AIUDUL, CUTIA CU SUFLETE - 3

 

Securitatea intoxica deţinuţii şi. chiar organele sale inferioare prin zvonuri false, menite să sondeze starea de spirit. în vara lui 1953 a fost lansat un zvon că vin americanii. Se ştiau şi etapele de înaintare, pe oraşe nominalizate (la cutare dată, erau la Deva, de exemplu). Chiar în zilele acelea ing. Marinescu a fost luat la o anchetă la Bucureşti. Apropiaţii lui din colonie, gata, a fost dus pentru a intra în noul guvern. S-a întors repede, dar nu i-a putut lămuri pe ai săi că în ţară e linişte, nu-i vorba de nici un american. Cineva mai intim, o personalitate, 1-a luat de-o parte, conspirativ:

- Hai, Cristache, mie poţi să-mi spui, chiar nu sfii nimic?

Bieţii oameni, ce plase au mai luat, cum şi-au bătut joc de speranţele lor. Dar Securitatea sonda şi cum ar reacţiona deţinuţii la o astfel de ocazie şi chiar propriile lor cadre. Atmosfera a fost creată peste tot, în toate coloniile, şi cineva povestea cu umor negru cum un miliţian ciomăgaş a început să se dezvinovăţească, spunând că el chiar dacă a bătut, a dat numai în cei care aveau cojoc (purtat pe dedesubt, căci pe deasupra hainele închisorii erau obligatorii).

Nu mai reţin succesiunea în care am mai fost anchetat despre diferiţi colegi ori foşti camarazi de organizaţie, despre care nu auzisem să fi fost arestaţi. încep cu o anchetă despre un coleg mai ilustru, ajuns ministru la Sănătate.

Deci, într-o bună zi, conform uzanţelor de aici, cu mantaua pe cap am fost condus de braţ, în faţă, la un birou deja cunoscut de la ancheta descrisă. Anchetatorul era civil, părea de vârstă apropiată de a mea, de statură potrivită, cu faţa regulată, mai mult pătrată decât alungită şi cu un ten spre brunet. Dar el era cu spatele către lumina ferestrei, aşa că nu-i distingeam prea bine tenta.

Numele, prenumele, condamnarea, originea... etc... Fireşte că numai eu aveam date personale de cunoscut, el de bine crescut ce era, nu a catadicsit să spună cum îl cheamă.

Subiectul anchetei - colegii mei de clasă de la Liceul din Oraviţa. S-a oprit asupra numelui Octavian Berlogea. Auzisem, deşi în închisoare, ca acesta ajunsese ministru la Sănătate (nu ştiam însă că adjunct). Fusesem foarte intrigat de ascensiunea lui. în clasă era un elev de nota 7. E drept că, muncitor, îşi făcea regulat şi singur temele acasă, bune ori rele, le făcea. Nici la Facultate nu a strălucit, aveam alţi colegi, trecuţi la comunişti, care îl depăşeau cu mult ca situaţie şcolară.

Aşa că am început să-i spun anchetatorului, la întrebarea ce ştiu despre Berlogea, cum îl ştiam eu pe colegul meu.

- Nu, nu, zice acela, nu mă interesează părerile tale despre el (pesemne că nu era încântat de portretul meu), ci fapte. A fost sau nu legionar? Tu trebuie să ştii, căci ai fost şeful clasei.

Am negat. Berlogea nu fusese nici în Mănunchiul de Priteni, nici măcar în Unităţile de Pregătire, înfiinţate în toamna lui 1940. Nu avusese nici o atitudine manifestă, dar'mi-te o activitate politică, nici pe vremea liceului nici în primii ani de facultate. De-abia prin anul patru sau cinci, prin '46 -47, dorind să ajungă extern la Spitalul CER. din Cluj, s-a înscris la comunişti, condiţie fără de care nu se putea accede la C.F.R.-ul deja comunizat.

Anchetatorul insista. Discuţia continua. A întrerupt-o colonelul Crăciun, directorul închisorii, care a venit şi au plecat împreună la masă. Dar atunci i-a spus colonelului:

- Îl ai pe ăsta aici şi nu vrea să spună nimic. Iar către mine:

- Să te mai gândeşti, mă.

El a plecat la masă iar eu am rămas cu răbdarea şi cu gândurile mele. Cine-o fi ăsta? Dacă îl ia pe colonel cu singularul, este ori prieten, ori acelaşi grad ca el, ori şi mai mare în grad.

Când a venit, după masă, mai spre seară, i-am spus:

- Domnule anchetator, Berlogea n-a avut nimic cu noi. Dacă aş spune că a fost, aş minţi şi aş încurca toată lumea, pe mine, că m-aş angaja într-o minciună, pe dvs. că v-aş pune pe căi false şi pe el că l-aş năpăstui. Dar acela o ţinea pe-a lui, nu şi nu, să spun că a fost cum zicea el. Atunci i-am spus şi eu:

- Ce credeţi dvs. că mă leagă de un om care face parte dintr-un guvern care mă ţine închis? Ce am eu cu astfel de oameni?

Şi m-a lăsat în pace.

La o întâlnire comemorativă, a XXX-a aniversare de la terminarea Facultăţii, dr. Alexandru Frăţilă, care trăieşte la Oţelu Roşu, mi-a spus că a fost şi el interogat o după amiază întreagă şi apoi seara, despre Berlogea. Anchetatorul lui fusese Ilie Verdeţ, a cărui figură era pe-atunci destul de des prin ziare şi 1-a recunoscut. Verdeţ era la vremea aceea responsabil de cadre al Guvernului. Atunci am asemănat şi eu chipul din memorie cu cel din ziare şi am rămas convins că şi pe mine tot el m-a interogat şi mi-a luat masa de la amiază. Berlogea a fost schimbat nu peste mult timp, dar nu din vina mea, ci dintr-a responsabilului lor de cadre. N-a căzut însă rău, a ajuns profesor universitar şi într-o vreme preşedintele Crucii Roşii pe ţară. Iar despre doi colegi cărăşeni, implicaţi cu adevărat în organizaţia noastră, pe care eu nu-i declarasem nici la Cluj şi nici la Piteşti, dar mi-a spus un coleg de an de-al unuia dintre ei, că el 1-a spus, la demascări şi se mira cum de nu este adus lângă noi. Eu i-am acoperit la aceste anchete, deşi ştiam destule despre ei. Dar după eliberare nu i-am mai întâlnit niciodată, m-au ocolit chiar când au mai trecut prin Oraviţa, deşi mai înainte trecuseră deseori pe la casa noastră.

Aşa că zic şi eu ca acelaşi Nichifor Crainic în poezia din care am mai citat o strofă: „ Iar de-am avut fârtaţi/ De cruce sau de dor/ Se bucură-încântaţi/ Că mor în locul lor".

Nu le reproşez prietenia uitată, soarta mea nu a fost de invidiat. îşi temeau nu numai libertatea dar şi cariera. Căci unul ajunsese director de spital într-un mare municipiu.

Iar pe Tăvi Berlogea l-am întâlnit de mai multe ori, am spus că acum este profesor universitar şi poseda un grad de cunoştinţe largi, politice, ştiinţifice şi culturale, mult evoluat de starea în care ne despărţisem. Fără doar şi poate, un om realizat, în contrast cu nava mea eşuată, pe care abia am mai adus-o la linia de plutire, dar fără să mă mai pot avânta în larg.

În celula din stânga noastră aveam ca vecini pe Tonei Graur, fost coleg la Academia Comercilă cu fratele meu şi pe prietenul meu de la Cluj, Vasile Havrilescu. Tinel suferea de o discopatie lombară rebelă, cu dureri atroce, şi primise aprobare să stea culcat pe pat şi ziua. Am uitat să menţionez că am trecut la regimul de stat în capul oaselor de la 5 dimineaţa până la stingerea de la ora 22. Trebuia să stăm la marginea patului, ori pe bancă, dacă era în cameră şi acest mobilier.

Familia Graur mai avea o victimă, dar aceea făcută de americani. Fratele său mai mare se găsea în lagăr la Buchenwald, când pe 24 august 1944 anglo-americanii, ori din iniţiativă proprie ori la solicitarea noilor stăpâni de la Bucureşti, s-au dus să omoare legionarii închişi de nemţi şi au bombardat primele trei barăci ale lagărului, unde se ştia că erau închişi românii. Informaţia lor era exactă până la un punct. într-adevăr ocupau primele trei barăci, dar de deţinuţi. în prime două locuiau femeile de serviciu ale S.S. -iştilor şi în una printre alte deţinute şi prinţesa Mafalda, fiica lui Victor Emanuel al III-lea, surprinsă de întorsătura tatălui său într-o vizită în Germania. Deci, acelea au murit iar din baraca a treia, prima ocupată de legionari, au căzut victime prea puţini, între care şi fratele lui Tonei Graur.

Cu Vasile mă înţelegeam ori „la perete" - am spus cum -, dar la parter zidul era mai gros decât la etaj şi trebuia să vorbeşti mai tare, crescând riscul de a te prinde miliţianul. Vorbeam mai bine prin morse, fie pe ţeava caloriferului, fie la perete.

Într-o zi el are o dispută culturală cu Tonei. Era vorba de religia vechilor egipteni. Cum nu căzuseră de acord, mă întreabă la morse şi îl prinde acelaşi Biro (despre care am spus că era rău ca om). Eu am auzit vizeta lor şi m-am îndepărtat de aparat. I-a făcut numai lui raport: „A fost găsit luând legătura cu alfabetul morse cu alţi deţinuţi".

