Într-un secret desăvârşit am fost scoşi de la "Casimca" şi vârâţi într-o dubă care ne-a transportat la închisoarea Aiud. Am fost încarcerat în aceeaşi celulă cu Marcel Petrişor, Zamfiroiu şi Aurel Popa. N-am ghicit niciodată de ce ne-au aranjat astfel.
Pentru mine Aiudul era un orizont nou, uriaş faţă de izolarea în care am trăit atâţia ani de zile.
Într-una din zile, când eram la plimbare, am auzit pe cineva strigând din dosul unor jaluzele: - Tavi, Tavi, eu sunt Mihai. Era vocea lui Mihai Timaru, cel crunt torturat la închisoarea Gherla.
La a doua tură prin ţarc, mai zise:
- Jean este aici.
La auzul acestei veşti întreg trupul mi s-a înfiorat. Jean era fratele meu mai mare. Speram că a reuşit să treacă graniţa şi să fie bine aranjat undeva în Occident. Dar, vai mie, era şi el aici, in închisoarea Aiudului.
Fratele meu a fost arestat de Securitate cu ocazia alegerilor de tip comunist din februarie 1948, dar a evadat de la Securitatea din Focşani şi s-a refugiat în Ardeal. De atunci n-am mai aflat nimic de dânsul.
Avocat de meserie, era şi el legionar ca şi mine.
Imediat după sosirea mea în Aiud a aflat şi s-a bucurat. A aflat şi celula în care eram încarcerat. Fiind mai vechi în închisoare, era întrebuinţat în echipa de corvoadă. Deci, cu mult mai multă libertate de mişcare decât cei ce zăceau în celule.
În una din zile, a bătut la usa mea zicând:
- Tavule, eu sunt, Jean.
I-am răspuns discret şi astfel am luat legătura cu dânsul.
În altă zi mi-a comunicat că-mi lasă o bucată de pâine pe pervazul geamului de la WC. Am găsit-o... A lua legătura cu dânsul era foarte riscant. Mă bucuram că-l aud, că-i simt vibraţia vocii. Ultima oară l-am văzut la sfârşitul anului 1947.
În una din zile am auzit un ţipăt disperat pe coridor. M-am înfiorat. Era vocea fratelui meu. Zadarnic am încercat să aflu... Abia în preajma punerii în libertate am aflat ce s-a întâmplat:
Fratele meu fiind la curăţenie pe coridor, mi-a pregătit un mic pacheţel cu mâncare. A vrut să treacă rapid balustrada pândind cu ochii după gardian.
Cu gândul la ce avea de făcut, uitase că la etajul II nu era plasă de
sârmă între etaje
şi a depăşit balustrada. Când şi-a dat seama de greşeală s-a agăţat cu mâna de parapetul metalic al balconului. Astfel
şi-a schimbat direcţia cazând călare pe balustrada etajului următor. Din
izbitură şi-a rupt uretra.
A fost dus în stare de inconştienţă la spitalul închisorii. A fost operat şi îngrijit de doctorii Popovici şi Sârbulescu, şi ei deţinuţi, care lucrau sub supravegherea unui medic civil, angajat al închisorii.
Fratele meu a fost salvat prin mila lui Dumnezeu şi grija celor doi doctori, care erau camarazi de ai noştri. Din asemenea accidente doar unul la zece mii mai scapă viu sau fără infirmitate.
După un timp, a fost scos din spital, fiind considerat în convalescenţă. Pansamentul i se schimba In celulă.
Directorul închisorii ştia că fratele meu este avocat. Era informat că este fiu de legionar martirizat în anul 1939... De aceea a ţinut neapărat să-l murdărească în lăturile "reeducării", fără a ţine cont că încă era destul de bolnav.
L-a şantajat ca să participe la "reeducare" în unul din cluburi.
Nu s-a mulţumit directorul închisorii numai cu participarea pasivă la "şedinţele" clubului. Mai târziu, i-a pretins să ia cuvântul şi să-l ponegrească pe Corneliu Zelea Codreanu. Să "argumenteze" că Zelea Codreanu a fost un criminal.
