Încă un evreu cu care m-am întâlnit în camera de semiizolaţi era unul pe nume Nathan.
Era acest Nathan supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz şi era condamnat pentru că fusese turnător al conaţionalilor săi în faţa organelor de administraţie naziste. Spera totuşi să scape, căci avea un fiu, ofiţer în armata americană, care se interesa de el.
Acesta făcea pe ţăcănitul la cap. O făcea cu mare efect, mai ales că administraţia nu-1 pedepsea pentru aceasta.
Lucra la atelierul de vopsitorie. Într-o zi a prins un porumbel pe care 1-a vopsit în toate culorile. Pentru noi a fost o distracţie nemaipomenită şi un moment de relaxare când am văzut cum ceilalţi porumbei au sărit pe cel vopsit gata să-1 omoare...
Altădată, când a venit închiderea, Nathan s-a trântit la pământ strigând cât îl ţinea gura:
- Sunt mort, sunt mort!
Situaţia ne convenea la toţi pentru a vedea cum reacţionează administraţia. Dacă unul din ceilalţi ar fi făcut una ca asta ar fi fost călcat în picioare.
Sosi şi echipa de gardieni pentru închidere.
- Nathan, scoală-te de acolo, î1 apostrofă primul gardian.
- Sunt mort, sunt mort! Striga Nathan.
- Scoală Nathan că avem noi metode să te înviem. Te bag la
neagra şi îţi trec ţie toate
pandaliile.
Nathan - simţind că ameninţarea gardianului nu-i o glumă - a sărit în picioare luând poziţia de drepţi:
- Ce, pe mine mă băgaţi la neagra ? Voi n-aţi aflat că această puşcărie îmi aparţine în întregime mie ? M-a împroprietărit Petru Groza cu ea. După ce eu voi prelua puterea în România vă bag pe toţi la neagra şi veţi vedea cum din roşii veţi deveni negri.
Erau momente de amuzament care ne mai răcoreau puţin. Nathan ii ataca exact pe inima noastră, numai că lui nu-i făceau nimic pentru toate aceste aiureli.
În oraşul Gherla exista un abator sau o fabrică de mezeluri ale cărei produse, uneori, erau respinse de a fi consumate pe piaţă de populaţie. Aceste produse se aduceau la închisoare, unde se dădeau deţinuţilor ca mâncare îmbunătăţită celor care lucrau în fabrică.
Astfel, a fost adus un fel de cârnaţ umplut cu o pastă asemănătoare pateului de ficat, căruia îi ziceau "leberber".
Consumând din acest aliment m-am îmbolnăvit de icter negru. Am fost internat la infirmeria închisorii, care era o cameră mare cât un hangar. Mai era o cameră mai mică, amenajată tot ca infirmerie. Acolo erau internaţi numai cei ce făceau "servicii" Securităţii: Reeducaţii şi cei de care Securitatea avea nevoie în vederea anchetelor. În acea cameră asistenţa medicală era mai substanţială.
Medic al închisorii era unul pe nume Viorel Bărbosu , ajutat de deţinuţi studenţi la medicină în ultimii ani de studii, cu toţii trecuţi prin"râşniţa reeducării" de la Piteşti.
Tot corpul, mai ales faţa, precum şi venele de sub limbă au devenit de o culoare galben-negru-verzuie. Arătam ca o vietate venită de pe altă planetă. Urina era de culoare neagră.
Am văzut oameni bolnavi şi vlăguiţi de foame şi de muncă care doar au gustat din regimul comun şi gata a fost cu ei. S-au umflat şi au murit.
Cum stăteam întins pe pat, trecând pe lângă mine doctorul Bărbosu, însoţit de asistenţii deţinuţi, la zise acestora:
- Lui
Voinea nu mai avem ce să-i facem. E păcat să stricăm
medicamentele pe el.
