AIUDUL, CUTIA CU SUFLETE - 3
Securitatea intoxica
deţinuţii şi. chiar organele sale inferioare prin zvonuri false, menite să
sondeze starea de spirit. în vara lui 1953 a fost lansat un zvon că vin
americanii. Se ştiau şi etapele de înaintare, pe oraşe nominalizate (la cutare
dată, erau la Deva, de exemplu). Chiar în zilele acelea ing. Marinescu a fost
luat la o anchetă la Bucureşti. Apropiaţii lui din colonie, gata, a fost dus
pentru a intra în noul guvern. S-a întors repede, dar nu i-a putut lămuri pe ai
săi că în ţară e linişte, nu-i vorba de nici un american. Cineva mai intim, o
personalitate, 1-a luat de-o parte, conspirativ:
- Hai, Cristache,
mie poţi să-mi spui, chiar nu sfii nimic?
Bieţii oameni, ce
plase au mai luat, cum şi-au bătut joc de speranţele lor. Dar Securitatea sonda
şi cum ar reacţiona deţinuţii la o astfel de ocazie şi chiar propriile lor
cadre. Atmosfera a fost creată peste tot, în toate coloniile, şi cineva
povestea cu umor negru cum un miliţian ciomăgaş a început să se
dezvinovăţească, spunând că el chiar dacă a bătut, a dat numai în cei care
aveau cojoc (purtat pe dedesubt, căci pe deasupra hainele închisorii erau
obligatorii).
Nu mai reţin
succesiunea în care am mai fost anchetat despre diferiţi colegi ori foşti
camarazi de organizaţie, despre care nu auzisem să fi fost arestaţi. încep cu o
anchetă despre un coleg mai ilustru, ajuns ministru la Sănătate.
Deci, într-o bună zi,
conform uzanţelor de aici, cu mantaua pe cap am fost condus de braţ, în faţă,
la un birou deja cunoscut de la ancheta descrisă. Anchetatorul era civil, părea
de vârstă apropiată de a mea, de statură potrivită, cu faţa regulată, mai mult
pătrată decât alungită şi cu un ten spre brunet. Dar el era cu spatele către
lumina ferestrei, aşa că nu-i distingeam prea bine tenta.
Numele, prenumele,
condamnarea, originea... etc... Fireşte că numai eu aveam date personale de
cunoscut, el de bine crescut ce era, nu a catadicsit să spună cum îl cheamă.
Subiectul anchetei -
colegii mei de clasă de la Liceul din Oraviţa. S-a oprit asupra numelui
Octavian Berlogea. Auzisem, deşi în închisoare, ca acesta ajunsese ministru la
Sănătate (nu ştiam însă că adjunct). Fusesem foarte intrigat de ascensiunea
lui. în clasă era un elev de nota 7. E drept că, muncitor, îşi făcea regulat şi
singur temele acasă, bune ori rele, le făcea. Nici la Facultate nu a strălucit,
aveam alţi colegi, trecuţi la comunişti, care îl depăşeau cu mult ca situaţie
şcolară.
Aşa că am început
să-i spun anchetatorului, la întrebarea ce ştiu despre Berlogea, cum îl ştiam
eu pe colegul meu.
- Nu, nu, zice
acela, nu mă interesează părerile tale despre el (pesemne că nu era
încântat de portretul meu), ci fapte. A fost sau nu legionar? Tu trebuie să
ştii, căci ai fost şeful clasei.
Am negat. Berlogea nu
fusese nici în Mănunchiul de Priteni, nici măcar în Unităţile de
Pregătire, înfiinţate în toamna lui 1940. Nu avusese nici o atitudine
manifestă, dar'mi-te o activitate politică, nici pe vremea liceului nici în
primii ani de facultate. De-abia prin anul patru sau cinci, prin '46 -47,
dorind să ajungă extern la Spitalul CER. din Cluj, s-a înscris la
comunişti, condiţie fără de care nu se putea accede la C.F.R.-ul deja
comunizat.
Anchetatorul insista. Discuţia
continua. A întrerupt-o colonelul Crăciun, directorul închisorii, care a venit
şi au plecat împreună la masă. Dar atunci i-a spus colonelului:
- Îl ai pe ăsta
aici şi nu vrea să spună nimic. Iar către mine:
- Să te mai
gândeşti, mă.
El a plecat la masă
iar eu am rămas cu răbdarea şi cu gândurile mele. Cine-o fi ăsta? Dacă îl ia pe
colonel cu singularul, este ori prieten, ori acelaşi grad ca el, ori şi mai
mare în grad.
Când a venit, după
masă, mai spre seară, i-am spus:
- Domnule
anchetator, Berlogea n-a avut nimic cu noi. Dacă aş spune că a fost, aş minţi
şi aş încurca toată lumea, pe mine, că m-aş angaja într-o minciună, pe dvs. că
v-aş pune pe căi false şi pe el că l-aş năpăstui. Dar acela o ţinea pe-a
lui, nu şi nu, să spun că a fost cum zicea el. Atunci i-am spus şi eu:
- Ce credeţi dvs.
că mă leagă de un om care face parte dintr-un guvern care mă ţine închis? Ce am
eu cu astfel de oameni?
Şi m-a lăsat
în pace.
La o întâlnire
comemorativă, a XXX-a aniversare de la terminarea Facultăţii, dr. Alexandru
Frăţilă, care trăieşte la Oţelu Roşu, mi-a spus că a fost şi el interogat o
după amiază întreagă şi apoi seara, despre Berlogea. Anchetatorul lui fusese
Ilie Verdeţ, a cărui figură era pe-atunci destul de des prin ziare şi 1-a
recunoscut. Verdeţ era la vremea aceea responsabil de cadre al Guvernului.
Atunci am asemănat şi eu chipul din memorie cu cel din ziare şi am rămas
convins că şi pe mine tot el m-a interogat şi mi-a luat masa de la amiază.
Berlogea a fost schimbat nu peste mult timp, dar nu din vina mea, ci dintr-a
responsabilului lor de cadre. N-a căzut însă rău, a ajuns profesor universitar
şi într-o vreme preşedintele Crucii Roşii pe ţară. Iar despre doi colegi
cărăşeni, implicaţi cu adevărat în organizaţia noastră, pe care eu nu-i
declarasem nici la Cluj şi nici la Piteşti, dar mi-a spus un coleg de an de-al
unuia dintre ei, că el 1-a spus, la demascări şi se mira cum de nu este
adus lângă noi. Eu i-am acoperit la aceste anchete, deşi ştiam destule despre
ei. Dar după eliberare nu i-am mai întâlnit niciodată, m-au ocolit chiar când
au mai trecut prin Oraviţa, deşi mai înainte trecuseră deseori pe la casa
noastră.
Aşa că zic şi eu ca
acelaşi Nichifor Crainic în poezia din care am mai citat o strofă: „ Iar
de-am avut fârtaţi/ De cruce sau de dor/ Se bucură-încântaţi/ Că mor în locul
lor".
Nu le reproşez
prietenia uitată, soarta mea nu a fost de invidiat. îşi temeau nu numai
libertatea dar şi cariera. Căci unul ajunsese director de spital într-un mare
municipiu.
Iar pe Tăvi Berlogea
l-am întâlnit de mai multe ori, am spus că acum este profesor universitar şi
poseda un grad de cunoştinţe largi, politice, ştiinţifice şi culturale, mult
evoluat de starea în care ne despărţisem. Fără doar şi poate, un om realizat,
în contrast cu nava mea eşuată, pe care abia am mai adus-o la linia de plutire,
dar fără să mă mai pot avânta în larg.
În celula din stânga
noastră aveam ca vecini pe Tonei Graur, fost coleg la Academia Comercilă cu
fratele meu şi pe prietenul meu de la Cluj, Vasile Havrilescu. Tinel suferea de
o discopatie lombară rebelă, cu dureri atroce, şi primise aprobare să stea culcat
pe pat şi ziua. Am uitat să menţionez că am trecut la regimul de stat în capul
oaselor de la 5 dimineaţa până la stingerea de la ora 22. Trebuia să stăm la
marginea patului, ori pe bancă, dacă era în cameră şi acest mobilier.
Familia Graur mai
avea o victimă, dar aceea făcută de americani. Fratele său mai mare se găsea în
lagăr la Buchenwald, când pe 24 august 1944 anglo-americanii, ori din
iniţiativă proprie ori la solicitarea noilor stăpâni de la Bucureşti, s-au dus
să omoare legionarii închişi de nemţi şi au bombardat primele trei barăci ale
lagărului, unde se ştia că erau închişi românii. Informaţia lor era exactă până
la un punct. într-adevăr ocupau primele trei barăci, dar de deţinuţi. în prime
două locuiau femeile de serviciu ale S.S. -iştilor şi în una printre
alte deţinute şi prinţesa Mafalda, fiica lui Victor Emanuel al III-lea,
surprinsă de întorsătura tatălui său într-o vizită în Germania. Deci, acelea au
murit iar din baraca a treia, prima ocupată de legionari, au căzut victime prea
puţini, între care şi fratele lui Tonei Graur.
Cu Vasile mă
înţelegeam ori „la perete" - am spus cum -, dar la parter zidul era
mai gros decât la etaj şi trebuia să vorbeşti mai tare, crescând riscul de a te
prinde miliţianul. Vorbeam mai bine prin morse, fie pe ţeava
caloriferului, fie la perete.
Într-o zi el are o
dispută culturală cu Tonei. Era vorba de religia vechilor egipteni. Cum nu
căzuseră de acord, mă întreabă la morse şi îl prinde acelaşi Biro
(despre care am spus că era rău ca om). Eu am auzit vizeta lor şi m-am
îndepărtat de aparat. I-a făcut numai lui raport: „A fost găsit luând
legătura cu alfabetul morse cu alţi deţinuţi".
