Prin iunie - iulie 1953 (nu mai pot preciza exact), am fost scos din celula de la etaj şi coborât la parterul zărcii. După câteva minute l-a introdus peste mine pe Costache Oprişan - şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eram bucuros de întâlnire, dar şi mâhnit de boala lui gravă (tubercloză) care îl rodea, întrevăzându-i-se sfârşitul nu prea departe.
Ne-am aşternut pe poveşti cât mai pe scurt şi cât mai multe ca să le putem termina pe toate.
Oprişan a intuit imediat situaţia în care ne găseam zicând:
- Noi suntem victimele şi vor să ne folosească drept martori împotriva călăilor instruiţi lot de dânşii. Acum însă, se prefac a nu şti nimic.
Doamne Dumnezeule, putea-vom noi mărturisi vreodată grozăviile prin care am trecut ? Cum vom prezenta noi limbajul josnic care s-a folosit ? Cum ne vom putea face înţeleşi ?
Aşa vorbeam noi în şoaptă în plină noapte. Dar iată că pe la ceasul al doilea după miezul nopţii, uşa se deschise şi intră ofiţerul politic care îmi porunci să-mi fac bagajele.
- În mod sigur pleci pentru anchetă - conchise Oprişan.
Amândoi eram convinşi că vom fi folosiţi ca martori ai acuzării împotriva călăilor de care s-a folosit Oculta până acum.
În câteva minute picioarele mi-au fost prinse în cătuşe cu lanţuri iar mâinile legate la spate. Pe cap mi-au pus o pătură şi doi caralii mă conduceau de subsuori ca pe o mireasă.
Ajuns undeva într-un hol simţii cum de mine se apropie un om masiv, o adevărată namilă. S-a apropiat de urechea mea şi, în liniştea nopţii, mi-a şoptit cu un ton foarte scăzut, ca un murmur de urs:
- Voinea, să spui tot, absolut tot aşa cum s-a întâmplat. Să nu ascunzi nimic.
Îmi vorbea ticălosul cu o blândeţe de mamă sau de bunic iubitor. Avea impresia că nu l-am indentificat. Era glasul lui Goiciu, directorul şi amarnicul tiran al acestei închisori.
Am fost introdus într-o dubă-auto, Eram cu cătuşele la picioare, cu mâinile legate la spate şi cu ochelari de tablă la ochi. Mi-am dat seama că pe cele două bănci amenajate de-a lungul dubei mai erau persoane în situaţia mea. Eram intercalaţi cu miliţieni. Tot un miliţian şi un deţinut.
Dimineaţa, după plecare, n-a fost chiar atât de rău, căci mai era răcoare. După ce timpul s-a încălzit peste zi, am leşinat de mai multe ori din cauza căldurii şi a lipsei de aer. De mai multe ori m-am pomenit îmbăiat cu apă rece ca să mă trezesc din leşin.
Pe drum, maşina s-a oprit de vreo trei ori ca gardienii să se ospăteze precum şi pentru alte necesităţi. Noi deţinuţii, însă, nu am fost coborâţi. N-am primit nici apă nici mâncare pe tot parcursul drumului. Numai eu am beneficiat de puţină umezeală prin apa ce mi s-a turnat pe cap ca să-mi revin din leşin.
Eram straşnic supravegheaţi ca să nu scoatem o vorbă măcar. Nu ne era permis nici să tuşim, ca nu cumva să ne recunoaştem după timbrul vocii.
Am simţit, la un moment dat, o răcoare de munte. De aer curat, ozonizat. Am ieşit de pe drumul asfaltat intrând pe un bolovăniş. În sinea mea gândeam că trecem Carpaţii cu destinaţia Uniunea Sovietică...
Totuşi, pe la ora două-trei după miezul nopţii am ajuns la destinaţie, Am fost introduşi într-o celulă unde m-au dezbrăcat în pielea goală, facându-mi o percheziţie extrem de amănunţită. Tot ce am putut descoperi până la ora aceea era că mă găseam într-o închisoare din România.
După percheziţie am fost introdus într-o celulă de aproximativ 2,5 metri lungime şi 1,30 metri lăţime. Geamul era extrem de sus şi cu cercevele pe dinafară. În timpul nopţii se auzea undeva în depărtare fluieratul unui tren care trecea.
Mi-am adunat toate cunoştinţele ce le aveam ca să-mi amintesc dacă vreodată am trecut cu trenul pe lângă o închisoare. Am trecut ... Pe lângă închisoarea din Râmmcu Sărat.