Cu mine era internat şi un student la medicină, care tocmai termina anul cinci de studii la data arestării. Numele lui era Vasile Mărculescu. După ce a trecut vizita medicală, acesta a venit la mine şi mi-a zis:
- Singura ta salvare este să consumi cât mai multe lichide în stare caldă. Să vedem cum am putea face acest lucru...
În toată această sală mare era o singură sobiţă de tablă,
un fel de godin mic pe a cărui plită încăpeau înghesuite şase
gamele cu apă. Noroc că era iarnă şi primeam o porţie infimă de lemne care nu
reuşeau să ridice temperatura din interiorul
camerei nici măcar cu un grad. Totuşi era ceva, mai mult decât nimic.
Apa se încălzea la temperatura de cel mult 60-70 de grade. Dimineaţa, terciul îl schimbam pe cafea neagră făcută din orz prăjit. Din lăturile ce le primeam drept mâncare lipsea sarea. Lipsa sării din mâncare era un simbol de medicamentaţie.
După şase săptămâni cu câte şase gamele de apă caldă pe zi boala a stagnat. Pe urmă a început să dea înapoi. Urina începea să se limpezească, iar pigmentaţia pielii revenea cu greu la normal.
Şase luni au trebuit să treacă până m-am simţit oarecum restabilit cu sănătatea şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a ţinut viaţa.
Am întâlnit la infirmeria închisorii un muncitor bătrân pe nume Vasile Olaru. A fost de meserie cizmar şi paracliser la biserică. S-a încadrat în Mişcarea Legionară de prin anul 1931. Ţinând cont că era cel mai bătrân din toată infirmeria, deţinuţii îi ziceau "Moş" Olaru.
Omul acesta avea o practică îndelungată în medicina populară. Cunoştea prepararea unor anumite medicamente din ierburi de leac, cu care trata deosebit de eficient tuberculoza ganglionarâ, hemoroizii şi încă câteva boli.
Cum, din cauza vârstei, nu era sigur că va ajunge să scape din închisoare, m-a rugat să-i recomand pe unul din studenţii legionari căruia să-i încredinţeze secretele ştiute de dânsul cu privire la plantele de leac. I-am recomandat pe studentul Mihai Dănilă.
Presimţirea lui "Moş"* Olaru s-a împlinit. A murit în închisoare. Dănilă Mihai - ajuns medic - a fost un om de onoare, compensând pe soţia lui "Moş" Olaru pentru secretele ce i le destăinuise.
În continuare, văduva lui "Moş" Olaru a trecut destul de des pe la doctorul Mihai Dănilă şi niciodată n-a plecat de la dânsul cu mâna goală. Acest lucru s-a întâmplat până în anul 1988, când a murit şi doctorul.
Intr-una dinzilele anului 1952 eram în curtea închisorii. Goiciu, directorul închisorii, era şi el în curte. Cum am auzit multe despre ferocitatea acestui canibal, priveam cu atenţie la el şi îl studiam.
Părea o fantomă. Era un fel de Scaraoţchi - diavol în carne şi oase. Uriaş de statură, având o burtă fenomenală pe care o legăna în mers în dreapta şi în stânga. Avea braţe lungi de gorilă şi părea că adulmecă mereu câte ceva ca să sfâşie. Era nemulţumit că nu i se iveşte prilejul. Se vedea cum îl caută...
Această fiară pedepsea cu o plăcere nemaipomenită pe deţinuţi pentru motive inventate de el. Avea plăcerea să pedepsească cât mai mulţi oameni.
După planul său neomenesc s-au construit la Gherla
carcere mai mici decât mărimea unui coşciug.
Cel vârât într-o asemenea carceră nu încăpea decât dacă
gardienii se propteau bine când închideau uşa.
L-am văzut pe unul, pe nume Marcel Popa care, după ce a stat câteva zile la o asemenea carceră fără mâncare şi fără apă, când i-au deschis uşa să iasă s-a prăvălit ca un sac. Avea picioarele umflate cât corpul peste piept. Pe unii i-au scos morţi sau au murit după aceea din cauza acestor pedepse.
