Ne-am trezit într-o bună zi (din luna august 1951) că suntem anunţaţi să ne facem bagajele. Am fost scoşi în curte unde a venit o căruţă cu cai pentru bagaje. Noi am fost încolonaţi şi duşi pe jos până la o haltă - nu departe de zidul închisorii.
Pentru prima oară puteam să ne privim unul pe altul fără să av em în faţă călăii.
Nu mai îndrăzneam să ne privim în ochi, fie din umilinţă, fie din frică. Fiecare din noi îl considera pe celălalt un spion, un informator care ar putea să-i descopere gândurile.
Când trenul s-a urnit din loc încet, am văzut pomi cu frunza verde şi prune date în pârgă, căci era pe la jumătatea lui august 1951. Deodată toţi muşchii trupului meu au început să tremure de emoţie la vederea fructelor pe care nu le-am mai văzut de patru ani. Era un fenomen pe care îl simţeam pentru prima dată.
Nici unul din noi n-am ştiut unde plecăm. Am aflat doar când trenul s-a oprit în staţia Gherla.
La închisoarea Gherla am fost luat în primire de către comandantul închisorii Gherla, pe nume Gheorghiu - un fost CF.R.-ist din Tecuci.
Plin de prostească trufie, ne-a încolonat în curtea închisorii şi ne-a ţinut următorul discurs:
- Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiţi şi încă dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data arestării...
Alături de directorul Gheorghiu stătea şi un gardian cu nume de Niki Marcu - evreu -, bestie fără pereche care a contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor.
Am fost introduşi în 6-7 camere mari de la etajul 3, înjur de 30-40 de inşi într-o cameră. Au venit prin camere Ţurcanu cu adjunctul său Alexandru Popa, zis "Ţanu", care ne-a ţinut fiecare câte un scurt logos despre "misiunea" noastră în această închisoare:
- Vă veţi face in continuare autodemascarea. Materialele date de voi in autodemascări au fost coroborate cu materialele date de alţi bandiţi şi s-a constatat că tot bandiţi aţi rămas. Aţi ascuns lucruri pe care nu le-aţi autodemascat. Aţi demascat pe alţii, dar pe voi nu v-aţi autodemascat.
S-au adus tone de hârtie şi oamenii au fost duşi - plini
de spaimă - în celule anume amenajate cu
unelte de scris... Şi scriau în disperare... Orice, numai să scrie împotriva
lor înşişi ca să scape de groaznicele chinuri.
Aşa arăta perioada de aclimatizare la noile condiţii din închisoarea Gherla.
Încă din primăvara anului 1950, după ce a fost realizată prima promoţie de roboţi, un lot din aceştia au fost aduşi la închisoarea Gherla. În frunte l-au avut pe Alexandru Popa, zis Ţanu, adjunct al lui Ţurcanu. Sub supravegherea ofiţerului politic, aceştia au format "comandamentul" de torturare şi dezumanizare a deţinuţilor.
Li s-a amenajat o cameră de tortură. S-au creat şi printre ţărani şi muncitori informatori, pe care i-au răspândit printre ceilalţi. Închisoarea avea multe ateliere, încât aveau nevoie măcar de câte un " turnător" în fiecare atelier. S-a format astfel o reţea de informatori ca o pânză de păianjen. Era o reţea secretă. Orice deconspirare a informatorilor sau a metodelor pe care le foloseau însemna moarte,..
Conducerea ocultă a statului roman ar fi reeditat cu dragă inimă un "Katin" sovietic, dar nu le venea la îndemână... De aceea au adoptat metoda distrugerii duşmanilor prin efort fizic şi subalimentaţie. Metoda era sigură, căci a fost temeinic verificată în gulagul rusesc unde a dat rezultate drăceşti excepţionale.
Oculta comunistă era perfect conştientă că atrocităţile folosite în lagărul comunist nu au justificarea celor înfăptuite de nazişti.