Omul legii din el n-a dat răspuns pe placul mişelului care se ascundea în pielea directorului.
Fratele meu i-a răspuns:
-Prefectul de poliţie Manciu a fost împuşcat de către Corneliu Codreanu în legitimă apărare. Aşa a stabilit justiţia din vremea aceea, achităndu-l pe Codreanu.
Daca regimul comunist consideră sentinţa nedreaptă, poate să rejudece procesul post-mortem. Doar controlează întreaga activitate de stat.
Când o asemenea sentinţă se va pronunţa, atunci eu, avocatul Jean Voinea, voi respecta sentinţa şi voi susţine ce scrie acolo. Până atunci Corneliu Codreanu este nevinovat.
Deţinuţii au aplaudat cuvântarea fratelui meu, iar comandantul închisorii l-a pedepsit vârându-l la Zarcă, unde regimul era de exterminare şi nu se acorda nici un fel de asistenţă medicală...
Oculta comunistă a vrut să acrediteze ideea printre deţinuţi că iniţiativa "reeducării" de la Aiud ar aparţine - chipurile - colonelului Crăciun. Asta s-o creadă dânşii!! Noi ştim că nimic nu se întâmplă, în această direcţie, fără ştirea -mai bine zis iniţiativa - Partidului Comunist. Noi ştim că toate sforile erau trase de acolo.
Acţiunea era botezată "analiză" şi "autoanaliză"... Era corespondentul lui "demascare" şi "autodemascare" din închisoarea Piteşti. Era un fel de "aceeaşi Mărie cu altă pălărie". Totuşi, această "Mărie" era mult mai evoluată decât troglodita ciumă a Piteştiului. Iată caracteristicile principale:
- Acţiunea
era (oarecum) publică. Nu era ţesut în jurul ei un secret desăvârşit ca la Piteşti.
-
Nu existau camere de tortură în care deţinuţii să
fie obligaţi a se "analiza"şi "autoanaliza".
-
Iniţiativa şi supravegherea întregii sforării ducea
la conducerea închisorii.
-
Aici se dădeau cărţi de citit. Se dădeau şi unele
ziare. Circula şi un ziar la care publicul din ţară nu avea acces. Era
"Glasul Patriei", editat de Partidul Comunist, prin care diaspora
era amăgită cu vorbe unse în miere să se reîntoarcă în ţară.
Securitatea şi Partidul Comunist au folosit pentru închisoarea Aiud o serie de tactici într-un secret tot atât de desăvârşit ca şi la Piteşti.
În prima etapă s-a aplicat teroarea progresivă ce aparent nu avea nici o motivaţie. Părea o plăcere de fiară, un fel de sadism. Ea a durat între anii 1948 şi aproximativ 1952, când s-a instituit o teroare cruntă, patronată de comandantul Coller (de origine evreu),
Prin anul 1955 s-a produs o mică destindere...Apoi brusc-după revoluţia din Ungaria - regimul de închisoare s-a înăsprit până prin 1964. Teroarea la care au fost supuşi deţinuţii în perioada 1961 -1964 (până la Decretul de graţiere), a avut ca motiv refuzul deţinuţilor intransigenţi de a se "reeduca".
După ce experienţa dezumanizării din închisoarea Piteşti a dat rezultate excelente din punctul de vedere al Ocultei, terenul era pregătit în vederea unui asalt general. Sâmburele fierbinte al Mişcării Legionare se afla concentrat în mâinile lor, în închisoarea Aiud.
Cu toată experienţa acumulată, n-au trecut la asaltul general ci au considerat că-i mult mai util un asediu de lungă durată. Timp în care forţele să fie măcinate şi distruse fără ca cineva să-i poată acuza de violenţă excesivă împotriva deţinuţilor.
Oculta ştia prea bine că instinctul de conservare - în mod surprinzător-este mult mai puternic la bătrâni decât la cei tineri. "Laşitatea" este direct proporţională cu vârsta. Existau şi excepţii...