Era de o bestialitate nemaipomenită.
Năpasta a făcut să fiu observat de dânsul cum î1 studiam şi să se îndrepte spre mine. M-a chemat la el. N-a pus mâna pe mine, dar a început să clănţăne din dinţi aşa cum fac berzele când vin în cuib la pui:
- Ai nnroc... că te-aş distruge, banditule !
Deţinuţii care priveau scena s-au speriat. Mă credeau pierdut. Privindu-mă cu ochi de fiară îmi zise:
- Piei din faţa mea că îmi pierd orice control!
Spre surprinderea mea şi a celor care priveau la scena aceasta, am scăpat fără să pună laba pe mine.
Gestul lui Goiciu l-am interpretat ca pe un ordin ce-1 aveau, pentru moment, să nu lovească.
Aceştia erau cu adevărat fiare, tot de fiare selecţionate. La ei, îndemnul spre lovire şi batjocorire exista în fire, fără nici o îmboldire din afară. Faptul că a evitat să mă lovească era dovada disciplinei mişeleşti pe care o respecta. Nu se dezlănţuie decât dirijat prin ordine de la superiori.
Alături de comandantul închisorii, Goiciu, se mai afla încă o bestie, călăul care-şi făcuse ucenicia la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Era locotenentul Mihalcea.
Era şeful biroului tehnic. Asta doar de formă. În realitate nu avea cunoştinţe tehnice sau capacitatea de a conduce un birou tehnic. Aşa ca peste tot în ţară, el era dublat de tehnicieni deţinuţi, oameni capabili şi de meserie.
Menirea acestui ticălos era de a tortura deţinuţii cu mâna lui, a-i introduce în carceră pe cei care nu-şi făceau norma, nedandu-le raţia de mâncare drept sancţiune.
Adevăratul conducător al biroului tehnic era Octavian Tomuţă, student în ultimul an la Politehnica din Bucureşti.
Tomuţă împreună cu alţi studenţi, toţi trecuţi prin murdăria Piteştiului, formau biroul tehnic al fabricii din închisoare.
Tomuţă era obligat să dea lista cu cei care nu şi-au făcut norma. În baza acestor liste, oamenilor li se tăia raţia de mâncare sau erau torturaţi şi vârâţi la carceră.
Studenţii de la biroul tehnic au fost atât de profund dezumanizaţi Încât la ei nu se observa nici măcar un dram de tărie.
Erau uimitori de docili şi răspundeau cu promptitudine cererilor administraţiei. Acestor "reeducaţi"administraţia le-a asigurat un regim alimentar mai bun, camere separate şi lenjerie curată.
Prin aceste mijloace conducătorilor comunişti le-a fost uşor să ţese intriga - atât de mult jinduită - între roboţii formaţi în închisoarea Piteşti şi masa de deţinuţi (ţărani şi muncitori) din închisoarea Gherla.
În jurul acestor roboţi s-a creat o atmosferă de ură din partea celorlalţi deţinuţi. La închisoarea Gherla, la un moment dat, muncitorii şi ţăranii au ajuns să confunde noţiunea de student cu cea de trădător. Ecuaţia diavolească cu atâtea necunoscute fusese rezolvată !
Un al doilea sistem de intrigă era şantajul exercitat de ofiţerii politici asupra bolnavilor. Aceştia le ziceau direct şi fără mască bolnavilor:
- Vrei asistenţă medicală ? O primeşti. Dai mai întâi o declaraţie de tot ce n-ai declarat la Securitate împotriva duşmanilor poporului nearestaţi şi ne mai dai informaţii asupra celorlalţi deţinuţi, ce fac, ce vorbesc, ce gânduri au ?
Mulţi ţărani şi muncitori şi-au pierdut viaţa refuzând aceste mişelii, dar au fost şi din aceia care au căzut.