Regimul nazist al lui Hitler şi-a justificat opresiunile prin necesităţile de apărare în perioada stării de război. Comuniştii, efectuând masacrele în timp de pace, nu puteau avea nici o justificare în faţa opiniei publice mondiale. Gogoriţa cu "războiul rece" a valorat cât un balon de săpun, deoarece serviciile secrete ale celor două sisteme lucrau mână în mână sub îndrumarea Ocultei internaţionale.
La închisoarea Gherla i-am văzut pe cei trecuţi prin Piteşti tăcând mari eforturi să-şi îndeplinească norma şi astfel să primească o mâncare ceva mai bună decât cea oferită celor din celule,
Dacă nu-ţi îndeplineai norma, primeai tot mâncare ca la celulă. Dacă administraţia considera că la mijloc e rea voinţă, noaptea o petreceai la carceră sau la celula neagră.
În felul acesta se forma un cerc vicios de distrugere a individului.
A doua zi, flămând şi obosit nu-ţi puteai face norma nici cât în ziua precedentă.
În două-trei săptămâni mulţi au fost distruşi fiziceşte şi scoşi din rândul celor ce munceau în fabrică. Aceştia au fost trimişi la celule sau, dacă erau pe moarte, au fost duşi la infirmerie.
Dac-ar fi fost numai asta... Cei trecuţi prin "moara"
reeducării la Piteşti, după programul de muncă
epuizantă, erau obligaţi să pună pe hârtie tot ce au auzit vorbindu-se în fabrică de la ceilalţi deţinuţi.
Aprecierea o făceau călăii de la Piteşti cu creiere şterse şi minţi rătăcite.
Dacă nici norma nu ţi-o făceai, nici informaţii nu aduceai imediat erai considerat "bandit", care te menţii pe o poziţie ostilă regimului comunist.
Aceşti oameni deveniţi umbre, ca să scape de servitutea mişelească de a spiona pe camarazii lor, munceau până la epuizare totală...
Doamne Dumnezeule - mi-am zis în mine - ... Mergem în fabrică unde mai sunt încă oameni curaţi sufleteşte... Noi cei trecuţi prin camerele de tortură de la Piteşt, noi cei dezumanizaţi şi satanizaţi spre a murdări ce este curat, spre a face întuneric acolo unde este lumină.
S-ar putea să întâlnesc un deţinut ca şi mine cu care să fac întrecere în a ne descoase unul pe celălalt, ca apoi să ne turnăm reciproc. În felul acesta amândoi dovedim că ne-am însuşit principiile noii morale comuniste.
Eram sigur că mă voi întâlni cu turnători pe care eu va trebui să-i provoc prefacându-mă că-1 socot "bandit". La rândul lui, celălalt delator mă va provoca pe mine. Informaţiile culese le vom prezenta tartorilor "reeducării" şi în ferul acesta ei vor verifica sinceritatea noastră.
Acesta era cazul fericit... Dar cugetul mă mustra îngrozitor la gândul că voi face confuzii. Voi întâlni un om cinstit şi
curat, pe care, crezându-1 turnător ca şi mine, îl voi da pe mâna
călăilor.
Spaima şi mustrarea anticipată că voi da greş era un fenomen îngrozitor.
Zbuciumul acestor gânduri mă mistuia până la epuizare. Unde mai pui şi cele 12 ore de muncă istovitoare...!
Într-o zi, uşa se deschise brusc şi în cameră năvăleşte Ţurcanu înjurând de dumnezei, hristoşi, mamă...
- Bandiţilor, vă omor ! Vă distrug! Nu mai vedeţi lumina zile! Când intra Ţurcanu In aceste camere de studenţi, noi ne ridicam cu toţii în picioare, Ţurcanu era un fel de "Măria Sa".
Cu faţa la perete ! F...-vă...!
Automat această turmă dresată şi speriată s-a întors cu faţa la perete în faţa bestiei securiste.