N-a trecut mult timp şi s-au văruit celulele. Treaba asta o făceau cei de la dreptul comun. Era o ocazie nimerită pentru a controla complet atât camera cât şi pe noi. Ne ducea, până să se văruie, cu tot bagajul în altă cameră. La întoarcere ne dezbrăca la pielea goală şi purecau toate efectele noastre. Aveam un inventar restrâns, în întregime de la puşcărie, în total două cămăşi, două izmene, o pereche de obiele, un prosop, pantaloni, haină şi manta de zeghe iarna şi pantaloni scurţi cu haina de doc, vara. Hainele, erau făcute din deşeuri de efecte militare, cusute tărcat, înadins se urmărea ca la un obiect să fie multe culori, mânecile o culoare, piepţii alta, spatele altfel. Bocanci cazoni reformaţi, iarna şi sandale, vara. Garniturile de iarnă şi de vară stăteau la magazie şi ni le schimba în noiembrie şi chiar în decembrie, încât eram îmbrăcaţi de tot caraghioslâcul, cu pantaloni scurţi şi cu izmene lungi, cu sandale şi cu obiele (căci ciorapi nu aveam) şi cu haine bălţate, din petice, ca într-un sinistru carnaval. Etatea celor deghizaţi astfel, până la 70 de ani, cu feţele nerase adesea de două săptămâni. Vă veţi întreba cum stăteau obielele în sandale? Bine, le coseam ca pe nişte şoşoni de casă şi le prindeam cu un nasture. Bineînţeles că operaţia de cusut se făcea clandestin, sub riscul pedepsei cu izolarea, dar dacă erau gata cusute, nu te mai întreba nimeni de unde ai avut ac şi aţă. Şi iarăşi veţi întreba de ce obiele cu sandale? Păi era octombrie, ori noiembrie şi chiar decembrie şi schimbarea echipamentului parcă întârzia înadins ca să ne chinuie şi cu asta, căci chiar cu două cămăşi şi cu prosopul pus în spate între ele, hăinuţele alea de doc nu te scuteau de răcoarea toamnei, între zidurile groase, mai ales dacă erai pe Nord, unde te duşmănea şi soarele. Batjocură şi chin. închid această paranteză, poate prea largă, dar aşa se desfăşura viaţa noastră.

Deci, la văruit ne făceau percheziţie totală. Mobilierul era scos pe coridorul Celularului, pături, saltele (scotocite bine şi acestea), măsuţa şi banca, unde erau. Deschid şi aici o paranteză ca cea cu echipamentul personal.

Celula avea lungimea de patru metri şi lăţimea de doi. Către fereastră se aşezau, de-o parte şi de alta, la perete, cele patru paturi, suprapuse, două câte două. între ele rămânea un interval de 40 de centimetri, pentru acces şi chiar pentru plimbare. în spaţiul puţin rămas până la uşă încăpeau cele două tinete obligatorii şi uneori câte o măsuţă de brad cu o bancă, ambele cu o lungime de un metru. Cât mai rămânea sub doi metri pătraţi (căci am spus că mai era şi tineta), era spaţiu de mişcare pentru servitul mesei, pentru aşezarea în front la raportul de seară şi de dimineaţă şi mai ales pentru plimbare, pe rând, uneori şi doi de-odată, în cazuri de anumite stări sufleteşti tară ieşire. Plimbarea aceasta pe loc, îţi mai dezmorţea oasele, dar parcă te mai şi deconecta. Şi, Doamne, câte se mai comprimau în sufletele noastre câteodată...

Puţinul inventar clandestin îl ascundeam cum ne pricepeam fiecare. Aveam o jumătate de pânză de bomfaier, fără dinţi, ascuţită pentru a servi de cuţit, rămasă prin celule de când se lucra în fabrică. Am băgat-o într-o crăpătură a băncii şi am acoperit-o cu o aşchie desprinsă din piciorul aceleiaşi bănci. Pentru nişte rămăşiţe de foi de Biblie ori petice de hârtie cu vocabulare de limbi străine, precum şi pentru cruciuliţele ori medalioanele migălite de artiştii amatori, am găsit altă ascunzătoare, făcută anume. S-a scobit la baza peretelui, la locul de unire cu podeaua, s-au băgat acolo comorile şi am tencuit gaura, cu molozul rezultat, adunat cu săpun răzuit şi umectat. Sunt sigur că nici această folosire clandestină a săpunului nu a cunoscut-o deşteptul colonel Iacob, despre care se spunea că a făcut o lucrare asupra folosirii săpunului în închisoare. Cum nu a cunoscut nici tablele săpunite ale lui Cele Perceli.

Dar când să ne bage mobilierul în camere, a încurcat băncile şi a dus alături, la Havrilescu, banca noastră cu „sisul" (denumirea în argoul dreptului comun a cuţitelor de contra-facere). L-am rugat pe Vasile să ne lase obiectul la closet când duce tineta înaintea noastră. Miliţianul ne însoţea până la uşă, dar nu intra, că-i mirosea, aşa că puteam manevra puţin astfel de corespondenţe. Dar el văzând bunătate de cuţit, m-a rugat să-1 mai las la el, să-şi încropească o pereche de târlici (papuci de casă) din petice desprinse de pe amărâtele noastre de haine, care din acest punct de vedere, al peticelor, erau destul de bogat împodobite. Ghinionul lui. L-a prins acelaşi plutonier Biro şi i-a făcut un raport tot aşa de insinuant ca şi primul: „A fost găsit cu o lamă de bomfaier în cameră". Se putea înţelege că era vorba de o lamă veritabilă, cu dinţi, aptă pentru tăiat zăbrelele şi evadare.

Pe atunci încă era comandant colonelul Colier. Acesta îl avea pe infractor la inimă, dintr-o discuţie pe marginea problemei evreieşti. Vasile, ca cernăuţean, unde aproape jumătate din populaţie erau conaţionali de-ai colonelului, era mâncat de aceşti conlocuitori, nu totdeauna leali şi loiali şi i-a dat-o pe şleau. încât comandantul „a aprobat" cererea de pedepsire a subalternului său Biro, pedepsindu-1 pe făptaş cu câte 14 zile de izolare în lanţuri, pentru fiecare raport.

Regulamentul prevedea pentru cele mai grave abateri o pedeapsă maximă de 14 zile de izolare, ori Colier a însumat cele două rapoarte, osândindu-1 pe om la 28 de zile fără întrerupere.

Izolarea însemna, cum arăta numele, separarea de ceilalţi deţinuţi, într-o cameră goală, cu ciment pe jos, fără nici un mobilier. în loc de pat îţi băga seara, la stingere, la ora 22, o rogojină, dar fără pătură. Tineta nu avea capac, să nu poţi sta ziua pe ea, să rămâi în picioare 17 ore, ori să te aşezi pe cimentul ud, dacă te răzbea oboseala. Secţia de izolări era recent amenajată, cu pereţii uzi, pardoseala tot aşa, ba o mai stropea cu câte o gamelă de apă şi câte-un miliţian din cei câinoşi, din care erau destui. Un deţinut mai naiv, a strigat după un miliţian să-i spună că tineta nu are capac.

- Noa, şi ce-i dacă n-are?

- Pute, domnule sergent major.

- Noa, care-i interesul? Să pută, nu?

La aceste condiţii subumane de cazare se adaugă reducerea raţiei alimentare sub jumătate. Turtoiul se dădea zilnic, dar pâinea de dimineaţă se dădeau numai a treia zi. Aceste pedepse se puteau da deţinuţilor, care conform aceluiaşi regulament penitenciar primeau şi pachete cu mâncare de acasă, din care ulterior îşi puteau recupera deficitul de calorii din zilele de pedeapsă. Oricum noi nu primeam pachete, însemna că subalimentarea din aceste zile era de-a dreptul un atentat la existenţa omului, prin înfometare. Mai puneţi la socoteală şi faptul că această înfometare venea după atâţia ani de privaţiuni şi veţi vedea de ce Vasile Havrilescu a ieşit de acolo „umflat la obraz şi la mâini", cum mi-a spus apoi la perete când a revenit în celulă. El nu ştia, săracul, că astea erau edeme carenţiale.

Domnul colonel Colier, dacă o mai fi trăind, trebuie bine -merci, prin bunăvoinţa domnului fost preşedinte U.S.A., Georg Bush. Da, aşa spune fostul ambasador al Americii la Bucureşti, Funderburk, în cartea sa, Trădarea Americii din care revista „L'Expres" a publicat un serial. Şi anume, pe când actualul nu era decât vice-, a venit într-o vizită la Bucureşti şi i-a cerut lui Ceauşescu să dea voie să emigreze fiul călăului de la Aiud, căsătorit cu Rodica Răutu, fiica celebrului Leonte Răutu, cel responsabil cu îndoctrinarea comunistă a României. După fiu şi noră, a plecat şi tata Colier, cu ajutorul vice-preşedintelui U.S.A. Mă întreb, în paranteză, de ce or fi plecat, să ducă şi acolo experienţa câştigată în munca de comunizare, ori ca să li se piardă urma? Nu contest raţiunile rasiale ale intervenţiei, căci umanitare nu puteau fi, devreme ce se ignorau culpele de chinuire a oamenilor. Căci ce a făcut Colier cu Havrilescu este curată tentativă de omor prin înfometare. Prinde orbul, scoate-i ochii... Dar Vasile nu s-a gândit la rele, să-i scoată vreun ochi, nici măcar la figurat. A luat-o şi el încetişor către lumea cealaltă, care pentru noi, chinuiţii, era cea din Cer. Dintre obiectele clandestine din inventarul celulei erau şi acele, unul sau mai multe, după cum erau de gospodari ocupanţii. Am spus cum le confecţionam, cu migală şi cu risc. Ac veritabil, de fabrică, n-am văzut de mulţi ani de zile şi nici apoi până la eliberare.                          '

Erau clandestine, pentru că ameninţau regimul. Să fac acum teoria acului. Hai, de cusut, ca de cusut, dar cu un astfel de obiect major se putea zgâria pe o tăbliţă oarecare iar deţinutul îşi omora timpul învăţând câte ceva, ori asta dăuna Securităţii statului. Cu un ac se poate cose pe o pânză un text care poate circula aici, ori - Doamne fereşte - putea fi şi scos din închisoare. Se mai puteau coase petice sub care se mai puteau ascunde cine ştie ce alte lucruri subversive. Unde mai pui că aşa cum eram noi de fioroşi, îl puteam folosi ca armă şi să ucidem pe careva dintre noi, ori - iar Doamne fereşte! - pe vreun cadru (miliţian, ofiţer, etc).

Aţa de cusut, de unde? Păi descususem un capăt de obială, prosop ori de saltea sau, şi mai bine, pentru aţa neagră, descoseam peticele cusute la maşină pe hainele ce le primeam. Obţineam două fire: cu unul coseam manual peticul la loc, iar celălalt rămânea de rezervă. Ingenios, nu? Şi toate astea pe furiş, căci doar aveam şcoala clandestinităţii.