Într-o zi, în timp ce plini de spaimă îl aşteptam pe Ţurcanu să apară din minut în minut în cameră, ne pomenim cu frizerul să ne ferchezuiască. După plecarea frizerului, veni un altul cu o pompă ca să ne prăfuiască şi să ne facă dezinsecţia. N-a terminat bine de prăfuit că auzim un mare zumzet de lume care se adună în curte. Supravegherea a scăzut brusc în intensitate.
De sus, printre gratii, urmăream această desfăşurare deosebit de interesantă şi nemaipomenită în închisoarea Gherla. Eram numai ochi şi urechi.
După ce deţinuţii s-au aranjat cu toţii grămadă într-un loc, apăru directorul Goiciu. Au urmat alţi ofiţeri şi gardieni, iar la urmă de tot Ţurcanu şi câţiva ""toreadori" executanţi ai atrocităţilor din închisoare. S-a făcut o linişte de mormânt...
Primul a luat cuvântul directorul Goiciu.
Ne aşteptam să tune şi fulgere. Să latre ca o căţea când are puii mici, să urle ca o fiară flămândă. Nimic din toate acestea. Din contră, a luat cuvântul liniştit, parcă ar fi fost altul în pielea lui de drac, nu el însuşi.
Mai întâi a făcut o analiză a muncii din fabrică, pretinzând deţinuţilor să muncească cu mai mult randament, că li se vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă...
A fost scurt şi concis.
Ne miram că până acum n-a spus nimic deosebit care să merite o analiză mai profundă şi o interpretare. A luat cuvântul şi Ţurcanu care s-a referit la reeducare şi a scos în evidenţă că legionarii sunt puturoşi şi sabotează producţia.
Nici acesta n-a vorbit mult.
Dar iată că din nou a luat cuvântul directorul Goiciu, zicând:
- Unii dintre voi au căzut victime şi au fost torturaţi. Să ştiţi că acest lucru se datorează "domnişorilor" voştri care ne-au dus în eroare. Măsurile luate împotriva voastră se datorează minciunilor scornite de dânşii... Prin "'domnişori" directorul înţelegea pe studenţii dezumanizaţi, aduşi din închisoarea Piteşti.
Deci, asta era noutatea !
În discursul său plin de cinism a aruncat ideea că este interzis a se mai acţiona cu torturi împotriva deţinuţilor. Că administraţia n-a făcut nici un fel de asuprire... Dacă, totuşi, s-a făcut vreo "greşeală" se datorează erorii în care au fost duşi de către "domnişori".
Am rămas stupefiat la auzul acestor vorbe. Să-i iasă din gura acestui călău un asemenea "porumbel", nu era deloc un lucru întâmplător. Acesta era un lucru dirijat de sus, tocmai de cei care au pus la cale această crimă fără precedent. Se vedea cum lucrurile iau o întorsătură cu 180 de grade.
Pentru mine se contura clar o nouă ticăloşie a Securităţii şi Partidului Comunist de a arunca toate ororile săvârşite de dânşii în spatele victimelor.
Administraţia, prin gardieni şi prin informatori, a popularizat minciuna că Ţurcanu şi cei mai feroce călăi vor fi eliberaţi de Ministerul de Interne pentru a fi împopoţonaţi cu grade superioare de ofiţeri de securitate, plus alte recompense deosebite...
Numai că "gogoriţa" răsplatei nu se potrivea cu lucrurile constatate de deţinuţi. Ţurcanu a fost pus în lanţuri şi transportat înspre o destinaţie necunoscută. Nu la mult timp au fost puşi în lanţuri şi ajutoarele sale şi transportate tot înspre necunoscut.
S-au mai interceptat nişte veşti de la noii veniţi în închisoarea Gherla că alţi deţinuţi, tot din banda lui Ţurcanu, au fost condamnaţi pentru schingiuirile efectuate împotriva deţinuţilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Se întrebau deţinuţii, plini de mirare, cum este posibil ca pentru aceleaşi fapte unii să fie condamnaţi iar alţii să fie recompensaţi, mai ales că toţi făceau parte din aceeaşi clică.