- Să nu îndrăznească nimeni să tragă cu coada ochiului, sau să răsucească scăfârlia în dreapta sau stânga. Aşa să încremeniţi!
În toate momentele acelea simţeai greaţa că te poţi pomeni cu cine ştie ce urs sau altă fiară fioroasă în spate care te va sfâşia.
Am auzit cum s-a deschis uşa, s-au mai auzit şi nişte foşneturi, pe urmă Ţurcanu a zis mai multor oameni: Ieşiţi afară. Am auzit închizîndu-se uşa, după care Ţurcanu tună la noi:
- Întoarceţi-vă cu faţa la mine !
Când ne-arn întors, am văzut jos un ghemotoc. Un muşuroi acoperit cu preşuri murdare de sub care se prelingeau câteva şuviţe de sânge. Nu se distingea nici un fel de formă a trupului omenesc...
-
Ascultaţi şi luaţi
aminte - zise Ţurcanu. Apoi
lovind cu piciorul în acel ghemotoc a poruncit:
-
Vorbeşte măi!
Am auzit o voce stinsă, dar clară, de sub velinţele murdare zicând:
- Mă numesc Rodas Tache. Mă găsesc în situaţia aceasta pentru că am spus bandiţilor din fabrică să se ferească de cei de la Piteşti, pentru că toţi sunt turnători.
Modul în care au fost pronunţate cuvintele ne-a creat la toţi o stare de
groază de nedescris. Cele spuse păreau a fi ultimele lui cuvinte din viaţă.
Apoi Ţurcanu ne-a ţinut un discurs despre cum s-au întâmplat lucrurile:
- Acest
bandit de Rodas Tache, venind cu noi de la Piteşti, a fost introdusîn fabrică. Fiind elev la data arestării, cunoştea
mulţi muncitori din Ploieşti.
S-a întâlnit cu ei şi s-au îmbrăţişat...Unuia dintre ei i-a zis: " Mă,
feriţi-vă de studenţi că toţi sunt
nişte turnători" .
Muncitorul s-a uitat la el, a luat act de ce i-a zis şi i-a mulţumit pentru informaţie. În sinea lui şi-a zis că bietul copil a înnebunit. Cum să creadă despre studenţi că ar fi turnători când el îi cunoaşte ca elementele cele mai pline de virtute.
Acest muncitor întâlnind pe un student cunoscut care venise tot de la Piteşti, i-a pus întrebarea: "- Domnule, ce s-a întâmplat cu studenţii la Piteşti ? Studentul i-a răspuns: "- Nu s-a întâmplat nimic. Sunt anticomunişti, sunt legionari, se menţin pe poziţie... Dar de ce mă întrebi ?"
Muncitorul dădu din cap zâmbind şi îi zise studentului. "- Uite, am şi eu aici o cunoştinţă. Un biet copil care numai după doi-trei ani de puşcărie şi-a pierdut minţile. Mi-a zis să ne ferim de studenţi că toţi sunt turnători. Îl cunoşti cumva pe Rodas Tache ? - Nu-l cunosc dar cred că-icam zăpăcit. S-o fi ţăcănit de cap din cauza puşcăriei."
Seara la ieşirea din fabrică, acest student a dat o informaţie "specială" pentru Ţurcanu şi ofiţerul politic,..
- Eu,
- zise Ţurcanu - l-am
întrebat pe student:
"- Tu ce
i-ai spus ?"
" - I-am spus - îmi răspunse studentul - să nu mai vorbească şi cu alţii despreaceasta ca să nu strice atmosfera frumoasă de rezistenţă anticomunistă."
Imediat muncitorul respectiv a fost scos din fabrică şi dus în camera de tortură numărul 99 de la etajul III, pentru a fi izolat şi transformat din om în neom.
