Ca o lacrimă de sânge...

În 1995 nişte cercetători publică, în Bucureşti, volumul intitulat Memorialul ororii, care cuprinde „Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla" (colectivul de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angele Dumitriu şi Cristina Cantacuzino), la Editura Vremea, în colecţia FID (Fapte, Idei, Documente), îngrijită de Nicolae Henegariu şi Silvia Colfescu.

În Cuvânt înainte se arată că: „în ciuda apariţiei unor obstacole de origine necunoscută" (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispoziţie un număr impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a părut mai important. Îşi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie că nu există la dosar (depoziţiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzaţilor) sau le-au omis numai datorită „condiţiilor de stress" sub care au lucrat (şi iarăşi mă întreb: cine i-o fi stresat?).

Cercetătorii nefiind nici judecători, nici avocaţi, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au părut mai semnificative, deşi poate că nu au reuşit să publice tot ce ar fi fost şi în avantajul unora dintre inculpaţi. Ei nu fac nici un comentariu şi asta este poate un merit şi îşi fac datoria să avertizeze cititorii, că documentele publicate sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi ca atare, prezintă punctul de vedere al acestora.

Între acuzaţii lotului Ţurcanu se găsesc şi trei prieteni ai mei din Centrul studenţesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicaţi în evenimentele de care vorbeşte cartea, m-am gândit să extrag din ea şi să comentez ce îmi mai aduc şi eu aminte, întâmplările şi crâmpeiele de viaţă ale acestor - pe atunci - flăcăi, astăzi nişte victime cu care nu se prea laudă nimeni şi nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, căci părinţii li s-au stins de mult, înecaţi în lacrimi precum şi noi, foştii prieteni, care am scăpat de cumplita lor soartă, deşi o vreme lungă am mers pe acelaşi drum.

Cu toate că în clandestinitate nu prea aveam legătura cu camarazii din ceilalţi ani ai Facultăţii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la şedinţele cu şefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastră din anul doi de la Medicină şi eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit şi prin detenţia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenţească de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusă de organizaţia studeţească Centrul Petru Maior, dirijat din umbră de Centrul Studenţesc Legionar (sub şefia lui Petru Ambruş, din anul VI), care în acel an şcolar se ocupase şi de refacerea vechii oraganizaţii studenţeşti, Pop Cornel a avut şi el participarea sa. Când, după primele zile de grevă - declanşată, cum am spus, sub conducerea alor noştri - s-au obţinut deja două din revendicările majore, eliberarea studenţilor arestaţi şi repararea stricăciunilor la Căminul „Avram Iancu" - erau deja lucrările în curs, mai rămăsese doar problema pedepsirii făptaşilor. Cum aceştia au fost patronaţi de Partid şi sprijiniţi, prin neamestec de către organele de stat, Poliţia şi Armata, continuarea grevei devenea o activitate politică, îndreptată chiar împotriva Puterii. Noi, această luptă, în perioada respectivă, nu am mai vrut s-o continuăm, considerând-o fără şanse şi am vrut să oprim greva. In şedinţa-maraton, memorabilă, de la Colegiul Academic, cu durata de peste nouă ore, Pop a venit în sală la mine şi mi-a spus că, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie să votăm împotriva continuării şi să comunic celor din organizaţia noastră această dispoziţie. Am făcut-o, deşi mulţi nu au înţeles raţiunea dispoziţiei. În 1992, la Bucureşti, la AFDPR, Eugen Şahan, unul dintre redactorii publicaţiei „Din Documentele Rezistenţei" a dorit să afle şi de la mine dacă este adevărat că noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut să continuăm, din motivele amintite, după ce am contribuit la declanşarea ei. El ştia că am fost împotrivă, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus că, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel şi i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, să oprească greva. Părintele era pe atunci student în anul doi la Medicină şi conducea greva în calitate de vice-preşedinte la „Petru Maior". Pop era numai şeful unităţii legionare din acel an de studii, nu şi şeful studenţilor din întregul an. Nu lungesc vorba, dacă mai spun că majoritatea studenţilor au hotărât continuarea grevei, deşi Valeriu Anania, conducătorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-şi intenţia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discuţiilor, cât şi prin lozinca lansată în cuvântarea sa: „Să te superi când vrei tu, nu când vor alţii", verbe care se regăsesc şi în cuvântările rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate că astăzi, la o jumătate de veac să se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic aşa cum am trăit-o. Paranteza asta largă, despre acea grevă am făcut-o numai pentru a arăta şi amestecul lui Pop Cornel în evenimente.