M-am transpus în situaţia de a călători cu trenul şi în felul acesta am stabilit distanţa aproximativă de la puşcărie la calea ferată, precum şi poziţia închisorii faţă de linia pe care circulă trenul.
La închisoarea Râmnicu Sărat tăcerea era totală. Nu se vorbea nici măcar în şoaptă.
De la început am fost ameninţat că dacă voi călca dispoziţiile în cel mai nevinovat mod, voi fi reprimat fără cruţare cu mult mai groaznic decât până atunci.
Mi-am dat seama că nu-i de glumit cu aceşti duşmani ai omenirii, că trebuie să evit orice provocare ale acestor fiare. Poate-poate, în cele din urmă, voi supravieţui.
Prima lecţie pe care am învăţat-o au fost consemnele: Un hârşâit la uşă însemna că trebuie să mă ridic şi să mă întorc cu faţa la perete. Cineva intra în cameră.
Am urmărit să văd cum respectă ei consemnul... Mă priveau prin vizetă şi numai atunci când eram întors complet cu faţa la perete, abia atunci deschideau uşa.
Pentru necesităţi fiziologice era un alt semnal, pentru apă altul şi aşa mai departe...
Supravegherea era drăcească. Un caraliu nu făcea altceva decât să supravegheze două celule. Intervalul de la o deschidere a vizetei la alta dura cât timp "străjerul" făcea cei câţiva paşi de la o celulă la alta. Paznicii dovedeau un zel plin de conştiinciozitate. Am remarcat că aceştia erau îmbrăcaţi în uniforma trupelor de securitate.
Am fost obligat să stau tot timpul în şezut pe pat, cu mâiruie pe genunchi şi cu ochii ţintă la becul de deasupra uşii.
Această supraveghere neîntreruptă mi-a creat o spaimă deosebită. Ştiam de la alţii că în izolare totală oamenii nu rezistă prea mult şi înnebunesc.
În cameră aveam tinetă doar pentru urină. Nici aceasta nu puteam să o folosesc fără aprobare. De multe ori s-a întâmplat ca să mă ţină toată ziua in aşteptare.
La WC mă ducea tot cu ochii legaţi. În culmea lipsei de pudoare, paznicul se aşeza şi el pe vine şi mă studia cum evacuez. De atâtea ori m-a înjurat în şoaptă: Cum, doar pentru atâta m-ai făcut să-mi pierd timpul cu tine !?
Nu aveam nici un fel de hârtie igienică şi nici apă nu
aveam voie să folosesc. Am folosit mici petece din căptuşala hainei până am
rămas aproape dezbrăcat.
Culcarea se dădea la ora 11 seara, deşteptarea la ora 5 dimineaţa.
După culcare - în mod obligatoriu - trebuia să dorm cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură.
În celulă era o sobă de cărămidă de 40/50/120 centimetri. Iarna, în acea sobă, gardianul aprindea câteva surcele care ardeau în două-trei minute fără să facă nici un fel de căldură.
Era peste putinţă să iei legătura cu celula vecină prin semnale morse. Apoi n-aveai de unde şti dacă nu cumva în celula vecină nu sunt oameni care s-au prăbuşit şi care, de acum, fac jocul Securităţii.
Miza acestui regim de chin era prăbuşirea spirituală a oamenilor. Era transformarea deţinuţilor in zdrenţe la dispoziţia Securităţii.... Întunecată treabă !
La trei- patru săptămâni eram dus la baie legat la ochi şi in pielea goală, indiferent dacă era iarnă sau vară. Pe coridor se simţea, mai ales iama, un curent de aer rece care aveai impresia că te taie felii.
Eram introdus într-o cabină cu duş. Robinetul era manevrat din afară de către un gardian care în paralel, mă supraveghea prin vizetă. Avea grijă ca să-ţi dea un jet de apă fierbinte - insuportabilă. Te săpuneai în mare viteză şi te mai opărea odată în chip de limpezire. Apoi erai readus în cameră tot în pielea golă şi legat la ochi. Baia n-avea scopul de a te cureţi de murdărie, ci de a te îmbolnăvi de plămâni.
La un moment dat paza s-a înăsprit în timp ce ardea focul în sobă. Am fost obligat să stau la cea mai mare distanţă faţă de sobă câteva minute cât dura arderea surcelelor. Am presupus că cineva, în disperare, a încercat să se sinucidă vârându-şi capul în sobă...