N-a trecut mult timp
şi s-au văruit celulele. Treaba asta o făceau cei de la dreptul comun. Era
o ocazie nimerită pentru a controla complet atât camera cât şi pe noi. Ne
ducea, până să se văruie, cu tot bagajul în altă cameră. La întoarcere ne
dezbrăca la pielea goală şi purecau toate efectele noastre. Aveam un inventar
restrâns, în întregime de la puşcărie, în total două cămăşi, două izmene, o
pereche de obiele, un prosop, pantaloni, haină şi manta de zeghe iarna
şi pantaloni scurţi cu haina de doc, vara. Hainele, erau făcute din deşeuri de
efecte militare, cusute tărcat, înadins se urmărea ca la un obiect să fie multe
culori, mânecile o culoare, piepţii alta, spatele altfel. Bocanci cazoni
reformaţi, iarna şi sandale, vara. Garniturile de iarnă şi de vară stăteau la
magazie şi ni le schimba în noiembrie şi chiar în decembrie, încât eram
îmbrăcaţi de tot caraghioslâcul, cu pantaloni scurţi şi cu izmene lungi, cu
sandale şi cu obiele (căci ciorapi nu aveam) şi cu haine bălţate, din petice,
ca într-un sinistru carnaval. Etatea celor deghizaţi astfel, până la 70 de ani,
cu feţele nerase adesea de două săptămâni. Vă veţi întreba cum stăteau obielele
în sandale? Bine, le coseam ca pe nişte şoşoni de casă şi le prindeam cu un
nasture. Bineînţeles că operaţia de cusut se făcea clandestin, sub riscul
pedepsei cu izolarea, dar dacă erau gata cusute, nu te mai întreba
nimeni de unde ai avut ac şi aţă. Şi iarăşi veţi întreba de ce obiele cu
sandale? Păi era octombrie, ori noiembrie şi chiar decembrie şi schimbarea
echipamentului parcă întârzia înadins ca să ne chinuie şi cu asta, căci chiar
cu două cămăşi şi cu prosopul pus în spate între ele, hăinuţele alea de doc nu
te scuteau de răcoarea toamnei, între zidurile groase, mai ales dacă erai pe
Nord, unde te duşmănea şi soarele. Batjocură şi chin. închid această paranteză,
poate prea largă, dar aşa se desfăşura viaţa noastră.
Deci, la văruit ne
făceau percheziţie totală. Mobilierul era scos pe coridorul Celularului, pături,
saltele (scotocite bine şi acestea), măsuţa şi banca, unde erau. Deschid şi
aici o paranteză ca cea cu echipamentul personal.
Celula avea lungimea
de patru metri şi lăţimea de doi. Către fereastră se aşezau, de-o parte şi de
alta, la perete, cele patru paturi, suprapuse, două câte două. între ele
rămânea un interval de 40 de centimetri, pentru acces şi chiar pentru plimbare.
în spaţiul puţin rămas până la uşă încăpeau cele două tinete obligatorii
şi uneori câte o măsuţă de brad cu o bancă, ambele cu o lungime de un metru.
Cât mai rămânea sub doi metri pătraţi (căci am spus că mai era şi tineta), era
spaţiu de mişcare pentru servitul mesei, pentru aşezarea în front la raportul
de seară şi de dimineaţă şi mai ales pentru plimbare, pe rând, uneori şi doi
de-odată, în cazuri de anumite stări sufleteşti tară ieşire. Plimbarea aceasta
pe loc, îţi mai dezmorţea oasele, dar parcă te mai şi deconecta. Şi, Doamne,
câte se mai comprimau în sufletele noastre câteodată...
Puţinul inventar
clandestin îl ascundeam cum ne pricepeam fiecare. Aveam o jumătate de pânză de
bomfaier, fără dinţi, ascuţită pentru a servi de cuţit, rămasă prin celule de
când se lucra în fabrică. Am băgat-o într-o crăpătură a băncii şi am acoperit-o
cu o aşchie desprinsă din piciorul aceleiaşi bănci. Pentru nişte rămăşiţe de
foi de Biblie ori petice de hârtie cu vocabulare de limbi străine,
precum şi pentru cruciuliţele ori medalioanele migălite de artiştii amatori, am
găsit altă ascunzătoare, făcută anume. S-a scobit la baza peretelui, la locul
de unire cu podeaua, s-au băgat acolo comorile şi am tencuit gaura, cu
molozul rezultat, adunat cu săpun răzuit şi umectat. Sunt sigur că nici această
folosire clandestină a săpunului nu a cunoscut-o deşteptul colonel Iacob,
despre care se spunea că a făcut o lucrare asupra folosirii săpunului în
închisoare. Cum nu a cunoscut nici tablele săpunite ale lui Cele Perceli.
Dar când să ne bage
mobilierul în camere, a încurcat băncile şi a dus alături, la Havrilescu, banca
noastră cu „sisul" (denumirea în argoul dreptului comun a
cuţitelor de contra-facere). L-am rugat pe Vasile să ne lase obiectul la closet
când duce tineta înaintea noastră. Miliţianul ne însoţea până la uşă,
dar nu intra, că-i mirosea, aşa că puteam manevra puţin astfel de
corespondenţe. Dar el văzând bunătate de cuţit, m-a rugat să-1 mai las la el,
să-şi încropească o pereche de târlici (papuci de casă) din petice
desprinse de pe amărâtele noastre de haine, care din acest punct de vedere, al
peticelor, erau destul de bogat împodobite. Ghinionul lui. L-a prins acelaşi
plutonier Biro şi i-a făcut un raport tot aşa de insinuant ca şi primul: „A
fost găsit cu o lamă de bomfaier în cameră". Se putea înţelege că era
vorba de o lamă veritabilă, cu dinţi, aptă pentru tăiat zăbrelele şi evadare.
Pe atunci încă era
comandant colonelul Colier. Acesta îl avea pe infractor la inimă, dintr-o
discuţie pe marginea problemei evreieşti. Vasile, ca cernăuţean, unde aproape
jumătate din populaţie erau conaţionali de-ai colonelului, era mâncat de aceşti
conlocuitori, nu totdeauna leali şi loiali şi i-a dat-o pe şleau. încât
comandantul „a aprobat" cererea de pedepsire a subalternului său
Biro, pedepsindu-1 pe făptaş cu câte 14 zile de izolare în lanţuri,
pentru fiecare raport.
Regulamentul prevedea
pentru cele mai grave abateri o pedeapsă maximă de 14 zile de izolare, ori
Colier a însumat cele două rapoarte, osândindu-1 pe om la 28 de zile fără
întrerupere.
Izolarea însemna, cum
arăta numele, separarea de ceilalţi deţinuţi, într-o cameră goală, cu ciment pe
jos, fără nici un mobilier. în loc de pat îţi băga seara, la stingere, la ora
22, o rogojină, dar fără pătură. Tineta nu avea capac, să nu poţi sta
ziua pe ea, să rămâi în picioare 17 ore, ori să te aşezi pe cimentul ud, dacă
te răzbea oboseala. Secţia de izolări era recent amenajată, cu pereţii
uzi, pardoseala tot aşa, ba o mai stropea cu câte o gamelă de apă şi câte-un
miliţian din cei câinoşi, din care erau destui. Un deţinut mai naiv, a strigat
după un miliţian să-i spună că tineta nu are capac.
- Noa, şi ce-i
dacă n-are?
- Pute,
domnule sergent major.
- Noa, care-i
interesul? Să pută, nu?
La aceste condiţii
subumane de cazare se adaugă reducerea raţiei alimentare sub jumătate. Turtoiul
se dădea zilnic, dar pâinea de dimineaţă se dădeau numai a treia zi. Aceste
pedepse se puteau da deţinuţilor, care conform aceluiaşi regulament penitenciar
primeau şi pachete cu mâncare de acasă, din care ulterior îşi puteau recupera
deficitul de calorii din zilele de pedeapsă. Oricum noi nu primeam pachete,
însemna că subalimentarea din aceste zile era de-a dreptul un atentat la
existenţa omului, prin înfometare. Mai puneţi la socoteală şi faptul că această
înfometare venea după atâţia ani de privaţiuni şi veţi vedea de ce Vasile
Havrilescu a ieşit de acolo „umflat la obraz şi la mâini", cum mi-a
spus apoi la perete când a revenit în celulă. El nu ştia, săracul, că
astea erau edeme carenţiale.
Domnul colonel
Colier, dacă o mai fi trăind, trebuie bine -merci, prin bunăvoinţa
domnului fost preşedinte U.S.A., Georg Bush. Da, aşa spune fostul ambasador al
Americii la Bucureşti, Funderburk, în cartea sa, Trădarea Americii din
care revista „L'Expres" a publicat un serial. Şi anume, pe când
actualul nu era decât vice-, a venit într-o vizită la Bucureşti şi i-a cerut
lui Ceauşescu să dea voie să emigreze fiul călăului de la Aiud, căsătorit cu
Rodica Răutu, fiica celebrului Leonte Răutu, cel responsabil cu îndoctrinarea
comunistă a României. După fiu şi noră, a plecat şi tata Colier, cu ajutorul
vice-preşedintelui U.S.A. Mă întreb, în paranteză, de ce or fi plecat, să ducă
şi acolo experienţa câştigată în munca de comunizare, ori ca să li se piardă
urma? Nu contest raţiunile rasiale ale intervenţiei, căci umanitare nu puteau
fi, devreme ce se ignorau culpele de chinuire a oamenilor. Căci ce a făcut
Colier cu Havrilescu este curată tentativă de omor prin înfometare. Prinde
orbul, scoate-i ochii... Dar Vasile nu s-a gândit la rele, să-i scoată vreun
ochi, nici măcar la figurat. A luat-o şi el încetişor către lumea cealaltă,
care pentru noi, chinuiţii, era cea din Cer. Dintre obiectele clandestine din
inventarul celulei erau şi acele, unul sau mai multe, după cum erau de
gospodari ocupanţii. Am spus cum le confecţionam, cu migală şi cu risc. Ac
veritabil, de fabrică, n-am văzut de mulţi ani de zile şi nici apoi până la
eliberare. '
Erau clandestine,
pentru că ameninţau regimul. Să fac acum teoria acului. Hai, de cusut, ca de
cusut, dar cu un astfel de obiect major se putea zgâria pe o tăbliţă oarecare
iar deţinutul îşi omora timpul învăţând câte ceva, ori asta dăuna Securităţii
statului. Cu un ac se poate cose pe o pânză un text care poate circula
aici, ori - Doamne fereşte - putea fi şi scos din închisoare. Se mai puteau
coase petice sub care se mai puteau ascunde cine ştie ce alte lucruri
subversive. Unde mai pui că aşa cum eram noi de fioroşi, îl puteam folosi ca
armă şi să ucidem pe careva dintre noi, ori - iar Doamne fereşte! - pe vreun cadru
(miliţian, ofiţer, etc).
Aţa de cusut, de
unde? Păi descususem un capăt de obială, prosop ori de saltea sau, şi mai bine,
pentru aţa neagră, descoseam peticele cusute la maşină pe hainele ce le
primeam. Obţineam două fire: cu unul coseam manual peticul la loc, iar celălalt
rămânea de rezervă. Ingenios, nu? Şi toate astea pe furiş, căci doar aveam
şcoala clandestinităţii.
