Cu asta Parpalac a aprins fitilul explozibilului. N-am mai putut să suport. N-am avut puterea să mă abţin, ci am sărit în sus ca muşcat de şarpe. Am înaintat şi am bătut cu pumnul în masă zicând:
- Declar în faţa celor 150 de deţinuţi - toţi
tineri LEGIONARI care s-au maturizat
în închisoare suportând martirajul IMPUS DE COMUNIŞTI:
CRIMELE DE LA PITEŞTI LE-AU FĂCUT PARTIDUL COMUNISTROMÂN ŞI SECURITATEA . Moral şi material noi suntem victime şi "ţapi ispăşitori." Eu nu am fost şi nu mă voi face niciodată propovăduitorul crimelor comuniste !
Atunci am văzut cum se ridică - chiar din prezidiu - Jean Bolfosu zicând:
- Aşa este ! Domnu Voinea are dreptate !
Rând pe rând s-au ridicat cei din prezidiu confirmând cele spuse de mine. Parpalac a rămas singur să-şi rumege prostia şi ticăloşia.
În sală s-a pornit un murmur care creştea în intensitate, unii începeau să vocifereze. Şedinţa se transforma în vacarm...
Am aflat mai pe urmi că înainte de a se organiza această şedinţă oamenii au fost intoxicaşi cu vestea că: " ...Va veni Voinea Octavian care vă va confirma că acele crime din închisoarea Piteşti au fost făcute de conducerea legionară, nu de comunişti".
Mişeii... Au mizat pe frica remanentă ce s-a menţinut la cei trecuţi prin Piteşti. Socoteau că, luat prin surprindere, nu voi avea curajul să spun adevărul, ci mă voi lăsa târât de curentul laşităţii pe care aceştia îl infiltrau în sufletele noastre zdrobite de atâta suferinţă.
S-au înşelat. Treburile au ieşit pe dos.
Când vacarmul în sală era mai mare, uşa s-a deschis şi au intrat câţiva gardieni. În fruntea lor era plutonierul Lungu, care avea şi funcţia de politruc.
- Ce s-a întâmplat ? Nu vă înţelegeţi ? Trebuie să aveţi răbdare, că aşa-i la început. Se ivesc contradicţii.
La blânda intervenţie a plutonierului, oamenii s-au potolit făcând linişte. Gardienii s-au retras lăsându-ne să ne vedem de discuţii în continuare.
Dintre toţi vorbitorii care au luat cuvântul, unul a ţinut o adevărată pledoarie împotriva a tot ce a zis Parpalac. I-a zis-o pe faţă, fără să-i pese de urmări.
Acest bărbat plin de curaj se numea Ion Cârja, cetăţean american de origine română.
Iată cuvântarea lui, atât cât îmi amintesc:
Mai întâi a arătat lipsa oricăror dovezi a comuniştilor atunci când îl calomniază pe Corneliu Zelea Codreanu.
Dacă el, Codreanu, este un aşa mare "criminal" - cum îl învinuiesc comuniştii - de ce nu au deschis un proces de condamnare a acestuia, post - mortem ?
Cum ştiu să-si decoreze toţi tămpiţii, să-şi reabiliteze toate bestiile numai după cum le cer interesele de moment ale diferiţilor potentaţi, puteau foarte simplu să deschidă un proces cu dovezi (că doar le au în mana lor) şi lucrurile ar fi devenit clare.
N-au făcut-o. Ştiu ei bine de ce n-au făcut-o. Cu calomnia se jonglează mult mai uşor.
Lupta Mişcării Legionare a fost o luptă de apărare. Toate forţele oculte s-au dezlănţuit împotriva tineretului legionar.
Acţiunea duşmanilor a fost de o duritate ce nici în evul mediu nu a mai a vut loc.
Împotriva
miilor de gloanţe trase împotriva legionarilor au răspuns şi legionarii cu câteva focuri în legitimă apărare,
ca o necesitate dureroasă şi regretabilă.
Legionarii n-au ţintit în executanţii de rând, ci în marii vinovaţi...
Legea impusă de regimurile pe care le "plâng" comuniştii a fost legea junglei. Sute şi sute de legionari au fost împuşcaţi mişeleşte fără să aibă vreo vină, fard să fie pornit vreun proces împotriva lor.
Cum aţi fi vrut să se apere tinerii în acest caz ?
Când lege nu există, fiecare se apără cum poate. Aşa au făcut şi tinerii legionari lovind în vinovatul principat.
Apoi Ion Cârja a luat toate cazurile la rând, neomiţând nimic. A arătat câţi legionari au fost ucişi, schingiuiţi, arestaţi până ce - in disperare - a fost lovii şi călăul principal.
În final s-a oprit asupra cazului Iorga-Madgearu.
Nicolae Iorga - arăta Ion Cârja -a fost autorul moral numărul unu al masacrelor împotriva tineretului legionar. Nu din patriotism, ci din motive josnice.