Oculta comunistă de acum "culegea roadele" Piteştiului, Gherlei, Canalului. Exploata cu dibăcie efectul psihologic produs asupra deţinuţilor din Aiud de masacrele de la Piteşti, Gherla, Brigăzile 13-14 Canal, Ocnele Mari, Tg. Ocna.
Serviciile secrete erau direct interesate ca printr-o totală discreţie, să fie cât mai mult răspândită vestea acelor grozăvii. Era o metodă conspirativă de implementare a terorii în sufletele deţinuţilor. În ascuns încurajau răspândirea acestor veşti stranii, pe faţa însă se prefăceau a le combate.
Serviciile secrete ale regimului comunist, prin politruci, prin informatori şi gardieni vehiculau ideea că toate relele şi toate necazurile se datorează dârzeniei conducătorilor Mişcării Legionare, care nu vor să cedeze.
Dacă n-ar fi ei - comandanţii legionari, poeţii, filozofii şi alţi teoreticieni, cu siguranţă că "umanitarul" regim comunist ar da o amnistie generală, terminând astfel cu problema deţinuţilor politici.
Regimul terorii nu era uniform pe toată închisoarea. În unele camere sau secţii regimul era de exterminare. În altele era mai uşor şi fără şocuri. Cel ce n-a suferit supliciul n-avea de unde să ştie că altul a fost supus la torturi extraordinare.
Majoritatea studenţilor trecuţi prin "râşniţa" Piteştului, în contact cu deţinuţii din Aiud, şi-au revenit. Dar a existat şi o altă parte (mică numeric) care a rămas pe mai departe in marea mişelie care le-a fost impusă ca urmare a spălării creierului. Pe aceştia din urmă administraţia i-a folosit ca informatori, diversionisţi şi în ultima perioadă ca şefi de club, spre a conduce operaţiunea "reeducării" din Aiud.
Doisprezece ani de înfometare, de zdrobire prin torturi, izolări, regim de Zarcă etc... i-a trebuit regimului până ce acest beton armat a început să se camelionizeze şi să cedeze.
Aşa cum am arătat mai sus, teroarea de lungă durată a fost una din metodele folosite în vederea "reeducării" finale. Oculta şi-a dat seama că simpla teroare lenta nu da rezultatele scontate.
În închisoarea de la Aiud au fost încarceraţi mulţi intelectuali de talie mare. Povestitori de mare talent. Oameni culţi cu un rafinament subtil.
În loc ca închisoarea să diminueze numărul intelectualilor, prin indobitocirea lor ca urmare a regimul aplicat, aceştia au sporit numeric.
Mulţi elevi, care la arestare erau minori, acum începeau să încărunţească în închisoare. Aceştia nu şi-au petrecut timpul plângându-şi soarta, ci şi-au însuşit cultura "pe furate" de la intelectuali mai învârstă. Şi-au însuşit cultura universală şi tăria creştină.
Tineretul nu era cunoscut în lumea intelectuală internă sau internaţională, dar constituia o realitate pe care regimul comunist a constatat-o şi trebuia neapărat să o rezolve. Şi a rezolvat-o în felul lui:
Toţi cei cărora le-a expirat pedeapsa dată prin sentinţă au fost trimişi în lagărul de la Periprava. Securitatea avea să-i condamne în continuare cu pedepse "administrative" de până la 60 de luni.
Era, totuşi, insuficientă această măsură. Atunci au făcut loturi de bărbaţi dârji, dar necunoscuţi de opinia publică, pe care i-au trimis la alte închisori, îndeosebi în lagărul Salcia, din Insula Mare a Brăilei.
Cu toate acestea, au mai rămas tării care incomodau.
Prin anul 1958 sau 1959 s-a mai format încă un lot de 50 de legionari, tot unul şi unul, cunoscuţi în închisoare pentru tăria lor spirituală şi dârzenia cu care înfruntau mişeliile administraţiei. Aceştia au plecat din Aiud cu duba, dar n-au ajuns niciunde. Se presupune că au fost executaţi în secret şi aruncaţi in gropi comune, iar pământul nivelat deasupra lor.