După arestarea majorităţii studenţilor implicaţi în organizaţia noastră, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate şi a încercat, împreună cu Aurel Călin, să reorganizeze ce a mai rămas după arestarea celorlalţi.

Este prins şi el. Până şi după judecată, precum şi la Piteşti, după condamnare, şi-a continuat atitudinea fermă, încercând să convingă şi pe deţinuţii nelegionari cu care a convieţuit. Unii dintre aceştia au declarat ulterior, la anchetele lotului Ţurcanu, că au fost pregătiţi timp de o lună de zile ca legionari, de către Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe şi Morărescu Vichente de la Piteşti, au ajuns printre torţionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat şi îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Piteşti în toamna 1949 - Pop Cornel, Nicu Ieşanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascărilor". Camera 4 spital şi toată secţia erau deja în funcţie.

Ţurcanu declară (la pagina 108 din numita carte), că a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Piteşti, să organizeze o bătaie între deţinuţi, în a doua jumătate a lui noiembrie (1949). La bătaia acesta a participat şi directorul, împreună cu corpul de gardieni, iar această agresiune a fost, de fapt, începutul acţiunilor de „demascare". În continuare, mai arată Ţurcanu că a mai organizat încă cinci încăierări la camera 1 Corecţie şi la „4 spital", cu scopul de a scoate informaţii despre activitatea desfăşurată de ei (de studenţi, nota mea) până la zi, legate de exterior şi care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot Ţ. la pagina 109: „începând cu a doua jumătate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru să bat elementele care erau puse în «demascări», ordin ce a rămas valabil până la plecarea mea din Piteşti, până în august 1951".

Ţ.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel şi spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-şi face demascarea". Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, făcea aceste mutări, după listele pe care i le dădea Ţurcanu". Aici introduc un comentariu, la problema urgenţelor introducerii în demascări a studenţilor de la Piteşti. La începutul acestei acţiuni, Ţ. încă nu cunoştea nominal pe toţi deţinuţi şi nu avea de unde să cunoască interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informaţii necesare Securităţii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu şi ofiţerul său politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) că: „deseori privea pe vizetă în camerele în care se făceau demascările, în care timp deţinuţii erau bătuţi". La loturile care au sosit ulterior la Piteşti, nu se mai punea această problemă, au intrat în bătăi toţi, indiferent de calibrul şi importanţa lor.

Iată ce spunea însă Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau bătuţi în primul rând şefii legionari, care îşi declarau activitatea legionară dusă până la arestare. Restul legionarilor văzând că aceştia îşi declară activitatea legionară (...) înţelegeau că aceasta este o activitate legionară şi îşi urmau şefii şi declarau activitatea lor...". Şi arăta în continuare că: „la camera 4 Spital au fost bătuţi prima dată Popescu Nelu, şef în Oltenia, Păvăloaie Constantin, şef la Silvicultură şi Pop Cornel, din comandamentul Ardealului de Nord".

Pentru cine cunoaşte şi problema aşa zisei reeducări făcute la Aiud în anii 1959-1964 de către colonelul Crăciun, se poate observa paralelismul acţiunii. Şi acolo s-a început atragerea unor şefi legionari de partea „reeducării". Iar aceştia au fost puşi în faţa subalternilor sau a altor şefi pentru a-i lămuri şi a-i urma. Toate mutările le făcea şi acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Crăciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlăutrul său (nu după vorba Noului Testament: „alunga-vor păstorul şi turma se va risipi", cum a sfătuit Iorga pe duşmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânătorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei"). Dialectic, să asculţi „contrariile". Oare Ţurcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Crăciun l-a imitat pe Ţurcanu, dar prin alte metode de constrângere, căci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducările" din 1949-1951. Chiar dânsul declară păţania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Poliţia Politică. Dosare. Informatori" (Editura Globus, Bucureşti, 1998). Când Pintilie - celebrul Pantiuşa - l-a trimis la Aiud să facă reeducare, i-a spus: „...să-i baţi la fund pe deţinuţi, convins că doar aşa îi putem reeduca" (pag. 254), iar la pagina 193 arată „Instructajul a ţinut 6 ore... Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenţă trimiteri la originile «mamei lor de legionari»... «baţi la cur la ei, dacă mai comunică între ei şi bat la calorifier» şi «trebuie să faci la tine muncă de reeducare»". Se observă cât preţ se punea în cadrul reeducării lor pe izolarea noastră, care la Piteşti a mers până la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Crăciun nu era fraier - ca să vorbesc în argoul lor. Am spus că ştia ce soartă au avut cei amestecaţi în reeducările anterioare şi îi dă chiar cu numele pe fiecare, în acelaşi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instrucţiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Crăciun, minimalizează instructajul că „a pornit de nicăieri şi ca să ajungem nici unde". Pentru mine este clar că de la Fintilie (Pantiuşa) au plecat instrucţiunile, cel puţin pentru Aiud, iar asemănarea metodelor arată filozofia sau tactica aceluiaşi autor, fireşte că tot după logica dialectică, după legea progresului în salturi, mergem în spirală, pe acelaşi loc, dar mai sus. Autoprezentările se făceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Crăciun, iar la Piteşti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu şi Sepeanu prin Ţurcanu. Auditoriul intervenea cu întrebări suplimentare şi cu completări: Piteşti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.