Nu mai puteam să suport acest regim de teroare. Trebuia să fac ceva, un act cât de mic de curaj cu care să schimb monotonia.
Exact când eram supravegheat, eu am început să prind muşte... Am simţit cum în mod discret, paznicul a chemat şi pe alţii ca să constate. Vorbeau ceva nedesluşit în şoaptă.
A doua zi, cu ochii legaţi, am fost dus la un aşa zis " anchetator " care mi-a pus diferite întrebări. Se vedea că nu e anchetator, ci medic psihiatru care voia să depisteze dacă a început sau nu agonia pierderii minţilor.
Eram bolnav, tremuram de frig, nu primeam nici un fel de asistenţă medicală. Îndârjit de toate acestea, n-am mai vrut să respect consemnul ci am început să mă plimb prin cameră cu mâinile la spate.
Pe loc m-au avertizat prin semnal că cineva intră în cameră. M-am întors cu faţa la perete. Au intrat mai mulţi şi au început să mă ameninţe. Eu m-am întors cu faţa la dânşii şi m-am prefăcut că vreau să apuc un pat de picior spre a-i lovi. Eram conştient de pericolul la care mă expun şi mă aşteptam să sară pe mine ca să mă imobilizeze. N-au făcut-o, ci au ieşit grăbiţi cu toţii pe uşă afară.
A doua zi am fost dus, cu ochii legaţi, la anchetă, Anchetatorul m-a ameninţat că voi fi drastic pedepsit pentru că fac pe "nebunul".
Au rămas la stadiul de ameninţare. Nu m-au pedepsit. În schimb izbucnirea mea mi-a întărit puţin forţele psihice ce mi le credeam epuizate.
După câteva săptămâni de la sosirea la Râmnicu Sărat am fost dus la anchetă, dar tot cu ochii legaţi.
Un glas de om ticălos începu să mă interogheze:
- Ai fost la
închisoarea Piteşti ?
- Da, am fost.
- Poţi să-mi
relatezi ce s-a întâmplat acolo ?
- Da pot. Şi am început să-i relatez tot
ce s-a întâmplat. Adică, ce ştiam eu...
- Vezi că
dacă nu spui tot, aşa cum a fost, avem noi mijloace ce te vor determina ca să spui tot ce
ştii.
- Este
singurul lucru de care nu mă îndoiesc, l-am întors-o eu cu curaj.
- Chiar dacă
te-ai îndoi, noi am cercetat cazul şi ceilalţi au mărturisit tot. Absolut tot.
- Asta mă
bucură. Înseamnă că eu sunt o victimă a Piteştiului.
- In afară
de victimă mai este ceva...
- Probabil
că s-a reuşit de minune compromiterea studenţimii în faţa opiniei
publice şi scoaterea ei de pe linia frontului de luptă.
- Varianta asta vă aparţine. Mai e, însă, şi o altă variantă despre care vom vorbi data viitoare.
Cu asta ancheta s-a terminat pentru ziua aceea.
Prin minte îmi fulgerau înscenările făcute în Rusia de Stalin împotriva duşmanilor săi. Modul In care aceştia s-au autoacuzat întrecându-se între ei. Cum şi-au recunoscut vini imaginare şi absurde de activitate împotriva statului sovietic. După ce victimele au "recunoscut" lucruri imposibile, au fost puse la zid şi împuşcate până la una. Simţeam cum această fiară mă amăgea să calc într-o asemenea prăpastie.
În stânga aveam grozăviile Piteştiului, în dreapta abisul închisorii Râmnicu Sărat care făcea să se învârtă lumea cu mine.
Oricât m-am căznit să descopăr unde vor să ajungă, n-am reuşit să decopăr ticăloşia ce o puneau la cale. Am presupus tot ce se putea presupune, în afară de mişelia ce lor li se învârtea prib minte...
În iarna cea grea 1953/1954 am ajuns la o slăbire totală. Nu mă mai puteam ţine pe picioare. Scuipam sânge. Situaţia era dramatică, moartea începând să-mi dea târcoale.
Îmi dădeam seama că mai au nevoie de mine, motiv pentru care nu mă vor lăsa înainte ca să-şi fi atins scopul. Socotelile mele s-au dovedit corecte.
Într-o zi sunt semnalizat să mă întorc cu faţa la perete.
