PITEŞTI (1)

De la tortură la zbucium

Ancheta s-a terminat. Rănile de pe trup s-au vindecat şi cu toate acestea eu mai eram încă ţinut la subsolul Ministerului de Interne.

În mod normal, ar fi trebuit să fiu liniştit. Dar iată că abia acum am început să-mi pun întrebările cele aducătoare de spaimă. În faţa ochilor minţii - din cale ţfară de trează, o categorie de evenimente pe care ar fi trebuit să la aprofundez înainte de arestare.

Tot ce a scos de la mine SSI-ul (Serviciul Special de Informaţii), prin groaznicele torturi la care am fost supus, n-a constituit mare lucru. Pe toate le cunoşteau anchetatorii şi încă mult mai bine decât mine.

Cu mult înainte de arestare am sesizat că andrei cornel DECEBAL, a cârui misiune era de a centraliza informaţiile pe ţară şi ale transmite mai departe, avea apucături de informator al Securităţii.

Bănuiala era vagă. Refuzasem să o analizez. Îmi ziceam că cel mai grav lucru este să bănuieşti pe cineva de trădare. Nu mi-am zis niciodată că a fi cu adevărat trădător e mult mai grav decât o simplă presupunere.

Ancheta a scos la iveală că serviciile de informaţii comuniste cunoşteau perfect toate activităţile noastre mult mai bine decât le cunoaştem noi cei care activam împotriva regimului. Toate acestea au fost posibile datorită plasării unui informator într-un punct cheie. Informatorul era andrei CORNEL DECEBAL, iar punctul cheie era centralizarea informaţiilor despre activitatea regimului comunist.

Securitatea a reuşit să-1 facă agentul ei. Cum ?... Bănuiesc. Dar, pentru că n-am nici o dovadă certă, nu voi vorbi despre aceasta.

Nopţile îmi erau albe. Tresăream şi mă trezeam din somn. Îl aveam în faţă mereu pe acest trădător în diferite posturi,

Imagini cărora nu le-am dat - la timpul lor - nici un fel de importanţă, acum îmi apăreau în faţă cu o limpezime inimaginabilă. Toate mă apostrofau, toate îmi reproşau. Simţeam că înnebunesc.

În toiul acestui zbucium am fost mutat In altă cameră cu instalaţii salutare interioare, un fel de "garsonieră" de puşcărie. Acolo mai era o persoană care s-a recomandat cu numele de "Petrescu". După câteva discuţii cu ortacul de celulă m-am dumirit că individul nu era altul decât Constantin- Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social Democrat Independent din România.

La început n-am vrut să-i spun că sunt legionar. M-a descoperit el după vdtebularul pe care-l foloseam.

Ca de obicei, mai întâi i-am povestit toate păţaniile de la arestare până la zi. Titel Petrescu a făcut la fel. Printre altele, mi-a povestit un episod care mă interesa direct pe mine:

-..Amice, în această cameră a fost introdus un individ pe nume Andrei Cornel Decebal. Acest individ avea un regim alimentar deosebit de bun,primea mâncare de restaurant servită la tava. Scria continuu si la intervale de o zi sau chiar mai des preda hârtiile.

Sute de pagini a scris cât timp a stat cu mine în cameră. Eu am încercat să-i atrag atenţia să nu pomenească nume de persoane ca să nu le vage m puşcărie. Elmi-a răspuns să-mi văd de treburi că ştie el ceface. Sunt convins că este un colaborator al securităţii...

La auzul acestor lucruri, tot zbuciumul ce mă frământa s-a volatilizat. Bănuiala a devenit siguranţă. Da, l-au arestat şi pe Andrei Cornel Deccbal ca noi ceilalţi să nu bănuim nimic...

Anchete dubioase

Începură din nou să mă scoată la anchetă. Interesant era că au apărut anchetatori noi, pe care nu-i cunoşteam. Anchetatorul - în fiecare zi altul - îmi ţinea câte un discurs ce nu avea nici un fel de legătură cu problemele anchetei. Vorbea despre construcţia socialismului, despre fotbal, ba chiar şi despre femei fără să-mi pună vreo întrebare. La una din aceste anchete mi se aruncă următoarea "pastilă": Ce aş face dacă m-ar pune în libertate ?

Am fost luat prin surprindere şi încercam să găsesc răspunsul potrivit. N-am mai apucat să răspund că a venit gardianul, mi-a pus ochelarii de tablă la ochi şi m-a coborât jos în celulă. (Anchetatorul avea sub masă un buton pe care apăsa dând semnalul să fiu dus la celulă. Şmecheria o cunoşteam de mult).

