AIUDUL,
CUTIA CU SUFLETE - 1
Pe scurtele şi pe lunga Celularului mare
La Aiud, de-acum ţin
minte mai bine, m-a băgat la etajul I, pe scurta din stânga, în Celularul
mare. Camerele de aici au dimensiunea de doi pe patru metri, cea în care
intram avea patru paturi, suprapuse câte două, cu saltele umplute cu paie şi cu
pătură în inventarul camerei (amănuntul contează, deoarece la orice mutare, cum
s-au întâmplat foarte multe în anii care au urmat, puteai să nimereşti peste
pătura unuia care a murit scuipându-şi plămânii). Hainele cu care am venit s-au
depus la magazie şi am primit pantalon şi haină vărgată de zeghe) şi
câte două rânduri de schimburi, un prosop, o pereche de obiele şi una de
bocanci reformaţi de la armată.
Mai important era să
încep cu oamenii pe care i-am găsit aici. Era un cizmar din Ialomiţa, Gheorghe
Neagu, un şofer din Bucureşti, provenit din Oltenia, Petre Piringiu, şi un
ţăran dobrogean, neştiutor de carte, Vasile Ciobanu, din Straja-Basarabi, jud.
Constanţa.
De cum am intrat,
prezentarea cuvenită. Numele, condamnarea, lotul, profesia, originar din etc,
etc. Cum nea Petrică Piringiu era oltean la origine (din Apele Vii-Romanaţi),
am încercat să verific o clasificare glumeaţă a conaţionalilor noştri, pe care
am auzit-o de curând. Se spunea că aceştia se împart în două categorii: fugiţi
de acasă şi plecaţi de bună voie. Cei plecaţi de bună voie, când împlinesc 12
ani, îi face mama o turtă şi o pune în traistă, iar tata îi meştereşte o
cobiliţă şi aşa pleacă la Bucureşti să se facă negustor. Nu se întoarce decât
după ce face armata şi cu ce a agonisit din „negustorie" îşi
cumpără două pogoane şi rămâne în sat. Cealaltă categorie, tot la 12 ani se
ceartă ori chiar se bate cu ta-su şi cu mă-sa şi pleacă, fuge de acasă, nu se
mai întoarce decât tot după armată, când află că i-a murit tatăl. A fost hazul
celor din cameră, căci nea Petrică se încadra. Chiar aşa, la 12 ani a plecat în
Capitală după ce s-a certat cu tatăl său, iar aici a încercat diferite moduri
de a-şi câştiga existenţa, rămânând până la urmă la şoferie. S-a căsătorit,
târziu, cu o ardeleancă din secuime, şi avea o fetiţă care, la arestarea sa,
abia dacă trecuse de 6 ani.
Era victima
victimelor demascărilor de la Gherla. Anume, un coleg şi prieten bun
de-al lui, din a cărui unitate muncitorească făcuse parte în 1940, i-a
cerut prin 1947 nişte bani pentru ajutorarea celor din închisori. N-am reţinut
dacă i-a dat banii, dar mai mult ţin minte că nu i-a dat nimic. Acest prieten,
numit Petru Ghiaţă, fiind arestat, ajunge la Gherla în mâinile sucursalei de
aici a lui Ţurcanu şi spune şi de Piringiu. Securitatea a ajuns în
posesia acestei declaraţii (cum am mai zis când am mai vorbit de demascări, a
se pune întrebarea „ Cui prodest? " pentru a afla cine a fost în
spatele acestora). Nu-1 arestează pe nea Petrică, dar îl şantajează şi-1 obligă
ca de două ori pe săptămână să se întâlnească cu doi agenţi şi să le dea
informaţii despre foştii prieteni şi cunoscuţi, pe care să-i caute în acest
scop. El, de frică, intră în joc. Se întâlneşte cu alt prieten vechi, prieten
comun cu acelaşi Ghiaţă, şi îi spune de necazul lui, ce i s-a tras de la cel
închis.
La scurt timp, într-o
seară când s-a întors necăjit acasă, căci i s-a stricat taximetrul său vechi,
cu care îşi câştiga existenţa şi abia 1-a băgat în curte cu doi vecini, îl
întâmpină nevasta şi îi pune în mână o reţetă, să meargă să cumpere
medicamente, căci se îmbolnăvise fetiţa şi a venit doctorul acasă. El se grăbea
la întâlnirea cu cei doi, întâlnire care avea loc pe stradă, întotdeauna în alt
loc.
Cum îi întâlneşte,
aceia îl încadrează, îl iau de braţ şi îi spun:
- Ei, măi, ţi-ai
sărutat fetiţa la plecare pentru ultima dată, că n-ai s-o mai vezi-
Până să se
dezmeticească, l-au îmbrâncit într-o maşină care se afla în apropiere.