După ce tăriile anonime au fost astfel înlăturate se putea trece la lovitura de gratie, care consta în terfelirea cu noroi şi tot ce este murdărie a personalităţilor de frunte legionare.
La sosirea mea în Aiud, "reeducarea" era declanşată. O parte, mică numeric, a refuzat categoric să participe la "reeducare". Pe aceştia i-a introdus la Zarcă, unde li s-a aplicat un regim de exterminare lenta prin înfometare, frig, pedepse date arbitrar, lipsa oricărei asistenţe medicale, stricteţe excesivă...
Prima personalitate legionară asupra căreia s-a încercat compromiterea a fost savantul atomist George Mânu. A refuzat categoric orice colaborare cu regimul. Drept consecinţă a fost izolat şi lăsat să moară fără nici o asistenţă medicală. Ultimele lui cuvinte au fost: "Să fiţi demni...".
A doua pesonalitate legionară de mare calibru a fost prinţul Alexandru Ghica. Bărbat decis să moară, dar nu să cedeze. Dumnezeu i-a dat putere să reziste până la capăt. A scăpat viu din groznica încleştare, murind de moarte naturală prin 1984-1985.
Oculta a folosit toate metodele posibile pentru a înfrânge tăria acestor oameni şi a-i putea murdări într-un fel oarecare înaintea punerii lor în libertate.
I-a scos din închisoare în automobile luxoase şi i-a plimbat prin ţară ca să vadâ "marile realizări" ale socialismului. I-a plimbat pe diferite platforme industriale, pe arterele oraşelor unde s-au făcut construcţii noi, pe Litoral ca să vadă staţiunile nou construite.
La întoarcere i-a pus sa vorbească, in faţa maselor de deţinuţi anume aleşi, despre ce au văzut. A spus fiecare ce a văzut. Dar când i-a venit rândul prinţului Ghica, acesta a răspuns că a văzut "o salcie ce plânge". Acest răspuns al prinţului a stricat tot "spectacolul". Colonelul Crăciun, scos din fire, a strigat:
- Formidabil! Noi cheltuim zeci de mii de lei ca să le arătăm realizările regimului, iar Ghica a văzut o salcie ce plânge !...
Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu - Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc.
Dacă
obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului
român.
Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.
Ne-a fost dat de soartă nouă români lor să ajungem pană la porţile Iadului... Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor - e călăuza care a ştiut maestru să cânte din harfă pe drumul disperării...
Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.
În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au gândit să dea tonul "reeducării'* chiar cu dânsul. Să-l facă chiar pe el - stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului neam românesc - să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei.
Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât de adorată de toţi deţinuţii!... Numele lui şi poeziile lui alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele oropsiţilor.
Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea la crezul legionar...
Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea "reeducarea", comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un deţinut să citească "analiza" şi "autoanaliza" făcută - nu se ştie de cine - dar purtând semnătura autentică a poetului.
Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar cum "scrie la carte" cu "punct ochit, punct lovit". Metodic, aşa cum cereau autorităţile.
De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, cu punctele ce trebuiau atinse:
-Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu.
-Demitizarea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin.
-Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei.
-Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl
urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi
trădători de ţară.
-Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a
realizărilor sale.
-Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist.
Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin administraţia închisorii.
De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de partid, care formulau această "autoanaliză".
Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari "pe sprânceană" de pe toate secţiile.
Administraţia se grăbea să "bată fierul cât e cald", întru-cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de care suferea sau din cauza epuizării extreme a organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a organizat o "autoanaliză" vorbită la microfon. Au instalat difuzoare în toate secţiile - inclusiv la Zarcă - pentru ca să audă cum liderii legionarilor capitulează.
Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, "injectat' de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A încheiat zicând că a "pus un lacăt mare la uşa undea închis întreg trecutul său legionar".
Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de
amnistiere şi graţiere a unor delicte silvice.
După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel de fel de "excepţii" şi excluderi - la urmă de tot, au mai adăugat şi o "poantă" decretului: "De prevederile prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat".
Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au fost puşi în libertate o parte destul de importantă a deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare - în baza acestui decret - mii de deţinuţi politici, nu numai de la închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, unde nici nu a fost pomenit cuvântul "reeducare".
La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din închisoare în mare taină şi transportat la un spital al Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă "Foişorul de foc".
Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru a-l revigora.
Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului - deşi din punct de vedere juridic era liber.
Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a bănuit că ginerele său este internat acolo.
Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele
poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a anunţat familia că e
bine sănătos; se afla în loc bun şi în curând va merge acasă.
Atât...
Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea l-a
transportat la domiciliul său cu o limuzină.
Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă.
Ziarul "România Liberă" a refuzat să primească anunţul morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de data asta din plin.
Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu.
Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui.
În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel care a fost sufletul "Legiunii Arhanghelul Mihail".
A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui Hristos.
Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost supus Ştefan cel Mare - domnul Moldovei - de către polonezi, când silit a fost - pentru salvarea ţăru - sâ îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege Cazimiral IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani umilinţele de altă dată.
Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate umilinţele la care a fost supus.
Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte.
Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de măreaţă încât, după publicarea ei în întregime.. toată liota ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o să-i mai caute.
Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin.
Securitatea - cu o dibăcie diavolească - a răspândit zvonul că eu am fost "Şeful comandamentului legionar" din închisoarea Piteşti. Că eu "aş fi dispus" torturarea deţinuţilor pentru ca prin aceasta să "compromit" regimul comunist din România.Vaşnica Securitate "m-ar fi descoperit". Aş fi fost judecat, condamnat la moarte şi "executat"...
Când am apărut pe firmamentul închisorii Aiud, pentru mulţi am apărut un adevărat strigoi.
Din prudentele mele luări de poziţie împotriva administraţiei, care haituia întruna pe deţinuţi să ponegrească Legiunea, aceştia au făcut un mare caz.
Voiau să dea impresia deţinuţilor că eu eram plin de energie şi că n-am nimic de gândit la altceva, decât cum să mă pun "de-a- bâţul in calea "reeducării" iniţiată de Ocultă.
Încercau să dea impresia deţinuţilor că eu mi-am luat libertatea totală în închisoare "să fac ce voiesc", fără să-mi pese de regulamentul închisorii şi de conducere.
Ticăloşii voiau să insinueze demonstrativ că a fost posibilă o organizare a deţinuţilor fără ca administraţia să ştie.
Zadarnic m-au "avansat" în grad creându-mi o aureolă de comandant legionar... Asupra deţinuţilor nu s-a remarcat nici cea mai mica vibraţie.
Le-ar fi venit foarte uşor să mă introducă la Zarcâ şi să rămân acolo până la punerea în libertate. Aşa au făcut cu alţii. Dar nu... Cu mine aveau alte planuri. Doar când nu eram pe placul administraţiei mă pomeneam sau la "neagra" sau la Zarcă. N-am stat niciodată mai mult de 15 zile la Zarcă. Am fost scos şi introdus din nou în circuitul "reeducării", ba într-un club, ba în altul.
Administraţia a sperat că, alternând un regim mai blând cu altul de pedeapsă, până la urmă voi ceda. Urmărea să fac eu confirmarea în faţa deţinuţilor că la Piteşti crimele nu au fost organizate şi înfăptuite de Securitate, ci de subsemnatul.
Dumnezeu a fost deasupra mea apărându-mă şi dându-mi
tăria ca să rezist tuturor acestor lovituri până la capăt.
Într-o zi am fost scos din celulă şi dus la colonelul Crăciun pentru a avea o discuţie cu el, numai între patru ochi.
Comandantul îmi explică despre ce este vorba:
- E vorba de o acţiune de reeducare iniţiată de administraţie. Vei fi dus şi tu la club ca să iei parte Ia dezbateri.