I-am spus lui Titel Petrescu ce mi-a zis anchetatorul. Acesta mi-a răspuns:

- Amice, dumneavoastră, studenţii şi tinerii, veţi scăpa repede din închisoare. Comuniştii au nevoie de puterile voastre şi de talentul vostru. Cu noi bătrânii au ei ce au.. Eu ştiu prea bine că au fost arestaţi elevi, sudenţi, soţiile legionarilor, rudele şi prietenii lor, o mulţime de oameni nevinovaţi. Noi suntem prea aproape de Europa pentru a fi supuşi unei acţiuni de distrugere de către comunişti. S-ar protesta. Comuniştilor ie place crima cu caracter secret.

În ce mă privea, socoteam că ne ţin anume ca să ne prelucreze în vederea înfrânării altora, în cazul eliberării noastre. Cât de puerile erau toate aceste judecăţi se va vedea nu peste mult timp.

La o altă anchetă mi se propune (aşa, ca din întâmplare) dacă nu cumv a aş vrea să citesc. În sinea mea consideram că şi această propunere este tot o pregătire în vederea punerii în libertate.

- Da, vreau. Am răspuns eu mascându-mi gândurile.

Intrând în celulă cu un maldăr de cărţi comuniste în brafe voiam să mă arăt faţă de Titel Petrescu drept un naiv care abia atunci începusem asemenea lecturi, deşi eu le citisem pe toate, cu mult înainte, când eram încă liber.

Tîtel Petrescu mă prelucra artandu-mi latura negativă a literaturii şi ideologiei comuniste, aşa cum o înţelegea el, spre a nu rna lăsa influenţat şi captat.

Pe firmament apare noţiunea stranie a "reeducării"

Văzând că anchetatorii trăncănesc verzi şi uscate sau tac minute la rând, l-am întrebat pe anchetator ce au de gând să facă cu mine ?

Mi-am dat seama că el tocmai această întrebare o aştepta şi începu astfel:

- Regimul comunist este atât de umanitar încât nu urmăreşte distrugerea individului ci recuperarea lui. Regimul comunist se călăuzeşte după principiul că şi deşeurile sociale pot fi recuperate. Cu atât mai mult nişte tineri de talia voastră, toţi oameni cu carte. Dar pentru aceasta, partidul trebuie să fie sigur că nu veţi mai fi reactivaţi. Împotriva celor care nu cedează, ca urmare a educaţiei primite în închisoare vor trebui luate măsuri de influenţare .

Îmi dădeam seama că va fi foarte greu să ne prefacem, să simulăm o schimbare a concepţiilor pentru a le scăpa din ghiare. Nu erau aceştia chiar atât de proşti.

Ceva nebulos vedeam în faţă, ca o ceaţă de rău augur. Departe, insă, de mine gândul să pot intui grozăviile ce vor urma.

Tăceam, Mi se tăiase graiul şi-mi dispăruseră ideile. Atunci, anchetatorul mi-a pus direct în faţă problema REEDUCĂRII maselor de legionari. Înainte de a da răspunsul am fost dus în cameră ca să mă mai gândesc.

I-am spus lui Titel Petrescu cu ce anume mă ispitesc. Titel Petrescu a căutat să mă convingă că s-ar putea să ne elibereze din închisoare, însă, va trebui să fim foarte atenţi spre a nu fi ademeniţi şi înşelaţi de comunişti.

Secretele reeducării

Multe zile la rând am fost scos la anchetă. De fiecare dată tot alt anchetator. S-au perindat mai mult de zece. Fiecare din ei îmi ţinea câte un logos, un fel de monolog numai cu privire la reeducare.

Ne vor elibera, dar, mai întâi, trebuie să ne reeduce, întrucât Mişcarea Legionară şi-a educat membrii în spiritul respectării ierarhiei şi a ordinelor şefilor, practicând fiecare în parte o autodisciplinâ de fier.

Masele de legionari - ziceau anchetatorii - nu gândesc, ci urmează orbeşte pe şefii lor. De aceea trebuie reeducaţi şi treziţi la realitate. Vor trebui să fie astfel educaţi ca să treacă total de partea regimului şi să se rupă de şefii lor legionari pană la denigrarea lor totală.

Încet-încet mă trezeam la realitate şi-mi dădeam seama că nu-i posibil să scăpăm din ghiara lor. Aici nu era vorba de a "te face prieten cu dracul până treci puntea", ci chiar de a crede în el...