Legarea în lanţuri a lui Ţurcanu nu prea se potriveşte cu apropierea împărăţiei Domnului pentru acesta. Semăna mai mult a tragere de ciuf pentru cele ce le-au făcut. Dar toţi deţinuţii dădeau şi următorul răspuns: Poate aşa e piesa...
Urmare a muncii istovitoare şi a regimului de înfometare sistematică, deţinuţii mureau pe capete.
Ba o bătrâneţe timpurie, ba o boală ce rodea la capătul de fir al vieţii.. Zilnic dintr-o celulă sau din alta se tot scotea câte un cadavru care lua calea spre cimitirul fără cruci şi fără semne.
Morţii se îngropau pe malul Someşului. De la etaj, prin crăpăturile
jaluzelelor vedeam cum deţinuţii de drept comun săpau groapa. Morţii aruncaţi în pielea goală în această groapă de pe o targa. Când cadavrele cădeau în groapa plină cu apă din infiltraţii, cioclii săreau în lături ca să nu-i stropească. Apoi aruncau pământ sau balast sub greutatea căruia trupurile erau ţintuite pe veci în acel loc.
Torturile din închisoarea Gherla sistându-se, s-a redus simţitor şi posibilitatea de umilire a deţinuţilor.
Cei ce trebuiau să fie neapărat umiliţi erau elementele în care deţinuţii aveau încredere. Dintre aceştia făcea parte şi doctoral Mărculescu. Alături de el, administraţia m-a considerat şi pe mine ca element în care deţinuţii au încredere.
Aşa s-a pus problema umilirii noastre în faţa masei de deţinuţi. Deci, schirubându-şi tactica, ne-au găsit tocmai pe noi să facem oficiul de ciocli.
De acum eu şi cu doctorul Mărculescu eram plimbaţi prin camere sub supravegherea gardianului ca să culegem morţii.
Mortul era pus pe o targa şi transportat într-o cameră de la parterul zărcii. Acolo îl dezbrăcăm în pielea goală şi îl întindeam pe cimentul gol tot sub supravegherea atentă a gardianului (ca nu cumva să transmitem vreun mesaj celor din lumea cealaltă).
Efectul acestei umilinţe a fost exact invers decât cel scontat de administraţie. Umblând după morţi, duceam informaţiile dintr-o cameră în alta, câştigând mult prestigiu şi încredere din partea deţinuţilor.
N-am ocupat prea mult această funcţie căci deschizându-se atelierul de sortat nasturi, ne-au repartizat pe amândoi la acest atelier.
La închisoarea Gherla existau milioane de nasturi nesortaţi, astfel că s-a hotărât deschiderea unui asemenea atelier.
Administraţia ştia prea bine, din experienţa trecută, că sub conducerea reeducaţilor sortarea nasturilor n-a dat rezultate. De aceea s-au gândit la nişte oameni care să fi trecut prin filiera Piteştiului sau prin torturile de la Gherla, dar care n-au fost la rândul lor torţionari sau mari informatori, spre a se bucura de încrederea deţinuţilor.
Primul la care au apelat a fost doctorul Mărculescu. Acesta a refuzat categoric. Omul era precaut. Putea să apară în faţa camarazilor săi drept un călău care serveşte administraţia, Doar el trebuia să fie acela care să-i dea pe listă pe toţi cei care nu-şi îndeplineau norma pentru a fi radiaţi de la raţia de "mâncare de producţie".
Mi-am dat seama că voi urma eu la rând. Exact aşa a fost.
La propunera locotenentului Mihalcea de a prelua conducerea atelierului, eu am răspuns: Accept, dar numai cu condiţia să mi se lase mie libertatea de a acorda "mâncarea de producţie" la toată lumea în baza realizării producţiei pe întreg atelierul.