Colonelul Crăciun, în calitate de comandant, îmi atrage atenţia ca nu cumva prin minciunile mele să le dau peste cap toată opera lor. Îmi explica directorul că unii dintre deţinuţi s-ar fi deşteptat ca urmare a tratamentului umanitar şi că nu vor să mai rămână în închisoare.
Eu i-am răspuns:
- Refuz categoric să am o astfel de participare. Ajunge cât am indurat până acum de la aşa zişii "binefăcători" şi "salvatori" ai umanităţii. Pentru mine administraţia închisorii şi Securitatea nu prezintă nici un fel de credit. Securitatea a fost în stare să mă facă "ţap ispăşitor " pe mine, cel mai barbar torturat în închisoarea Piteşti, iar la urmă să-mi pună în sarcină că eu sunt "autorul" propriului meu martiriu. Pentru aceasta am fost condamnat la moarte.
Expert în tot felul de viclenii, colonelul Crăciun a insistat, lăsând ochii în jos ca o fată mare. Îmi zise cu jumătate gură, prefacându-se a fi sfios, ca astfel să mă convingă, că el ştie adevărul, dar nu-l poate spune:
-Îmi este ruşine şi mie de ceea ce susţin, dar n-am încotro... Nu-ţi cer să iei neapărat cuvântul, ci numai să asişti la dezbateri şi să taci din gură. Ce vrei mai mult decât atât ? Îţi explic şi de ce ţin neapărat să fii prezent la dezbaterile de la club: sunt mulţi legionari care nu vor să gândească cu propria lor minte, ci iau de bună atitudinea foştilor lor şefi. Văzăndu-te pe tine acolo, vor merge şi alţii la club pentru a se informa şi a se reeduca. Dacă nu pentru tine, atunci pentru alţii trebuie să fii prezent la club...
Căuta să mă convingă şi să-şi atingă scopul.
De acum curiozitatea mi se mări peste măsură de mult. Doream să ştiu ce mişelii noi şi "nevinovate" au inventat aceşti maeştri ai întunericului. I-am răspuns comandantului închisorii astfel:
- Domnule
comandant, merg. Sunt hotărât să merg. Dar dacă un singur cuvânt se pomeneşte
despre Piteşti sau se încearcă a se face legătura cu mine, voi
reacţiona imediat dând pe faţă tot adevărul.
- Bine,zise
colonelul Crăciun mocnind ceva ascuns în răspunsul lui. Apoi am fost
condus de către gardian în cameră.
Îmi dădeam seama că vor să ne pună în libertate, dar numai după ce ne vor tăvăli prin toate murdăriile posibile. Vor încerca să ne determine să ne însuşim toate crimele pe care Securitatea le-a făcut împotriva noastră.
Regimul comunist urmărea ca să ne murdărească în aşa hal ca până la moarte să nu putem scăpa de necurăţenie şi de duhoare. Chiar dacă ar fi să consumăm apa din toate izvoarele, noi tot murdari să rămânem.
La un interval destul de scurt, a venit gardianul cu o listă în mână şi astfel din mai multe camere am fost selecţionaţi cam 150 de inşi şi introduşi într-o cameră mare.
Lângă intrare era o masă lungă la care a luat loc colonelul Crăciun, locotenent-colonelullacob şi plutonierul Lungu.
Începu colonelul Crăciun astfel:
- Domnilor, regimul nu vă vrea răul (după ce ne exterminase!). Pentru aceasta am înfiinţat un club al "tineretului" ca să staţi de vorbă între dumneavoastră, deschis şi cinstit.
Unii încă mai cred în Mişcarea Legionară, dar sunt alţii dintre dumneavoastră care s-au "deşteptat".
Aveţi voie să discutaţi deschis orice, numai să nu vă lăudaţi voi şi să ne criticaţi pe noi...
După încă câteva cuvinte mieroase s-a ridicat împreună cu suita lui lăsându-ne în grija unui "comitet de reeducare" format din deţinuţi în frunte cu unul pe nume PARPALAC, secondat de încă vreo patru inşi printre care se găsea şi tânărul legionar Jean Bolfosu.