De ascuns, le ascundeam fiecare după imaginaţie şi loc, prin cutele hainelor, prin crăpături ale peretelui ori ale podelei, sau, la repezeală şi mai sigur, când auzeam alarma că este percheziţie, scoteam un pai din saltea, vâram acul în pai şi-1 aruncam într-un colţ de cameră. Cui să-i dea prin gând să ridice paiele de pe jos, două, trei fire?

Când coseam, unul din cameră păzea la vizetă ori se plimba prin mijlocul camerei acoperind vederea indiscreţilor. Când se simţea vreo mişcare, pândarul introducea în vorbitor ori spunea numai aşa cuvântul „şase". Tot pentru alarmă se foloseau şi „mucles" (taci, pe ţigăneşte) ori „zexe". Pe mucles asta îl cam prinseseră coralii. Într-o zi vorbea careva la o fereastră, cu cineva de pe latura perpendiculară. Un ofiţer se furişase pe sub fereastră şi trăgea cu urechea (mă rog n-o fi frumos, dar asta era meseria „gradului"). Cineva, de după alt oblon, 1-a văzut (era gata să zic „l-a ginit") şi a strigat scurt, ca să nu-i depisteze locul, „Mucles".

ConvorBiroa s-a curmat imediat iar ascultătorul clandestin a răcnit cu necaz către obloane: ., Fi-ţi-ar muclesul al dracu'" şi s-a retras cu coada între picioare.

Aşa că într-o zi coseam boneta, căci şi aia era o ruptură. Mă găseam în picioare, cu spatele la uşă. Aud cum se ridică uşor căpăcelul vizetei propriu-zise, apoi imediat şi uşiţa-vizeta mare.

- Ce faci acolo?

- Mă uitam cum să-mi repar boneta, că e descusută.

însă până să deschidă el vizeta, eu am scos acul din aţă şi l-am aruncat în ligheanul cu apă. în unele camere, sub tineta de apă, care era suspendată pe două console înfipte în perete, era un lighean pentru spălat pe jos ori spălat pe mâini şi pe faţă, deasupra lui. Miliţianul acela care era un sergent major tinerel şi cam clăpăug, îmi zice să-i dau acul.

- N-am domnule, nici un ac.

- Stai aşa. Mâinile sus.

Mă execut eu, el deschide uşa, vine şi şeful de Secţie, un plutonier ceva mai în vârstă, şi-mi fac percheziţie corporală. Şeful îşi admonestează subalternul?

- Lasă-l, mă, ăsta-i hoţ bătrân, până te-ai mişcat tu, ăsta a înghiţit acul.

M-au scos din celulă şi m-au băgat la neagra, celula oarbă situată la întretăierea dintre „lunga" şi „scurta". De aici aveai legătură pe ţeava cu ambele laturi.

Cu risc, îi transmit încetişor, cu parola camerei noastre, lui Nicu Mitran, că am aruncat acul în ligheanul cu apă, să-1 recupereze.

După câteva ore, vine prostănacul de ajutor, cu aer de detectiv şi mă întreabă prin uşă:

- Am găsit acul, dar pedeapsa nu-i tot una dacă l-ai adus de undeva ori l-ai făcut aici. Am uitat să spun că nu numai că ţi se lua unealta dar ţi se lua şi mâncarea pe câte zile binevoia să aprobe domnul comandant, ca să fii băgat la izolare, Nu ştiam nimic.

S-a dus la cei din cameră şi le-a spus:

- A dat acul, dar spune că nu-i al lui. Al cui e?

Inginerul Marinescu, mai fricos, gata-gata să spună că-i al meu, dar Nicu Mitran a răspuns repede:

- Domnule major, discutaţi cu el. Noi nu ştim nimic.

Si aşa am rămas cu acul, sărindu-mă numai masa de la prânz, căci pe seară m-au dus înapoi în celulă.

Peripeţiile unui ac.

Dar vedeţi dumneavoastră, dacă şi asta îţi dădea emoţii, să-ţi cârpeşti o bonetă, unde a ajuns biata inimă săraca, cu supărări şi teamă pentru nimicuri. Nimicuri, însă, tară de care nu puteai trăi.

Dintre vecinii din dreapta noastră, nu-1 mai reţin decât pe Eugen Magirescu, cu el întreţinându-mă la perete.

A intrat în închisoare împreună cu încă doi fraţi, unul căpitan aviator şi altul mai mic, Codric, încă elev la liceu. Fusese student la Drept, la Iaşi, în anul IV. Fiindcă la Suceava fusese unul din cei mai categorici adversari ai reeducării lui Bogdanovici (cu care fusese coleg) şi încă şi mai împotriva lui Ţurcanu, acesta 1-a luat la Camera 4 Spital încă înainte de începerea demascărilor celor cu pedepse mari. Eugen avea de excutat 15 ani. Cu metodele lui, care nu au dat greş decât la morţi, Ţurcanu 1-a întors pe dos pe Magirescu şi bineînţeles că nu cu vorba. Şi iată-1 pe durul Magirescu, reeducat după înmuierea oaselor, folosit apoi într-un Comitet de reeducare de la Subsol, din ultima etapă. La Gherla a fost scos la muncă la frizerie, iar după plecarea echipei ţurcane a redevenit Eugen Magirescu, cel de dinainte de "cutremur". N-a fost implicat în procesul acelora, căci nu jucase un rol de vârf, fusese o unealtă terorizată, şi la anchetă a arătat adevăraţii vinovaţi, securiştii.

Au urmat 10 ani de puşcărie la cataramă în care nimeni nu mai are ce-i reproşa.

Eu nu am redevenit mistic, nu învăţam ca alţii nici Evanghelia de la Ioan, nici Acatistul Maicii Domnului, pe care mulţi dintre deţinuţii Aiudului le ştiau pe de rost. Nu m-am apucat nici să învăţ engleza. Cei care au beneficiat de convieţuirea cu prof.univ. George Mânu au fost printre primii „englezi"- Apoi aceştia au făcut discipoli. După eventuale mici fiţuici este dificil de însuşit şi fonetica engleză, chiar dacă lexicul îl înveţi după grafie. Vocabularele circulau - via closet (fără zâmbete ironice, dar aceasta era singura cale de transmis materiale). încât circula şi o glumă, care engleza o cunoşti, cea de pe Nord sau de pe Sud (fiind vorba de cele două părţi ale Celularului, fără posibilităţi de legătură între ele). Eu mi-am zis că dacă oi avea vreodată posibilităţi să citesc în altă limbă, apoi voi învăţa atunci. Eram sceptic, nu credeam să mai ajung să trăiesc în altă zodie.

De fapt, mai degrabă decât noi, se pregăteau chiar oamenii zilei pentru legăturile cu lumea de dincolo de Cortină. Şi şi-au şcolit copiii în ţară şi peste hotare să poată face faţă la oricare lume. Ba cu destul cinism, un ofiţer de la Aiud, căruia i s-au reproşat abuzurile şi i s-a spus că o să plătească pentru asta când vor veni americanii, a răspuns sigur de sine:

- Nu fiţi proşti, că dacă vin americanii, tot noi ti primim, nu voi. Cei de azi, din 1992, să judece dacă a avut dreptate miliţianul comunist.

Aşa au sucit-o, că tot al de Brucan şi Petre Roman, care au beneficiat de roadele comunismului, tot ei aleargă cu sacul şi la raiul capitalist, înghiţindu-li-se toate tumbele politice.

Aşa că de la vecinul acesta, Măgirescu, prin perete, am învăţat numai lucruri care să-mi treacă vremea, dar pentru sufletul meu. în închisoare, zilele sunt foarte lungi, dar anii, în mod paradoxal, trec repede, căci nu sunt marcaţi de nici o realizare.

Am învăţat Luceafărul. Una este să-1 citeşti, chiar dacă la liceu i-ai făcut şi analiza literară, şi alta este să-1 guşti câte două-trei strofe pe zi, câte mi le spunea el la perete. Până în ziua următoare le repetam, aşa mereu, până am învăţat toate strofele. Le-am repetat deci de atâtea ori, dar niciodată nu mi s-a părut că este destul. M-am desfătat cu cuvinte, imagini şi înţelesuri.                                                               

Am învăţat şi câteva poezii ale lui, dar spre regretul meu nu le-am reţinut, deşi atunci mi-au plăcut şi ca idee şi ca realizare.

Avea şi o voce plăcută şi ne-a cântat (tot la perete) diferite arii, dintre care unele cu pretenţii de execuţie. Reţin aria lui Solvay, din Peer Gynt, de Grieg. Am reţinut-o şi fiindcă Nicu Marinescu, pe atunci încă în cameră, 1-a întrebat dacă o ştie, a ascultat-o, şi 1-a rugat să i-o mai cânte şi de ziua lui, de Sfântul Nicolae. Apoi ne-a povestit cum mersese în studenţie cu un coleg şi cu sora acestuia, care era studentă la Conservator, la o cârciumioară cu o odăiţă în spate. Ţiganul - lăutar al localului - se luase după ei în „separeu". Le-a cântat de inimă albastră. Studenta avea o voce plăcută, de soprană. A atacat şi ea aria lui Solvay. Executa cu multă măiestrie trilurile, încât ţiganul şi-a strâns încet, încet dibla în cutie şi-a pus-o subsuoară şi a rămas ascultând. N"-a mai vrut apoi în raptul capului să mai cânte nimic. El, muzicantul, era absorbit de altă muzică şi n-a mai vrut decât să asculte:

- Mai cântă, mâncate-aş, mai cântă, că prea frumos cânţi. Povestea asta a lui Nicu Marinescu a fost de demult. Şi ce l-o fi răscolit?

Farmecul muzicii, ori poate al fetei rămase în umbra anilor şi nu mai puţin tâlcul cântecului: „De vei fi sus în ceruri,/ Aşteaptă-mă să viu./ Mereu să fii al meu/ Şi-n veci a ta să fiu."