De ascuns, le
ascundeam fiecare după imaginaţie şi loc, prin cutele hainelor, prin crăpături
ale peretelui ori ale podelei, sau, la repezeală şi mai sigur, când auzeam
alarma că este percheziţie, scoteam un pai din saltea, vâram acul în pai şi-1
aruncam într-un colţ de cameră. Cui să-i dea prin gând să ridice paiele de pe
jos, două, trei fire?
Când coseam, unul din
cameră păzea la vizetă ori se plimba prin mijlocul camerei acoperind vederea
indiscreţilor. Când se simţea vreo mişcare, pândarul introducea în vorbitor ori
spunea numai aşa cuvântul „şase". Tot pentru alarmă se foloseau şi
„mucles" (taci, pe ţigăneşte) ori „zexe". Pe mucles asta
îl cam prinseseră coralii. Într-o zi vorbea careva la o fereastră, cu
cineva de pe latura perpendiculară. Un ofiţer se furişase pe sub fereastră şi
trăgea cu urechea (mă rog n-o fi frumos, dar asta era meseria „gradului").
Cineva, de după alt oblon, 1-a văzut (era gata să zic „l-a ginit") şi
a strigat scurt, ca să nu-i depisteze locul, „Mucles".
ConvorBiroa s-a
curmat imediat iar ascultătorul clandestin a răcnit cu necaz către obloane: ., Fi-ţi-ar
muclesul al dracu'" şi s-a retras cu coada între picioare.
Aşa că într-o zi
coseam boneta, căci şi aia era o ruptură. Mă găseam în picioare, cu spatele la
uşă. Aud cum se ridică uşor căpăcelul vizetei propriu-zise, apoi imediat şi
uşiţa-vizeta mare.
- Ce faci acolo?
- Mă uitam
cum să-mi repar boneta, că e descusută.
însă până să deschidă
el vizeta, eu am scos acul din aţă şi l-am aruncat în ligheanul cu apă. în
unele camere, sub tineta de apă, care era suspendată pe două console
înfipte în perete, era un lighean pentru spălat pe jos ori spălat pe mâini şi
pe faţă, deasupra lui. Miliţianul acela care era un sergent major tinerel şi
cam clăpăug, îmi zice să-i dau acul.
- N-am domnule,
nici un ac.
- Stai aşa.
Mâinile sus.
Mă execut eu, el
deschide uşa, vine şi şeful de Secţie, un plutonier ceva mai în vârstă,
şi-mi fac percheziţie corporală. Şeful îşi admonestează subalternul?
- Lasă-l, mă,
ăsta-i hoţ bătrân, până te-ai mişcat tu, ăsta a înghiţit acul.
M-au scos din celulă
şi m-au băgat la neagra, celula oarbă situată la întretăierea dintre „lunga"
şi „scurta". De aici aveai legătură pe ţeava cu ambele laturi.
Cu risc, îi transmit
încetişor, cu parola camerei noastre, lui Nicu Mitran, că am aruncat acul în
ligheanul cu apă, să-1 recupereze.
După câteva ore, vine
prostănacul de ajutor, cu aer de detectiv şi mă întreabă prin uşă:
- Am găsit acul,
dar pedeapsa nu-i tot una dacă l-ai adus de undeva ori l-ai făcut aici. Am
uitat să spun că nu numai că ţi se lua unealta dar ţi se lua şi mâncarea pe
câte zile binevoia să aprobe domnul comandant, ca să fii băgat la izolare, Nu
ştiam nimic.
S-a dus la cei din
cameră şi le-a spus:
- A dat acul, dar
spune că nu-i al lui. Al cui e?
Inginerul Marinescu,
mai fricos, gata-gata să spună că-i al meu, dar Nicu Mitran a răspuns repede:
- Domnule major,
discutaţi cu el. Noi nu ştim nimic.
Si aşa am rămas cu acul,
sărindu-mă numai masa de la prânz, căci pe seară m-au dus înapoi în celulă.
Peripeţiile unui ac.
Dar vedeţi
dumneavoastră, dacă şi asta îţi dădea emoţii, să-ţi cârpeşti o bonetă, unde a
ajuns biata inimă săraca, cu supărări şi teamă pentru nimicuri. Nimicuri, însă,
tară de care nu puteai trăi.
Dintre vecinii din
dreapta noastră, nu-1 mai reţin decât pe Eugen Magirescu, cu el întreţinându-mă
la perete.
A intrat în
închisoare împreună cu încă doi fraţi, unul căpitan aviator şi altul mai mic,
Codric, încă elev la liceu. Fusese student la Drept, la Iaşi, în anul IV. Fiindcă la
Suceava fusese unul din cei mai categorici adversari ai reeducării lui
Bogdanovici (cu care fusese coleg) şi încă şi mai împotriva lui Ţurcanu, acesta
1-a luat la Camera 4 Spital încă înainte de începerea demascărilor celor
cu pedepse mari. Eugen avea de excutat 15 ani. Cu metodele lui, care nu au dat
greş decât la morţi, Ţurcanu 1-a întors pe dos pe Magirescu şi bineînţeles că
nu cu vorba. Şi iată-1 pe durul Magirescu, reeducat după înmuierea
oaselor, folosit apoi într-un Comitet de reeducare de la Subsol, din
ultima etapă. La Gherla a fost scos la muncă la frizerie, iar după plecarea echipei
ţurcane a redevenit Eugen Magirescu, cel de dinainte de
"cutremur". N-a fost implicat în procesul acelora, căci nu jucase un
rol de vârf, fusese o unealtă terorizată, şi la anchetă a arătat adevăraţii
vinovaţi, securiştii.
Au urmat 10 ani de
puşcărie la cataramă în care nimeni nu mai are ce-i reproşa.
Eu nu am redevenit
mistic, nu învăţam ca alţii nici Evanghelia de la Ioan, nici Acatistul
Maicii Domnului, pe care mulţi dintre deţinuţii Aiudului le ştiau pe de
rost. Nu m-am apucat nici să învăţ engleza. Cei care au beneficiat de
convieţuirea cu prof.univ. George Mânu au fost printre primii „englezi"-
Apoi aceştia au făcut discipoli. După eventuale mici fiţuici este dificil
de însuşit şi fonetica engleză, chiar dacă lexicul îl înveţi după grafie.
Vocabularele circulau - via closet (fără zâmbete ironice, dar aceasta era
singura cale de transmis materiale). încât circula şi o glumă, care engleza o
cunoşti, cea de pe Nord sau de pe Sud (fiind vorba de cele două părţi ale Celularului,
fără posibilităţi de legătură între ele). Eu mi-am zis că dacă oi avea
vreodată posibilităţi să citesc în altă limbă, apoi voi învăţa atunci. Eram
sceptic, nu credeam să mai ajung să trăiesc în altă zodie.
De fapt, mai degrabă
decât noi, se pregăteau chiar oamenii zilei pentru legăturile cu lumea de
dincolo de Cortină. Şi şi-au şcolit copiii în ţară şi peste hotare să
poată face faţă la oricare lume. Ba cu destul cinism, un ofiţer de la Aiud,
căruia i s-au reproşat abuzurile şi i s-a spus că o să plătească pentru asta
când vor veni americanii, a răspuns sigur de sine:
- Nu fiţi proşti,
că dacă vin americanii, tot noi ti primim, nu voi. Cei de azi, din 1992, să
judece dacă a avut dreptate miliţianul comunist.
Aşa au sucit-o, că
tot al de Brucan şi Petre Roman, care au beneficiat de roadele comunismului,
tot ei aleargă cu sacul şi la raiul capitalist, înghiţindu-li-se toate tumbele
politice.
Aşa că de la vecinul
acesta, Măgirescu, prin perete, am învăţat numai lucruri care să-mi treacă
vremea, dar pentru sufletul meu. în închisoare, zilele sunt foarte lungi, dar
anii, în mod paradoxal, trec repede, căci nu sunt marcaţi de nici o realizare.
Am învăţat Luceafărul.
Una este să-1 citeşti, chiar dacă la liceu i-ai făcut şi analiza literară,
şi alta este să-1 guşti câte două-trei strofe pe zi, câte mi le spunea el la
perete. Până în ziua următoare le repetam, aşa mereu, până am învăţat toate
strofele. Le-am repetat deci de atâtea ori, dar niciodată nu mi s-a părut că
este destul. M-am desfătat cu cuvinte, imagini şi înţelesuri.
Am învăţat şi câteva
poezii ale lui, dar spre regretul meu nu le-am reţinut, deşi atunci mi-au
plăcut şi ca idee şi ca realizare.
Avea şi o voce
plăcută şi ne-a cântat (tot la perete) diferite arii, dintre care unele
cu pretenţii de execuţie. Reţin aria lui Solvay, din Peer Gynt, de
Grieg. Am reţinut-o şi fiindcă Nicu Marinescu, pe atunci încă în cameră, 1-a
întrebat dacă o ştie, a ascultat-o, şi 1-a rugat să i-o mai cânte şi de ziua
lui, de Sfântul Nicolae. Apoi ne-a povestit cum mersese în studenţie cu un
coleg şi cu sora acestuia, care era studentă la Conservator, la o
cârciumioară cu o odăiţă în spate. Ţiganul - lăutar al localului - se luase
după ei în „separeu". Le-a cântat de inimă albastră. Studenta avea
o voce plăcută, de soprană. A atacat şi ea aria lui Solvay. Executa cu multă
măiestrie trilurile, încât ţiganul şi-a strâns încet, încet dibla în cutie şi-a
pus-o subsuoară şi a rămas ascultând. N"-a mai vrut apoi în raptul capului
să mai cânte nimic. El, muzicantul, era absorbit de altă muzică şi n-a mai vrut
decât să asculte:
- Mai cântă,
mâncate-aş, mai cântă, că prea frumos cânţi. Povestea asta a lui Nicu
Marinescu a fost de demult. Şi ce l-o fi răscolit?
Farmecul muzicii, ori
poate al fetei rămase în umbra anilor şi nu mai puţin tâlcul cântecului: „De
vei fi sus în ceruri,/ Aşteaptă-mă să viu./ Mereu să fii al meu/ Şi-n veci a ta
să fiu."
Bietul Nicu, s-a dus
să întâlnească poate acolo sus în ceruri fericirea de care aici nu s-a bucurat.