La temelia urii lui Iorga împotriva lui Codreanu şi a Legiunii n-au fost "raţiuni de stat", nici alte motive politice. Ura lui Iorga a fost declanşată de orgoliul nemăsurat al savantului când s-a văzut minimalizat şi abandonat de tineret. Tinerii au preferat să-l urmeze pe Codreanu, nu pe Iorga. Pizma l-a dus pe marele savant într-o stare de demenţă intelectuală.
Ura cea setoasă nu şi-a astâmpărat-o până nu l-a văzut pe Codreanu în mormânt şi sute de tineri ucişi pe toate drumurile.
El, Iorga, a stat în spatele asasinilor, făcând oficiul de ariergardă cu enorma lui personalitate ştiinţifică recunoscută pe plan mondial...
Normal ar fi fost ca Iorga să fie internat în Fortul Jilava, alături de cei 54 de asasini. N-a fost arestat şi nici n-a fost pus pe lista asasinilor ce urmau a fi cercetaţi. Din contră, legionarii i-au oferit protecţie sub pază legionară la Vălenii de Munte.
Măsura protecţiei lui Iorga nu a fost luată pentru "nevinovăţia" lui, ci din raţiuni politice.
Străinii si mai ales Oculta internaţională puteau să declanşeze o adevărată campanie de denigrare a Legiunii...
I-a oferit protecţie pentru că existau sute de fraţi, de copii sau părinţi ai celor ucişi care din proprie iniţiativă puteau să se răzbune.
Problema se pune- cine i-a şoptit la ureche orgoliosului savant să se mute din această localitate şi să se stabilească la vila sa din Sinaia ?
Se mai pune încă o întrebare:
-Cine avea interes ca Iorga să moară de mână legionară ?
Primul a fost Antonescu, alături de care se găseau toate resturile camarilei lui Carol al II-lea, în frunte cu Rioşeanu. Scopul lor era compromiterea Legiunii şi îndepărtarea ei de masele populare.
Urmau serviciile secrete ruseşti, NKVD-ul lui Statin. Şi aceştia aveau aceleaşi scopuri. Tot compromiterea Mişcării.
La fel şi serviciile secrete engleze, care acţionau prin Veturia Goga pe lângă Antonescu.
O altă forţă care putea să aibă interes a fost
Gestapo-ulgerman. Se ştie că Iorga a fost un mare antinazist.
Singurii care aveau interesul ca Iorga să fie
protejat au fost legionarii.
Troian Boieru - asasinul lui Iorga -, când a văzut că acţiunea lui este dezavuată de toţi legionarii, de ce nu s-a predat justiţiei ca să-şi ia plata pentru faptă ?
Pentru lumea de rând aceasta nu constituie un argument... Pentru lumea legionară, însă, argumentul este de cea mai mare importanţă.
Atitudinea de indisciplină a lui Traian Boieru - din punctul de vedere al legionarilor- îl aruncă pe acesta în rândurile agenţilor infiltraţi în Legiune. Dacă este aşa, sau nu este aşa viitorul îl va dovedi.
După Ion Cârja n-a mai luat nimeni cuvântul. Am fost duşi
toţi la camerele noastre. După câteva minute a venit plutonierul Lungu şi
a citit numele meu şi al lui Cârja. Ne-a dus pe amândoi la celula neagră cu
pedeapsa de 15 zile "arest sever". Fiecăruia
ne-au rezervat câte o cameră individuală ca să medităm în linişte.
După ce plutonierul Lungu a închis uşa, a deschis oblonul şi mi-a zis:
- Asta-i pentru cuvântarea de la clubul tineretului.
După 15 zile de arest sever am fost scos de la celula de pedeapsă şi introdus din nou în circuitul "reeducării", la un alt club.
La acest club de secţie, şef era un călugăr renegat, pe nume Cristofor Dancu.
Era atât de tâmp acest călugăr încât îi mai închina "ode"
şi poezii "omagiale" lui Stalin, deşi
acesta fusese de mult aruncat la lada cu gunoi de către Nichita
Hruşciov.
Şi la acest club vorbitori erau doar vreo trei-patru, restul tăceam.
Venea mereu colonelul Crăciun cu suita după el ca să ne îndemne să luăm cuvântul şi să ne autoponegrim.
Ne zicea comandantul închisorii:
- Ce, voi sunteţi mai presus decât conducătorii voştri. Aceştia şi-au făcut "analiza " şi "autoanaliza " ! Acum aveţi dezlegare. Puteţi să v-o faceţi şi voi.
Cu toate îndemnurile colonelului, noi am tăcut.
Numai Cristofor Dancu vorbea despre "Ultima înmormântare" a Mişcării Legionare.
Unul mai hâtru din sală i-a răspuns:
- Mişcarea Legionară a mai fost înmormântata de vreo şase-şapte ori până acuma şi iarăşi a înviat. Dacă mai învie o dată şi după această înmormântare "ai rupt cuiul Cristofore" !
Văzând că verbal noi nu ne facem autoanaliza, ne-au adus
caiete de câte 50
de file şi creioane pentru a ne face "analiza" şi
"autoanaliza" în scris.
Nu era glumă, deşi mulţi nu luau în considerare aceste hârtii scrise.