Ce se întâmplase? Prietenul
întâlnit, căruia i se văitase de ce a păţit el de pe urma lui Ghiaţă, era în
aceeaşi situaţie cu el, căzuse şi el în mâna şantajiştilor şi, mai slab de
înger, 1-a turnat. Cum Piringiu era rău de gură şi pe deasupra nici nu fusese „sincer"
cu Securitatea, l-au judecat de unul singur în lot şi l-au condamnat
(pentru organizaţie de unul singur!) la 15 ani de muncă silnică, în
instanţă unică, lucru care însenina fără drept de apel. Şi de atunci nici nu a
mai auzit nimic de fiica sa pe care o lăsase bolnavă şi cu reţeta din buzunarul
său, depusă la bagaj.
Ce uşor se acordau
anii şi pentru ce fapte! Iar după '89 cât s-au tânguit criminalii sadea, ajunşi
în boxe pentru crimele reale pe care le-au săvârşit la Revoluţie.
Bietul Piringiu nu-şi
putea lua gândul de la fetiţa lui, pe care i-o dăduse Dumnezeu destul de
târziu, la 45 de ani şi despre care câinoşii de agenţi îi promiseseră că nu o
s-o mai vadă niciodată. Asemenea „bandiţi" ca el şi ca noi nu aveau
dreptul la legături cu familia.
Toate astea, despre necazurile
omului de lângă mine, le-am aflat mai târziu. Acum, după ce am lămurit treaba
cu clasificarea oltenilor mi s-a adresat:
- Ei, domnule, daca zici că eşti medic (eu
spusesem numai că sunt absolvent de medicină), atunci spune-mi mie la ce
este bun bismutul?
Bănuind că este vorba
de o dispută legată de folosirea acestui medicament în venerologie, am răspuns
prin ricoşeu, împăciuitor, spunând că cei mai mulţi oameni ştiu că se foloseşte
în tratamentul sifilisului, dar medicamentul are o folosire obişnuită şi în
tratarea unor angine, (angina Plaut-Vincent) provocată de o floră spirilară
asemănătoare cu cea care dă sifilisul. N-or" fi priceput ei multe, dar se
înţelegea că nu este un tratament exclusiv pentru o boală. L-am uns la rană pe
şofer.
- Ştii, domnule,
asta este. Chipurile m-a verificat.
Eu nu ştiam că,
înainte de venirea mea, mai fusese în celulă un făgărăşean de-ai lui Ion
Gavrilă, Virgil Radeş, fost student la Politehnica din Timişoara, şi avuseseră
în cameră un conflict. Nici nu observasem că Piringiu nu vorbeşte nici cu
ceilalţi doi, rămaşi aici. El urma un tratament bisăptămânal la infirmeria de
etaj, cei din cameră necunoscând motivul real al tratamentului. într-o zi însă,
a venit miliţianul să-1 scoată la tratament şi 1-a chemat :
- Hai, mă,
ţifilistu ' ăla, hai la cabinet.
Când s-a întors, mare
scandal, căci se bea apă din aceeaşi cană. Eu i-am lămurit că dacă nu sunt
leziuni deschise bucale, nu-i pericol de contaminare prin convieţuire. Degeaba,
ei tot nu-şi vorbeau. Multă vreme şoferul a vorbit numai cu mine. Era irascibil
şi certăreţ.
Într-o zi, mă acuză
că am murdărit peretele cu degetul, după folosirea tinetei. Treaba este
abjectă şi inerentă promiscuităţii, dar atunci am văzut cât pot fi oamenii de
falşi.
S-a jurat pe viaţa
copilului său, că m-a văzut, ori eu ştiam sigur că nu am făcut-o. Nu aş fi
scris această întâmplare mai mult de cât minoră, dar pentru mine a fost
inedită: era primul om pe care îl vedeam jurându-se fals şi încă pe capul unei
fiinţe dragi. Auzisem eu de sperjur, dar chiar aşa, pentru nimic, nu-mi
închipuiam că pot fi oamenii. Darmite când ar avea vreun interes, de ce ar mai
fi în stare atunci?
Gheorghe Neagu,
cizmarul, mai făcuse puşcărie şi pe timpul lui Antonescu, tot politic. În '40
fusese trei luni de zile primar în alt sat decât al lui şi făceam haz că în
acest scurt răstimp a tot cununat şi a botezat la noii săi consăteni, să-şi
facă fini şi cumetri, căci la ţară dacă n-ai rude, nu poţi să rezişti ca
autoritate. Or el nu avea pe nimeni în acel sat. La arestare lăsase acasă trei
copii destul de mici. Avea el 40-45 de ani, dar nu i-a făcut pe toţi acasă.