De Sfântul Nicolae, când Eugen trebuia să-i mai cânte odată aria, el
era deja plecat, poate s-o aştepte pe Solvay.
Cât am stat în
această cameră de la parter, am primit o vizită simandicoasă. Am auzit paşi
mulţi pe coridor, uşa s-a deschis destul de repede şi a intrat un bărbat în
civil, de statură potrivită, în jur de 1,75 m. 0 faţă care în clar-obscurul
camerei mi s-a părut puţin brunetă. Avea o cicatrice în obraz. în spatele lui,
mulţime de „gealaţi", dar numai grade mari, colonei unul şi unul şi
câţiva civili.
Nu am avut timp să ne
dumirim că ne-a şi luat la întrebări: Ei, staţi bine în găurile astea? De ce
nu v-aţi văzut de treabă la muncă?
Asta era prin
1957-1958, noi eram la cameră de patra ani, ce reproş tardiv mai e şi ăsta?,
gândii eu. în privinţa găurilor avea dreptate. Celulele de pe Nord, oblonite
cum se găseau, erau întunecate, mai ales iarna şi în zilele mai înnorate. Erau
veritabile hrube. I-a răspuns dintre noi prof. dr. ing. Cristea Marinescu:
- Domnule
inspector, eu mi-am văzut de treabă, am muncit (într-adevăr, muncise, dar
la Biroul Tehnic).
- Bine atunci, zise numitul inspector, dar
ce atitudine ai luat tu împotriva celor care nu şi-au văzut de treabă?
- Domnule
inspector, asta nu era treaba mea, era treaba administraţiei.
- Şi ce
atitudine ai luat faţă de administraţie, dacă nu şi-a făcut datoria ?
- Domnule
inspector, dar asta mă depăşeşte.
- Lasă că
staţi bine aici, toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
Eu mă gândii că ăsta,
cine o fi el, dar nu ştie istorie. Acest principiu al răspunderii colective a
fost condamnat la Nurnberg, în persoana generalului neamţ, comandant al
Parisului, care pentru a-şi justifica represaliile făcute asupra persoanelor
civile a invocat răspunderea colectivă a populaţiei franceze pentru atentatele
săvârşite contra ocupanţilor nemţi. Tribunalul internaţional a statuat
că fiecare om răspunde numai pentru faptele sale. Am reţinut hotărârea asta
pentru că fiecare dintre noi, în multe discuţii, au fost acuzaţi de uciderea
cutăruia ori cutăruia {Cazul Iorga), deşi fapta are autori cunoscuţi.
Aşa numitul inspector
ne-a întrebat apoi pe fiecare cum îl cheamă şi pentru ce a fost condamnat.
Inginerul a răspuns că pentru organizaţie contrarevoluţionară.
- Dar n-ai fost
legionar? Aiudul este închisoare de legionari.
- Demult,
când am fost tânăr, dar acum sunt cu altă organizaţie (dă să scape domnul
profesor).
- Păi atunci stai
bine aici.
- Cum,
domnule inspector, e de-ajuns ca să-l vezi pe cineva o dată cu muci la nas, ca
toată viaţa să strigi după el mucosule?
Străinul se întoarse
fără ca să mai răspundă şi a dat să plece. Coloneii din uşă i-au făcut loc,
ceilalţi de afară, care întinseseră lung gâturile ca să asculte convorbirea
dintre şeful şi „bandiţi", s-au uitat curioşi înăuntru.
Peste puţin timp s-a
auzit că necunoscutul inspector, care tot atunci mai vizitase încă o cameră, a
fost Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii.
Am uitat să spun că
după plecarea lui Nicu Marinescu a fost adus ca al patrulea, doctorul Blazius
Olariu, originar din Jupalnic, de lângă Orşova. Era bine pregătit profesional
şi lucrase ca intern în clinicile bucureştene. El se purta cu mai multă condescendenţă
faţă de „domnul profesor" cum îi plăcea geologului să i se spună.
Eu mai săream câteodată peste titlul de profesor, căci după câte spusese chiar
dânsul fusese conferenţiar şi aflasem asta chiar din gura-i proprie cum
ajunsese la acest grad, numai într-un an şi fără concurs. Pentru dânsul eu eram
un neisprăvit şi nu m-am jenat să-i spun că eu după cinci ani de facultate cu
toate examenele luate sunt un neisprăvit, iar dânsul tot cu atâţia ani
academici este doctor geolog, dar nu prin merite aparte ci prin faptul că
profesia lor pretinde mai puţină pregătire decât a noastră. E drept că anul
şase nu l-am isprăvit, dar nu din cauza mea. De aceea vorbea cu desconsiderare
despre studenţii din închisoare, pentru Piteşti. Dar soarta se întoarce
şi el va face din oportunism, ca să nu zic altfel, ceea ce noi am făcut sub
imperiul bâtei. Voi reveni. A devenit, în doi ani de zile, planton şi apoi
preşedinte de Comitet de reeducare, iar eu m-am eliberat de la Zarcă.
Dar să nu anticipez.
Nu a trecut mult de
la vizita lui Drăghici că inginerul este chemat la anchetă. Când s-a întors
ne-a spus că i s-a reproşat că face greutăţi administraţiei. De ce a raportat
inspectorului că suntem trataţi ca nişte mucoşi.
Ce spusese el şi ce au înţeles cei care
stătuseră în uşa camerei noastre sau mai bine zis cum au răstălmăcit ei
discuţia.
A stat mai mult decât
ar fi durat această lămurire şi nu ne-a mai spus altceva. Cum în atâţia ani de
secret nimeni nu ne spunea ce se întâmplă cu noi, ori unde ne duce, ori ce ne
face, mie mi s-a dezvoltat un deosebit simţ al deducţiei. încercam ca din
nimica, gesturi, o vorbă spusă într-un anumit fel ori cu o anumită intonaţie,
sau nespusă când ar fi trebuit să fie spusă, să trag o concluzie. Aşa că nu
m-am mulţumit cu câte ne-a spus. Cert însă că discuţia (dar cu cine anume?) era
o continuare a dialogului cu Drăghici.
Într-o zi, când era
de serviciu pe cameră, la primirea mesei nu s-a mişcat, iar doctorul Olariu
mi-a spus să împart eu turtoiul (bolnav neputincios nu era, de bătrân nu
depăşise 50 de ani, aşa că nu vedeam de ce aş face-o). Am replicat să o facă „serviciul".
Drept urmare, când a venit lângă uşă să-şi spele gamela m-a pleznit peste
ochelari cu lingura, spărgându-mi o lentilă. A izbucnit:
- Mania asta
egalitară, vrea contele Munteanu să fie servit. Dar eu nu făcusem decât să
aştept să mi se facă şi mie ce făcusem şi eu celorlalţi, când a fost rândul meu
de serviciu. Toţi patru din cameră eram la fel de valizi şi de apţi pentru
serviciul acesta de cameră, care nu pretindea decât un prea mic efort. Şi de ce
m-a lovit? Pentru că am spus că nu e rândul meu? Dr. Olariu îl putea el înlocui
pe inginer dacă acesta ar fi fost neputincios. De ce mi-au cerut-o mie? Nu m-am
putu reţine să nu înjur (de-acum învăţasem asta la Piteşti şi continuam cu acest
fel de descărcare); am înjurat apucăturile boierului învăţat să dea în slugi.
Cum sticla îmi
intrase în ochi, am cerut să fiu dus la cabinetul medical, să mi-o scoată.
Ofiţerul politic însă pândea momentul, şi-a făcut apariţia şi deşi nu era
atribuţia lui să mă scoată la cabinet, asta era treaba, şefului de Secţie - şi
deşi eu îi spusesem miliţianului numai că mi-am spart ochelarii, fără să
vorbesc nimic de agresiune -, m-a întrebat de ce ne-am bătut. Eu am negat
susţinând că m-am izbit din neatenţie de robinetul tinetei de apă, când
m-am aplecat să-mi spăl gamela. Dar el, nu, că dacă nu spun de ce ne-am bătut,
nu mă scoate la doctor. I-am răspuns că n-am decât să mă resemnez, să rămân
orb, dar eu nu m-am bătut cu nimeni. Totuşi m-a scos.
Conflictele dintre
deţinuţi, inerente unei convieţuiri îndelungate şi în condiţii de privaţiuni şi
promiscuitate, erau speculate de către politruci, care le foloseau ca pe
nişte fisuri prin care să poată pătrunde între noi. De aceea, cu orice chip, nu
am vrut să se amestece în viaţa noastră.
Nu am ripostat cu
aceeaşi armă la lovitura primită. Adică nu am ridicat mâna să dau, căci în
afara situaţiei forţată de la Piteşti, în viaţa mea nu am ridicat mâna
împotriva nimănui. Nici altă cale de plată nu am ales, mai ales că simţeam că
el a luat-o pe drumul delaţiunii care ni se imputa „piteştenilor".
Am mai convieţuit puţin timp, fără să ne mai vorbim. El însă începuse să se
arate indispus de faptul că eu
întreţineam relaţii cu vecinii din celelalte celule. Am mirosit linia de
„legalitate" pe care voia să se situeze. Doar cunoşteam asta, căci
aveam mai multă experienţă decât el în necazurile puşcăriei, Piteştiul prin
care trecusem. Am pus noua lui comportare pe seama scoaterilor lui la anchetă,
căci mai fusese scos în continuare. Cred că apărarea lui în faţa lui Drăghici,
că şi-a văzut de treabă la Baia Sprie, şi apoi dezicerea lui de apartenenţa la
legionari au fost indicii pentru ofiţerii politici că omul caută orice ieşire
din situaţia în care ne găseam. Prin muncă ori prin desolidarizare. Huliţii studenţi
de la Piteştii
Deci, la scurtă
vreme, într-o seară, la program, observam pe o crăpătură din uşă că
cineva trece spre closet după fiecare cameră care se întorcea de acolo. De
serviciu eram eu şi Blazius Olariu. De cum intrăm în cameră, vine imediat după
noi şi căpitanul politic Popa (avansat curând ca maior). Ne arată un ghemotoc
de hârtii şi ne întreabă cine 1-a pus la closet. Nu-1 pusesem noi, în momentele
acelea nu se mai ocupa nimeni din cameră cu aşa ceva.
- Daca până mâine
nu-mi spuneţi cine l-a pus, vă pedepsesc pe toţi. Dar a doua zi dimineaţă,
fără să mai vină să ne întrebe ceva, ne-a luat gardianul şi ne-a băgat la izolator.