Aşa ne-a vorbit Ţurcanu cu o impertinenţă diabolică. Noi l-am crezut căci acesta era adevărul dureros. Îi cunoşteam rafinamentul de fiară.
S-ar putea spune că studentul a greşit din punct de vedere moral, însă se poate pune problema şi altfel:
Ce s-ar fi întâmplat dacă acest muncitor ar fi fost şi el trecut prin ""moara reeducării" ?...
S-a ajuns la punctul "care pe care".
Dacă erai un ticălos, o spuneai din ticăloşie. Dacă erai
cinstit, îl divulgai din eroare şi din
instinctul de conservare. Totul era să fii mare artist. Să taci, să te închizi în tine. Dacă vorbeai, nu ştiai cu
cine vorbeşti. Aveai toate şansele să-fi încarci conştiinţa fără motiv. Na a
veai cum să verifici dacă cel cu care stăteai de vorbă e un informator sau un om cinstit.
Nu sunt cuvinte în vocabularul lumii întregi pentru a descrie groaza ce mi-a lăsat-o calvarul bietului Tache Rodas. Îmi imaginam cum şi-a ispăşit greşeala de a fi naiv acel muncitor cinstit...
A doua zi, veni Ţurcanu însoţit de un gardian ce avea în mână o listă bine gândită şi dinainte calculată pentru a ne răspândi prin toate camerele.
Aceasta constituia o verificare ce o realiza Ţurcanu şi ofiţerul politic. Trebuiau să ştie exact cum cei trecuţi prin "râşniţa reeducări" ştiu să păstreze secretul asupra celor ce se petrec în închisoare.
În camerele în care am fost introduşi erau de-a valma oameni curaţi care n-aveau nici cele mai mici cunoştinţe despre nenorocirile Piteştiului. Erau studenţi cu creierele spălate care nu se cunoşteau între ei, fiind formaţi astfel în diferite camere de tortură. Peste toţi aceştia veneam noi, luaţi tot separat, câte unul din fiecare cameră de studenţi, care nu ne cunoşteam intre noi.
Iată-ne zvârliţi ca într-o mare hazna cu miros infect dintr-un oraş de provincie. Acolo sunt multe specii de viermi care vara se lăfăiesc în mediul lor de viaţa. Nu numai că se lăfăiesc cu plăcere, ci duc şi o luptă acerbă intre ei -care pe care - ca să supravieţuiască. Aşa eram noi...
Ni s-a dat dispoziţie că fiecare din noi trebuie să-1 provoace pe celălalt. Să scoată de la el tot ce ştie cu privire la reeducare şi să divulge imediat lui Ţurcanu ce a auzit.
Dacă nu provocai, te provoca altul pe tine. Dacă nu divulgai, te divulga altul pe tine zicând:
- I-am pus întrebarea, dar n-a răspuns nimic.
-Aaaa, ai tăcut ? înseamnă că banditismul cloceşte în tine, încă n-a fost scos în întregime. Astfel erai trecut din nou prin
torturi barbare spre a fi scos "banditul" din tine.
Toate ieşirile din acest Iad erau zăvorâte, iar noi eram în interiorul lui.
La închisoarea Gherla studenţii de la medicină din ultimul sau penultimul an erau folosiţi la vizitele medicale. Aveau libertatea ca toată ziua să se informeze pe secţii care sunt bolnavii.
Toţi au fost dezumanizaţi prin torturi în închisoarea
Piteşti şi aveau mintea întoarsă cu 180 de grade.
Omul simplu e foarte sensibil la fapta medicului de a se interesa în mod sincer de viaţa sa.
Dacă medicul îl ascultă, îi vorbeşte frumos, îl ciocăneşte pe piept şi pe spate, el este pe jumătate vindecat.
Când se făceau aceste vizite medicale, eu stăteam nu prea departe de medic şi pacient, ca să observ tot ce se petrece şi să aud tot ce se vorbeşte.