Eu le-am atras atenţia la toţi să se gândească bine ce scriu. Securitatea urmăreşte asasinarea noastră morală. Acest lucru îl fac prin propriile noastre scrieri. Cu aceste scrieri ne vor şantaja sau vor înşela pe alţi deţinuţi.
- Nu domnule - a răspuns unul din mulţime -, minciunile tot nu rezistă în faţa istoriei. Noi astăzi suntem obligaţi să le folosim terorizaţi de cei mai acerbi duşmani ai noştri.
Eu i-am răspuns adresându-mă tuturor:
-Aşa pare... Dar pentru că noi le spunem, dovedim prin aceasta cât de slabi suntem.
Mă gândesc cum toate aceste scrieri vor fi folosite de comuniştii perverşi şi ticăloşi pentru a dovedi că legionarii n-au fost decât nişte "sceleraţi" formaţi din "pleava" societăţii şi că n-au fost decât nişte "farisei".
Injuriile împotriva Gărzii de Fier pe care aceştia le pun în gura fiilor ei pot contribui la o adevărată înmormântare a Mişcării Legionare...
Din câţi eram în camera aceea de pe secţie, numai eu
am fost trecut prin răşniţa Pitestiului. Numai eu puteam să îmi dau
seama cu adevărat ce înseamnă să fii adus prin tortură
neîntreruptă până în pragul morţii şi de acolo readus la viaţă pentru ca să o iei de la
capăt...
Mai aveam în mine câteva rezerve de rezistenţă fizică şi psihică. Îmi dădeam seama că acestea sunt mici în raport cu posibilităţile Securităţii de a le distruge.
Se vedea bine că Oculta comunistă este decisă să renunţe la vechile metode folosite în închisoarea Piteşti şi Gherla. Totuşi, pentru un număr mic de persoane o mai puteau face şi după vechea reţetă. Puteau să se asigure că lucrurile nu vor fi descoperite de opinia publică mondială.
Iată cum în mod "paşnic", dar cu sula în coaste, ne amăgeau în toate formele ca să ne autoflagelăm, pentru ca în final să ne dăm cu propriile noastre afirmaţii mincinoase in cap.
Mă rugam continuu lui Dumnezeu rostind neîncetat rugăciunea '"Tatăl nostru" şi-mi făceam cruce cu limba în gură.
Am înlăturat de la mine ideea de a-l provoca pe duşman. Aceasta ar fi
însemnat o adevărată sinucidere.
Având caietul în mână îmi dădeam seama că va trebui să scriu. Îmi frământam mintea cum să procedez pentru a nu le face jocul scriind ce vroiau securiştii, ca apoi aceste înscrisuri să fie folosite împotriva noastră, a tuturor... Arunci m-am apucat să scriu.
Subiectul "analizei" şi
"autoanalizei" a fost cum legionarii au "încercat"
compromiterea Partidului Comunist Român provocându-l.
Dacă tot e vorba de fabulaţie şi de o minciună, atunci minciună să fie !.. În această "cărpoşenie" i-am introdus şi pe naţional-ţărănişti, şi pe liberali, şi pe social democraţi, absolut tot ce cunoşteam eu că ar fi fost organizaţie cu caracter politic in ţară.
Cu toţii am pornit o "campanie" de compromitere a "viteazului" şi "nevinovatului" Partid Comunist Român.
Această '"cacealma" am argumentat-o cu dovezi ridicole şi de-a dreptul copilăreşti, în aşa fel ca oricine citind-o să zică despre autor că nu a fost cu mintea întreagă...
Noi legionarii am fost forţaţi să scriem aceste "analize"
şi "'autoanalize" care au fost incluse de Oculta
comunistă în literatura memorialisticii politice (ultrasecretă).
Aceleaşi metode le-au aplicat şi faţă de alte personalităţi nelegionare.
Aşa se explică apariţia acelei avalanşe de memorii scrise de diferite personalităţi politice ale României.
Oamenii au fost aduşi sistematic şi ştiinţific la limita inferioară a puterilor... Personalităţi prăbuşite fizic şi moral au fost puse să-şi scrie memoriile. Unii le-au scris chiar în închisoare, alţii în domicilii obligatorii, alţii în libertate, strict supravegheaţi de organele de securitate.
Cu o lingură de arpacaş, cu câteva boabe de fasole în plus la ciorbă, Securitatea a obţinut tot ce a dorit.
Unii înnebuniţi de foame şi de apăsarea spaţiilor înguste, alţii ca să scape de mizeria domiciliilor obligatorii sau sâ-şi salveze familiile de urgia comunistă au scris aşa cum le-a comandat Securitatea.
Întreaga această literatură are o caracteristică comuna, un singur numitor: Ponegrirea Legiunii Arhanghelului Mihail
Aceste manuscrise au fost puse apoi la dispoziţia scribilor de curte ca sursă "originală" din care să se inspire...
Câţiva dintre aceştia au avut talentul necesar ca prin imagini artistice să întunece cel mai strălucitor astru ce-a poposit deasupra pământului românesc. Restul au fost scribălăi şi lătrători de duzină. Dar şi cei buni şi cei răi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să elimine din contextul istoric Legiunea. Acolo unde nu a fost posibil - să o ponegrească.