Între asemănările dintre cele două reeducări - Piteşti 1951 - Aiud peste un deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior nedeclarat sau declarat parţial - desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului. Personal, dacă le-am spus că am mai dat odată, la Piteşti, astfel de declaraţii, fără altă discuţie am fost băgat la Zarcă, de unde m-am eliberat după 9 luni de izolare.

Să revin la Pop. Ţurcanu declară în continuare că: „l-am forţat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îşi continua demascarea să adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalţi". În Rechizitoriul său din 20.09.54, cu numărul 2214, semnat de cpt. de justiţie Alexandru Gheorghe, precum chiar şi în sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detenţiei sale a fost împotriva reeducării desfăşurate în penitenciarul Piteşti, de către Ţurcanu Eugen. Mai târziu însă, în ianuarie 1950 până în mai 1950, fiind bătut să-şi facă demascarea, a acceptat o nouă formă de activitate legionară, încadrându-se în ea şi supunându-se ordinelor lui Ţurcanu". Justiţia aceea de clasă, în loc să considere anularea voinţei inculpatului prin bătăi îndelungate, pe care le şi introduce în motivarea sentinţei, îl găseşte tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns să le săvârşească sub teroare. Unde or fi azi procurorii şi judecătorii aceia? S-or fi prăpădit, cred, de moarte bună. Dar copiii lor, care şi-au plătit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile părinţilor lor, or fi ajuns la conştiinţa crimelor părinteşti? Se pare că ne consideră vinovaţi tot pe noi, schingiuiţii!

În interogatoriul despre Pop Cornel, Ţ. E. mai spune la pag. 112 că dacă Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minţi, pentru a se răzbuna pe mine - dacă ar vrea acest lucru -, întrucât a fost bătut în mod serios de către mine personal şi alţii conduşi de mine şi a fost obligat să-şi facă demascarea din exterior şi din interior şi în prezent se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi mine pentru faptul că a fost un element care a participat activ în aşa zisele demascări".

Cum arăta Cornel după aceste „bătăi serioase", am avut ocazia să-l văd la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a mărturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat şi nici despre „demascările" de la 4 Spital. Şi eu tăceam la fel despre „demascarea" prin care am trecut la 3 Parter. Aşa ne instruise Ţurcanu. Vai, dar la baie, ce am văzut pe corpul său? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducările» de la Gherla şi Aiud (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997), la pag. 81: „i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau şi retractate, înfundate şi am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinţa unor bătăi recente şi nemiloase, până la sângerare şi distrugere de ţesuturi".

Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studenţimii române (Editura Majadahonda, Bucureşti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeaşi cameră cu mine: „Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Pop Cornel. In felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sărmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât şi sufleteşte, în torturile dezumanizate ale lui Ţ. La acea dată noi n-am bănuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate (...) Şi la baie am văzut nişte cicatrici adânci, din care rezultă că i-au fost smulşi muschii de la spate, iar fesele lui erau nişte cicatrici hidoase. Nimeni nu a bănuit că aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de către Ţurcanu, până a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică (...) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul torturilor".

În răstimpul acestor patru luni de bătăi, recunoscute şi de organele de Justiţie-Cornel a fost dus la o anchetă în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Ţurcanu. Afară lupta împotriva „contra-revolu-ţionarilor" era în toi şi pe noi se punea ciomagul să scoatem cât mai repede informaţii care să ajute Securitatea împotriva celor rămaşi încă liberi.