La un moment dat îmi zicea că Andrei Cornel Decebal a acceptat să participe la reeducare şi că studenţii vor fi concentraţi la închisoarea Piteşti.

Am rămas pe gânduri. Deci va trebui să mă alătur unui trădător nemernic spre a distruge tot ce am mai sfânt în mine, ba şi pe camarazii mei. M-am înfiorat şi m-am cufundat în gânduri.

Anchetatorul mi-a mai spus câ alţi camarazi au refuzat categoric să discute ceva pe această temă. Mi-a spus-o sub formă de reproş. Eu însă tăceam. In aceste cazuri numai tăcerea e bună.

Arunci, anchetatorul începu să mă "gâdile", flatându-mă că-s băiat inteligent şi că aş putea convinge pe mulţi de bunele lor intenţii. Simţeam cum o noapte stranie se apropia, un coşmar înspăimântător se contura.

Când anchetatorul vorbea, căuta să nu dea nici o importanţă religiei încercând să-mi insinueze că Securitatea este convinsă de deşteptăciunea mea, că are încredere în inteligenţa mea care prinde din zbor sublimele adevăruri ateiste.

Mă flatau că fiind şi militar de meserie n-aveam cum să fiu habotnic. Eu fiind un liber cugetător, pe cale raţională am ajuns la negarea obscurantismului religios. Securistul se grăbea să-mi dea răgaz pentru a răspunde. Vorbea el în locul meu şi insinua că are o încredere deosebită în inteligenţa mea.

Cu tot pericolul de a lua o atitudine - oricare ar fi fost ea - i-am pus următoarea întrebare:

- Cum se va proceda ?

- La timpul potrivit vi se vor da indicaţii.

Din toate aceste monologuri ţinute de securişti s-a conturat că Andrei Cornel Decebal şi-a asumat rolul de a conduce activitatea de reeducare a studenţilor la închisoarea Piteşti...

Insinuau că datorită tergiversării mele, Andrei Comei Decebal a luat locul întâi şi că ar trebui să grăbesc pasul în această cursă. Apoi, cu un aer filozofic şi familiar, a adăugat:

- Ai putea fi de mare folos regimului comunist şi deţinuţilor dacă ai colabora cu Andrei Cornel Decebal.

Mă simţeam ca prăbuşit într-o prăpastie. Aveam impresia că am fost prea curios şi am pus prea multe întrebări. Răspunsurile anchetatorului parcă rn-ar angaja şi pe mine. Mi cuprinde panica. Încercând sa o dreg cumva, le-am pus următoarea problemă:

- Cum poate un om cu carte să accepte o asemenea propunere ca bună când el este ţinut prizonier, torturat şi într~o izolare totală faţă de familia lui şi faţă de libertatea propriu-zisă.

Începu să mă întreţină cu momeli ieftine:

- Veţi primi pachete de acasă, corespondenţă, veţi avea un tratament omenesc.

- Asta înseamnă un proces de lungă durată. Apoi cum poţi convinge oameni care au multă carte şi educaţie că este ceva alb când ei văd bine că este negru ?

- Veţi vedea tot acolo. Avem noi mijloace de convingere. O dată ce vă veţi angaja în acest proces - pe care noi îl facem cu bune intenţii -nu veţi mai putea da înapoi. Un lucru trebuie să finefi minte, acesta fiind cel mai important: INIŢIATIVA TREBUIE SĂ PARĂ CĂ A PORNIT DE IA VOI, NU DE LA SECURITATE. Apoi a adăugat: Numai astfel, numai în acest caz, foştii voştri camarazi vor veni în jurul vostru.

Am ameţit de cap şi am rămas cu gura căscată. Cred că un minut sau două nici n-am clipit din ochi...

Anchetatorul a sesizat spaima ce a pus stăpânire pe mine şi luându-şi o înfăţişare plină de afecţiune completă:

- Se întârzie puţin cu această metodă deoarece, mai întâi, trebuie să vă trecem printr-o procedură de condamnare juridică, dar care - vezi doamne-nu contează din punct de vedere politic, deoarece, niciodată condamnările politice nu au fost executate.

Zicea el, reluâd ideea: Tu şi alţii ca tine va trebui să entuziasmaţi sufletele tinerilor faţă de această metodă ca aceştia să-şi dovedească întreaga onestitate şi aderenţă faţă de regimul comunist.