Trebuie să menţionez că toţi cei din "comitetul de reeducare" erau foşti studenţi sau proaspeţi absolvenţi de facultate, trecuţi prin "râşniţa" Piteştiului.
Parpalac a fost complet dezumanizat în torturile de la Piteşti. Noile reflexe erau atât de bine fixate încât folosea exact limbajul şi ideile lui Ţurcanu, care i-au fost imprimate prin tortură.
Din uşă, directorul ne-a urat "spor la muncă", apoi a ieşit. Eu am studiat vizeta uşii şi am observat că din spatele ei ne supravegheau, fiind gata să intervină în caz de nevoie.
Primul a luat cuvântul Parpalac. Am rămas îngrozit de ce a putut să iasă din gura acestui dobitoc încălţat. Două- trei idei şi pomenea cuvântul "sânge"; încă două-trei cuvinte şi folosea "sperma legionară"; iarăşi câteva cuvinte şi "criminalii".
Din gura acestui om am auzit cele mai neruşinate blasfemii la adresa Mişcării Legionare şi a Bisericii.
Câteva zile la rând, acest Parpalac a scuipat numai astfel de cuvântări pline de "bălării". După ce şi-a epuizat toate calomniile care le avea în guşă, au fost antrenaţi şi alţii din sală să ia cuvântul şi să-şi spună părerea cu privire la critica Mişcării Legionare.
Încet, unul câte unul se ridicau vorbitorii în sală. Spre disperarea lui Parpalac, nici unul n-a recunoscut că a greşit. S-a conturat susţinerea că suntem victimele agresiunii comuniste... Suntem prizonieri în cadrul luptei împotriva satanei.
Unul din oratori a susţinut: înţelegem să ne considerăm înfrânţi, dar nu recunoaştem că am greşit. Toţi cei din sală s-au aliat acestei concluzii.
Nici Parpalac nu s-a lăsat mai prejos. Cu ticăloşia bine imprimată în fire la Piteşti şi cu spatele bine asigurat din partea administraţiei, începu să tacă incriminarea crimelor săvârşite de legionari.
Noi cei din sală, ba chiar şi cei din prezidiu, de lângă
Parpalac, nu eram de acord cu el.
Tăceam cu ochii ţintă în pământ şi din când în când oftam din greu.
Văzând Parpalac că toată lumea tace, a început să se ambaleze tot mai mult, terminându-şi discursul cam în felul următor:
- Mişcarea
Legionară s-a născut şi s-a dezvoltat numai prin crimă şi s-a transmis
prin spermă în sângele urmaşilor.
- Cornelia
Zelea Codreanu l-a asasinat pe Manciu.
- Nicadorii
l-au asasinat pe Duca.
- Decemvirii
l-au asasinat pe Stelescu.
- Nouă
legionari s-au răzbunat pe Armand Călinescu asasinăndu-l, etc...
- Şcoala
crimelor legionare a evoluat. Au fost pregătite elemente de sacrificiu împotriva
clasei muncitoare. Împotriva libertăţilor proletariatului burghezia a creat
instrumentul principal: Mişcarea Legionară.
Numai legionarii sunt aceia care luptă cu perseverenţă împotriva regimului comunist. Horia Sima a reuşit să polarizeze toate elementele duşmănoase faţă de marea "salvatoare" şi "eliberatoare" a popoarelor lumii - Uniunea Sovietică.
Crimele săvârşite de legionari se leagă între ele. Au o adevărată ascensiune... Ele au fost încununate cu cele înfăptuite la închisoare Piteşti în anii 1949-1951. Atunci au fost asasinaţi o mulţime de tineri în torturi inimaginabile - numai pentru simplul fapt că, dăndu-şi seama că au apucat-o pe un drum greşit, ar fi vrut să se autoreeduce.
Acest lucru vi-l poate confirma domnul Voinea Octavian.