La trimiterea noastră în camera 2 Subsol, Ţurcanu aplica deja o nouă etapă a demascărilor, conform instrucţiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bătăile. Se organizau „restul deţinuţilor lor care nu trecuseră prin «demascări» în vederea intrării lor în «demascări»", arătându-mi următoarele: „să-i organizez punându-le un «şef legionar», care era agent al nostru şi să poată, acesta, avea situaţia în mână din camera respectivă. Să conducă el activitatea legionară ce s-ar desfăşura acolo. Deasemeni în aceea cameră eu trebuia să bag şi informatori, pentru a şti ce se petrece în cameră şi pentru a cunoaşte şi şeful camerei respective - aceştia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat să creez în rândul deţinuţilor ce urmau să fie băgaţi în «demascări» impresia că s-a terminat cu demascările, pentru a se putea manifesta în voie". Aşa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele şase camere cu „greii" Piteştiului, cei care nu voiau de bună voie să-şi facă demascări, trei camere la parter, cu cei de la „temniţa grea" şi trei de la subsol, „M.S."-ul condamnaţii la muncă silnică, în jur de 90, numai aceştia. Ţurcanu a declarat în altă parte a interogatoriului său că Sepeanu i-a spus că dacă nu vor voi să-şi facă nici aşa demascarea, „le vom da noi un cutremur", înţelegându-se prin aceasta noul val de bătăi care va urma în decembrie.

Ţn felul acestei organizări am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Până aici, eu am avut o soartă mult mai uşoară decât a sa. Nu-mi explic nici astăzi, cum de am scăpat din obiectivul demascatorilor, adică a celor care se ocupau cu introducerile în demascări. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-aş fi avut la Cluj - eram până la sfârşitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsă de 15 ani de muncă silnică, ci vecinătăţii mele cu celula lui Costache Oprişan, de pe secţia de M.S. Am intrat în focuri odată cu camera lor, toată, plus un vecin din partea cealaltă a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii. Odată cu intrarea pe mâna luf Ţurcanu a lui Pop, la 4 Spital - am arătat cum - precum şi a lui Chirică Bălănişcu, pentru problema Frăţiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atenţia celor ce urmăreau „secretele" de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu ştiu cum de am fost omis, căci totuşi, după declaraţiile altora despre mine, cuprinse şi în Memorialul Ororii, precum şi după calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi 1-a pus securitatea, putea să iasă mai rău (pentru mine)". Am scris în cartea mea că, la prima întâlnirea cu Ţurcanu, acesta m-a apostrofat: „Şi tu, mă, şi tu eşti bandit?".

Dar, nici în cele două liste nominale publicate în carte după ancheta luată, la pag. 113-116 şi la pag. 120-123, odată cu şefii legionari din închisoare, altădată cu cei care i s-au subordonat lui Ţ., eu nu mă găsesc. Apar colegii mei Petru Săbăduş, Nicu Esianu, dar eu şi alţi clujeni suntem trecuţi cu vedere. Fireşte că Pop Cornel este trecut. Se pare că soarta mea a fost mai norocoasă, de mine s-a ocupat, la demascări, Max Sobolevschi, la prima sucursală a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El mărturiseşte aceasta în ancheta publicată la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Editura GAMA, Bucureşti, 1995, mă aminteşte în mai multe pagini, de la 84 până la 103. Însă nici într-un caz nu am trecut prin câte a pătimit Cornel înainte de a-1 fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Ţurcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte că „fiecare a făcut cum l-a îndemnat inima". Am greşit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis Ţ.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „să-şi desfăşoare activitatea cum crede de cuviinţă, însă să nu divulge secretele". După cum am scris eu în carte, mi s-a părut că Pop este mai activ decât ceilalţi din cameră, pe care i-am bănuit că au trecut deja prin „demascări", precum trecusem şi eu. Cornel era însă mereu în compania studenţilor mai notabili din cameră şi mi s-a părut că depune zel în acţiunea dirijată de Ţ. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteşte în cartea citată că în această perioadă - eu zic de dospire - la 17 octombrie Ţ. l-a scos pentru a se informa despre situaţia din cameră. Activitatea lui Pop se încadra totodată în tactica urmată de Ţ. după directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat Ţ. asupra lui Pop şi i-a încredinţat o sarcină deosebită de a celorlalţi „demascaţi"? Iată ce caracterizare îi face la acelaşi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefăcut, este inteligent şi are putere de judecată; în caracterul său, din câte îl cunosc, ştiu că nu are trăsături de ticălos, perseverent, am observat că atunci când are de făcut un lucru, îl face cu scrupulozitate (...) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia să se informeze şi să aibă postura de şef legionar". Deci Pop avea anumite sarcini precise şi nu să lucreze „numai cum crede de cuviinţă", iar caracterul său, de data asta l-a dezavantajat, căci Ţ., care l-a dibuit câte parale plăteşte, după ce l-a înfrânt fizic şi sufleteşte" cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, până a nu începe bătăile, „cutremurul" prevăzut de colonelul Sepeanu.