Îmi dădu a înţelege că vom putea să folosim orice metodă împotriva celor refractari, deoarece, aceştia nu sunt decât nişte duşmani ai dreptului la libertate al celorlalţi. Aceia sunt duşmani care se pun de-a curmezişul regimului umanitar-comunist de salvare a tineretului român şi de redarea lui societăţii.

Gata. Eram lămurit teoretic. Practic nu puteam intui cum se vor petrece lucrurile. Eram decis să nu mai pun nici o întrebare, Ştiam prea multe. Acest lucru putea să-i determine pe securişti să mă lichideze.

Eram nerăbdător să-l întâlnesc pe Andrei Cornel Decebal ca să-l iau la zor. Şi iarăşi îmi ziceam: Cum aş putea să iau la zor pe un trădător ? Chiar şi cea mai inocentă discuţie pe o asemenea temă nu putea duce decât la o nouă trădare. Vai mie, tocmai acum când mă găseam în ghiarele lor. Am adoptat tăcerea şi bună a fost!

La Jilava, marea şi ultima întâlnire. Nedumeriri, întrebări şi sfaturi

Am fost condamnat, in total, la 65 ani închisoare, urmând să o execut pe cea mai mare, care era de 25 de ani muncă silnică. Astfel garnisit am ajuns la închisoarea Jilava pe data de 5 ianuarie 1949, într-o cameră mare din Reduit.

Acolo am întâlnit lotul lui Valeriu (Vică) Negulescu (comandanat legionar) împreună cu Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Titi Cristescu, Tcaciuc şi alţii.

Dintre vechii legionari l-am întâlnit pe Radu Mironovici, cel care a fost prezent la înfiinţarea Legiunii alături de Corneliu Zelea Codreanu.

Iată-l şi pe Costache Oprişan- şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Oprişan era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacăpânâcând dinrândurile tineretului român se va ridica o asemenea valoare. Era prezent şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa - şef de grup al Frăţiei de Cruce de la Facultatea de medicină din Bucureşti.

Nuti Pătrăşcanu, plin de neastâmpăr, era prezent şi el...

În sfârşit, îl văd şi pe Andrei Cornel Decebal. Era condamnat la muncă silnică pe viaţă de unul singur, deşi în mod normal ar fi trebuit să fie în acelaşi lot cu mine. Condamnarea lui era suspectă.

Andrei Comei Decebal făcea o notă discordantă. Noi toţi ceilalţi eram atât de vlăguiţi încât abia ne ţineam pe picioare după lunga înfometare şi grelele torturi ia taie fusesem supuşi. Ei avea o faţă buhăita de trai bun şi lipsă de efort fizic.

Nu m-am apropiat de dânsul. In schimb i-am relatat lui Vică Negulescu, cine este Andrei Comei Decebal. Faţa de ceilalţi am păstrat un secret desăvârşit.

Securitatea, prin agenţii săi, a răspândit zvonul despre reeducare, dar în sensul aplicării unui regim mai omenos. El va consta doar dintr-o îndoctrinare rapidă. Cu toţii îşi puneau problema dacă tinerii vor putea să accepte să-şi otrăvească sufletele cu murdăria materialului ateist-marxist.

Dintre toţi câţi eram în cameră, Nuti Pătrăşcanu se agita cel mai mult în jurul lui Vică Negulescu. Îi cerea sfatul că ce ar trebui să facă în cazul când studenţii vor fi supuşi unui regim de reeducare.

Vică Negulescu răspundea oricui îi punea această întrebare astfel:

- Sunteţi oameni maturi. Aveţi între voi oameni deosebiţi de capabili. (Se referea la Costache Oprişan şi la Gheorghe Calciu-Dumitreasa)... Aveţi destulă experienţă ca să vă descurcaţi pe loc când se va pune această problemă. Ce sfaturi v-aş putea da eu, când nimeni nu ştie despre ce ar putea fi vorba ?! Vică Negulescu nu voia să dea nici măcar o sugestie în această privinţă.

N-am stat mult împreună. Primul lot care a plecat din Jilava a fost a lui Vică Negulescu, cu destinaţia Aiud. La câteva zile după plecarea Lotului Vică Negulescu, am pleca şi noi studenţii, cu destinaţia Piteşti.