Şi doar ne dăduse termen ca până de dimineaţă să spunem, deci era normal să
vină cineva să ne întrebe ce avem de spus, ce am făcut, abia apoi să fim
pedepsiţi. Aşadar, eu sunt sigur că am fost dus la izolator, pe ceilalţi
din cameră nu ştiu unde i-a băgat, că doar îi lăsasem pe coridor.
Abia după trei zile
vine căpitanul şi mă întreabă:
- Ei, cum îi?
Te-ai hotărât să spui?
- Domnule căpitan, dacă dumneavoastră
susţineţi că aţi găsit ace! obiect numai după ce a fost la closet camera
noastră, iar înaintea noastră aţi căutat în acelaşi Ioc unde l-aţi găsit şi nu
era, apoi daţi-mi voie să cred iar în minuni. Eu nu mai sunt mistic, dar asta
mă face să mă schimb.
Tactica asta, să te
moaie întâi cu bătaia şi apoi să te întrebe ce-ai făcut, era a lor, doar mi-o
aplicaseră şi la Securitate şi la Piteşti. Dar Popa n-a insistat,
nu-1 interesa ghemotocul clandestin, n-a zis absolut nimic. A închis uşa. Toată
povestea a fost un scenariu ca să poată sta de vorbă cu Marinescu, fără a bănui
cineva ceva. M-a scos după o jumătate de oră şi m-a trimis pe Secţie, dar
pentru lucrătura lui, eu două zile n-am mâncat şi am dormit trei zile pe
cimentul ud. Căci am mai spus că la izolator câte un miliţian mai zelos
mai turna din când în când pe jos câte o gamelă de apă, ca să ţină de
"cald" locatarilor.
Ofiţerul acesta
politic făcea parte dintr-o nouă garnitură de conducere a închisorii. Colier
plecase şi venise comandant colonelul Crăciun, ajutat de colonelul Iacob şi de
căpitanul Popa (pe ăsta îl chema creştineşte, dar era de alt rit căci nu se
putea să lipsească martie din post şi ei din echipă, de ce oare?). Echipa de miliţieni
a fost întărită cu nişte plutonieri cu petliţă de grăniceri, care au stat
cuminţi pe secţii până prin 1961-1962, când au început să lucreze conform
pregătirii lor de securişti, cu informaţiile, cu cluburile, cu treburi de
adjutanţă.
Pe prof. dr. ing.
Cristea Marinescu nu l-am mai văzut. După ce m-am îmbolnăvit de tuberculoză, la
secţia sanatorială la care am fost dus, au fost strânşi oameni din toată
închisoarea. Am aflat că fusese scos în fabrică (doar la muncă îşi „văzuse
de treabă" nu?) ca planton la un dormitor - nu muncea fizic -, se
ocupa cu activitatea clubului nou creat. începuse reeducarea colonelului
Crăciun, fără ciomagul cu care am fost (mal)-trataţi şi înfrânţi studenţii
de la Piteşti. Intelectualii de aici, care atâţia ani ne-au bârfit şi ne-au
dispreţuit, acum se convingeau dialectic. Iar unii dintre ei, cum se vede,
ne-au lovit.
De aceea am fost atât
de lung la vorbă în aceste ultime pagini. N-am extins prea mult şi fără rost o
biografie. Am voit numai să cuprind o evoluţie de la abjecţie la demnitate şi
alta de la demnitate la abjecţie. Fără modestie şi fără subiectivitate.
Nici nu ştiu cât de
repede au trecut câţiva ani de închisoare, doar prin câteva repere cu care
le-am marcat cursul. Acum, unde m-au dus, pe Secţie era o cameră mai mare,
cu mai mulţi oameni de pedepse diferite, îmi amintesc că erau mulţi ţărani
macedoneni, un student de la Bucureşti, Morărescu, fiu de moşier de prin
Teleorman sau Vlaşca (nu mai reţin exact), ţin numai atât minte că mai avea doi
fraţi arestaţi, că avea un număr atât de mare la picior încât nu a încăput în
nici un bocanc de la magazie, plutonierul Biro, care cu ocazia asta am aflat că
avea la bază cizmăria, a vrut să râdă de el şi i-a adus o pereche de pâslari ca
să-1 încalţe, deoarece aceia se trag peste bocanci, sigur că trebuiau să fie
buni, şi, spre marea lui mirare, nici aceştia nu-1 cuprindeau, încât a trebuit
să facă apel la cunoştinţele lui profesionale din tinereţe şi să-i ia măsura
pentru o încălţăminte specială. în ciuda acestei dimensiuni a extremităţilor
inferioare, Morărescu era student la Conservator, la vioară, deci
degetele mâinilor îl ajutau la măiestrie. Dar acest fost proprietar avea şi
revendicări de „clasă" şi îl auzeam mereu vorbind cu macedonenii
despre cum şi ce vor face ei cu cei care i-au năpăstuit.
Mai era şi un fost
maior în cameră, spre marele meu regret i-am uitat numele, căci era o fire
deosebită. Suferise mult în viaţă, făcuse cele două războaie contradictorii ale
noastre şi contra bolşevismului şi contra hitlerismului, din prima până în
ultima zi de beligerantă, văzuse stingându-se atâtea destine, iar înainte de a
intra în închisoare îi murise soţia. Aceasta îl iubise atât încât a voit să-i
facă încă un fiu pe lângă altul mai mare, pe care îl născuse cu dificultate.
Maiorul, cu care mă împrietenisem bine şi ne petreceam mai tot timpul
povestindu-ne, îmi dorea să-mi dea Dumnezeu o soţie devotată cum a fost a lui
şi care s-a prăpădit la naşterea celui de-al doilea copil. Maiorul plângea şi
acum când îşi amintea cum a adus în salon din sala de operaţie (îi făcuse
cezariană) trupul inert al dragei lui care se sacrificase pentru fericirea lor
comună. Când auzea discuţiile celorlalţi, el cel copleşit de suferinţe, mi-a
spus odată: De ce doctore, de ce să nu fim noi ultima generaţie de români
care am suferit pentru credinţa noastră? Eu zic să-i iertăm pe toţi cei care
ne-au făcut râu. De-atunci mi-am repetat adesea, că cel care a cunoscut
suferinţa, trebuie să fie bun, ca maiorul acela al cărui nume l-am uitat, i-am
ţinut minte numai sufletul.
Aici, la Secţie, erau
şi multe carantine şi n-am stat mult că am fost dus pe Celular, pe scurta
din stânga, pe Est, la etajul II, împreună cu nişte oameni mai de curând
arestaţi. Am constatat că aceştia erau victimele valului de arestări din 1958-1959
- deci eu împlinisem un deceniu de robie şi cinci ani de Aiud. Noii mei
colocatari erau victimele campaniei de colectivizare forţată şi a celei de
lichidare a ultimelor rămăşiţe de mentalitate burgheză şi fascistă. Unii erau
intelectuali care până acum se încadraseră în noua orânduire, dar aveau de
plătit pentru vechea lor orientare politică. Dacă la arestările din 1948
fuseseră vizate vârfurile, acum au mers cu represiunea până la mărunţii şefi de
organizaţii săteşti de-acum 20 de ani. Cadre didactice, preoţi, socotiţi că ar
fi o frână în calea colectivizării prin prestigiul lor de altădată, au devenit
victimele masivelor arestări din 1958-1959.
În camera aceasta
ne-a băgat pe 9 inşi. încep descrierea sufletelor din această cutie cu
Ştefan A. Minea. Fusese învăţător în Erbiceni, de lângă Podul Iloaiei. I s-a
înscenat un proces la care martor principal al acuzării a fost chiar preotul
satului. Acela afirma că la o beţie, Minea ar fi afirmat că vine el regele
Mihai, călare pe un cal alb, şi o să facă el orânduială în ţară, că vine
războiul şi vin americanii. Omul nega şi imaginea cu călăreţul şi în sinea lui
condamna războiul. A străbătut stepele de la Răsărit şi călare şi pe jos, până
la Don şi înapoi, cu grad mărunt de caporal, cu mizeriile şi temerile ostaşului
care îşi vede căzându-i alături camarazii. Iar preotul fusese acolo cu grad de
căpitan, mânca la popotă şi juca la etape cărţi cu ofiţerii. Dăscăliţa lui
Minea trebuia dintr-un salariu să-şi crească fiul, iar preoteasa se bucura de
unul din cele două salarii ale preotului plecat pe front (familiile ofiţerilor
primeau un salariu în ţară, acasă, separat de cel primit de combatant pe
front). Minea, băgat la închisoare de mărturia unuia care a profitat de război,
îl înjura şi devenise anticlerical înfocat, poate şi ca efect al educaţiei
primite la I.C.D. (îndrumarea Corpului Didactic, care se instituise în
ţară pentru îndoctrinarea cadrelor didactice, fapt aflat acum de mine de la
el). Când a mai venit în celulă un cleric, fostul protopop de la Negreşti,
Vaslui (condamnat pentru afirmaţie anticolectivistă, în realitate în 1940
purtase şi el cămaşa colorată) dintr-un nimic au sărit la bătaie, de nu mă
interpuneam se maltratau reciproc.
Cu învăţătorul Minea
eu am făcut casă bună, căci era şi el stupar, iar eu, după convieţuirea cu Moş
Albină, ştiam atâtea despre dulcea lor ocupaţie încât nici un apicultor nu
ar fi zis că nu fac parte din asociaţie. Acasă îşi petrecuse zilele între
gâzele pe care le iubea şi îşi luase ca ajutor şi ucenic la stupină pe fiul cel
mic, în vârstă de numai 6 ani. Acela a început să rabde cu stoicism
înţepăturile, dar tatăl povestea şi acum, cu duioşie, cum micuţul odată nu s-a
mai putut abţine şi a izbucnit:
- Tăticule, o fi
bună mierea, dar prea al dracului înţeapă albinele!
După despărţirea
noastră, am auzit că învăţătorul a fost dus în fabrică şi, ca şi Cristea
Marinescu, a ajuns şeful unui club de reeducare. Anticlericalismul său
era în notă comună cu regimul, încât nu i-a trebuit mult ca să se pună complet
de acord cu politrucii. De n-o fi fost de la început aliatul lor. Nici
n-am stat să mă mai gândesc ce or mai fi spus amândoi foştii mei colegi de
cameră despre mine. Nu mă mai prea interesa.