- Bine domnule... asta înseamnă
încurajarea "bandiţilor" şi constituie "ajutor legionar" încuviinţat pe faţă.
În
zadar m-au ameninţat propunandu-mi alte soluţii, eu n-am acceptat nici una.
Văzând că nu o scot la capăt cu mine, au fost de acord cu propunerea mea.
S-a dus vestea printre deţinuţi că preotul Papken Keropian a fost torturat de către Ţurcanu într-un mod deosebit. Preotul era armean din Constanţa şi era condamnat la şapte ani închisoare pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei.
În timp ce eu îndeplineam, în mod vremelnic, funcţia de şef al sortatorilor de nasturi, l-am adus pe acest preot să lucreze în atelier.
Ne-am împrietenit rapid şi l-am întrebat, fără multe ocolişuri, dacă a trecut prin camera de tortură 99.
A rămas foarte surprins de îndrăzneala întrebării. Cum pericolul cel mare a trecut, a avut curajul să-mi confirme că a fost torturat.
Interesant era că în acel moment se comporta ca un cvasireeducat. Vorbea de comportamentul nostru greşit-anticomunist- pe care l-am avut afară înainte de arestare... De binefacerile comunismului... Răspunsurile lui m-au iritat, astfel, că l-am luat direct:
- Ascultă părinte. Te-ai făcut preot şi ai avut avantaje, dar urcând în ierarhie trebuie să fii capabil de jertfă. Ce exemplu dai dumneata ţăranilor şi muncitorilor cu care lucrezi aici ? Dumneata vorbeşti împotriva bisericii şi a religiei - puterea cea mare care ne-a ţinut în picioare.
Admonestarea mea a fost peste măsură de îndrăzneaţă. Îmi dădeam seama că este mai matur decât mine. Trecuse de patruzeci de ani, pe când eu, atunci, mă apropiam de treizeci.
I-am zis din nou, ca să-1 încurajez:
- Părinte, eu am trecut prin loviturile de moarte ale Piteştiuhti şi ştiu că omul cedează. Am simţit-o şi am experimentat-o pe pielea mea. Dar întinşi la pământ rămân numai morţii. Cei vii se ridică chiar dacă au căzut de mai multe ori.
Atunci preotul suspinând a izbucnit în plâns. Un plâns molipsitor care a stors multe lacrimi şi din ochii mei fără să vreau.
-
Domnule Voinea, am
coşmaruri. Nu pot dormi noaptea. Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu comparăndu-mă cu Iisus Hristos.Un
glas de diavol îmi sună mereu în ureche că eu am suferit mai
mult decât Hristos.
- De ce părinte ?
- Iisus a suferit vreo 24 de ore sau poate ceva mai mult, pe când eu am fost torturat trei luni zi şi noapte cu călăii lângă mine şi am făcut păcate gravedatorită incapacităţii mele de a rezista.
- Ce ai făcut părinte chiar atât de grav ?
- Las la o parte bătăile la tălpi şi pe tot corpul
dezbrăcat la pielea goală şi umilit alături de ceilalţi 60 de oameni
din cameră. Până aici n-a fost nimic.
- Eram şi eu umilit ca şi ceilalţi. Dar iată că mie Ţurcanu
mi-a imaginat o tortură specială: sub
lovituri amarnice de ciomag, am fost pus să alerg în pielea goală în jurul
camerei prin faţa celorlalţi chinuiţi şi să strig în gura mare: Prăvălia mea a fost biserica, oficină de comerţ.
Înşelam oamenii şi credincioşii. Eram un
mincinos şi un farsor...
N-a fost suficient atâta. Ţurcanu a selecţionat vreo 20-30 de oameni dintre cei torturaţi ca să-şi facă nevoile în 15 gamele alăturate, înşirate în mijlocul camerei.
Striga Ţurcanu la cei striviţi:
- Bandiţilor, pregătiţi-vă să vă căcaţi!
