece sau douăsprezece kilograme de alimente, plus celelalte...
După câteva zile de la anunţarea familiilor printr-o carte poştală au început să sosească pachetele. Îmi sosise şi mie.
Familiile noastre au recurs şi ele la o stratagemă a lor. Au trimis alimente în plus şi multă hârtie albă ca ambalaj.
Ai mei mi-au trimis două ouă roşii, dar nu de găină ci de gâscă.
Surpriza a fost alta. Tot ce era aliment în pachetul meu a fost aruncat într-un coş mare de alături. Eu am fost anunţat de gardian că munca silnică nu mai are drept la pachet cu alimente.
- Cine
mănâncă aceste alimente ?, am întrebat eu revoltat.
- Hoţii. Răspunse
gardianul Ciobanu.
- Care hoţi
? Am întrebat eu cu două înţelesuri. Studenţii care aşteptau la rând au
zâmbit, dar gardianul, bolovan din naştere, n-a prea înţeles nimic din aluzia
străvezie.
Mi-au dat cămăşile şi izmenele. Medicamentele mai "preţioase" le-au predat la infirmerie spre a fi verificate şi prescrise de doctor. Totuşi, drojdia de bere şi calciul gluconic m-i le-au aruncat în gamelă spre a le aduce în cameră.
Cei condamnaţi la temniţă grea şi la închisoare corecţională au primit alimente, însă mult diminuate. Au invocat faptul că între timp s-au modificat instrucţiunile.
Toate pachetele au avut şi scrisori de la cei dragi. Ne-a dat voie sâ la citim, iar apoi a trebuit să le predăm gardianului.
Treburile acestea mărunte, aparent fără semnificaţie, erau studiate cu ochi vicleni şi minţi satanizate spre a surprinde efectele ce le aveau asupra tinerilor, pentru a face pasul următor în pregătirea masacrului ce va urma nu peste multe zile.
Când ne-au distribuit cărţile poştale ca să scriem acasă după alimente şi îmbrăcăminte, studenţii de la medicină ne-au sfătuit (prin morse) să cerem de acasă, în contul medicamentelor, drojdie de bere. Aceasta este foarte ieftină şi uşor de găsit. În plus, are avantajul că conţine multă vitamina "C" de care noi aveam atâta nevoie. În felul acesta toţi deţinuţii am scris acasă după drojdie de bere.
Aşa cum am arătat în capitolul anterior, calciul gluconic şi drojdia de bere mi le-au aruncat unul peste altul in gamelă, având voie să ie duc în celulă.
În timpul acela, în celulă eram patru inşi: eu, Eronim Coraşa E, Constantin Paragină şi losif V. Iosif.
Am pus gamelele cu "medicamente" pe pervazul ferestrei şi plini de emoţie am început să vorbim fiecare despre familia lui.
La un moment dat auzim zgomotele hârdaielor care aduceau mâncarea de prânz. Dintr-o dată toţi patru am întors capul privind spre gamelele aşezate cuminţi pe pervazul geamului. Nu ne venea a crede ochilor ceea ce vedeam: Conţinutul celor patru gamele s-a umflat şi a crescut ca o spumă gata-gata să se reverse peste marginile gamelelor,
Ce-i de făcut ? Timp pentru socoteli nu era. Ne-am dat seama că drojdia de bere a pus în fermentaţie rapidă zahărul din calciul gluconic.
Să-l aruncăm la tinetă ? Nu ne înduram. Să-l lăsăm în gamele ? În ce vom mânca?
Am decis cu toţii să mâncăm conţinutul spre a nu rămâne în pagubă apoi fie ce-o fi !
Abia am terminat de mâncat spuma cu bucluc că hop şi masa. Am înfulecat la repezeală şi poşirca de prânz, dar să vezi nenorocire... Numai după două-trei minute, am început să ne umflam văzând cu ochii. Parcă cineva sufla aer în noi cu o pompă de mare capacitate. Simţeam că plesnim.
Ne-am întins toţi patru pe paturi dar, în continuare, ne umflam vertiginos. Unul din noi s-a ridicat în şezut şi făcu gârrr, a dat drumul la o râgâitură cât o târlâ întreagă de porci, apoi a respirat uşurat. Se vedea că s-a mai desumflat puţin.
După primul a urmat al doilea şi apoi ceilalţi doi. Astfel toţi patru ragaiam câte una bună şi ne mai desumflam.
Am observat că atunci când stăteam întinşi ne umflam rapid, iar când ne ridicam in şezut râgâiam prelung. În felul acesta timp de vreo trei ore am tot făcut acest soi de mătănii originale până ce efectul drojdiei de bere a încetat şi furtuna din stomacuri s-a domolit. Cina ne-a găsit pe cei patru istoviţi la marginea patului, ca după o zi de coasă sau de plug.
Tot în acel pachet - care a fost primul şi ultimul -, fiecare student a primit periuţă şi pastă de dinţi. Unele familii au introdus în tubul de pastă câte un bilet cu diferite informaţii.
Soţia unui student a făcut o imprudenţă: De teamă că primitorul nu s-ar fi gândit la biletul secret introdus în tub, a scris pe inventarul pachetului că are un bilet în tubul de pastă.
Norocul nostru al tuturor a fost că acel student a primit pachetul printre ultimii, când toţi ceilalţi au scos biletele secrete, le-au citit şi le-au distrus.
Conducerea peniteciarului s-a alarmat şi ne-a făcut o percheziţie generală. Ne-au tăiat toate tuburile cu pastă de dinţi. După această operaţiune ne-au confiscat periuţele de dinţi motivând că spălatul dinţilor este un obicei şi o prejudecată burgheză. Era şi aceasta o măsură de intensificare a terorii psihice.
Când am scris după pachete ni s-a permis să invităm familiile noastre şi la vorbitor. Unul pe lună. Ne mai stăruiseră să nu invităm familiile toţi deodată pe data de 1 iunie 1949, ci pe rând, in intervalul dintre 1-15 iunie. Vorbitorul trebuia să se desfăşoare într-un cadru civilizat, fără prea mari aglomerări.
Dar iată că pe data de 1 iunie 1949, dintr-o dată, fără nici un fel de explicaţie, vorbitorul s-a suspendat.
La distanţă mare, dincolo de zidurile închisorii, se vedeau aglomerări de oameni. Bărbaţi, femei, copii - membri ai familiilor noastre - umblau neliniştiţi încoace şi încolo ca să poată lua oarecum legătura cu copiii, fraţii, părinţii sau soţii lor închişi. Era peste putinţă.
A durat această situaţie câteva săptămâni. Se vedeau clar femei cu copii mici de mână care scrutau zarea spre închisoare dintre lanurile de grâu ce dăduseră în pârgă.
Din cauza depărtării nu era posibil să distingi figura cuiva. Totuşi, femeile făceau cu mâna către închisoare punând copii să strige cât pot de tare: Tata, tata... Seara, când vacarmul zilei se mai potolea, aceste strigăte se auzeau stins de tot, venite parcă de pe altă lume.
Am văzut şi patrule de soldaţi care-i alungau pe aceşti vizitatori îndepărtaţi de ţintă.