Sfârşitul misiunii unui trădător

Ajunşi la Piteşti, ne-arn dat seama că puşcăria era aproape goală. Practic, noi constituiam prima clientelă a acestei închisori. Au mai sosit cu câteva zile înaintea noastră un lot de studenţi legionari, arestaţi prin anii 1941-1942 de regimul generalului Antonescu. Dintre aceştia reţin numele următorilor: Valeriu Gafencu, Pavel Mârza, Constantin Dragodan, Ion Ianulide şi încă câţiva. Mai era şi un naţional-ţărănist, condamnat la muncă silnică pe viaţă, pe nume Steanţă, care a facut parte din Gărzile Iuliu Maniu. La câteva zile după sosire s-a făcut o nouă repartizare în camere, în funcţie de calificatival pedepsei. Munca silnică şi temniţa grea au ocupat coada T-ului la etajul I, iar închisoarea corecţională -aripile T-ului. La parter erau încarceraţi studenţii necondamnaţi, respectiv, lăgăriştii.

Pentru început regimul de închisoare mi s-a părut destul de blând. Eram scoşi la plimbare de două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată seara. În curte eram lăsaţi liberi să luăm legătura unul cu altul. Nu exista nici o interdicţie de a vorbi între noi. Am profitat de această ocazie ca să-l iau la rost pe Andrei Cornel Decebal cum de şi-a permis să dispună de viaţa şi libertatea celorlalţi. Am fost foarte prudent şi îmi controlam bine vorbele ce le rosteam. Îmi dădeam seama că ceilalţi nu cunosc secretele pe care le cunoşteam eu. În urma explicaţiilor date de mine şi ceilalţi camarazi l-au asaltat cu întrebările...

Andrei Cornel Decebal, cu un aer de şef, vorbea degajat ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Dădea sfaturi cu caracter de dispoziţii:

- Trebuie să fim cât mai uniţi, să ne organizăm acum într-un comandament şi să luăm legătura cu grupurile încă nearestate. Să colectăm date in privinţa depozitelor de muniţii şi asupra cetăţenilor ostili regimului Comunist, care ar putea fi încadraţi in luptă în afara zidurilor închisorii. Lăsa să se înţeleagă că el deja a şi stabilit o asemenea legătură cu exteriorul.

Ne vorbea nouă de parcă am fi fost căzuţi din lună şi nu am fi fost cu picioarele pe pământ ca să ne dăm seama că tot ce spune nu erau decât gogoriţe şi ademeniri ce-şi aveau temeiul în încrederea reciprocă şi educaţia noastră. Cu excepţia mea, toţi ceilalţi îl considerau om integru.

Auzindu-l vorbind astfel, spaima şi groaza îmi pătrundeau prin toţi porii pielii. Aceste lucruri erau de-a dreptul absurde. Dacă ele ajungeau la urechile Securităţii, doar ca simple planuri teoretice, era suficient să fim luaţi din nou la anchetă şi zdrobiţi definitiv fizic şi moral.

N-am rezistat şi intervenind i-am retezat-o astfel:

- Aceasta este o cursă pe care ne-o întinde Andrei Cornel Decebal şi securitatea pentru ca noi să fim descoperiţi cu planuri ce numai într-o imaginaţie bolnavă îşi pot avea realizarea. Urmare a acestor discuţii putem cădea pradă unor noi torturi, trăgând după noi şi pe alţii care n-au nici o vină. Chiar acum când noi vorbim degajai în mijlocul curţii, de undeva de Ia vreun geam, s-ar putea să fim supravegheaţi.

Zicând acestea, m-am rupt de grup vâzându-mi de plimbare de unul singur.

Tonul meu hotărât, plin de supărarea nevindecabilă pe care o aveam împotriva acestui om, i-a făcut şi pe ceilalţi să-l suspecteze, Astfel, acţiunea lui Andrei Cornel Decebal de a ne distruge a doua oară a eşuat.

Eu eram sigur că acest individ avea misiunea de a ne instiga la fapte necugetate şi prinşi asupra faptului să fim din nou zdrobiţi şi numai apoi să înceapă reeducarea.

Pe data de 25 martie 1949, cu urechea cea bine formată a deţinutului, am interceptat zgomote şi şuşoteli bine mascate în celula lui Andrei Cornel Decebal. Pleca din închisoare. N-a mai fost întâlnit de nimeni prin închisorile ţării.

Târziu de tot, după revoluţia din 1989, am interceptat o veste vagă... Că ar trăi la Buenos-Aieres intr-un anonimat total.

Este singurul caz cunoscut când un agent al Securităţii a fost pus în libertate după îndeplinirea misiunii. De regulă, aceştia erau lichidaţi sau folosiţi în continuare prin închisori ca informatori.