Oculta comunistă n-a plătit nimic în schimbul acestor mârşăvii inspirate şi dirijate de dânsa. A obţinut tot ce a dorit doar strângând sau destrângand şurubul... SATANICĂ TREABĂ !
Am dat caietul. După câteva săptămâni am fost chemat după o listă şi dus de gardian într-un birou mare. Erau acolo mulţi deţinuţi politici, iar la masă colonelul Crăciun conducea discuţiile.
S-a ridicat comandantul închisorii de la masă zicând:
- Domnilor, v-am adunat aici ca să ascultaţi ce a scris domnul Voinea Octavian şi să vă daţi cu părerea. Apoi mi-a înmânat caietul ca să citesc în faţa tuturor ce am scris.
N-am apucat să citesc decât vreo trei pagini, după care colonelul Crăciun m-a oprit şi i-a întrebat pe ceilalţi ce părere au despre ce am scris eu.
S-a ridicat în picioare Traian Popescu ("Maca") şi a zis:
Nu-i adevărat nimic. Minte.
Am rămas surprins de curajul cu care camaradul meu m-a înfruntat contiazicându-mă exact pe placul meu.
-Bine - zise colonelul -, acum veţi merge la cameră unde veţi dezbate aceaste probleme împreună. Caietul l-a oprit comandantul, iar eu am rămas să mă tot bucur că nu l-am semnat.
La un
moment dat au venit delegaţi din partea administraţiei cu liste în mână de pe care
au fost citiţi nominal un număr destul de mare de deţinuţi.
Cu micile sarsanale în mână am trecut prin mai multe porti până am ajuns în curtea fabricii. Din curte ne-au introdus într-un dormitor spaţios cu paturi suprapuse, în care încăpeau cam 150 de oameni.
Eram pentru prima dată când mă găseam într-o comunitate atât de numeroasă. Unii dormeau câte unul în pat, alţii câte trei în două paruri. Eu mi-am găsit loc lângă Ion Cârja şi Ion Caraion. Ne-amînţeles de minune...
Deşi Ion Caraion nu era legionar, participa şi el alături de legionari la rugăciuni şi meditaţii.
Din primul moment m-am grăbit să le mărturisesc celor doi întreaga tragedie a Piteştiului, cu toate amănuntele. Nu eram sigur că voi scăpa viu din închisoare, de aceea voiam să ştie şi alţii ce s-a întâmplat...
Era lângă patul nostru un deţinut care, cu un talent deosebit, imita teatral pe comandantul închisorii astfel:
- Veţi fi la aer. Vă veţi bucura de mai multă încredere în faţa partidului... Fiecare din voi va fi dăruit cu un căţel cu coada vâlvoi, iar pe coadă cu câte o duzină de covrigei calzi si rumeniţi.
Continuaţi vă rog ! Că numai aşa se vor înmulţi căţeii si odată cu ei si covrigeii!
Şef de club era unul pe nume Virgil Lungean- student la Facultatea de medicină din Iaşi. Acest Lungeanu - la închisoarea din Piteşti a fost schingiuit într-un mod care depăşeşte cu mult calificativul de "îngrozitor".
Acum administraţia culegea roadele torturilor şi dezumanizărilor de la închisoarea Piteşti, incrediţându-i slujba de şef de club.
Camera fiind foarte mare, servea şi drep club pentru "reeducare". Ziua munceam, iar la terminarea lucrului trebuia să participăm la discuţii despre superioritatea doctrinei marxiste faţă de orice altă învăţătură şi mai ales faţă de ideologia legionară.
Nu toţi au respectat acest consemn. Mulţi stăteam tolăniţi pe pat. Alţii, nevoind a-şi face de lucru cu administraţia şi uneltele ei, se strângeau în jurul mesei şi dormeau "iepureşte". O altă categorie se "prefăceau că plouă".
A durat acest soi de "reeducare" câteva zile. Într-o după amiază intră plutonierul Lungu în cameră şi începu o discuţie amicală cu deţinuţii asupra Căpitanului Comeliu Zelea Codreanu.
Susţinea plutonierul că Zelea Codreanu a fost un adevărat patriot, care a vrut binele neamului său, şi că Legiunea înfiinţată de dânsul a fost o adevărată formaţiune care a luptat pentru dreptate. Tăceam cu toţii uimiţi. Nu puteam pricepe ce l-a apucat şi mat ales unde vrea să ajungă. Încercam să ghicesc unde este mişelia ? Ne-a spus-o chiar el, a doua zi...
- Horia Sima... Ăsta-i tartorul tuturor relelor. El acţionează împotriva poporului român si statului comunist. Horia Sima este împotriva testamentului lăsat de Căpitan... Horia Sima colaborează cu francmasoneria împotriva intereselor legionare.
Gata, eram lămurit. Cunoşteam bine lecţia de la "'Casimca" Jilavei... Ce n-au reuşit să facă atunci, încercau să realizeze acum.