Bietul Nicu, s-a dus să întâlnească poate acolo sus în ceruri fericirea de care aici nu s-a bucurat. De Sfântul Nicolae, când Eugen trebuia să-i mai cânte odată aria, el era deja plecat, poate s-o aştepte pe Solvay.

Cât am stat în această cameră de la parter, am primit o vizită simandicoasă. Am auzit paşi mulţi pe coridor, uşa s-a deschis destul de repede şi a intrat un bărbat în civil, de statură potrivită, în jur de 1,75 m. 0 faţă care în clar-obscurul camerei mi s-a părut puţin brunetă. Avea o cicatrice în obraz. în spatele lui, mulţime de „gealaţi", dar numai grade mari, colonei unul şi unul şi câţiva civili.

Nu am avut timp să ne dumirim că ne-a şi luat la întrebări: Ei, staţi bine în găurile astea? De ce nu v-aţi văzut de treabă la muncă?

Asta era prin 1957-1958, noi eram la cameră de patra ani, ce reproş tardiv mai e şi ăsta?, gândii eu. în privinţa găurilor avea dreptate. Celulele de pe Nord, oblonite cum se găseau, erau întunecate, mai ales iarna şi în zilele mai înnorate. Erau veritabile hrube. I-a răspuns dintre noi prof. dr. ing. Cristea Marinescu:

- Domnule inspector, eu mi-am văzut de treabă, am muncit (într-adevăr, muncise, dar la Biroul Tehnic).

-  Bine atunci, zise numitul inspector, dar ce atitudine ai luat tu împotriva celor care nu şi-au văzut de treabă?

- Domnule inspector, asta nu era treaba mea, era treaba administraţiei.

- Şi ce atitudine ai luat faţă de administraţie, dacă nu şi-a făcut datoria ?

- Domnule inspector, dar asta mă depăşeşte.

- Lasă că staţi bine aici, toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

Eu mă gândii că ăsta, cine o fi el, dar nu ştie istorie. Acest principiu al răspunderii colective a fost condamnat la Nurnberg, în persoana generalului neamţ, comandant al Parisului, care pentru a-şi justifica represaliile făcute asupra persoanelor civile a invocat răspunderea colectivă a populaţiei franceze pentru atentatele săvârşite contra ocupanţilor nemţi. Tribunalul internaţional a statuat că fiecare om răspunde numai pentru faptele sale. Am reţinut hotărârea asta pentru că fiecare dintre noi, în multe discuţii, au fost acuzaţi de uciderea cutăruia ori cutăruia {Cazul Iorga), deşi fapta are autori cunoscuţi.

Aşa numitul inspector ne-a întrebat apoi pe fiecare cum îl cheamă şi pentru ce a fost condamnat. Inginerul a răspuns că pentru organizaţie contrarevoluţionară.

- Dar n-ai fost legionar? Aiudul este închisoare de legionari.

- Demult, când am fost tânăr, dar acum sunt cu altă organizaţie (dă să scape domnul profesor).

- Păi atunci stai bine aici.

- Cum, domnule inspector, e de-ajuns ca să-l vezi pe cineva o dată cu muci la nas, ca toată viaţa să strigi după el mucosule?

Străinul se întoarse fără ca să mai răspundă şi a dat să plece. Coloneii din uşă i-au făcut loc, ceilalţi de afară, care întinseseră lung gâturile ca să asculte convorbirea dintre şeful şi „bandiţi", s-au uitat curioşi înăuntru.

Peste puţin timp s-a auzit că necunoscutul inspector, care tot atunci mai vizitase încă o cameră, a fost Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii.

Am uitat să spun că după plecarea lui Nicu Marinescu a fost adus ca al patrulea, doctorul Blazius Olariu, originar din Jupalnic, de lângă Orşova. Era bine pregătit profesional şi lucrase ca intern în clinicile bucureştene. El se purta cu mai multă condescendenţă faţă de „domnul profesor" cum îi plăcea geologului să i se spună. Eu mai săream câteodată peste titlul de profesor, căci după câte spusese chiar dânsul fusese conferenţiar şi aflasem asta chiar din gura-i proprie cum ajunsese la acest grad, numai într-un an şi fără concurs. Pentru dânsul eu eram un neisprăvit şi nu m-am jenat să-i spun că eu după cinci ani de facultate cu toate examenele luate sunt un neisprăvit, iar dânsul tot cu atâţia ani academici este doctor geolog, dar nu prin merite aparte ci prin faptul că profesia lor pretinde mai puţină pregătire decât a noastră. E drept că anul şase nu l-am isprăvit, dar nu din cauza mea. De aceea vorbea cu desconsiderare despre studenţii din închisoare, pentru Piteşti. Dar soarta se întoarce şi el va face din oportunism, ca să nu zic altfel, ceea ce noi am făcut sub imperiul bâtei. Voi reveni. A devenit, în doi ani de zile, planton şi apoi preşedinte de Comitet de reeducare, iar eu m-am eliberat de la Zarcă. Dar să nu anticipez.

Nu a trecut mult de la vizita lui Drăghici că inginerul este chemat la anchetă. Când s-a întors ne-a spus că i s-a reproşat că face greutăţi administraţiei. De ce a raportat inspectorului că suntem trataţi ca nişte mucoşi.

 Ce spusese el şi ce au înţeles cei care stătuseră în uşa camerei noastre sau mai bine zis cum au răstălmăcit ei discuţia.

A stat mai mult decât ar fi durat această lămurire şi nu ne-a mai spus altceva. Cum în atâţia ani de secret nimeni nu ne spunea ce se întâmplă cu noi, ori unde ne duce, ori ce ne face, mie mi s-a dezvoltat un deosebit simţ al deducţiei. încercam ca din nimica, gesturi, o vorbă spusă într-un anumit fel ori cu o anumită intonaţie, sau nespusă când ar fi trebuit să fie spusă, să trag o concluzie. Aşa că nu m-am mulţumit cu câte ne-a spus. Cert însă că discuţia (dar cu cine anume?) era o continuare a dialogului cu Drăghici.

Într-o zi, când era de serviciu pe cameră, la primirea mesei nu s-a mişcat, iar doctorul Olariu mi-a spus să împart eu turtoiul (bolnav neputincios nu era, de bătrân nu depăşise 50 de ani, aşa că nu vedeam de ce aş face-o). Am replicat să o facă „serviciul". Drept urmare, când a venit lângă uşă să-şi spele gamela m-a pleznit peste ochelari cu lingura, spărgându-mi o lentilă. A izbucnit:

- Mania asta egalitară, vrea contele Munteanu să fie servit. Dar eu nu făcusem decât să aştept să mi se facă şi mie ce făcusem şi eu celorlalţi, când a fost rândul meu de serviciu. Toţi patru din cameră eram la fel de valizi şi de apţi pentru serviciul acesta de cameră, care nu pretindea decât un prea mic efort. Şi de ce m-a lovit? Pentru că am spus că nu e rândul meu? Dr. Olariu îl putea el înlocui pe inginer dacă acesta ar fi fost neputincios. De ce mi-au cerut-o mie? Nu m-am putu reţine să nu înjur (de-acum învăţasem asta la Piteşti şi continuam cu acest fel de descărcare); am înjurat apucăturile boierului învăţat să dea în slugi.

Cum sticla îmi intrase în ochi, am cerut să fiu dus la cabinetul medical, să mi-o scoată. Ofiţerul politic însă pândea momentul, şi-a făcut apariţia şi deşi nu era atribuţia lui să mă scoată la cabinet, asta era treaba, şefului de Secţie - şi deşi eu îi spusesem miliţianului numai că mi-am spart ochelarii, fără să vorbesc nimic de agresiune -, m-a întrebat de ce ne-am bătut. Eu am negat susţinând că m-am izbit din neatenţie de robinetul tinetei de apă, când m-am aplecat să-mi spăl gamela. Dar el, nu, că dacă nu spun de ce ne-am bătut, nu mă scoate la doctor. I-am răspuns că n-am decât să mă resemnez, să rămân orb, dar eu nu m-am bătut cu nimeni. Totuşi m-a scos.

Conflictele dintre deţinuţi, inerente unei convieţuiri îndelungate şi în condiţii de privaţiuni şi promiscuitate, erau speculate de către politruci, care le foloseau ca pe nişte fisuri prin care să poată pătrunde între noi. De aceea, cu orice chip, nu am vrut să se amestece în viaţa noastră.

Nu am ripostat cu aceeaşi armă la lovitura primită. Adică nu am ridicat mâna să dau, căci în afara situaţiei forţată de la Piteşti, în viaţa mea nu am ridicat mâna împotriva nimănui. Nici altă cale de plată nu am ales, mai ales că simţeam că el a luat-o pe drumul delaţiunii care ni se imputa „piteştenilor". Am mai convieţuit puţin timp, fără să ne mai vorbim. El însă începuse să se arate indispus de faptul că eu  întreţineam relaţii cu vecinii din celelalte celule. Am mirosit linia de „legalitate" pe care voia să se situeze. Doar cunoşteam asta, căci aveam mai multă experienţă decât el în necazurile puşcăriei, Piteştiul prin care trecusem. Am pus noua lui comportare pe seama scoaterilor lui la anchetă, căci mai fusese scos în continuare. Cred că apărarea lui în faţa lui Drăghici, că şi-a văzut de treabă la Baia Sprie, şi apoi dezicerea lui de apartenenţa la legionari au fost indicii pentru ofiţerii politici că omul caută orice ieşire din situaţia în care ne găseam. Prin muncă ori prin desolidarizare. Huliţii studenţi de la Piteştii

Deci, la scurtă vreme, într-o seară, la program, observam pe o crăpătură din uşă că cineva trece spre closet după fiecare cameră care se întorcea de acolo. De serviciu eram eu şi Blazius Olariu. De cum intrăm în cameră, vine imediat după noi şi căpitanul politic Popa (avansat curând ca maior). Ne arată un ghemotoc de hârtii şi ne întreabă cine 1-a pus la closet. Nu-1 pusesem noi, în momentele acelea nu se mai ocupa nimeni din cameră cu aşa ceva.