Vedeam cu groază cum aceşti studenţi erau manipulaţi de către Ţurcanu şi ofiţerul politic, iar la rândul lor, studenţii cu mintea întoarsă şi creierul spălat, exploatau naivitatea unor oameni simpli şi cinstiţi.
Cei cu boli de plămâni sau boli cardiace, care aveau nevoie de un consult mai de lungă durată, se retrăgeau într-un colţ al camerei. Începea discuţia între doctor şi pacient, atât asupra bolii cât şi a altor chestiuni mai intime.
Vedeam cum doctorul îi zice pacientului:
- Suflă,
respiră adânc... Apoi se apropria
de urechea pacientului întrebându-1:
-Când ai fost arestat?.I-au arestat
pe toţi cei din grupul dumitale ?...
Omul, sincer
flatat că doctorul discută cu el şi alte probleme decât cele de sănătate îşi dădea drumul, enumerându-i secretele cele
numai de dânsul ştiute.
După ce astfel li descoseau pe aceşti pacienţi curaţi la suflet, dar naivi, doctorul plecasă facă rapoartele informative pentru Ţurcanu şi ofiţerul politic..
Eu, care cunoşteam "fenomenul Piteşti"" fiind şi victima lui, urmăream pe aceşti doctori, analizându-le toate mişcările şi toate figurile care le făceau. Socoteam în mine: Ce s-ar întâmpla dacă pacientul, p ecare-l consultă doctorul, a suportat la rândul său "fenomenul Piteşti " ? Atunci intervenea o concurenţă între cei doi informatori...
După ce se terminau aceste vizite medicale, ţăranii şi muncitorii comentau în urma lor vorbindu-i numai de bine:
- Să-i dea Dumnezeu sănătate că are un suflet atât de bun ... Este imposibil ca Mişcarea Legionară să nu biruie cu astfel de oameni pe care îi are...
Asistam la toată această tragedie fără să pot face nici cel mai mic gest. Chiar şi cea mai nesemnificativă clipire din ochi nu o puteam face fără a fi total distrus.
Până la urmă, Dumnezeu mi-a ajutat să scap din acea cameră îmbolnăvindu-mă de plămâni.
Doctorii au ajuns la concluzia că trebuie să fiu scos din fabrică deoarece nu mai corespund nici celei mai uşoare munci. Totuşi, la indicaţiile lui Ţurcanu şi ale ofiţerului politic, trebuia să mă ţină în viaţă ca element de diversiune pentru ceilalţi deţinuţi. Astfel am fost internat la infirmerie pentru puţină vreme.
La închisoarea din Gherla am întâlnit un tânăr muncitor legionar din Panciu. Era dogar de meserie. Numele lui era Grigore Tudose. Era un tânăr brav dar foarte sărac. El a luptat sub conducerea lui Ion Paragină în munţii Vrancei şi a fost prins odată cu ceilalţi.
Acest tânăr era de o puritate sufletească de-a dreptul îngerească. După cum m-a primit în această nedorită întâlnire mi-am dat seama că a rămas la fel de pur ca şi înainte de arestare. Mi-am mai dat seama - în acelaşi timp - că încă n-a trecut prin "moara reeducării", deci n-a fost dezumanizat.
Când m-a văzut, a venit direct la mine plângând şi a început să mă strângă în braţe şi să-mi povestească prin câte a trecut.
Îi cunoşteam nevinovăţia.. Mă îngrozea, însă, gândul: Ce se va alege din el când va ajunge în camera de tortură? Nu va scăpa de acolo decât cu conştiinţa întoarsă cu 180 de grade.
Nu îndrăzneam să-i destăinui nimic din grozăviile ce-1 pândesc, căci aceasta ar fi însemnat sinuciderea pentru mine. Eram sigur că va ajunge în "hora" dezumanizării şi atunci mă va divulga...
M-am mai întâlnit de câteva ori cu el, după care a dispărut. Am fost informat mai târziu că a fost introdus într-o celulă mică cu doi "reeducaţi" şi supus torturilor.