- Domnilor, zise plutonierul Lungu, în curând va veni în faţa dumneavoastră o mare personalitate legionară, care vă va lămuri despre toate aceste lucruri.
Seara s-a deschis uşa şi a fost introdus în cameră Dumitru Groza - şeful Corpului muncitoresc legionar în anul 1940, având
gradul de comandant legionar.
Era un om trecut de 45 de ani. Deci, în plină maturitate.
Cum începu să vorbească, pe loc am recunoscut teza Securităţii fluturată nouă la "Casimca" Jilavei prin Nuti Pătrăşcanu.
Zicea Dumitru
Groza:
- Lupta Căpitanului Corneliu Codreanu a fost îndreptăţită si sfântă. Horia Sima este vinovat de toate suferinţele legionarilor etc.
Cunoscând bine cum stau lucrurile şi cunoscând şi zâzania pe care Securitatea încerca mereu să o bage între legionari, pe diferite căi directe sau oculte, nu m-am putut abţine şi am cerut să iau cuvântul în replică. Ion Caraion şi Ion Cârja, care erau alături de mine, îmi ziceau:
- Tavi, dă-l dracului si lasă-l în pace. Nu-ţi face de lucru... Poate că asta este părerea lui sinceră, deoarece împotriva lui Horia Sima mai sunt si alţi legionari.
Eu am răspuns:
- Nu se poate. Chiar dacă este împotriva lui Horia Sima n-are voie să mintă... nu! Să o spună altundeva si în alt context. Acum îl slujeşte pe Satan si nu pot să suport.
M-am ridicat In picioare şi m-am apropiat de masă. Mulţi deţinuţi s-au strâns în jurul nostru, văzându-mă furios. Îşi dădeau seama că va fi o replică interesantă.
- Fără nici o mustrare de conştiinţă, i-o spun domnului Groza că-i un tembel. El trăieşte sub presiunea condamnării Ia moarte. Dânsul nu este altceva decât un obiect de şantaj al comunistiilor...
I-am zis eu multe lui Dumitru Groza, căci eram dezlănţuit şi nu mă puteam abţine. Eram şi bine documentat, căci am stat atâta timp în aceeaşi cameră cu Nicolae Petraşcu la "Casimca" Jilavei.
Cu toată atitudinea mea gălăgioasă, am observat în privinţa lui Dumitru Groza un calcul bine făcut. El încerca să-l cruţe pe Corneliu Codreanu de denigrare, apăra într-un fel Legiunea, trăgând însă pe Horia Sima ca pe hoţii de cai.
În final am zis:
-DomnulDumitru Groza este ca baba din poveste la arderea lui Jan Hus pe rug. A mers şi ea cu o mână de surcele să le pună pe rug zicând: "Iartă-mi Doamne păcatele, vin şi eu cu ce pot. Cu câteva vreascuri ca să contribui la moartea unui eretic"...
Aşa e şi Dumitru Groza. Aruncă o vorbâ în vânt ca să i se ierte păcatele de către comunişti.
Cu asta am încheiat. După mine nimeni nu s-a mai înghesuit să ia cuvântul. Ne-am culcat cu toţii.
La Aiud a fost scrisă o carte "neagră" despre activitatea Legiunii.
Oculta comunistă nu s-a mulţumit cu atâtea suflete prăbuşite. Nu i-a fost suficient cât a umilit pe conducătorii Legiunii... Voia şi o "adevărată istorie" scrisă a tuturor acestor blasfemii.
Pentru această ponegrire a format o adevărată echipă compusă din mai multe persoane prăbuşite, în fruntea cărora s-a situat legionarul - oarecând de elită-TacheSavin.
În "cartea neagră", istoria Legiunii a fost falsificată. A fost ridiculizată. Toate acţiunile lui Codreanu şi celorlalţi legionari au fost răstălmăcite şi împroşcate cu noroi,
Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu a fost prezentat ca un om de nimic. Un beţiv, un afemeiat. Ion Moţa, Vasile Marin şi ceilalţi martiri legionari au fost zugrăviţi în acelaşi mod.
Cartea are aproximativ 700-800 pagini. Este scrisă frumos, caligrafic, cu peniţa. Este scrisă pe coli de hârtie superioară de format mare. Seamănă cu evangheliile legate în piele şi argint de către călugării cuvioşi ai evului mediu.
După ce lucrarea a fost terminată a preluat-o comandantul Crăciun, care a citit-o cuvânt cu cuvânt, de la început pană la capăt. N-a fost mulţumit cu ce s-a scris. Legiunea a fost prea puţin ponegrită...
Securitatea încă nu se şlefuise. Dorea o blasfemie totală, cu vorbe grele şi cat mai murdare...
Ce era de făcut ?
Să o rescrie ?...Se constata o mare grabă din partea autorităţilor. Era semnul că sfârşitul calvarului se apropia vertiginos.
Cartea nu avea un început şi nu avea o încheiere, ca orice carte scrisă aproximativ bine.
Colonelul Crăciun, agitat şi extrem de nervos pentru că
nu i-a ieşit pasenţa aşa cum ar fi dorit-o el, l-a însărcinat pe Stere
Mihalexe (un legionar de frunte, prăbuşit) ca să se ocupe de terminarea cărţii.