În vara aceasta, înainte de relansarea violenţelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistreţului cu colţi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş. Atunci, aşa cum am scris şi în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înţeles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înţeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul". Versul „Ce fiară cumplită mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu", cuprinde toată tragedia destinului său frânt. Fiara cumplită (comuniştii - prin Ţurcanu - şi alături de el, foştii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul său, l-au umplut de sânge şi i-au oprit vânătoarea, drumul mai departe după ideal).

Gheorghiţă Viorel, în broşura Sub semnul ororii depline, publicată ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest" din Timişoara, ca răspuns la Memorialul ororii, găseşte (la pag. 29) că „Pop Cornel, torţionarul provenit din victimă, a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altcevam în lipsa «liberului arbitru», anihilat prin tortură, el nemaifiind el (...) Pop Cornel, ca atâţia alţii, un prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal".

Dar de la această dată, angajat, fără voia lui, pe un drum străin, în balada recitată doar se spune „oprind vânătoarea mmistreţului meu", pe un drum care nu era al său, el rămânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Ţurcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorită priceperii şi felului cinstit în care a lucrat" (pag. 111-112). Cornel nu era un om care să lucreze la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fără de sfârşit „liberul arbitru", cum a constatat Gheorghiţă Viorel, Ţurcanu se foloseşte de el ca de un instrument, căci de-acum „dovedea că lucrează cinstit împotriva legionarilor" (pag. 112).

Mutat în camera 3 Subsol pe timp de două luni, în primăvara lui 1951, ca şef de comitet de demascări, de fapt ca ajutor al lui Gheorghieş, pentru partea „tehnică" a bătăilor şi a obţinerii de declaraţii pentru Securitate, Pop nu excelează în torturarea altora, cum făcuse predecesorul său, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amănunte, în cartea citată de mine, toate ororile de aici, nici nu-1 aminteşte că a trecut pe acolo.

Totuşi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie că a participat la „torturi în care au decedat mai mulţi deţinuţi din Piteşti şi doi s-au sinucis". În camera 3 Subsol fusese ucis în bătăi, de către Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în această cameră. Pop a fost mutat acolo tocmai ca să-l înlocuiască pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Ţurcanu, Niţă Corneliu - ianuarie 1950 - Pop era el însuşi în focul bătăilor, ca şi în timpul schingiuirilor în urma cărora a murit Bogdanovici şi pe care Ţ. 1-a lăsat special să-l vadă Pop, pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, după o lună de bătăi. Ţurcanu declară că Vătăjoiu şi Şerban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se găsea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei dă o declaraţie amplă asupra celor petrecute, nominalizând atât practicanţii metodelor bestiale de scoatere a informaţiilor, cât şi pe cei asasinaţi în bătăi, cu asasinii respectivi - vezi paginile 162-165 din celebra noastră carte a ororilor. Aşa că cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizări la cazul său, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte ştiute ca aparţinând altora. Pop însă a recunoscut, cum zice procurorul „că urmărea prin aceste torturi să prezinte pe deţinuţii contrarevoluţionari ca reeducaţi şi să obţină condiţii mai bune, să salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine". De fapt, aceasta era şi formula care ne-o reproşa Ţurcanu în bătăi, când prindea pe câte unul că a omis să declare un om, zicea că „vrea să salveze capitalul uman al legiunii".

La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când Ţ.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau să fie obligaţi a le săvârşi cei încă ramaşi în acele zile în „demascări", Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbăul Clujul şi din Lopadia, precum şi al preotesei Otilia, are o tresărire şi are curajul de a-i spune lui Gheorghieş, despre care ştia că este omul lui Ţurcanu, că nu aşa se combate problema legionară, prin înjurături, ci prin argumente serioase. Îşi masca repulsia faţă de metodele satanice ale lui Ţurcanu, prin logica unei lupte ideologice. Ţurcanu însă nu a acceptat propunerea transmisă prin Gheorghieş, iar Pop, în continuarea declaraţiei înscrisă în cartea ororilor la pag. 438, răstălmăceşte că Ţ. dovedea prin aceasta că a rămas legionar, că nu a vrut să combată pe legionari, chiar dacă aceasta urmărea prin acele batjocuri să umilească până la desfiinţare, sufletele chinuiţilor, obligându-i la abjurare şi la blasfemie.