- Daca până mâine nu-mi spuneţi cine l-a pus, vă pedepsesc pe toţi. Dar a doua zi dimineaţă, fără să mai vină să ne întrebe ceva, ne-a luat gardianul şi ne-a băgat la izolator. Şi doar ne dăduse termen ca până de dimineaţă să spunem, deci era normal să vină cineva să ne întrebe ce avem de spus, ce am făcut, abia apoi să fim pedepsiţi. Aşadar, eu sunt sigur că am fost dus la izolator, pe ceilalţi din cameră nu ştiu unde i-a băgat, că doar îi lăsasem pe coridor.

Abia după trei zile vine căpitanul şi mă întreabă:

- Ei, cum îi? Te-ai hotărât să spui?

-  Domnule căpitan, dacă dumneavoastră susţineţi că aţi găsit ace! obiect numai după ce a fost la closet camera noastră, iar înaintea noastră aţi căutat în acelaşi Ioc unde l-aţi găsit şi nu era, apoi daţi-mi voie să cred iar în minuni. Eu nu mai sunt mistic, dar asta mă face să mă schimb.

Tactica asta, să te moaie întâi cu bătaia şi apoi să te întrebe ce-ai făcut, era a lor, doar mi-o aplicaseră şi la Securitate şi la Piteşti. Dar Popa n-a insistat, nu-1 interesa ghemotocul clandestin, n-a zis absolut nimic. A închis uşa. Toată povestea a fost un scenariu ca să poată sta de vorbă cu Marinescu, fără a bănui cineva ceva. M-a scos după o jumătate de oră şi m-a trimis pe Secţie, dar pentru lucrătura lui, eu două zile n-am mâncat şi am dormit trei zile pe cimentul ud. Căci am mai spus că la izolator câte un miliţian mai zelos mai turna din când în când pe jos câte o gamelă de apă, ca să ţină de "cald" locatarilor.

Ofiţerul acesta politic făcea parte dintr-o nouă garnitură de conducere a închisorii. Colier plecase şi venise comandant colonelul Crăciun, ajutat de colonelul Iacob şi de căpitanul Popa (pe ăsta îl chema creştineşte, dar era de alt rit căci nu se putea să lipsească martie din post şi ei din echipă, de ce oare?). Echipa de miliţieni a fost întărită cu nişte plutonieri cu petliţă de grăniceri, care au stat cuminţi pe secţii până prin 1961-1962, când au început să lucreze conform pregătirii lor de securişti, cu informaţiile, cu cluburile, cu treburi de adjutanţă.

Pe prof. dr. ing. Cristea Marinescu nu l-am mai văzut. După ce m-am îmbolnăvit de tuberculoză, la secţia sanatorială la care am fost dus, au fost strânşi oameni din toată închisoarea. Am aflat că fusese scos în fabrică (doar la muncă îşi „văzuse de treabă" nu?) ca planton la un dormitor - nu muncea fizic -, se ocupa cu activitatea clubului nou creat. începuse reeducarea colonelului Crăciun, fără ciomagul cu care am fost (mal)-trataţi şi înfrânţi studenţii de la Piteşti. Intelectualii de aici, care atâţia ani ne-au bârfit şi ne-au dispreţuit, acum se convingeau dialectic. Iar unii dintre ei, cum se vede, ne-au lovit.

De aceea am fost atât de lung la vorbă în aceste ultime pagini. N-am extins prea mult şi fără rost o biografie. Am voit numai să cuprind o evoluţie de la abjecţie la demnitate şi alta de la demnitate la abjecţie. Fără modestie şi fără subiectivitate.

Nici nu ştiu cât de repede au trecut câţiva ani de închisoare, doar prin câteva repere cu care le-am marcat cursul. Acum, unde m-au dus, pe Secţie era o cameră mai mare, cu mai mulţi oameni de pedepse diferite, îmi amintesc că erau mulţi ţărani macedoneni, un student de la Bucureşti, Morărescu, fiu de moşier de prin Teleorman sau Vlaşca (nu mai reţin exact), ţin numai atât minte că mai avea doi fraţi arestaţi, că avea un număr atât de mare la picior încât nu a încăput în nici un bocanc de la magazie, plutonierul Biro, care cu ocazia asta am aflat că avea la bază cizmăria, a vrut să râdă de el şi i-a adus o pereche de pâslari ca să-1 încalţe, deoarece aceia se trag peste bocanci, sigur că trebuiau să fie buni, şi, spre marea lui mirare, nici aceştia nu-1 cuprindeau, încât a trebuit să facă apel la cunoştinţele lui profesionale din tinereţe şi să-i ia măsura pentru o încălţăminte specială. în ciuda acestei dimensiuni a extremităţilor inferioare, Morărescu era student la Conservator, la vioară, deci degetele mâinilor îl ajutau la măiestrie. Dar acest fost proprietar avea şi revendicări de „clasă" şi îl auzeam mereu vorbind cu macedonenii despre cum şi ce vor face ei cu cei care i-au năpăstuit.

Mai era şi un fost maior în cameră, spre marele meu regret i-am uitat numele, căci era o fire deosebită. Suferise mult în viaţă, făcuse cele două războaie contradictorii ale noastre şi contra bolşevismului şi contra hitlerismului, din prima până în ultima zi de beligerantă, văzuse stingându-se atâtea destine, iar înainte de a intra în închisoare îi murise soţia. Aceasta îl iubise atât încât a voit să-i facă încă un fiu pe lângă altul mai mare, pe care îl născuse cu dificultate. Maiorul, cu care mă împrietenisem bine şi ne petreceam mai tot timpul povestindu-ne, îmi dorea să-mi dea Dumnezeu o soţie devotată cum a fost a lui şi care s-a prăpădit la naşterea celui de-al doilea copil. Maiorul plângea şi acum când îşi amintea cum a adus în salon din sala de operaţie (îi făcuse cezariană) trupul inert al dragei lui care se sacrificase pentru fericirea lor comună. Când auzea discuţiile celorlalţi, el cel copleşit de suferinţe, mi-a spus odată: De ce doctore, de ce să nu fim noi ultima generaţie de români care am suferit pentru credinţa noastră? Eu zic să-i iertăm pe toţi cei care ne-au făcut râu. De-atunci mi-am repetat adesea, că cel care a cunoscut suferinţa, trebuie să fie bun, ca maiorul acela al cărui nume l-am uitat, i-am ţinut minte numai sufletul.

Aici, la Secţie, erau şi multe carantine şi n-am stat mult că am fost dus pe Celular, pe scurta din stânga, pe Est, la etajul II, împreună cu nişte oameni mai de curând arestaţi. Am constatat că aceştia erau victimele valului de arestări din 1958-1959 - deci eu împlinisem un deceniu de robie şi cinci ani de Aiud. Noii mei colocatari erau victimele campaniei de colectivizare forţată şi a celei de lichidare a ultimelor rămăşiţe de mentalitate burgheză şi fascistă. Unii erau intelectuali care până acum se încadraseră în noua orânduire, dar aveau de plătit pentru vechea lor orientare politică. Dacă la arestările din 1948 fuseseră vizate vârfurile, acum au mers cu represiunea până la mărunţii şefi de organizaţii săteşti de-acum 20 de ani. Cadre didactice, preoţi, socotiţi că ar fi o frână în calea colectivizării prin prestigiul lor de altădată, au devenit victimele masivelor arestări din 1958-1959.

În camera aceasta ne-a băgat pe 9 inşi. încep descrierea sufletelor din această cutie cu Ştefan A. Minea. Fusese învăţător în Erbiceni, de lângă Podul Iloaiei. I s-a înscenat un proces la care martor principal al acuzării a fost chiar preotul satului. Acela afirma că la o beţie, Minea ar fi afirmat că vine el regele Mihai, călare pe un cal alb, şi o să facă el orânduială în ţară, că vine războiul şi vin americanii. Omul nega şi imaginea cu călăreţul şi în sinea lui condamna războiul. A străbătut stepele de la Răsărit şi călare şi pe jos, până la Don şi înapoi, cu grad mărunt de caporal, cu mizeriile şi temerile ostaşului care îşi vede căzându-i alături camarazii. Iar preotul fusese acolo cu grad de căpitan, mânca la popotă şi juca la etape cărţi cu ofiţerii. Dăscăliţa lui Minea trebuia dintr-un salariu să-şi crească fiul, iar preoteasa se bucura de unul din cele două salarii ale preotului plecat pe front (familiile ofiţerilor primeau un salariu în ţară, acasă, separat de cel primit de combatant pe front). Minea, băgat la închisoare de mărturia unuia care a profitat de război, îl înjura şi devenise anticlerical înfocat, poate şi ca efect al educaţiei primite la I.C.D. (îndrumarea Corpului Didactic, care se instituise în ţară pentru îndoctrinarea cadrelor didactice, fapt aflat acum de mine de la el). Când a mai venit în celulă un cleric, fostul protopop de la Negreşti, Vaslui (condamnat pentru afirmaţie anticolectivistă, în realitate în 1940 purtase şi el cămaşa colorată) dintr-un nimic au sărit la bătaie, de nu mă interpuneam se maltratau reciproc.

Cu învăţătorul Minea eu am făcut casă bună, căci era şi el stupar, iar eu, după convieţuirea cu Moş Albină, ştiam atâtea despre dulcea lor ocupaţie încât nici un apicultor nu ar fi zis că nu fac parte din asociaţie. Acasă îşi petrecuse zilele între gâzele pe care le iubea şi îşi luase ca ajutor şi ucenic la stupină pe fiul cel mic, în vârstă de numai 6 ani. Acela a început să rabde cu stoicism înţepăturile, dar tatăl povestea şi acum, cu duioşie, cum micuţul odată nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit:

- Tăticule, o fi bună mierea, dar prea al dracului înţeapă albinele!

După despărţirea noastră, am auzit că învăţătorul a fost dus în fabrică şi, ca şi Cristea Marinescu, a ajuns şeful unui club de reeducare. Anticlericalismul său era în notă comună cu regimul, încât nu i-a trebuit mult ca să se pună complet de acord cu politrucii. De n-o fi fost de la început aliatul lor. Nici n-am stat să mă mai gândesc ce or mai fi spus amândoi foştii mei colegi de cameră despre mine. Nu mă mai prea interesa.