Stere Mihalexe i-a propus colonelului Crăciun ca unul sau mai mulţi legionari să facă acestei cărţi o recenzie. I-a recomandat pentru aceasta pe jurnalistul Simion Ghinea şi pe profesorul Petre Ţuţea. Directorul n-a fost de acord. Propunerea lui era ca unul din cei doi să-i facă introducerea iar celălalt încheierea...
A rămas pe a directorului.
Cum Simion Ghinea era bolnav si extrem de slăbit la spitalul închisorii, au dus cartea în camera în care era internat acesta şi acolo au lecturat-o trei inşi: Simion Ghinea, Petre Ţuţea şi prelatul Valerian (Bartolomeu) Anania.
Trei zile le-au trebuit până ce au citit-o de la cap la coadă. Colonelul Crăciun venea des şi agitat întrebând de fiecare dată dacă s-a terminat.
Introducerea a fost făcută de Simion Ghinea, iar încheierea de către Petre Ţuţea. Ambii au avut grijă să nu ponegrească Legiunea şi nici pe membrii ei -aşa cum cerea comandantul închisorii. În grabă mare cartea a fost legată frumos, ca în vremurile de demult (sub îngrijirea lui Valerian Anania) şi trimisă cu un curier special la Ministerul de Interne.
După legarea ei - când totul a fost terminat, gata de a fi trimisă - multe personalităţi legionare au fost obligate să o semneze.
Oculta comunistă voia să aibe confirmarea că cele scrise în carte sunt "'adevărate".
O parte a refuzat să semneze şi au tras pentru aceasta cruntele consecinţe. O altă parte a semnat cu menţiunea că fac acest lucru din solidaritate cu camarazii lor, fără să o fi citit.
Fiecare ar fi dorit să scape de această "tortură"... Era greu de scăpat şi cu pielea întreagă şi cu faţa curată.
Presiunile cele mai mari s-au făcut asupra personalităţilor consacrate şi cunoscute de toată lumea. Regimul comunist voia ca, în primul rând, acestea să fie terfelite în noroi. Terfelirea trebuia neapărat să se facă cu propria lor mână.
Valerian Anania n-a fost omul care să cedeze din primul moment. El s-a opus reeducării, preferând regimul de Zarcă. Însă după câteva luni de înfometare crâncenă şi regim sever a cedat. N-a mai putut rezista.
Pentru aceasta nimeni nu-i va imputa niciodată nimic. Au mai fost şi alţii din aceia care n-au rezistat.
Numai că Valerian Anania s-apus total în slujba Diavolului. A contribuit prin cultura şi talentul său la prăbuşirea altor suflete.
El a fost cel care a făcut reeducarea preoţilor, obligându-i pe
aceştia să blasfemieze religia creştină.
Să-l blasfemieze pe Hristos şi pe Sfânta Fecioară Măria !! Şi-a făcut din reeducare o
trambulină pentru alte acţiuni şi mai nefaste, pe care le-a înfăptuit
după punerea în libertate.
Valerian Anania este autorul mai multor lozinci care au fost afişate în "cluburi" şi "expoziţia de pictură". Una din acestea suna astfel: "MIŞCAREA LEGIONARĂ S-A NĂSCUT ÎN PUŞCĂRIE ŞI-N PUŞCĂRIE A MURIT".
îmi pun eu întrebarea: Ce ar fi făcut acest prelat dacă ar fi trecut prin "râşniţa " Piteştiului ?...E greu de răspuns pentru un necunoscător. Pentru mine, însă, e clar...
"Reeducarea" de la Aiud a culminat in murdăria ei cu o expoziţie de pictură şi desene pline de obscenităţi la adresa Căpitanului şi a martirilor Legiunii.
Două din aceste picturi sau desene au murdărit cel mai greu suportabil memoria marilor martiri:
Într-unui era înfăţişat Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu violând pe servitoarea generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul.
În al doilea era înfăţişat moş Codreanu îngenucheat în faţa Iridentei -soţia martirului Ion Moţa -, ea gravidă fiind, cu burta la gură.
Moş Codreanu îi zicea Iridentei:
- "Vei naşte un fiu de la Duhul Sfânt..."
În rest erau înfăţişaţi numai legionari în stare de ebrietate sau în diferite ipostaze obscene.
Toate aceste desene murdare se potriveau foarte bine membrilor Ocultei comuniste. Iată că i-a fost dat Legiunii să suporte această greţoasă imagine pe obrazul ei.
Greu a fost suportată această blasfemie.
Unul dintre legionari, pe nume Simion Ghinea, i-a zis colonelului Crăciun:
-Domnule comandant, aţi aruncat in spatele lui Codreanu toate crimele posibile si imposibile, dar că a fost imoral -asta nu i-a imputat-o nimeni şi nici dumneavoastră nu i-o puteţi imputa.
La vreo trei zile după această conversaţie, tabloul înfaţişind scena obscenă dintre servitoare şi Căpitan a fost scos din "'expoziţie".