Când se întocmeşte celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primăvara '51, Pop îl semnează, în avântul de excese în care Mihai Dănilă (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacăra" lui Adrian Păunescu) a propus ca „deţinuţii reeducaţi şi eliberaţi, care eventual s-ar mai angaja în acţiuni subversive, să fie condamnaţi la moarte". Stănescu Tudor cere însă ca şefii legionari să nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil". Ţurcanu admite că „aşa este regula generală, totuşi sunt rare excepţii şi îl dă ca exemplu, pe lângă alţii doi şi pe Pop Cornel". Ştia el cum 1-a desfiinţat sufleteşte pe acesta. Gheorghiţă Viorel, în broşura amintită (la pag. 29) îl citează pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Piteşti cuvinte pe care Gheorghiţă le adevereşte, căci le-a auzit de multe ori chiar din gura călăului: „noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai aşteptaţi biruinţa legionară. Cine dintre voi s-o dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?" Se vede de aici că Pop era şi fusese direct vizat de acţiunea lui Ţurcanu.

Primul obiectiv al demascărilor, în ordinea urgenţei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obţine informaţii despre legionarii rămaşi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufletească.

Lucrul acesta îl declară chiar în 1952, încă deţinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucureşti, între primii martori în ancheta începută împotriva grupului Ţurcanu. În Memorialul ororii, la paginile 35-38, după ce arată - curajos pentru condiţia lui de om scăpat de abia de câteva luni de bătăi, că „a văzut în torturi satisfacţia comuniştilor de a-şi tortura adversarii politici în închisori", mai zice textual: „condiţiile oferite deţinuţilor politici (sunt) în aşa fel încât prin torturi fizice insuportabile, să-i dezrădăcineze de tot ceea ce îi leagă pe ei de diferite concepţii de viaţă diametral opuse comunismului, încât, în închisori, să nu mai existe deţinuţi politici, ci numai deţinuţi care nu au mai fost exponenţii stărilor de spirit reacţionare pentru care au intrat în închisori, ci ei înşişi, peste voia lor, sunt obligaţi să lupte împotriva propriilor lor concepţii de viaţă". Nu i-a făcut mai sus şi portretul final al lui Pop?

Şi pentru a încheia cele declarate de acelaşi Stoica Marc Aureliu, iată ce mai spune el în continuare despre torţionarii săi: „Pe cei care personal m-au bătut, i-am văzut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi puşi în libertate. Unii dintre ei, foarte puţini, apăreau ca oameni restructuraţi, ceilalţi (majoritatea) o făceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformări psihice".

Pop nu a fost un sadic, chiar dacă a fost torţionar, alături de torţionarii săi. Ţurcanu a folosit inteligenţa şi pregătirea sa legionară, potrivit planului arătat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducaţii au făcut Memoriul pomenit, în cadrul exerciţiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discuţiile pro şi contra, chiar Pop declară că a fost pus să susţină „teza idealistă legionară", pentru ca tot el să arate apoi şi „atentatele şi acţiunile nedemne" şi să ceară deţinuţilor să-şi facă demascarea şi să renunţe la „convingerile legionare".

În toamna 1951 este mutat şi el la Gherla. Aici însă d-1 inspector Iosif Nemeş, acelaşi care 1-a instruit pe Ţurcanu şi la începutul reeducării de la Piteşti, vine şi introduce o nouă tactică în vederea reeducării deţinuţilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declară în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), că le-a spus Ţurcanu acest luau şi că el, Ţurcanu, s-a şi gândit cum să aplice această tactică, excluzându-se bătaia. Şi anume, „el prevedea (în planul de «diversiune») să organizeze în mod legionar deţinuţii prin şefii legionari, veniţi de la Piteşti, culegerea de informaţii, iar a treia perioadă era, ca la îndemnul şefilor legionari, deţinuţii să-i facă demascarea. Se observă că în acest plan, mai întâi organizarea cu şefi legionari puşi de Ţurcanu ca să controleze problema, după cum îl învăţase şi Sepeanu la Piteşti, când a organizat camerele celor de la munca silnică şi temniţă grea. Şi urma şi culegerea de informaţii, tot ca acolo, numai faza demascărilor se prevedea să se facă urmându-se şefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Crăciun la Aiud, probabil după cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiuşa. Mă întreb eu, ce o fi fost scris şi în cele ale lui Nemeş şi Sepeanu, căci doar şi ei trebuia să fi fost instruiţi când au fost trimişi în teren.