Doi gardieni care au intrat în celulă vorbeau în şoaptă între ei: - Nici câinele nu-i de scos afară...Mi-am dat seama că e iarnă grea. Era atât de frig afară încât vrăbiuţele prin ciripituri disperate insistau să le deschid geamul.
Am fost legat la ochi şi pus să stau în şezut pe pat. Unul din caralii începu să mă bandajeze cu fese de tifon pe cap.
Atâta m-au bandajat până ce capul a devenit ca o minge şi mi-a lăsat doar un orificiu în dreptul nasului şi gurii ca să pot respira. Gura n-o puteam deschide deoarece fălcile îmi erau blocate de bandajul de sub barbă.
După ce m-au îmbrăcat şi legat fedeleş am fost scos afară din închisoare. Simţeam că mă taie frigul...
Trei-patru inşi m-au luat pe braţe şi m-au întins pe un pat de fân sau paie. Apoi peste mine au pus o altă grămadă de paie şi doi inşi s-au urcat pe paie în dreptul picioarelor şi a şalelor.
- Dăi drumul, strigă unuL
După zgomot, mi-am dat seama că sunt pe o sanie trasă de cai care mă transporta spre o destinaţie necunoscută, printre oameni liberi.
Mi-am zis în mine: Posibil să fiu omorât iar pe urmă pârlit cu paie ca să nu mă mai recunoască nimeni. În timp ce eu gândeam la această posibilitate, am interceptat strigăte de copii care se dădeau cu săniuţa.
Sania a fost trasă într-un loc mai ferit şi apoi m-au scos din paie. M-au introdus într-o cameră bine încălzită. Se simţea miros de medicamente şi de pâine proaspătă atunci scoasă din cuptor. Eram convins că am ajuns la un crematoriu unde urma, ca după ucidere, trupul să-mi fie ars.
Am greşit. Nu eram într-un crematoriu, ci în faţa unui aparat reontgen pentru control pulmonar.
Şeful escortei îi zise doctorului să nu scoată nici un cuvânt; "Vorbim după aceea''.
Din nou s-a repetat operaţiunea inversă de împachetare în mijlocul paielor şi am fost dus înapoi la închisoare.
Nu m-au dus direct in celulă, ci în altă cameră. După miros şi după zgomote, mi-am dat seama ca e o infirmerie.
Mi-au suflecat mâneca de la cămaşă şi cu o bucată de vată muiată în alcool mi-au frecat pielea în locul unde cândva era un muşchi zdravăn. Am auzit zgomotul cum ar sparge o fiolă. Apoi trecu un timp cât durează extragerea în seringă a conţinutului din fiolă. Dintr-odată începu să înjure de mamă, de paşte, de Dumnezeu că a "îngheţat" serul. Am auzit cum au trântit fiolele pe jos făcându-le cioburi, iar eu am fost dus la celulă.
Această batjocură s-a repetat timp de trei săptămâni, zi de zi, exact la aceeaşi oră şi în acelaşi mod.
Mi-am dat seama că tot ce fac nu-i decât o şcoală a şantajului prin care se mizează pe anumite efecte psihice. Toate acestea le făceau în paralel cu ancheta.
Dacă aş fi ridicat problema asistenţei medicale, el mi-ar fi răspuns că depinde de mine. De modul în care mă comport la anchetă. Aş putea primi orice, cu condiţia să-i ajut anchetă.
Sindromul Piteşti lăsase urmele unei frici care se aprindea chiar şi în clipele cele mai pline de curaj . Sufletul mi-l simţeam încordat la o tensiune limită. Am ajuns la capătul puterilor.
Încă mai rezistam... La fiecare anchetă, anchetatorul, dezinvolt, relua aceeaşi poveste corectată cu contraargumentele aduse de mine la ancheta precedentă. Se vedea că problemele pe care le punea anchetatorul erau moşite în colectiv de mai mulţi securişti.
La un moment dat au apărut doi anchetatori. La început doi anchetatori în aceeaşi zi. După un timp oarecare într-o zi era unul, în ziua următoare celălalt.
Primul anchetator îmi spunea o poveste ticluită despre nenorocirile de la Piteşti, aşa cum ar fi vrut Securitatea să declar eu. A doua zi, celălalt anchetator îmi punea întrebări asupra lucrurilor pe care mi le relatase primul anchetator.
Deci
unul îmi preda lecţia, iar celălalt mă examina să vadă cum mi-am însuşit-o.