A făcut şi comandantul închisorii cum fac tiranii când graţiază pe condamnaţii la moarte la un minut după ce sentinţa a fost executată.
Prin închisoare circulau capitole întregi din Vechiul şi Noul testament care se învăţau oral, trasmiţându-se din gură în gură. Acestea constituiau o hrană spirituală pentru oamenii aduşi în stare de disperare.
Printre aceste scrieri mai circula şi un text intitulat Profeţia călugărului AGATANGELOS pe 700 de ani asupra politiceştilor treburi din EUROPA 1272-1972.
Se spunea că această carte (în manuscris) a fost descoperită într-o bibliotecă din Paris, în anul 1906, de către un primar din Ploieşti, care a tradus-o şi publicat -o în limba română.
Agatangelos a fost un călugăr care a trăit în jurul
anului 1272 în insula Rodhos. Călugărul a profetizat în această lucrare
întreaga evoluţie politică a Europei, cu numele popoarelor cunoscute pentru acea
vreme.
Vorbeşte despre geţi, sciţi, despre un popor de la gurile Dunării...
Deţinuţii, fiind în marea lor majoritate oameni cu multă carte, cuprinzând toate disciplinele posibile, au interpretat şi fixat în timp şi spaţiu tot ce a scris acest călugăr. Au identificat în profeţie pe marii eroi ai lumii moderne, până la zi.
Cu imaginaţia in flăcări, deţinuţii au indentificat căderea a două mari imperii la sfârşitul primului război mondial. Prin afirmaţia ridicăriii lui "Anticrist" înţelegeau bolşevizarea Europei... Toate chinurilor îndurate la Piteşti, Gherla, Canal şi în alte locuri de supliciu, deţinuţii le-au găsit corespondent în această profeţie.
Profeţia vorbea că într-o ţară de la gurile Dunării se va ridica Arhanghelul Mihail. Eroii care îl vor urma vor fi zdrobiţi, aruncaţi în închisori şi nimiciţi cu toţii, până când puterea lor va fi distrusă de tot.
Abia la sflrşit, când aceştia vor fi complet distruşi, la rugăciunile Fecioarei Măria şi ale Primului Mucenic, Dumnezeu îşi va întoarce faţa spre ei şi rămăşiţele lor vor fi salvate.
Anticrist va cădea şi va începe o nouă istorie a omenirii.
Deţinuţii se confundau pe ei înşişi cu echipa de sacrificiu a istoriei. S-au identificat cu ultima putere ce are contact direct cu Satana, ţinându-i piept şi împotrivindu-i-se cu îndârjire.
Convingerea oamenilor că despre ei este vorba în profeţie constituia o adevărată forţă ce dădea putere de rezistenţă deţinuţilor acestei închisori, ţinându-le moralul ridicat.
Agatangelos numea pe oamenii ce vor umple închisorile lui Anticrist cu numele de "oamenii Arhanghelului"...
Colonelul Crăciun era perfect informat, prin "codoşii" săi plantaţi în toate camerele, asupra acestei stări de spirit. A încercat să o combată luâdu-i în derâdere pe deţinuţi, cu ocazia inspecţiilor la cluburi, zicandu-le:
- Ce proşti mai sunteţi! Noi, comuniştii am trimis un om în cosmos şi nu l-a întâlnit nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos şi pe nici un sfânt căruia voi vă închinaţi. Pătraşcule (era un student la teologie), staţi şi vă rugaţi în celulă ca să vină Agatangelos să vă salveze ? Fiţi siguri că numai noi comuniştii vă vom da drumul din închisoare atunci când veţi fi reeducaţi.
Şi deţinuţii murmurau în şoaptă între ei: "Ne veţi da drumul când Dumnezeu vă va suci minţile cele strâmbe".
Reaşezarea deţinuţilor în diferite cluburi şi camere
se opera zilnic.
Se simţea o grabă a administraţiei în a ne face să ne
autoponegrim.
Celulele de pedeapsă erau pline de cei care dădeau
răspunsuri necorespunzătoare.
Era un
du-te-vino de la Celular spre Zarcă sau celulele de pedeapsă.
Deşi oamenii erau mai mult stafii, din cauza regimului de înfometare şi întuneric din celule, tot nu voiau să cedeze.
Pe cea mai mare parte a comandanţilor au reuşit să-i determine să se dezică de crezul legionar. "Trupa", insă, nu le urma exemplul.
Fiecare din legionarii de rând ştia prea bine că pe
umerii comandanţilor apasă responsabilitatea pentru soarta întregii
gloate. De aceea i-au înţeles. Pentru ei înşişi, insă, nu au admis aceeaşi atitudine.
Lupta,de acum înainte, se dădea individual. Care cum putea sase descurce.
Unul făcea pe prostul, altul pe bolnavul, un altul pe tăcutul. Majoritatea fraţilor de cruce n-a vrut să recunoască apartenenţa lor la Mişcarea Legionara. Prin acest truc au fost şi din cei care au scăpat doar cu o înjurătură.