Declaraţiile de care tot pomenesc (şi mai ales tonul lor) au fost scrise după trei ani de anchete. Trupa lui Ţurcanu a fost ridicată de la Gherla la sfârşitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declară la pag. 585, că în mai 1952 1-a întâlnit pe Ţurcanu la Jilava şi acesta i-a spus că a stat două luni la Interne, că a început ancheta în legătură cu acţiunea de la Piteşti şi că bănuieşte că această anchetă s-a terminat. Îl sfătuieşte însă pe Cerbu, să aibă grijă de rufele pe care tocmai le spăla, căci va avea nevoie de ele încă mulţi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu şi felul ei. Întrevedea atunci o detenţie de lungă durată.

În aprilie-mai 1952 sunt anchetaţi şi vreo 14 martori, dar la dosarul anchetării cazului, declaraţiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Ţurcanu din 54, la trei ani după primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului şi trei la Ţurcanu, de la declaraţiile date de bună voie şi până la acestea din urmă, ticluite după scenariul pentru procesul care dorea să disculpe Securitatea şi să arunce toate mârşăviile făcute din ordinul ei în închisori, chiar şi asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.

Într-o frază foarte întortocheată (la pag. 434), Pop arată că ancheta i-a luminat mintea, strecurând totuşi în declaraţie că acest caracter legionar al acţiunii i-a fost arătat de anchetator: „De faptul că organizarea legionarilor a fost făcută cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETĂ, că a fost făcută în acest scop de Ţurcanu şi nu aşa cum el afirma că este o dispoziţie a administraţiei, pentru a se face pregătirea prin informare a legionarilor pentru demascare". Cele două pagini ale acestei declaraţii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore şi 15 minute. De altfel şi la alţi anchetaţi, dacă urmărim durata anchetei şi numărul paginilor scrise tot numai de anchetator şi doar semnate de victimă, vedem că au fost şi alte cazuri asemănătoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot student clujean şi tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelaşi judeţ. Iată cum i s-au smuls declaraţiile, după doi ani de anchete nemenţionate -în dosarul de judecată, numai documentele din 1953 şi 54, cele ticluite ca să justifice procesul şi condamnările, la 25 aprilie 1954. În 9 ore şi 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaraţie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini şi jumătate, la 10 august în 6 ore şi jumătate - una pagină.

Dacă urmărim evoluţia lui Pop Cornel în închisoare, vedem că prima dată a fost băgat în demascări prin bătăi după lista întocmită chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Ţurcanu, la camera 4 Spital, ca să-l bată şi să scoată de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, după şase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este băgat de Ţurcanu la camera 2 Subsol în postura de şef legionar, ca să-i organizeze pe legionarii din cameră să se scoată de la ei informaţii, până în ziua când urmau să fie reluate bătăile şi „demascarea". La Gherla tot Ţurcanu îl vâră în noua tactică lui Sepeanu, de a pune deţinuţilor şefi legionari controlaţi de el şi care să ducă iarăşi munca de informaţii, care trebuia să ducă iarăşi la demascări... Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealtă în acţiunile organizate prin Ţurcanu, chiar de către organele Ministerului de Interne.

Este adevărat că nu toţi pe care a încercat Ţurcanu să-i folosească au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toţi au sfârşit, cât a durat acţiunea, fie prin a fi reintroduşi în cruntele bătăi, fie prin izolări demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut neşansa să nu moară, cum a păţit-o alt martir al studenţilor clujeni, Chirică Bălănişcu şi chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrilă), sau alţi chinuiţi despre care el ştia că au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scăpa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Ţurcanu lăsând înadins ca să-1 întâlnească aproape în agonie pentru a-1 înfricoşa şi mai tare, faptul că şi-a dat seama că este amestecată şi administraţia închisorilor comuniste, care chiar patronează toate acţiunile (într-o anchetă, din 15 iunie 53 - pag. 447-451, înşiră pe larg acest amestec) şi faptul că a văzut pe propria-i piele că şi Securitatea de afară urmăreşte acţiunile, continuând prin cercetări suplimentare aceste „demascări", precum şi firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au făcut ca atunci când s-a văzut de tot înfrânt dacă a mai putut să conştientizeze asta, după implicarea în valul doi de demascări de la 2 Subsol, după ce îmi mărturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinaş, că „o fiară turbată 1-a umplut de sânge, oprind vânătoarea mistreţului său", a idealului, trece, socotesc eu, în tabăra lui Ţurcanu.