L-au ţinut acolo vreo două luni, după care mi-a apărut în cale venind direct spre mine. Mi-am dat seama că a fost trimis în mod special ca să mă ispitească. Avea pe faţă un zâmbet dezinvolt, pe care noi cei trecuţi prin "râşniţa" Piteştiului îl cunoşteam.
Iată cum începu să mă ia pe direct şi la fix :
- Trebuie să fim dârji, Mişcarea Legionară trebuie să se sudeze aici în închisoareca ieşind afară să fim şi mai puternici...
Cunoşteam perfect limbajul lui Ţurcanu pe care acesta 1-a impus studenţilor la plecarea din închisoarea Piteşti. Era un limbaj amăgitor cu care se identificau viitoarele victime.
Îndurerat - cum n-am mai fost niciodată - i-am zis:
- Grigore,
te rog spune-le celor care te-au trimis la mine să nu vândă castraveţi la grădinar.
Grigore - băiat isteţ - a înţeles cum stau lucrurile.
Şi-a dat seama că şi eu am trecut prin
"malaxorul" dezumanizării şi mi-a replicat astfel:
-Adică... dumneavoastră sunteţi grădinarul.
- Nu mă... TU eşti castravetele care mi te-a dat mie.
Aşa am răspuns pentru a mă salva. Cu toate acestea mi-am pregătit pielea pentru bătaie şi toate explicaţiile care ar fi trebuit să le dau. Am scăpat, înseamnă că acel "comitet de reeducare" n-a considerat răspunsul meu dat lui Grigore Tudose drept o deconspirare a secretului reeducării.
Am aflat mai târziu că Grigore Tudose, după ce a fost supus unei acţiuni speciale de satanizare - sufletul fiindu-i distrus şi mintea întoarsă- a devenit un bun colaborator al lui Ţurcanu.
A fost introdus în camera de tortură numărul 99 de la etajul III al închisorii Gherla, incredinţându-i-se funcţia de planton spre a veghea asupra "bandiţilor".
În felul acesta, flăcăul cel brav de altădată, îlsupraveghea pe Mihai Timaru.
Bietul Mihai Timaru, frânt de atâta tortură neîntreruptă şi de atâta nesomn, aţipea în timp ce-şi nota pe o foiţă de săpun demascarea. Grigore Tudose striga la el zicându-i: - Dormi Timarule, dormi... Ce-ţi pasă, te-ai văzut ginere de burghez - la Costică Brandabur. De acum ai cu cine exploata clasa muncitoare. La asta îţi stă gândul în loc să fii activ în a arunca putregaiul din tine...
Mihai Timaru era ofiţer, fiu de ţăran sărac. Erau 14 fraţi. El s-a căsătorit cu o frumoasă podgoreancă, fiica unui om înstărit pe nume Brandabur. La acest fapt se referea Grigore Tudose - cel cu mintea întoarsă.
Pe când eram în circuitul închisorii - de la fabrică la dormitor - am identificat o mulţime de ţărani şi muncitori din judeţul Vrancea care mă cunoşteau după nume. Mă cunoşteau pentru că tatăl meu a fost candidat pe listele de deputaţi din partea partidului "Totul pentru Ţară".
Mulţi ţărani mă cunoşteau încă de copil mic, deşi eu nu-i cunoşteam pe dânşii. Astfel m-am pomenit creditat mai mult în numele tatălui meu.
Cu atenţia încordată am descoperit ca în toată această popularitate era ceva necurat. Ea depăşea limita realului.
Ţurcanu şi administraţia au creat în jurul meu o efervescenţă prin mijlocirea informatorilor. Ştiindu-mă robotizat, împingeau pe oameni să aibă încredere în mine şi să mi se destăinuiască... Aşa erau exploatate sufletele cele curate de duhurile cele negre şi murdare. Eram într-o situaţie înspăimântătoare, îmi foloseam inteligenţa la maxim pentru a mă sustrage ordinelor lui Ţurcanu. Dar, faptul că eram corelat în stratagema lor josnică, puteau să mă folosească în scopuri diabolice.