Cu toate presiunile făcute şi cu tot regimul Zarcii, al celulelor negre şi al carcerelor, sute de legionari de toate gradele au reuşit să treacă pragul puşcăriei spre libertate fără să-şi fi plecat capul în faţa Satanei.
Legionarii din închisoarea Aiud puteau fi distruşi în totalitate numai dacă Oculta ar fi dezlănţuit un nou "Piteşti". Dumnezeu s-a îndurat de noi şi nu s-a întâmplat o asemenea nenorocire.
Au trecut câteva zile de la înfruntarea lui Dumitru Groza şi, deodată, tălăngile închisorii au început să sune alarma. Era în seara zilei de 27 aprilie 1964, imediat după stingere.
În mod normal, în cazuri de alarmă deţinuţii erau obligaţi să se trântească cu faţa la podea. De data asta s-a întâmplat altfel: gardieni cu felinare în mână deschideau uşile poruncindu-ne să ieşim în curte.
Două păreri opuse fulgerau prin minţile maselor de deţinuţi: Ori e vorba de un asasinat în masă, ori ne dau drumul la toţi acasă.
În curtea închisorii ne aşteptau colonelul Crăciun, locotenent-colonelul Iacob, plutonierul Lungu şi alţi caralii.
Comandantul închisorii a luat cuvântul: Ne-a vorbit despre fabrică, despre cum trebuie să muncim, despre consemnele care trebuiesc respectate cu sfinţenie. Ne-a amintit că familiile noastre ne aşteaptă cu sufletul la gură ca să fim puşi în libertate.
Trebuie să fim convinşi că societatea din afara zidurilor închisorii este cu totul alta decât aceea pe care am lăsat-o noi la arestare. Să ne iasă toţi gărgăunii din cap că am putea ieşi din închisoare altfel de cum vrea conducerea Partidului Comunist Român.
Ne-a
atenţionat că a instalat mitraliere pe zidurile închisorii Aiud. Dacă noi sperăm că vor veni americanii să ne salveze,
e bine să ştim că aceştia nu vor găsi decât nişte cadavre.
După ce a terminat discursul a început numărătoarea.
Toate erau bune, numai că nici unul din noi nu sesiza rostul acestei operaţiuni. Discursul n-avea nici o încheiere, nici o poantă, nici o morală...
S-a terminat şi cu numărătoarea şi tot nu înţelegeam nimic. Atunci comandantul a scos o hârtie din buzunar, de pe care citi:
- Voinea
Octavian.
-
Prezent.
- Treci la
o parte.
-
Cârja Ion... Treci la o parte.
A mai citit câteva nume, dar eram atât de surprins şi cuprins de emoţie încât nu m-a mai interesat numele celorlalţi care au fost strigaţi de pe listă.
Ne-au încadrat câţiva gardieni şi ne-au condus la dormitor. Frontul deţinuţilor a rămas mai departe în aceeaşi poziţie.
Din mers am aruncat încă o dată ochii în spate. Mi se păreau gardienii cu felinarele în mână asemeni diavolilor din faţa cazanelor cu smoala din fundul Iadului.
Mai pe urmă am aflat că panica a cuprins întreaga masă de deţinuţi. De altfel, acesta a fost şi scopul întregii acţiuni.
În cameră ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm în pielea goală. Am fost duşi cu toţii pe un gang, mi s-a deschis o celulă cu prag şi am fost introdus acolo. Alături l-au introdus pe Ion Cârja şi în continuare pe ceilalţi.
După ce uşa a fost încuiată pe dinafară, a venit plutonierul Lungu care mi-a comunicat pedeapsa de zece zile arest sever pentru călcarea consemnului.
- Ce am
făcut domnu plutonier ?
-
Ţi-a spus tovarăşul colonel că dumneata distrugi în
trei minute ceea ce noi ne străduim să construim în luni şi ani de zile
în favoarea oamenilor. Asta-I pentru replica ce i-ai dat-o
lui Dumitru Groza.
Pe pardoseaua de ciment a celulei ei a un strat de apă cam de an centimetru. Apa nu era rece. Mi s-a părut călduţă, mai ales după ce m-am obişnuit cu temperatura ei.
După câtva timp, gardianul mi-a introdus în celulă un pat de fier fără saltea şi o pătură neagră rupta, zicându-mi: Culcă-te !
Regimul era timp de două zile câte 250 de grame de apă caldă şi tot a treia zi o bucată de turtoi fără nici un fel de ciorbă.
Tinetă pentru necesităţi fiziologice nu exista în celulă.
Dacă aveai nevoie să urinezi, urinai pe perete. Când apa se evapora îţi turna alta. Eram dus
o dată pe zi la WC. Doar ca să mă aflu în
treabă, căci nu aveam ce evacua.
Patul se introducea în celulă la ora 11 seara şi era scos
la ora 5 dimineaţa.
Pedeapsa urma să o termin pe 8 mai. Din spirit umanitar
m-au scos abia pe data de 10 mai.
Norocul
meu că n-a fost iarnă, altfel aş fi sfeclit-o cu siguranţă.
Din această pedeapsă m-am ales cu o laringofaringită de care sufăr şi astăzi, după aproape 30 de ani.