Am citit în diverşi autori că la ultimul cuvânt şi-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrilă Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publică fotografia, în rândul luptătorilor căzuţi. Sunt de acord cu el, căci nimeni nu a fost de fier şi fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern ştim că nu toţi au avut aceeaşi şansă de a muri ori de a supravieţui mai mult sau mai puţin compromişi.

În actele aşa numitului proces, după ce la fapte nici nu se aminteşte de ordinele date de administraţie, ci numai de neglijenţa acesteia, „în drept" se reţine în sarcina acuzaţiilor... "Pop Cornel... (şi următorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, bătăi, torturi şi alte mijloace de extreminare, au omorât şi au cauzat infirmităţi şi vătămări grave şi foarte grave la mai mulţi deţinuţi, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular".

Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au făcut-o alţii din acelaşi lor şi care au şi declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citată.

Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinţa nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.

Între documentele procesului, autorii nu publică şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, arătând că nu se găseşte la dosare. Nu ştiu de unde a reieşit vorba că Pop şi-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravieţuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeşte. El a fost coinculpat şi a avut şansa de a i se amâna execuţia şi apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta - pentru unii - tragedie, iar pentru alţii, torţionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreaptă judecată. El relatează „şocantul ultim cuvânt al lui Pop". După ce arată profilul de luptător al acestuia, şi torturile suferite de la Ţurcanu, până i-a fost şters creierul şi distrusă voinţa, îşi exprimă nedumerirea cum de după doi-trei ani de anchetă, în care a refuzat varianta inventată de Securitate (nota mea, şi Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totuşi a zis: „Am fost instruiţi în cadrul Mişcării Legionare să distrugem. La Piteşti şi la Gherla n-am făcut altceva decât să punem în practică ce am învăţat în cadrul educaţiei legionare".

Mă surprinde mirarea lui Voinea, după câte ştia şi după ce a pus şi pe coperta a patra a cărţii sale (Masacrarea studenţimii române) declaraţia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine şi Stoica Marc Aureliu, în declaraţia citată de mine mai înainte (că vom fi puşi în situaţia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul că Voinea scrie şi pe copertă şi socotesc că dreptul de copyright se referă doar la conţinut, nu şi la copertă, aşa că reproduc ameninţările securistului:

„Nu veţi fi eroi... Veţi muri când vrem noi... mai întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga prin metodele noastre să declaraţi ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după ele se va scrie istoria. Vă vom păstra dosarele până ce veţi pieri. Vom muri şi noi. Istoria se va scrie pentru generaţiile următoare după aceste documente (...) Proştii de azi, care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma aşa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi..."

Cornel, săracul, a scris cum au vrut ei şi a fost ucis. Cei care am supravieţuit suntem datori sâ mărturisim clipele pe care le-am trăit şi să ajutăm şi pe alţii să vadă prin păienjenişul actelor aranjate de securitate şi faţa nevăzută a lucrurilor, mascată înadins de cei samavolnici. Căci iată, o parte reală se mai poate totuşi desluşi.

Recursul, cererile de graţiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat şi procesul verbal de execuţie, din 17.12.1954. „Căpitanul de justiţie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lângă Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde găseşte prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autorităţilor administrative superioare locale şi tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului şi pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava". A mers în celule, le-a spus condamnaţilor că a sosit momentul să explice faptele săvârşite. Întrebaţi dacă mai au ceva de mărturisit sau vreo dorinţă, au declarat că: „nu au nimic de spus". Sec, de parcă ar fi vorbit toţi odată în cor, deşi au fost întrebaţi fiecare în celulele în care se găseau. Actul vorbeşte la plural, procurorul a fost în celule. Dar toţi ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp şi... foc.

Oare cine să fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autorităţi administrative superioare locale să fi reprezentat? Pe tov. preşedinte de consiliu popular comunal, că asta era o putere locală? Ori mai sus, putere locală superioară - şefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucureşti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile şi nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de execuţie s-a întocmit, conform uzanţelor în patru exemplare, unul pentru administraţia Penitenciarului, unul la Procuratură pentru Unităţile MAI şi două pentru dosarul cauzei. S-a greşit. Se mai întocmeşte încă un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie şi se face menţiune expresă, în manuscris că a luat şi dânsul un exemplar. Pe ăsta unde să-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la execuţie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neapărat să se asigure prin timis special că sentinţa a fost îndeplinită?

Plânge printre ramuri luna...

Et Ego... Îşi intitulează Viorel Gheorghiţă cartea de amintiri din aceleaşi locuri şi timpuri. Et ego fui hinc. Şi eu am fost acolo.