Mai era un învăţător,
dar acestuia i-am uitat numele, care a făcut războiul cu grad de ofiţer,
ajungând căpitan în rezervă de motomecanizate. Cunoştea bine motoarele şi
mecanica lor, ne-a ţinut chiar prelegeri despre ele, ajutându-se în expunere de
mulaje din săpun, realizate cu măiestria cu care erau înzestrate multe din
cadrele didactice de altă dată.
Al treilea învăţător
era (Mihai?) Dărângă, din Murgeni, din partea Bârladului. în tinereţea sa
funcţionase ca şi Minea, în Basarabia. Povesteau cu farmec viaţa din provincia
de peste Prut, căci pe atunci fuseseră tineri şi tinereţea pune farmec în
toate.
Povestea despre
dreptul la viaţă, mai corect, despre dreptul de a te naşte. Dăscăliţa lui dragă
(soţia era tot învăţătoare) după ce-i făcuse două fete. la a treia naştere,
când şi-a văzut progenitura şi apoi soţul, a izbucnit în plâns: Mihai,
dragă, iartă-mă, că tot fată ţi-am făcut. Fireşte că acesta a iertat-o, dar
şi-ar fi dorit să mai fie 9 pălărie în casă. Trei fete acum, erau destule.
Soţia nu a mai îndrăznit să încerce. Dacă a văzut că barza iar dă târcoale
cuibului lor, a umblat pe unde a ştiut ea pe vremea aceea, dar fără rezultat.
După ce a epuizat toate metodele empirice a apelat şi la un medic, dar acesta
nu s-a mai prins, era prea târziu. Astfel băieţelul a avut noroc să se nască,
iar tata să se bucure de fecior, împreună cu disperata lui dăcăliţă. Când îmi
povestea mie astea, flăcăul se apropia de facultate şi era mândria tatălui,
căci avea talent literar.
Tatăl, ca mulţi alţi
învăţători, iubea literatura română. în lipsa cărţilor se mulţumea şi cu cea
orală, învăţând bucuros puţinele poezii pe care le reţinusem şi eu. M-am ferit
să-i spun din poezia închisorilor.
Nu mi se părea mie
chiar curată compania în care eram. Până acum nu aveam ce le reproşa oamenilor
nimic, dar nu-mi explicam de ce m-a băgat în cameră cu proaspăt-arestaţi, numai
eu fiind vechi şi cu pedeapsă mare. Aşa că aveam rezerve. Dacă n-ar fi urmat
decât evoluţia lui Minea şi tot am avut dreptate în bănuielile mele.
Tot bârlădean era şi
nea Neculai Ouatu, acesta chiar din oraş. Era mai în vârstă decât noi, dar nu
aşa de mult cât îl arăta părul său cărunt. Era alb tot, dar nu ca cei ce
sufereau de albinism. Fusese funcţionar la primăria oraşului şi îi plăcea şi
acum tipicul şi ordinea. Când se făcea vreun tabel sau îl întreba cineva cum îl
cheamă, dicta literă cu literă frumosul său nume, nu cumva să îl pocească
cineva: O.U.A.T.U Neculai. Şi cum cei din cameră nu se abţineau toţi să
nu râdă, îi apostrofa: Ce râzi, domnule, îs unii proşti, ori nu aud bine şi
mă scriu Oatu, din două silabe, dar pe mine mă cheamă - OUATU, cu trei silabe.
Treaba asta cu
silabele a produs o disputa din cele ce se iscă în închisoare, din lipsă de
altceva mai serios de vorbit. Dărângă susţinea că prenumele Ion are două
silabe, I-ON. Aşa se pronunţă în Moldova. Eu am invocat şi folclorul, unde în
toate cântecele cu Ion cântăm o măsură. Dar moldovenii ceilalţi din
cameră, adică toată camera, i-au ţinut toţi isonul şi mi-au cântat
cuvântul în două măsuri. Cum astfel de discuţii sunt interminabile, toată lumea
are dreptate, m-am retras. N-aveam nici un Graur cu noi să ne
lămurească. Eu am rămas să-mi zic cum mă ştiam de mic că mă cheamă şi pe mine
şi pe tata. Ion, dintr-o silabă. Ne mai certasem odată la Gherla în camera
mare, în ce parte este strâmbă coada la bardă. Se împărţiseră oamenii în două,
ba la dreapta, ba la stânga, până a venit un priceput care ne-a lămurit
că depinde cum e meşterul, dreptaci ori stângaci. Aşa că de-atunci m-am învăţat
minte, să nu mă mai ambalez în astfel de dispute, bune pentru academicieni.
Am lăsat mai la urmă
pe Vasile Gh. Amarinei, de pe la Fălciu. Era ţăran şi muncitor sezonier la
linie, la CER. Primise cea mai mare pedeapsă dintre cei de faţă, căci
fusese încadrat într-o organizaţie cu alţii, în mod caraghios, după părerea
mea. Era un om fără prea mult orizont. Recunoscuse la anchetă că, mergând la un
frizer din sat, în aşteptarea rândului, ascultase el şi încă unul Europa
Liberă. Când 1-a întrebat securitistul de ce, a răspuns că lui îi place
muzica populară şi de aceea au dat drumul la aparat. De ascultau de mai multe
ori, ar fi ştiut săracul că ăia nu prea cântă. în schimb, i-a „cântat" frizerul.
El nu ştia că frizerii, cârciumarii, chelnerii, personalul din hoteluri,
recepţia ca şi cel de servici, de când lumea au fost „ ochii şi urechile
regelui", cum se spunea odinioară informatorilor stăpânirii. Dar ce
1-a durut mai tare a fost faptul că la proces a venit ca martor al acuzării şi
un nepot, care rămăsese de mic orfan şi-1 crescuse el. Acesta a depus mărturie
că unchiul Vasile făcea politică duşmănoasă contra regimului. întrebat de
preşedinte, să precizeze, tânărul ţăran a răspuns: Păi întotdeauna când
mergeam la el, îl găseam citind ziarul la coadă. Mărturia a fost
edificatoare, căci un ţăran care citeşte ultima pagină, unde se găsesc ştirile
externe, înseamnă că aşteaptă anglo-americanii. Altfel se mulţumea cu articolul
de fond şi cu fotografiile celor din prima pagină.
Oamenii aceştia mi-au
povestit despre campania de la colectivizare. N-a fost sat să nu fie oameni
închişi. Amarinei avea un umor ţărănesc şi făcea haz de ridicolul unor cazuri
auzite de el în aresturile prin care trecuse.
Un preot a fost
condamnat la 8 ani de zile pentru că a făcut cu ochiul. Da, asta era fapta. La
judecată a venit un martor din satul lui care a depus că preotul 1-a îndemnat
să nu se înscrie în colectiv. Preotul a rugat instanţa să întrebe martorul dacă
n-a fost el, cu învăţătorul, dirigintele poştei, mă rog toate autorităţile
comunale în curtea gospodarului şi l-au sfătuit să se înscrie: Da, domnule
preşedinte, este adevărat că a fost şi a zis, dar la plecare, s-a întors din
dreptul porţii, şi mi-a făcut semn cu ochiul.
Pentru asta, opt ani
închisoare corecţională.
Un alt gospodar
dintr-un sat era condamnat, cum zicea el, pentru că şi-a făcut cruce.
Manifestarea asta duşmănoasă contra „colectivului", 1-a costat 7
ani. Ce se întâmplase? La inaugurarea „colectivei" făcute la ei în
sat, s-a organizat o petrecere cu lăutari şi joc, la noul sediu. Săteanul a
trecut pe uliţă, s-a uimit de petrecere şi, mergând mai departe, şi-a făcut
cruce. Poate semn că şi acolo o fi Ucigă-l toaca. Careva 1-a văzut şi
acum se crucea la puşcărie ce mai belea a dat peste capul său.
Amarinei mai râdea şi
de păţania unui preot, căruia îi găsiseră un carnet intitulat Comunişti
bătu[i de Dumnezeu. Trecuse în acel carnet diferite cazuri de membri de
partid, adesea marcanţi, care avuseseră diferite necazuri: unuia i-a luat foc
casa, altuia i-a fugit nevasta, unul s-a accidentat cu maşina, altul a murit de
trăsnet ori a căzut din pod, mă rog, câte fapte diverse nu se mai petrec. Dar
părintele le înscrisese numai pe cele ale celor certaţi cu Dumnezeu. Asta tot
instigaţie se chema şi 1-a bătut soarta cu câţiva ani, de nu l-o fi bătut şi
anchetatorul.
Pedepsele curgeau
gârlă peste ţară. Se spunea că un director de închisoare întrebând un deţinut
despre pedeapsă, acesta i-a răspuns că deşi este nevinovat, a primit o pedeapsă
de 15 ani.
- Nu se poate,
zise acela, daca nu făceai nimic, îţi dădeau şi ţie 8 -10 ani ca la alţii. Aşa,
ai făcut tu ceva.
Caz real şi
antologic.
Nea Vasile Amarinei
era dornic să ştie câte sunt şi au mai fost prin lume. Mă întreba despre
diferite evenimente istorice, despre locuri şi despre ţări. Chiar dacă n-am
avut când colinda lumea şi să povestesc din cele văzute de mine însumi, îmi
plăcuse şi istoria şi geografia, încât îi puteam satisface din aspiraţiile
sale. Vorbeam cu el ceasuri întregi şi nu se mai sătura să audă ba de unele ba
de altele. învăţătorii însă nu găseau nimic de vorbit cu ţăranul şi asta mă
intriga.
Într-o zi a avut o
dispută cu Dărângă, şi nici una nici două, ca la poliţie, că s-a organizat cu
mine şi că învaţă de la mine poezii legionare.
- Nea Vasile, zic
eu, poţi jura dumneata că ne-ai văzut făcând asta?
- Da, mă jur.
Ca şi altă dată
Piringiu, îl vedeam şi pe acesta jurându-se mincinos, numai ca să aibă dreptate
într-o dispută oarecare. Şi încă odată m-am convins cât pot fi oamenii de
perfizi.
Minea mi-a spus
atunci, că aşa-mi trebuie, că toată ziua îi caut în coarne şi acum uite ce îmi
face. Eu însă am continuat să-i povestesc ca şi mai înainte.
După ce ne-am
despărţit, eu m-am îmbolnăvit iar el a fost scos la muncă la grădină, pe la
magazii, circula. Eu mă găseam la Secţia T.B. C, iar el auzise că sunt
acolo. A adus ceva pe secţia asta, m-a chemat la poartă şi ferindu-se de miliţianul
care-i însoţea, mi-a dat printr-o crăpătură o ceapă. Ce mare lucru poate fi o
ceapă! Poate exprima totuşi o parte din starea sufletească a unui om. în plus,
ceapa aceea a fost singura ceapă crudă pe care am mâncat-o în acei ani.