Mai era un învăţător, dar acestuia i-am uitat numele, care a făcut războiul cu grad de ofiţer, ajungând căpitan în rezervă de motomecanizate. Cunoştea bine motoarele şi mecanica lor, ne-a ţinut chiar prelegeri despre ele, ajutându-se în expunere de mulaje din săpun, realizate cu măiestria cu care erau înzestrate multe din cadrele didactice de altă dată.

Al treilea învăţător era (Mihai?) Dărângă, din Murgeni, din partea Bârladului. în tinereţea sa funcţionase ca şi Minea, în Basarabia. Povesteau cu farmec viaţa din provincia de peste Prut, căci pe atunci fuseseră tineri şi tinereţea pune farmec în toate.

Povestea despre dreptul la viaţă, mai corect, despre dreptul de a te naşte. Dăscăliţa lui dragă (soţia era tot învăţătoare) după ce-i făcuse două fete. la a treia naştere, când şi-a văzut progenitura şi apoi soţul, a izbucnit în plâns: Mihai, dragă, iartă-mă, că tot fată ţi-am făcut. Fireşte că acesta a iertat-o, dar şi-ar fi dorit să mai fie 9 pălărie în casă. Trei fete acum, erau destule. Soţia nu a mai îndrăznit să încerce. Dacă a văzut că barza iar dă târcoale cuibului lor, a umblat pe unde a ştiut ea pe vremea aceea, dar fără rezultat. După ce a epuizat toate metodele empirice a apelat şi la un medic, dar acesta nu s-a mai prins, era prea târziu. Astfel băieţelul a avut noroc să se nască, iar tata să se bucure de fecior, împreună cu disperata lui dăcăliţă. Când îmi povestea mie astea, flăcăul se apropia de facultate şi era mândria tatălui, căci avea talent literar.

Tatăl, ca mulţi alţi învăţători, iubea literatura română. în lipsa cărţilor se mulţumea şi cu cea orală, învăţând bucuros puţinele poezii pe care le reţinusem şi eu. M-am ferit să-i spun din poezia închisorilor.

Nu mi se părea mie chiar curată compania în care eram. Până acum nu aveam ce le reproşa oamenilor nimic, dar nu-mi explicam de ce m-a băgat în cameră cu proaspăt-arestaţi, numai eu fiind vechi şi cu pedeapsă mare. Aşa că aveam rezerve. Dacă n-ar fi urmat decât evoluţia lui Minea şi tot am avut dreptate în bănuielile mele.

Tot bârlădean era şi nea Neculai Ouatu, acesta chiar din oraş. Era mai în vârstă decât noi, dar nu aşa de mult cât îl arăta părul său cărunt. Era alb tot, dar nu ca cei ce sufereau de albinism. Fusese funcţionar la primăria oraşului şi îi plăcea şi acum tipicul şi ordinea. Când se făcea vreun tabel sau îl întreba cineva cum îl cheamă, dicta literă cu literă frumosul său nume, nu cumva să îl pocească cineva: O.U.A.T.U Neculai. Şi cum cei din cameră nu se abţineau toţi să nu râdă, îi apostrofa: Ce râzi, domnule, îs unii proşti, ori nu aud bine şi mă scriu Oatu, din două silabe, dar pe mine mă cheamă - OUATU, cu trei silabe.

Treaba asta cu silabele a produs o disputa din cele ce se iscă în închisoare, din lipsă de altceva mai serios de vorbit. Dărângă susţinea că prenumele Ion are două silabe, I-ON. Aşa se pronunţă în Moldova. Eu am invocat şi folclorul, unde în toate cântecele cu Ion cântăm o măsură. Dar moldovenii ceilalţi din cameră, adică toată camera, i-au ţinut toţi isonul şi mi-au cântat cuvântul în două măsuri. Cum astfel de discuţii sunt interminabile, toată lumea are dreptate, m-am retras. N-aveam nici un Graur cu noi să ne lămurească. Eu am rămas să-mi zic cum mă ştiam de mic că mă cheamă şi pe mine şi pe tata. Ion, dintr-o silabă. Ne mai certasem odată la Gherla în camera mare, în ce parte este strâmbă coada la bardă. Se împărţiseră oamenii în două, ba la dreapta, ba la stânga, până a venit un priceput care ne-a lămurit că depinde cum e meşterul, dreptaci ori stângaci. Aşa că de-atunci m-am învăţat minte, să nu mă mai ambalez în astfel de dispute, bune pentru academicieni.

Am lăsat mai la urmă pe Vasile Gh. Amarinei, de pe la Fălciu. Era ţăran şi muncitor sezonier la linie, la CER. Primise cea mai mare pedeapsă dintre cei de faţă, căci fusese încadrat într-o organizaţie cu alţii, în mod caraghios, după părerea mea. Era un om fără prea mult orizont. Recunoscuse la anchetă că, mergând la un frizer din sat, în aşteptarea rândului, ascultase el şi încă unul Europa Liberă. Când 1-a întrebat securitistul de ce, a răspuns că lui îi place muzica populară şi de aceea au dat drumul la aparat. De ascultau de mai multe ori, ar fi ştiut săracul că ăia nu prea cântă. în schimb, i-a „cântat" frizerul. El nu ştia că frizerii, cârciumarii, chelnerii, personalul din hoteluri, recepţia ca şi cel de servici, de când lumea au fost „ ochii şi urechile regelui", cum se spunea odinioară informatorilor stăpânirii. Dar ce 1-a durut mai tare a fost faptul că la proces a venit ca martor al acuzării şi un nepot, care rămăsese de mic orfan şi-1 crescuse el. Acesta a depus mărturie că unchiul Vasile făcea politică duşmănoasă contra regimului. întrebat de preşedinte, să precizeze, tânărul ţăran a răspuns: Păi întotdeauna când mergeam la el, îl găseam citind ziarul la coadă. Mărturia a fost edificatoare, căci un ţăran care citeşte ultima pagină, unde se găsesc ştirile externe, înseamnă că aşteaptă anglo-americanii. Altfel se mulţumea cu articolul de fond şi cu fotografiile celor din prima pagină.

Oamenii aceştia mi-au povestit despre campania de la colectivizare. N-a fost sat să nu fie oameni închişi. Amarinei avea un umor ţărănesc şi făcea haz de ridicolul unor cazuri auzite de el în aresturile prin care trecuse.

Un preot a fost condamnat la 8 ani de zile pentru că a făcut cu ochiul. Da, asta era fapta. La judecată a venit un martor din satul lui care a depus că preotul 1-a îndemnat să nu se înscrie în colectiv. Preotul a rugat instanţa să întrebe martorul dacă n-a fost el, cu învăţătorul, dirigintele poştei, mă rog toate autorităţile comunale în curtea gospodarului şi l-au sfătuit să se înscrie: Da, domnule preşedinte, este adevărat că a fost şi a zis, dar la plecare, s-a întors din dreptul porţii, şi mi-a făcut semn cu ochiul.

Pentru asta, opt ani închisoare corecţională.

Un alt gospodar dintr-un sat era condamnat, cum zicea el, pentru că şi-a făcut cruce. Manifestarea asta duşmănoasă contra „colectivului", 1-a costat 7 ani. Ce se întâmplase? La inaugurarea „colectivei" făcute la ei în sat, s-a organizat o petrecere cu lăutari şi joc, la noul sediu. Săteanul a trecut pe uliţă, s-a uimit de petrecere şi, mergând mai departe, şi-a făcut cruce. Poate semn că şi acolo o fi Ucigă-l toaca. Careva 1-a văzut şi acum se crucea la puşcărie ce mai belea a dat peste capul său.

Amarinei mai râdea şi de păţania unui preot, căruia îi găsiseră un carnet intitulat Comunişti bătu[i de Dumnezeu. Trecuse în acel carnet diferite cazuri de membri de partid, adesea marcanţi, care avuseseră diferite necazuri: unuia i-a luat foc casa, altuia i-a fugit nevasta, unul s-a accidentat cu maşina, altul a murit de trăsnet ori a căzut din pod, mă rog, câte fapte diverse nu se mai petrec. Dar părintele le înscrisese numai pe cele ale celor certaţi cu Dumnezeu. Asta tot instigaţie se chema şi 1-a bătut soarta cu câţiva ani, de nu l-o fi bătut şi anchetatorul.

Pedepsele curgeau gârlă peste ţară. Se spunea că un director de închisoare întrebând un deţinut despre pedeapsă, acesta i-a răspuns că deşi este nevinovat, a primit o pedeapsă de 15 ani.

- Nu se poate, zise acela, daca nu făceai nimic, îţi dădeau şi ţie 8 -10 ani ca la alţii. Aşa, ai făcut tu ceva.

Caz real şi antologic.

Nea Vasile Amarinei era dornic să ştie câte sunt şi au mai fost prin lume. Mă întreba despre diferite evenimente istorice, despre locuri şi despre ţări. Chiar dacă n-am avut când colinda lumea şi să povestesc din cele văzute de mine însumi, îmi plăcuse şi istoria şi geografia, încât îi puteam satisface din aspiraţiile sale. Vorbeam cu el ceasuri întregi şi nu se mai sătura să audă ba de unele ba de altele. învăţătorii însă nu găseau nimic de vorbit cu ţăranul şi asta mă intriga.

Într-o zi a avut o dispută cu Dărângă, şi nici una nici două, ca la poliţie, că s-a organizat cu mine şi că învaţă de la mine poezii legionare.

- Nea Vasile, zic eu, poţi jura dumneata că ne-ai văzut făcând asta?

- Da, mă jur.

Ca şi altă dată Piringiu, îl vedeam şi pe acesta jurându-se mincinos, numai ca să aibă dreptate într-o dispută oarecare. Şi încă odată m-am convins cât pot fi oamenii de perfizi.

Minea mi-a spus atunci, că aşa-mi trebuie, că toată ziua îi caut în coarne şi acum uite ce îmi face. Eu însă am continuat să-i povestesc ca şi mai înainte.

După ce ne-am despărţit, eu m-am îmbolnăvit iar el a fost scos la muncă la grădină, pe la magazii, circula. Eu mă găseam la Secţia T.B. C, iar el auzise că sunt acolo. A adus ceva pe secţia asta, m-a chemat la poartă şi ferindu-se de miliţianul care-i însoţea, mi-a dat printr-o crăpătură o ceapă. Ce mare lucru poate fi o ceapă! Poate exprima totuşi o parte din starea sufletească a unui om. în plus, ceapa aceea a fost singura ceapă crudă pe care am mâncat-o în acei ani.