Acelaşi lucru i se întâmpla şi sărmanului Costache Oprişan. Deşi era grav bolnav de plămâni, în loc să-1 interneze la infirmerie, î1 ţineau la muncă in fabrică drept momeală.
De multe ori au venit la mine ţărani şi muncitori ca să-mi ofere bucata lor de pâine... Ca să evit destăinuirile lor făceam pe bolnavul. Simulam mereu o "criză" gravă ce mă încerca pe dinăuntru.
De câte ori venea câte un lot de deţinuţi, Goiciu - noul comandant al închisorii- avea obiceiul să-i întâmpine şi să le pună întrebări: Cine eşti ? Ce meserie ai? Ce condamnare ai?
Într-o zi sosi un lot de ţărani şi muncitori. Printre aceştia se afla şi fostul ministru al Agriculturii, pe nume Pană. Pană era îmbrăcat cu o scurtă ce avea în jurul gâtului o blană scumpă. Cum dădu Goiciu cu ochii de dânsul îi puse întrebarea:
- Ce meserie ai tu ?
- Agricultor.
Răspunse fostul ministru. »
Lângă Aurel Pană s-a nimerit să stea un adevărat ţăran amărât, cu iţari uzaţi, cu opinci, zdrenţăros, îngârbovit şi ridat la faţă.
Directorul îi privi pe cei doi comparându-i şi apoi îi zise lui Pană:
- Ăsta e ţăran mă, nu tu. TU eşti ţăran ca ăsta ?
Fostul ministru i-a întors-o cu glas domol, ca să nu-1 irite:
- Eu sunt ţăran în felul meu, el este ţăran în felul lui.
Venea la rând un muncitor, căruia
i-a pus întrebarea:
- Ce meserie ai ?
- Sunt turnător.
Toţi gardienii în frunte cu Goiciu au rămas înmărmuriţi de răspuns, deoarece în vocabularul lor (de dinaintea potopului) noţiunea de " turnător" avea un singur înţeles, acela de informator.
Prostia de caraliu a lui Goiciu începu să ia foc, fiind gata să fărâme pe bietul om. Atunci un deţinut mai volubil aluat cuvântul zicând:
- Turnător în fontă, domnule comandant.
- Aşa
spune mă ! Dumne... Pastele etc... etc...
La un moment dat, a fost adus în cameră cu mine un industriaş, proprietarul unei mari mori din Bacău, pe nume Fielderman, de naţionalitate evreu.
Spunea că era arestat din cauză că fratele lui, Wilhelm Fielderman, fostul preşedintelal Federaţiei comunităţilor evreieşti din România, care fusese martor în procesul lui Antonescu din partea acuzării. După proces a plecat din ţară cu o misiune oficială şi dus a fost... Acum bietul Fielderman, industriaşul, trăgea ponoasele.
Acest Fielderman a beneficiat de un regim alimentar special, mult îmbunătăţit faţade noi ceilalţi. Într-o zi numele îi este citit pe o listă cu deţinuţi care plecau pentru o vizită medicală la Spitalul penitenciar Văcăreşti.
Spuneau deţinuţii care au stat în aceeaşi cameră cu Fielderman la spitalul Văcăreşti că analizele sângelui i-au ieşit pozitive. Fielderman a protestat cerând
să fie repetate. N-a sesizat că la mijloc este un aranjament al familei sale care încerca în felul acesta să-i rejudece procesul şi să-1 scape din închisoare. Pe el l-au speriat cele vreo trei - patru "cruci" în sânge. Deci, un sifilis în stadiu avansat...