Sub emoţii şi lovituri nemaipomenite, cei selecţionaţi şi-au făcut necesităţile în gamelele din care mâncau. Apoi a început torturarea mea să mănânc toate acele materii fecale.
Striga Ţurcanu batjocoritor:
- O viaţă întreagă ai mâncat căcat în amvon, acum să-l mănânci în faţa noastră ca să te vedem !
Doamne Dumnezule, chinul acela de atunci părea fără sfârşit. Oare ce ar fi fost dacă toate aceste chinuri s-ar fi condensat pe parcursul a numai 24 de ore ?! Iată de ce trăiesc acum supliciul păcatului împotriva lui Dumnezeu. Un glas de diavol îmi şopteşte în urechi că eu aş fi suferit mai mult decât Hristos.
Mi s-a mulţumit nici cu asta Ţurcanu, ci a inventat una şi mai grozavă: Apus un hârdău cu materii fecale în mijlocul camerei. L-a acoperit cu o pătură iar pe mine m-a obligat să stau în faţa hărdăului şi să fac sfânta slujbă a împărtăşaniei cu trupul şi sângele lui Hristos.
-Şi ai cântat!
- Am cântat.
Torţionarii cunoşteau cântecele bisericeşti. Îmi ziceau în batjocură:
- Ia-o
părinte pe glasul al patrulea sau al cincilea. Eu cântam popeşte iar ceilalţi
torturaţi constituiau corul - culmea blasfemiei - pe patru voci.
În acest timp Ţurcanu şi ajutoarele lui se distrau pe socotela noastră.
După ce am terminat slujba de sfinţire a murdăriei din hârdău, m-a pus de am luat o gamelă de materii fecale, mi-a dat o lingură cu care să le dau la fiecare zicând:Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cu trupul şi sângele lui Hristos şi se va curăţi, apoi pe fiecare trebuia să-l şterg la gură.
Am rămas mut la cele relatate de preot, totuşi am conţinut zicând:
- Părinte, eu numai după ce am trecut prin Piteşti mi-am dat seama cât de slabi suntem noi oamenii şi că puterile noastre sunt limitate. Dar nu ne putem compara cu Hristos...
După cuvântarea lui Goiciu în care a arătat că ororile din închisoare se datorează "domnişorilor", după legarea în lanţuri a lui Ţurcanu cu banda lui şi trimiterea lor într-o direcţie necunoscută, la Gherla a început o atmosferă de destindere generală.
Ţăranii şi muncitorii, deşi nu înţelegeau prea bine cum funcţionează mişeliile oculte, ştiau una şi bună din propria lor experienţă: în anumite condiţii, omul poate fi transformat în fiară.
De acum au început să aibă curaj să vorbească între ei. Ba îi lua pe "reeducaţi" în tărbacă, ba se prefăceau ca nu înţeleg ce le spun aceştia. Cu toate acestea oamenii încă nu aveau curajul să vorbească în public tot ce simţeau în suflet.
Lucrau la sortat de nasturi cu voie bună. Câte unul a început să fluiere o doină, apoi un cântec de joc. Unii s-au hazardat chiar la imnul "Deşteaptă-te române". Pe ici pe colo se mai auzea intonându-se câte o arie scurtă din cântecele legionare, atât de venerate de mine.
N-a durat mult situaţia aceasta că gardianul mi-a propus să trec la cameră şi să-mi fac bagajul. Şi astfel am fost introdus într-o celulă goală de la zarca Gherlei. Peste câteva zile l-au introdus peste mine pe Mihai Timaru.
Imediat după plecarea mea din atelier s-a prezentat locţiitorul politic Avădanei, care le-a ţinut deţinuţilor un logos:
- Ce mă, v-aţi organizat legionăreşte ? Să ştie oricine că dacă mai continuaţi astfel o luaţi pe urmele lui Voinea. Tuturor le-a făcut impresia că eu am fost aspru pedepsit... Opera aceasta era a codoşilor.