De la oamenii aceia am aflat cum se mai trăieşte afară, cum au evoluat mentalităţile. Am întrebat cum se adresează unul altuia, dacă-şi zic toţi tovarăşe ori au mai rămas şi domni, cum se saluta unul pe altul şi dacă se mai săruta mâna la fete şi la cucoane. Voiam să aflu şi lucruri mari dar şi nimicurile de fiecare zi.

Am fost „ bucuros de oaspeţi" dacă asta era bucurie, să mai vezi un necăjit lângă tine.

Cu valul acesta de noi arestaţi, condiţiile de existenţă au devenit tot mai mizerabile în închisoare. Mâncarea a devenit tot mai rea, să-i facă pe noii veniţi să simtă ce-i aceea puşcăria, să rabde, să se chinuie. Numai că ei mai aveau rezerve subcutanate de acasă, pe când la majoritatea dintre noi pielea mai stătea şi direct pe oase.

În cameră eram 7. Puteam fi 8 şi am ajuns chiar zece. Câte 2 în pat, patul avea o lăţime de 80 cm. Se dormea cu capul la picioare, cum se spunea. Dacă dormeai alături, riscai să cazi din pat, aşa, unul cu capul şi cu nasul la picioarele celuilalt, era mai comod (vedeţi ce relativă poate deveni noţiunea de comod?).

Lângă aceşti moldoveni eu am fost adus ultimul, paturile erau deja ocupate - jos primi ocupanţi - şi mie mi-a băgat miliţianul o saltea pe care am pus-o pe jos, după uşă, cu capul sub tineta de apă, care am spus că la Aiud era suspendată pe două console ieşite din perete. La partea cealaltă a uşii, la 80 de cm. de nasul meu, era tineta cu excremente.

În primii ani de închisoare, pătura de acoperit ţi se dădea pe inventar, în ultimii ani însă, devenise inventarul camerei şi se transmitea de la un deţinut la altul. în condiţiile unei mari mişcări de efectiv şi a permutărilor patronate de ofiţerul politic, primeai adesea pătura unuia care s-a învelit şi peste bocanci, de frig, ori a altuia care a murdărit-o. Cea cu care m-a procopsit pe mine era o pătură veche, o ruptură subţire, şi cu o pată ruginie pe ea. La nivelul podelei, cum dormeam eu, era frig, căci între timp se făcuse iarnă. Am dormit cu capul sub pătură filtrând aerul, şi aşa redus din cameră, prin această gioarsă pătată. Când m-am îmbolnăvit, am refăcut istoricul îmbolnăvirii şi am tras concluzia că pata de pe pătură a fost urma unei hemoptizii care a încheiat viaţa altui nenorocit. Mai ştiu eu, a fost o întâmplare că mi-a dat pătura asta ori putea să fie şi o premeditare.

Când erau mai puţini, a fost o vreme când aveam fiecare cana lui de băut apă. Acum însă rămăsese în cameră o singură cană. Cu aceea se scotea apa din tineta de apă, cu aceea se bea de către cele 4-8 persoane dintre care şi mustăcioşi care îşi muiau podoabele de sub nas în cana tuturor.

Dar cana asta mai vrea o funcţie importantă, nu era numai pentru băut. Am mai spus că nu aveam voie să avem hârtie, nici igienică nici neigienică. Atunci am făcut apel la civilizaţia turcească şi a trebuit să ne spălăm. Cu ce? La început am folosit sticle goale de medicamente. în fiecare celulă, în colţul cu tineta se găsea o sticlă igienică. Dar asta a fost înainte de a se porni administraţia pe materialele didactice ale deţinuţilor. Ca să nu mai scrie nimeni nimic, ca să nu mai înveţe nimeni nimic, ne-au luat şi sticlele igienice. Singurul recipient rămas în cameră era cana de apă. Cu ea beau apă toţi cei 4, 8, 10 din camera, cu ea se spăla fiecare la şezut, turnându-şi cu mâna în cealaltă, dar nu mai mult de o cană. Nu mai mult de o cană, căci tineta era de 8-10 litri şi din ea beai, spălai gamelele după mâncare, spălai şezutul şi apoi, puţin, dacă mai rămânea, te spălai şi pe mâini. E abject? E scârbos? Aşa era, astea erau condiţiile de civilizaţie într-o închisoare comunistă din 1960 şi după acest an, până m-am eliberat în 1963, tot aşa a fost.

Vă închipuiţi certuri şi discuţii inutile ce se iscau. Unii oameni erau bătrâni ori neputincioşi şi le tremura mâna, alţii erau mai nepăsători şi apucau cana unică oricum, nu neapărat de toartă, de unde se nimerea. Iar alţii spumegau pe drept, căci se vedeau spurcaţi de promiscuitatea asta, care ni s-a adăugat zilelor noastre numai ca să înnegrească traiul noilor arestaţi, să ajungă să dorească libertatea şi civilizaţia şi să accepte condiţiile care li se vor pune.

Dar nu era destul. înainte, gamelele se păstrau în camere, asupra noastră. Acum deveniseră şi ele obiecte de inventar al Secţiei, ca şi lingurile. Erau însă în număr mult mai mic decât efectivul Secţiei, aşa că la servirea mesei miliţianul adesea te zorea, să ia gamelele să le ducă la alţii. După mâncare se spălau toate cu o apă, trecându-se lăturile dintr-una în alta, şi apoi se limpezeau iar toate cu o apă puţină. E drept că nu avea de unde să rămână grăsime pe pereţii veselei, dar oricât nu-ţi era tot una când vedeai că-ţi vine mâncarea într-un vas nespălat, sau când ştiai că mănânci cu o lingură care trecea prin gura altora, fără a fi spălată, cum ştii că ar fi trebuit să fie.

La sfârşitul iernii am început să transpir noaptea. îmi era bine, nu mai sufeream de frig, dar eram îngrijorat. Simptomul acesta apare la o însămânţare ori la o evoluţie tuberculoasă. Ar mai fi trebuit asociat cu subfebrilităţi vesperale şi cu inapetenţa şi slăbire în greutate. Termometru nu aveam. De slăbit apoi asta era şi efectul regimului alimentar de înfometare, care am spus că s-a inaugurat cu ocazia venirii ultimului val de arestaţi.

Nu aveam nici un alt simptom, aşa că viaţa mergea mai departe. Pentru scurt timp m-am mutat cu moldovenii mei pe partea de Sud, pe lungă. Aveam loc în pat, căci plecase mai întâi învăţătorul cu motoarele. Apoi în aceeaşi primăvară m-am despărţit de ei, fiind repartizat la o celulă de la etajul trei, prima cameră dinspre Vest, pe scurta dreapta. Eram numai trei în cameră.

Reţin numele lui Ion Papuc. Acesta era originar din Odăile - Buzău, dar după război migrase în câmpia Brăilei, unde îşi întemeiase gospodărie prosperă, căci pământ găsise şi putere avea, era om la 40-45 de ani.

În satul lui de baştină lăsase dragostea tinereţii sale, despre care povestea cu talent şi cu pasiune, ca un ecou al unei fericiri pierdute. Însuşi spunea că este un roman, că a încercat să-1 pună în versuri. Aşa vedea el romanul. Nu avea şcoală multă, câteva clase la Şcoala de Arte si Meserii, dar la meşteşug renunţase, pentru agricultură. îi plăcea şi de aceea a şi pornit la câmpie, unde a găsit altă femeie, cu care a făcut casa.

Povestea cu antren şi multe peripeţii din viaţa lui de jandarm, căci făcuse armata la această armă. Atâtea a povestit, încât dacă mi-aş pune mintea şi aş avea şi talent literar, le-aş cuprinde într-o nuvelă cu titlul Amintirile caporalului Papuc.

Redau numai una dintre acestea, care mi s-a părut mai în legătură cu prezenţa sa în închisoare.

În timpul războiului era concentrat tot la jandarmi, la o companie de pază de pe lângă un lagăr de evrei din Transnistria. În apropierea lagărului era o comună de nemţi, vechi colonişti. Părinţii şi bunicii acelora căzuseră victime, în revoluţie, bandelor bolşevice conduse adesea de comisari politici evrei. Evreii români, din lagăr, în mare parte bucureşteni, nu le făcuseră nimic acelor bunici, dar nepoţii de astăzi se răzbunau rasial şi luau detaşament după detaşament de oameni din lagăr pentru lucrul câmpului. Prea repede însă veneau după alţi oameni şi evreii din lagăr intraseră în panică, fiind convinşi că acolo îi aşteaptă moartea.

Papuc îi mai ajuta la magazie cu câte-o pâine şi îi cunoştea. N-a spus-o dacă a făcut-o din umanism, ori pe bani, dar oricum, în condiţiile acelea, era un ajutor. într-o zi, vine disperată o fată, fostă studentă la Bucureşti. Aflase că fusese trecută pe lista următorului detaşament care pleacă la nemţii aceia... L-a rugat s-o ascundă la magazie, oriunde o ştii. îl ruga şi i se oferea: Sunt aşa cum m-a făcut mama. Ia-mă, fă cu mine ce vrei, dar scapă-mă.

Lui Papuc îi era frică. Hai, o pâine două, acolo, mai mergea. Dar dacă-1 prindea cu aşa ceva, risca să fie trimis la Curtea Marţială şi cea mai mică pedeapsă era trimiterea în linia întâi, la unităţile de combatanţi, sau de pedeapsă. Şi n-a ascuns-o. Când a trecut detaşamentul spre moarte, prin dreptul magaziei şi mai încolo, fata cu capul întors spre locul unde-1 ştia, îl striga disperată: Papuc, scapă-mă! Papuc, scapă-mă!

L-a strigat până mai departe şi tot nu credea că este inutil. Fostul caporal Papuc spunea că parcă şi acum mai aude glasul disperat al acelei fete deosebit de frumoase.