Metoda era drăcească. Numai cu ajutorul lui Lucifer, numai sub imboldul geniului răului puteau să procedeze astfel...
Mă gândeam la cei care au fost complet deslânaţi în Piteşti. Aceia îşi însuşeau "tezele" securiştilorîn mod mecanic, fără să poată face vreo opoziţie şi le relatau întocmai.
Mie mi-a fost mai simplu. Eu mi-am revenit din coşmarul terorii imediat ce acesta a încetat. Mi-am revenit datorită faptului că dezumanizarea mea a durat mai puţin, numai jumătate de timp faţă de alţii. De aceea încă mai rezistam.
În aceste anchete se încerca să-mi imprime, în reflex, spre a susţine că la Piteşti legionarii s-au torturat reciproc din ordinul lui Horia Sima şi CIA-ului american cu scopul de a compromite Partidul Comunist Român...
O dată i-am răspuns anchetatorului cu
îndrăzneala:
- Cine
credeţi dumneavoastră că va crede o asemenea inepţie ?
Mi-a replicat pe loc, pe un ton batjocoritor:
- Aşa e ideologia voastră legionară, ca şeful să îndure toate chinurile şi să fie un exemplu în a îndura tortura. Oare nu spune învăţătura voastră:"Urmeazăii şeful şi la bine sila rău" ?.
Se potrivea ca nuca în perete!
N-am acceptat să susţin varianta cu care mă amăgeau. Atunci anchetatorul enervat m-a dus în altă cameră unde m-au dezbrăcat la pielea goală şi mi-au tras o bătaie la tălpi, mi-au strâns degetele în cleşte.
Ce a făcut Securitatea la Piteşti prin Ţurcanu, făceau anchetatorii acum cu propriile lor mâini ca să nu am ce mai comenta.
După ce m-au dezlegat, anchetatorul începu să-mi zică:
- Ce-ţi închipui că statul comunist a avut
nevoie să recurgă la metodele de lucru de la
Piteşti ? Când noi aveam
puterea în mână puteam uşor să vă exterminăm pe toţi într-o
singură noapte şi astfel să scăpăm de voi. Nu vă daţi seama că un stat umanitar ca cel comunist nu-i capabil să facă faptele
ce s-au petrecut la Piteşti !? De
asemenea lucruri numai voi legionarii sunteţi în
stare. Orice veţi face tot
noi vom fi crezuţi. Fii sigur că tot ca noi vei spune, dar mai târziu.
Stratagema era de lungă durată. Folosind tortura şi regimul plin de cruzime din celulă mă puteau zdrobi comlpet.
Cu toată nenorocirea în care mă aflam, am avut curajul să le zic una care credeam că-mi va fi de folos:
- Orice veţi face n-am să renunţ la poziţia mea de victimă.
Atunci m-au lăsat şi am fost transportat la celulă. Se vedea că aveau nevoie de timp ca să mai pună ceva la cale.
Aveam momente de coşmar în stare de veghe. Închisoarea avea un grup electrogen propriu, pentru ca atunci când ar fi vorba de o pană de curent în reţeaua electrică a oraşului închisoarea să nu fie lipsită de lumină.
Într-o noapte pe la ora 11 -12 se stinse lumina. Imediat grupul electrogen a intrat în funcţiune şi s-a aprins din nou. Apoi din nou s-a stins, dar numai în celula mea.
Am început să tremur şi să simt o mare tulburare în tot sufletul meu. Mă rugam cu înfocare lui Dumnezeu ca să mă ia în paza lui.
Deodată, în colţul unde era situată soba, începe să se contureze imaginea Diavolului. Monstru cu chip de om, întruchiparea spaimei şi groazei celei mai mari.
Îmi ziceam în mine: Poate am aţipit şi acum mă încearcă coşmarul. Am început să mă ciupesc ca să rămână urme spre a mă dumiri mai târziu despre ce a fost vorba. Simţeam cum la vizetă supravegherea gardianului îşi urma cursul intermitent. Fantoma se apropia de mine încet de tot. În disperare am invocat pe Hristos şi Fecioara Măria ca să mă mântuie. Repetam în gând rugăciunea Tatăl nostru şi transpiram abundent.
Fantoma s-a oprit. Apoi s-a retras mult mai încet decât
i-a fost înaintarea, până a dispărut. A doua zi mi-am examinat mâna unde
m-am ciupit şi erau urme de vânătăi.
Acest fenomen l-am interpretat ca folosirea magiei negre în anchetă.