Un bolnav mai hâtru dintre cei cu care era în cameră a exclamat oftând:
- Ce să facem domnilor, l-au "încreştinat" şi pe acesta.
A fost adus înapoi la Gherla, unde se zice că a murit neajungând să i se mai rejudece procesul pe motiv de boală...
Un alt evreu pe care l-am cunoscut şi cu care m-am împrietenit a fost
Iancu Avram.
Era în cameră cu noi unul pe nume Stoianovici. O hahaleră incolora, fost plutonier de jandarmi, care nu ştia de brânza lui nici ce vrea, nici ce meserie are. Era neîntrecut în vorbe de ocară şi necuviinţe de tot felul.
Când Iancu Avram a fost introdus în cameră, ca orice deţinut nou venit privea în dreapta şi în stânga speriat după un loc unde să se culce.
Arunci Stoianovici se ridică în picioare şi pe un ton răstit strigă la evreu:
- La Palestina cu tine jidane, ce cauţi aici !?
N-am putut să suport această neomenie din partea "tamburului" faţă de o persoană cu care trăgeam aceeaşi osândă şi i-am replicat zicându-i:
- Domnule Stoianovici, Iancu Avram va dormi cu mine în pat, alături de
Mărculescu si de Olteanu.
- Ia uite
domnule, chiar dumneata care eşti legionar, pe cine te-ai găsit
să găzduieşti, pe un jidan !
La rândul meu i-am întors-o dându-i câteva parabole din Evanghelii.
Din colţul opus al camerei îl luă un altul în ""spraiţuri", apoi altul şi tot aşa, pană s-a ridicat toată camera împotriva nemernicului şi astfel i-am închis gura.
Iancu Avram s-a încadrat în rândurile noastre cu statut de deţinut "bandit". I-am ascultat păsurile şi am aflat că în timpul războiului a făcut parte din categoria celor transferaţi de către Antonescu în Transnistria.
Cum în închisoare oamenii ajung să discute intimităţi pe care în alte condiţii nu le-ar discuta, am aflat de la Iancu Avram susţinerile multor evrei din tagma celor de rând. Părerea multora dintre aceştia era că ei sunt victimele propriilor lor conducători. Că aceştia pentru a-şi păstra poziţiile au dus masele de evrei de rând la distrugere, susţinând că se vor regenera mai pe urmă.
Cu totă disperarea în care cădea câteodată, era sigur că va scăpa. Că va fi socotit un evreu sionist rătăcit care a încercat să deturneze un avion, dar a fost prins. Eu însă îi ziceam împotrivă:
- Iancule, Iancule, te vor pedepsi ai tăi. Nu pentru că ai vrut să fugi, ci pentru că ai fost atât de nărod că te-au prins.
Într-o zi Iancu Avram a fost invitat la grefă. Acest lucru 1-a speriat, nefiind obişnuit cu asemenea invitaţii. L-am încurajat zicându-i că atâta timp cât nu-şi încarcă conştiinţa cu păcate, în mod sigur Dumnezeu îl va ajuta să scape. La întoarcerea de la grefă era mai liniştit. Avea impresia că-i vorba de rejudecarea procesului...
-Iancule, fii sigur că scapi. Vei mergem Israel unde vei culege vagoane de portocale pe care le vei trimite în România, de unde prietenul tău Octavian Voinea îţi va trimite, la rândul său, vagoane şi vapoare întregi de cherestea şi astfel amândoi vom ajunge milionari.
Iancu se entuziasma făcând socoteli precise şi corecte, dar la urmă zicea:
- Tavi, Tavi, toate acestea sunt prea frumoase ca să se împlinească.
- Fără nici o grijă Iancule. Mântuitorul ne învaţă să
sperăm şi să iubim
şi tot ce dorim vom avea.
Într-o zi Iancu Avram a fost chemat la grefa şi nu s-a mai întors. Am aflat că i s-a rejudecat procesul şi că a fost pus în libertate.