Din lagărul acesta i s-a tras condamnarea de 6 ani pentru care venise acum la Aiud. El spunea că i-a făcut-o un avocat evreu din Bucureşti, Riştea, pe care îl refuzase să-i aducă în ţară o scrisoare clandestină. Se jura pe copiii lui că nu a năpăstuit pe nimeni. E posibil.

Am mai întâlnit la Gherla pe un medic ginecolog, dr. Mişca, fost în tinereţe asistent universitar la Cluj. Era condamnat la trei ani de închisoare, pentru că în timpul războiului, fiind concentrat, a funcţionat pe lângă un lagăr evreiesc, nu departe de Bucureşti. Spunea că la vremea aceea luase măsuri încât în lagărul lor a fost cea mai mică mortalitate prin tifos exantematic, în raport cu alte unităţi de acest gen. Deci a salvat viaţa multora, la asta însă nu s-a uitat nimeni. L-au condamnat, cum zicea el, ca să fie, în cadrul pedepsirii tuturor autorităţilor lagărului. Evreii n-au iertat nimic şi au aplicat mai mult decât Legea Talionului. Accept condamnarea justificată a adevăraţilor călăi. Cu dr. Mişca m-am întâlnit după eliberare la spitalul din Ora viţa, unde funcţionam amândoi ca medici (eu la ţară) şi mi-a reluat povestirea de la Gherla mai în amănunt şi nu-şi făcea omul nici un reproş, căci nu-şi găsea nici o vină. De altfel şi pedepsele de la trei la şase ani, când instanţele se jucau cu condamnările, dovedesc micimea vinii şi a răzbunătorilor.

Papuc mi-a mai povestit despre viaţa deportaţilor din Bărăgan. Auzisem că au fost deportaţi oameni de pe la noi, dar nu auzisem prea multe despre ce s-a mai petrecut cu ei. în apropierea satului său s-a făcut un sat de deportaţi bănăţeni, Bumbăcari. La început oamenii au locuit în bordeie, apoi şi-au construit case din paiantă. Cum la prima iarnă i-a găsit crivăţul nepregătiţi. Apoi povestea cum s-a milostivit de două fete orfane, sârboaice, care au adunat cioturi de floarea soarelui, rămase de la alţii, şi le-a cărat la casele lor. Mizerii, mizerii.

Dar eu, cu circumspecţia mea dobândită în împrejurările prin care am trecut, mă întrebam şi despre el, de ce l-a băgat cu mine în cameră? Poate omul era de bună credinţă, dar eu îmi făcusem o părere proprie despre foştii poliţişti şi foştii jandarmi. îi consideram deformaţi, mercenari, gata să lupte pentru stăpânire. Asta le-a fost meseria. Aşa că aveam toate reticenţele.

Nu mai ştiu dacă tot aici am stat cu un doctor, Ilie Niculescu (medic, altul decât dr. Ilie Niculescu, comandantul legionar). Era un om mic de stat şi palid, peste fire. Fusese pe front, în Crimeea, şi reţin numai ce-i mai semnificativ.

La evacuarea Crimeii, se stabilise o unitate de sacrificiu, o ariergardă care nu mai avea şanse de îmbarcare, acoperea numai îmbarcarea celorlalţi. Ruşii realizaseră supremaţia şi în aer şi mai scufundau din cei ce se considerau salvaţi, odată cu îmbarcarea. El fusese unul din medicii unităţii şi l-au găsit tocmai pe el să-1 lase cu ariergarda. Doar nu era să rămână medicul militar, de carieră, că doar investise prea mult armata în pregătirea lui. „ Civilul " ? Putea muri, era pagubă mai mică. Unde mai pui că avea şi cazier politic. Norocul a fost că, în încercuire, s-a îmbolnăvit de icter (pe atunci nu se spunea hepatită epidemică) şi nemţii cu care luptau alături, l-au evacuat cu avionul.

Nu sunt sigur dacă ştiu de la el, ori mai degrabă de la „ cavaleristul" Ştefan A. Minea povestea morţii sublocotenentului de rezervă Traian Laza. Era din comuna Vrani, din apropierea Oraviţei, fusese avocat, iar în toamna 1940 a fost prefect legionar de Caras. Era într-o unitate de cavalerie şi a fost trimis într-o misiune de cercetare. Partizanii ruşi, rămaşi prin pădurile Crimeii, l-au prins şi l-au schingiuit. Când au înaintat ai noştri, i-au găsit trupul oribil mutilat. I-au capturat şi pe partizanii respectivi, pe care potrivit legilor războiului, i-au executat (Convenţia de la Haga, despre franctirori). După război, comandantul unităţii româneşti a fost condamnat pentru executarea partizanilor (între care desigur şi schingiuitorii lui Laza). Moartea tânărului avocat (avea atunci 28 de ani) face parte din cele scontate de Marele Stat Major, prin ordinul acela găsit de Mitică Staicovici (despre care am vorbit în alt capitol). De altfel şi lăsarea doctorului Niculescu în misiune periculoasă - ariergarda încercuită) tot aici se încadrează. Legionarii cu cazier trebuiau omorâţi de ruşi, să nu se mai întoarcă în ţară, unde să mai fie o problemă pentru Antonescu ori pentru alţi politicieni pe care îi slujea Marele Stat Major. Starea sănătăţii mele mergea tot mai rău. Au apărut nişte colici abdominale. Părea că merge durerea de-a lungul intestinelor, până la un anumit punct, unde se oprea şi dispărea de parcă nu aş fumai avut nimic. După un timp, se repetau durerile acestea.

M-am cerut, la raportul de dimineaţă, să fiu scos la vizita medicală, exista pe atunci un plutonier sanitar şi un medic civil, dr.Marinescu (prenumele?). Miliţianul - şef de Secţie - m-a notat, dar vizita întârzia. Nu mai puteam mânca. Cele 250 de grame de surogat de cafea, pe care le primeam dimineaţa împreună cu 125 grame de pâine, la înghiţeam cu greu, dar la amiaza încă le râgâiam, senin că nu părăsiseră stomacul. La prânz renunţam, îl dădeam colegilor din cameră (în ciuda insistenţelor lor ca să mănânc, nu puteam). Din cină, ciuguleam puţin, ca şi cum nu aş fi mâncat. Scaune nu mai aveam decât rar, apoi parcă nu am mai avut de-o vreme. Ce mai, sub-ocluzie intestinală, căci a mai apărut şi câte o vomă. În sfârşit, cam prin 28 mai 1961, am reuşit să ajung la vizita sanitarului. Acesta m-a notat pentru consultare de către medic şi am revenit în celulă fără nici un leac. în 8 iunie (acelaşi 8 iunie al meu) mă scoate la vizita doctorului Marinescu. Îi expun simptomele care pledau pentru o afecţiune peritoneală. Abdomenul devenise balonat şi foarte sensibil-dureros la palpare. Mă durea şi când puneam pătura pe burtă. Dr. Marinescu a optat şi el pentru peritonită. M-a trimis şi el în celula, tot fără nimic. Abia după aproape o săptămână, pe 14 iunie, am fost scos din cameră şi dus la Spitalul închisorii. în tot acest timp, în cele 2 săptămâni de când am fost scos prima dată la sanitar, în celulă nu am primit nici un medicament.

Întârzierea internării în spital s-a datorat probabil conducerii politice. Eu am rezistat aşa, cu aer şi cu duh (adică de două ori aer). Mâncarea nu o puteam mânca, leacuri nu aveam şi am ţinut-o aşa până la internare. Dar nenea Pavel Andrei, despre care am mai vorbit, fiind mai bătrân şi mai firav, s-a prăpădit în celulă în aşteptarea internării, cam în aceeaşi perioadă cu boala mea.

Probabil că atârnau multe în cumpănă, până se rosteau zeii noştri politici care aveau putere de viaţă şi de moarte asupra noastră. Cred că nici unul dintre ei astăzi nu mai recunoaşte că au omorât oameni prin întârzierea asistenţei medicale.

Cu colonelul Iacob avusesem o discuţie, pe când venise, alta decât cea cu ciocănitul la perete. Probabil că se luase după dosarul meu de „piteştean" căci mi-a cerut să colaborez, adică să mă folosească de turnător. L-am întrebat atunci în ce calitate aş face asta şi i-am spus:

-  Dumneavoastră sunteţi comunist şi vă apăraţi regimul. Eu în ce calitate să lupt alături de dumneavoastră? Comunist nu pot fi, înseamnă că numai să vă folosiţi de mine.

-  Cum să nu, zice el, şi dumneata (în asemenea cazuri deveneam dumneata) poţi deveni comunist.

- Dar statutul partidului dumneavoastră împiedică pe foştii legionari să devină membri de partid - continuai eu.

- Se poate face excepţie, zise el ca să mă ademenească, crezând că aş dori aşa ceva.

- Domnule colonel, nu sunt atât de naiv încât să-mi închipui că pentru Ion Munteanu se va schimba statutul partidului. Deci, unealtă, cum aş fi alături de dumneavoastră, nu primesc. V-aţi servi numai de mine. Pentru dumneavoastră stele şi pentru mine - zăbrele.

Discuţia s-a încheiat aşa, iar acum, când mă pândea moartea, mi-o plătea. De felul meu am fost rezistent la boli. Timp de doisprezece ani, cât trecuse de la arestare, nu fusesem bolnav niciodată. Micile guturaiuri care le-am făcut, soldate cu câte un herpes peri-oral nu m-au făcut să merg la cabinetul medical. Dacă ţin bine minte, ne-a scos odată, prin 1959-60 la un control medical pentru scoaterea la muncă. în 1951 nu ni s-a făcut aşa ceva. Cu această ocazie am fost depistat cu o hipertensiune arterială uşoară, 19 cu 9,5. Am fost respins, dar nici medicamente nu am primit. De altfel, toată viaţa mea, în continuare, nu am făcut nici o pneumonie ori o gripă, deşi ca medic am fost în contact permanent cu bolnavi, sursele de infecţii. Cum se zice, am fost un catâr sănătos, Cred că rezistenţa asta naturală a mea faţă de boli m-a ajutat ca la capătul celui de al treisprezecelea an de puşcărie să supravieţuiesc totuşi neomeniei politrucilor de la Aiud, care, ori că au vrut să se scape de mine, ori au vrut să-mi arate puterea lor, pentru un şantaj ulterior.