De la oamenii aceia
am aflat cum se mai trăieşte afară, cum au evoluat mentalităţile. Am întrebat
cum se adresează unul altuia, dacă-şi zic toţi tovarăşe ori au mai rămas
şi domni, cum se saluta unul pe altul şi dacă se mai săruta mâna la fete
şi la cucoane. Voiam să aflu şi lucruri mari dar şi nimicurile de fiecare zi.
Am fost „ bucuros
de oaspeţi" dacă asta era bucurie, să mai vezi un necăjit lângă tine.
Cu valul acesta de
noi arestaţi, condiţiile de existenţă au devenit tot mai mizerabile în
închisoare. Mâncarea a devenit tot mai rea, să-i facă pe noii veniţi să simtă
ce-i aceea puşcăria, să rabde, să se chinuie. Numai că ei mai aveau rezerve
subcutanate de acasă, pe când la majoritatea dintre noi pielea mai stătea şi
direct pe oase.
În cameră eram 7.
Puteam fi 8 şi am ajuns chiar zece. Câte 2 în pat, patul avea o lăţime de 80
cm. Se dormea cu capul la picioare, cum se spunea. Dacă dormeai alături, riscai
să cazi din pat, aşa, unul cu capul şi cu nasul la picioarele celuilalt, era
mai comod (vedeţi ce relativă poate deveni noţiunea de comod?).
Lângă aceşti
moldoveni eu am fost adus ultimul, paturile erau deja ocupate - jos primi
ocupanţi - şi mie mi-a băgat miliţianul o saltea pe care am pus-o pe jos, după
uşă, cu capul sub tineta de apă, care am spus că la Aiud era suspendată
pe două console ieşite din perete. La partea cealaltă a uşii, la 80 de cm. de
nasul meu, era tineta cu excremente.
În primii ani de
închisoare, pătura de acoperit ţi se dădea pe inventar, în ultimii ani însă,
devenise inventarul camerei şi se transmitea de la un deţinut la altul. în
condiţiile unei mari mişcări de efectiv şi a permutărilor patronate de ofiţerul
politic, primeai adesea pătura unuia care s-a învelit şi peste bocanci, de
frig, ori a altuia care a murdărit-o. Cea cu care m-a procopsit pe mine era o
pătură veche, o ruptură subţire, şi cu o pată ruginie pe ea. La nivelul
podelei, cum dormeam eu, era frig, căci între timp se făcuse iarnă. Am dormit
cu capul sub pătură filtrând aerul, şi aşa redus din cameră, prin această
gioarsă pătată. Când m-am îmbolnăvit, am refăcut istoricul îmbolnăvirii şi am
tras concluzia că pata de pe pătură a fost urma unei hemoptizii care a încheiat
viaţa altui nenorocit. Mai ştiu eu, a fost o întâmplare că mi-a dat pătura asta
ori putea să fie şi o premeditare.
Când erau mai puţini,
a fost o vreme când aveam fiecare cana lui de băut apă. Acum însă rămăsese în
cameră o singură cană. Cu aceea se scotea apa din tineta de apă, cu
aceea se bea de către cele 4-8 persoane dintre care şi mustăcioşi care îşi
muiau podoabele de sub nas în cana tuturor.
Dar cana asta mai
vrea o funcţie importantă, nu era numai pentru băut. Am mai spus că nu aveam
voie să avem hârtie, nici igienică nici neigienică. Atunci am făcut apel la
civilizaţia turcească şi a trebuit să ne spălăm. Cu ce? La început am folosit
sticle goale de medicamente. în fiecare celulă, în colţul cu tineta se
găsea o sticlă igienică. Dar asta a fost înainte de a se porni
administraţia pe materialele didactice ale deţinuţilor. Ca să nu mai scrie
nimeni nimic, ca să nu mai înveţe nimeni nimic, ne-au luat şi sticlele
igienice. Singurul recipient rămas în cameră era cana de apă. Cu ea beau
apă toţi cei 4, 8, 10 din camera, cu ea se spăla fiecare la şezut, turnându-şi
cu mâna în cealaltă, dar nu mai mult de o cană. Nu mai mult de o cană, căci tineta
era de 8-10 litri şi din ea beai, spălai gamelele după mâncare, spălai
şezutul şi apoi, puţin, dacă mai rămânea, te spălai şi pe mâini. E abject? E
scârbos? Aşa era, astea erau condiţiile de civilizaţie într-o închisoare
comunistă din 1960 şi după acest an, până m-am eliberat în 1963, tot aşa a
fost.
Vă închipuiţi certuri
şi discuţii inutile ce se iscau. Unii oameni erau bătrâni ori neputincioşi şi
le tremura mâna, alţii erau mai nepăsători şi apucau cana unică oricum, nu
neapărat de toartă, de unde se nimerea. Iar alţii spumegau pe drept, căci se
vedeau spurcaţi de promiscuitatea asta, care ni s-a adăugat zilelor noastre
numai ca să înnegrească traiul noilor arestaţi, să ajungă să dorească
libertatea şi civilizaţia şi să accepte condiţiile care li se vor pune.
Dar nu era destul.
înainte, gamelele se păstrau în camere, asupra noastră. Acum deveniseră şi ele
obiecte de inventar al Secţiei, ca şi lingurile. Erau însă în număr mult
mai mic decât efectivul Secţiei, aşa că la servirea mesei miliţianul
adesea te zorea, să ia gamelele să le ducă la alţii. După mâncare se spălau
toate cu o apă, trecându-se lăturile dintr-una în alta, şi apoi se limpezeau
iar toate cu o apă puţină. E drept că nu avea de unde să rămână grăsime pe
pereţii veselei, dar oricât nu-ţi era tot una când vedeai că-ţi vine mâncarea
într-un vas nespălat, sau când ştiai că mănânci cu o lingură care trecea prin
gura altora, fără a fi spălată, cum ştii că ar fi trebuit să fie.
La sfârşitul iernii
am început să transpir noaptea. îmi era bine, nu mai sufeream de frig, dar eram
îngrijorat. Simptomul acesta apare la o însămânţare ori la o evoluţie
tuberculoasă. Ar mai fi trebuit asociat cu subfebrilităţi vesperale şi cu
inapetenţa şi slăbire în greutate. Termometru nu aveam. De slăbit
apoi asta era şi efectul regimului alimentar de înfometare, care am spus că s-a
inaugurat cu ocazia venirii ultimului val de arestaţi.
Nu aveam nici un alt
simptom, aşa că viaţa mergea mai departe. Pentru scurt timp m-am mutat cu
moldovenii mei pe partea de Sud, pe lungă. Aveam loc în pat, căci
plecase mai întâi învăţătorul cu motoarele. Apoi în aceeaşi primăvară m-am
despărţit de ei, fiind repartizat la o celulă de la etajul trei, prima cameră
dinspre Vest, pe scurta dreapta. Eram numai trei în cameră.
Reţin numele lui Ion
Papuc. Acesta era originar din Odăile - Buzău, dar după război migrase în
câmpia Brăilei, unde îşi întemeiase gospodărie prosperă, căci pământ găsise şi
putere avea, era om la 40-45 de ani.
În satul lui de
baştină lăsase dragostea tinereţii sale, despre care povestea cu talent şi cu
pasiune, ca un ecou al unei fericiri pierdute. Însuşi spunea că este un roman,
că a încercat să-1 pună în versuri. Aşa vedea el romanul. Nu avea şcoală multă,
câteva clase la Şcoala de Arte si Meserii, dar la meşteşug renunţase,
pentru agricultură. îi plăcea şi de aceea a şi pornit la câmpie, unde a găsit
altă femeie, cu care a făcut casa.
Povestea cu antren şi
multe peripeţii din viaţa lui de jandarm, căci făcuse armata la această armă.
Atâtea a povestit, încât dacă mi-aş pune mintea şi aş avea şi talent literar,
le-aş cuprinde într-o nuvelă cu titlul Amintirile caporalului Papuc.
Redau numai una
dintre acestea, care mi s-a părut mai în legătură cu prezenţa sa în închisoare.
În timpul războiului era concentrat tot
la jandarmi, la o companie de pază de pe lângă un lagăr de evrei din
Transnistria. În apropierea lagărului era o comună de nemţi, vechi colonişti.
Părinţii şi bunicii acelora căzuseră victime, în revoluţie, bandelor bolşevice
conduse adesea de comisari politici evrei. Evreii români, din lagăr, în mare
parte bucureşteni, nu le făcuseră nimic acelor bunici, dar nepoţii de astăzi se
răzbunau rasial şi luau detaşament după detaşament de oameni din lagăr pentru
lucrul câmpului. Prea repede însă veneau după alţi oameni şi evreii din lagăr
intraseră în panică, fiind convinşi că acolo îi aşteaptă moartea.
Papuc îi mai ajuta la
magazie cu câte-o pâine şi îi cunoştea. N-a spus-o dacă a făcut-o din umanism,
ori pe bani, dar oricum, în condiţiile acelea, era un ajutor. într-o zi, vine
disperată o fată, fostă studentă la Bucureşti. Aflase că fusese trecută pe
lista următorului detaşament care pleacă la nemţii aceia... L-a rugat s-o
ascundă la magazie, oriunde o ştii. îl ruga şi i se oferea: Sunt aşa cum m-a
făcut mama. Ia-mă, fă cu mine ce vrei, dar scapă-mă.
Lui Papuc îi era
frică. Hai, o pâine două, acolo, mai mergea. Dar dacă-1 prindea cu aşa ceva,
risca să fie trimis la Curtea Marţială şi cea mai mică pedeapsă era
trimiterea în linia întâi, la unităţile de combatanţi, sau de pedeapsă. Şi n-a
ascuns-o. Când a trecut detaşamentul spre moarte, prin dreptul magaziei şi mai
încolo, fata cu capul întors spre locul unde-1 ştia, îl striga disperată: Papuc,
scapă-mă! Papuc, scapă-mă!
L-a strigat până mai
departe şi tot nu credea că este inutil. Fostul caporal Papuc spunea că parcă
şi acum mai aude glasul disperat al acelei fete deosebit de frumoase.
Din lagărul acesta i
s-a tras condamnarea de 6 ani pentru care venise acum la Aiud. El spunea că i-a
făcut-o un avocat evreu din Bucureşti, Riştea, pe care îl refuzase să-i aducă
în ţară o scrisoare clandestină. Se jura pe copiii lui că nu a năpăstuit pe
nimeni. E posibil.
Am mai întâlnit la
Gherla pe un medic ginecolog, dr. Mişca, fost în tinereţe asistent universitar
la Cluj. Era condamnat la trei ani de închisoare, pentru că în timpul
războiului, fiind concentrat, a funcţionat pe lângă un lagăr evreiesc, nu
departe de Bucureşti. Spunea că la vremea aceea luase măsuri încât în lagărul
lor a fost cea mai mică mortalitate prin tifos exantematic, în raport cu alte
unităţi de acest gen. Deci a salvat viaţa multora, la asta însă nu s-a uitat
nimeni. L-au condamnat, cum zicea el, ca să fie, în cadrul pedepsirii tuturor
autorităţilor lagărului. Evreii n-au iertat nimic şi au aplicat mai mult decât Legea
Talionului. Accept condamnarea justificată a adevăraţilor călăi. Cu dr.
Mişca m-am întâlnit după eliberare la spitalul din Ora viţa, unde funcţionam
amândoi ca medici (eu la ţară) şi mi-a reluat povestirea de la Gherla mai în
amănunt şi nu-şi făcea omul nici un reproş, căci nu-şi găsea nici o vină. De
altfel şi pedepsele de la trei la şase ani, când instanţele se jucau cu
condamnările, dovedesc micimea vinii şi a răzbunătorilor.
Papuc mi-a mai
povestit despre viaţa deportaţilor din Bărăgan. Auzisem că au fost deportaţi
oameni de pe la noi, dar nu auzisem prea multe despre ce s-a mai petrecut cu
ei. în apropierea satului său s-a făcut un sat de deportaţi bănăţeni,
Bumbăcari. La început oamenii au locuit în bordeie, apoi şi-au construit case din
paiantă. Cum la prima iarnă i-a găsit crivăţul nepregătiţi. Apoi povestea cum
s-a milostivit de două fete orfane, sârboaice, care au adunat cioturi de
floarea soarelui, rămase de la alţii, şi le-a cărat la casele lor. Mizerii,
mizerii.
Dar eu, cu circumspecţia
mea dobândită în împrejurările prin care am trecut, mă întrebam şi despre el,
de ce l-a băgat cu mine în cameră? Poate omul era de bună credinţă, dar eu îmi
făcusem o părere proprie despre foştii poliţişti şi foştii jandarmi. îi
consideram deformaţi, mercenari, gata să lupte pentru stăpânire. Asta le-a fost
meseria. Aşa că aveam toate reticenţele.
Nu mai ştiu dacă tot
aici am stat cu un doctor, Ilie Niculescu (medic, altul decât dr. Ilie
Niculescu, comandantul legionar). Era un om mic de stat şi palid, peste fire.
Fusese pe front, în Crimeea, şi reţin numai ce-i mai semnificativ.
La evacuarea Crimeii,
se stabilise o unitate de sacrificiu, o ariergardă care nu mai avea şanse de
îmbarcare, acoperea numai îmbarcarea celorlalţi. Ruşii realizaseră supremaţia
şi în aer şi mai scufundau din cei ce se considerau salvaţi, odată cu
îmbarcarea. El fusese unul din medicii unităţii şi l-au găsit tocmai pe el să-1
lase cu ariergarda. Doar nu era să rămână medicul militar, de carieră, că doar
investise prea mult armata în pregătirea lui. „ Civilul " ? Putea
muri, era pagubă mai mică. Unde mai pui că avea şi cazier politic. Norocul a
fost că, în încercuire, s-a îmbolnăvit de icter (pe atunci nu se spunea
hepatită epidemică) şi nemţii cu care luptau alături, l-au evacuat cu avionul.
Nu sunt sigur dacă
ştiu de la el, ori mai degrabă de la „ cavaleristul" Ştefan A.
Minea povestea morţii sublocotenentului de rezervă Traian Laza. Era din comuna
Vrani, din apropierea Oraviţei, fusese avocat, iar în toamna 1940 a fost
prefect legionar de Caras. Era într-o unitate de cavalerie şi a fost trimis
într-o misiune de cercetare. Partizanii ruşi, rămaşi prin pădurile Crimeii,
l-au prins şi l-au schingiuit. Când au înaintat ai noştri, i-au găsit trupul
oribil mutilat. I-au capturat şi pe partizanii respectivi, pe care potrivit
legilor războiului, i-au executat (Convenţia de la Haga, despre franctirori).
După război, comandantul unităţii româneşti a fost condamnat pentru
executarea partizanilor (între care desigur şi schingiuitorii lui Laza).
Moartea tânărului avocat (avea atunci 28 de ani) face parte din cele scontate
de Marele Stat Major, prin ordinul acela găsit de Mitică Staicovici
(despre care am vorbit în alt capitol). De altfel şi lăsarea doctorului
Niculescu în misiune periculoasă - ariergarda încercuită) tot aici se
încadrează. Legionarii cu cazier trebuiau omorâţi de ruşi, să nu se mai
întoarcă în ţară, unde să mai fie o problemă pentru Antonescu ori pentru alţi
politicieni pe care îi slujea Marele Stat Major. Starea sănătăţii mele
mergea tot mai rău. Au apărut nişte colici abdominale. Părea că merge durerea
de-a lungul intestinelor, până la un anumit punct, unde se oprea şi dispărea de
parcă nu aş fumai avut nimic. După un timp, se repetau durerile acestea.
M-am cerut, la
raportul de dimineaţă, să fiu scos la vizita medicală, exista pe atunci un
plutonier sanitar şi un medic civil, dr.Marinescu (prenumele?). Miliţianul -
şef de Secţie - m-a notat, dar vizita întârzia. Nu mai puteam mânca.
Cele 250 de grame de surogat de cafea, pe care le primeam dimineaţa împreună cu
125 grame de pâine, la înghiţeam cu greu, dar la amiaza încă le râgâiam, senin
că nu părăsiseră stomacul. La prânz renunţam, îl dădeam colegilor din cameră
(în ciuda insistenţelor lor ca să mănânc, nu puteam). Din cină, ciuguleam
puţin, ca şi cum nu aş fi mâncat. Scaune nu mai aveam decât rar, apoi parcă nu
am mai avut de-o vreme. Ce mai, sub-ocluzie intestinală, căci a mai apărut şi
câte o vomă. În sfârşit, cam prin 28 mai 1961, am reuşit să ajung la vizita
sanitarului. Acesta m-a notat pentru consultare de către medic şi am revenit în
celulă fără nici un leac. în 8 iunie (acelaşi 8 iunie al meu) mă scoate la
vizita doctorului Marinescu. Îi expun simptomele care pledau pentru o afecţiune
peritoneală. Abdomenul devenise balonat şi foarte sensibil-dureros la palpare.
Mă durea şi când puneam pătura pe burtă. Dr. Marinescu a optat şi el pentru
peritonită. M-a trimis şi el în celula, tot fără nimic. Abia după aproape o
săptămână, pe 14 iunie, am fost scos din cameră şi dus la Spitalul închisorii.
în tot acest timp, în cele 2 săptămâni de când am fost scos prima dată la
sanitar, în celulă nu am primit nici un medicament.
Întârzierea
internării în spital s-a datorat probabil conducerii politice. Eu am rezistat
aşa, cu aer şi cu duh (adică de două ori aer). Mâncarea nu o puteam mânca,
leacuri nu aveam şi am ţinut-o aşa până la internare. Dar nenea Pavel Andrei,
despre care am mai vorbit, fiind mai bătrân şi mai firav, s-a prăpădit în
celulă în aşteptarea internării, cam în aceeaşi perioadă cu boala mea.
Probabil că atârnau
multe în cumpănă, până se rosteau zeii noştri politici care aveau putere de
viaţă şi de moarte asupra noastră. Cred că nici unul dintre ei astăzi nu mai
recunoaşte că au omorât oameni prin întârzierea asistenţei medicale.
Cu colonelul Iacob
avusesem o discuţie, pe când venise, alta decât cea cu ciocănitul la perete.
Probabil că se luase după dosarul meu de „piteştean" căci mi-a
cerut să colaborez, adică să mă folosească de turnător. L-am întrebat
atunci în ce calitate aş face asta şi i-am spus:
- Dumneavoastră sunteţi comunist şi vă
apăraţi regimul. Eu în ce calitate să lupt alături de dumneavoastră? Comunist
nu pot fi, înseamnă că numai să vă folosiţi de mine.
- Cum să nu, zice el, şi dumneata (în asemenea
cazuri deveneam dumneata) poţi deveni comunist.
- Dar statutul
partidului dumneavoastră împiedică pe foştii legionari să devină membri de
partid - continuai eu.
- Se poate face
excepţie, zise el ca să mă ademenească, crezând că aş dori aşa ceva.
- Domnule colonel,
nu sunt atât de naiv încât să-mi închipui că pentru Ion Munteanu se va schimba
statutul partidului. Deci, unealtă, cum aş fi alături de dumneavoastră, nu
primesc. V-aţi servi numai de mine. Pentru dumneavoastră stele şi pentru mine -
zăbrele.
Discuţia s-a încheiat
aşa, iar acum, când mă pândea moartea, mi-o plătea. De felul meu am fost
rezistent la boli. Timp de doisprezece ani, cât trecuse de la arestare, nu
fusesem bolnav niciodată. Micile guturaiuri care le-am făcut, soldate cu câte
un herpes peri-oral nu m-au făcut să merg la cabinetul medical. Dacă ţin bine
minte, ne-a scos odată, prin 1959-60 la un control medical pentru scoaterea la
muncă. în 1951 nu ni s-a făcut aşa ceva. Cu această ocazie am fost depistat cu
o hipertensiune arterială uşoară, 19 cu 9,5. Am fost respins, dar nici
medicamente nu am primit. De altfel, toată viaţa mea, în continuare, nu am
făcut nici o pneumonie ori o gripă, deşi ca medic am fost în contact permanent
cu bolnavi, sursele de infecţii. Cum se zice, am fost un catâr sănătos, Cred că
rezistenţa asta naturală a mea faţă de boli m-a ajutat ca la capătul celui de
al treisprezecelea an de puşcărie să supravieţuiesc totuşi neomeniei politrucilor
de la Aiud, care, ori că au vrut să se scape de mine, ori au vrut să-mi
arate puterea lor, pentru un şantaj ulterior.