Câţiva, cu repartiţie de la Antonescu i-a petrecut pe la Deva şi pe la
alte închisori. Înainte de arestarea din '48 a fost un timp fugar. După una din
întâlnirile apropiate cu soţia, a constatat după trei zile că 1-a pricopsit cu
o gonoree. La proxima întâlnire, sub ameninţarea cuţitului, soţia a mărturisit
că prietenul său cel bun, fugar şi acela, pe care îl adăpostiseră o vreme,
acela a fericit-o. Acum era descurajat,
îşi pierduse şi el încrederea în oameni, dar în alt fel decât mine.
Ascuţindu-se conflictul cu şoferul, în cele din urmă Neagu a făcut greva
foamei, ca să fie mutat în altă cameră. După mutare, mai târziu, peste un an
sau doi, când a venit oarecare relaxare, după promiţătorul an 1955, s-a făcut o
depistare în masă a sifilisului şi ne-a făcut tuturor reacţii serologice. L-au
depistat şi pe el ca pozitiv şi i-a strâns pe toţi cei asemenea într-o latură a
parterului. A nimerit iar cu Piringiu şi într-o zi, la program, auzim
zornăituri de lanţuri târâte pe sală de unii ce-şi cărau tineta. Cei
doi, cum nu se împăcaseră nici înainte, au ajuns iar în conflict şi i-a pus în
lanţuri pe amândoi. Bieţii oameni! Condiţiile de promiscuitate la care te
constrânge foarte adesea viaţa de închisoare şi celulă, în special, au
dezechilibrat minţi integre darmite pe nişte bieţi oameni bolnavi.
În camera asta, de pe
scurta de est, am făcut iarna. Caloriferul vechi al Aiudului era făcut
din trei ţevi care treceau de-a lungul peretelui ce da în afară, pe sub
ferestre, fără nici-un radiator. A fost aşa de frig, încât pe geamuri îngheţa
de două degete aburul respiraţiei noastre , trebuia ras cu lingura ca să poţi
vedea afară. De fapt nu vedeam decât cerul, printre paletele îndreptate în sus
ale obloanelor cu care erau înzestrate şi ferestrele de aici, de la sfârşitul
lui 1953. Fereastra o deschideam rar, căci deschiderea şi închiderea ei era şi
acesta un motiv de dispută permanentă şi cam generală. Rar camere care să fi
ajuns la un consens. Reumaticii şi anemicii voiau căldură cu ori ce preţ, alţii
mai rezistenţi ar fi dorit şi un pic de aer curat, căci la plimbare ne scotea
aşa de rar. Toată lumea avea dreptate. Ca medic înţelegeam ambele tabere aşa că
mă obişnuisem să nu mă mai amestec în astfel de dispute. La folosirea tinetelor
era însă regulă generală, să se deschidă măcar atunci fereastra. Nea
Petrică, mai bătrân ca ceilalţi din cameră şi mai friguros, ne-a propus ca nici
în împrejurarea asta să nu mai deschidem. Chiar ne-a spus că „ al lui nu
pute ". Este desigur trivială povestea, dar şi pe asta am scris-o
fiindcă m-a mai învăţat un lucru : mulţi oameni suportă uşor propria murdărie.
Ce l-o fi apucat şi
pe colonelul Colier, comandantul închisorii, nu ştiu. Poate că tot atmosfera
politică 1955, căci mărinimia personală nu-i stătea lui în caracter, că ne-a
dat o pătură în plus, fiecăruia. Dar tot el a făcut „gheşeft", căci
n-a mai făcut deloc focul, realizând ceva economie de combustibil. Putea s-o
facă şi dacă nu ne dădea a doua pătură, de aceea vorbii eu de mărinimie. Mă mir
cum de n-a slăbit după greşeala asta. Aşa rece cum era caloriferul ăsta, în
curând a devenit un avantaj, căci străbătând toate camerele de pe o latură, fie
scurtă fie lungă, s-a transformat într-un veritabil mijloc de telecomunicaţie,
stabilindu-se prin el legătura cu toate camerele de pe orizontala laturii. Se
învăţa încet, încet alfabetul morse şi se generaliza. Nu era celulă să
nu aibă „morsistul" ei, izolarea dorită de administraţie a
dat chix, a eşuat. Eu pe atunci nu băteam, mă menţineam în pasivitate, dar am
început să recepţionez, învăţând împreună cu alţii de pe „fir", căci
se transmitea rar, ca pentru începători. Mai târziu s-a ajuns la viteze mari de
comunicare, încât dacă atunci aş fi auzit întâi ciocănelile, n-aş mai fi putut
învăţa. Desigur că nu pare de înţeles cum se poate transmite o linie şi un
punct prin sunet, doar acelea sunt mărimi spaţiale şi nu sonore. Simplu :
punctul era o ciocănitură scurtă, iar linia, două, la interval foarte scurt.
Dar întrebaţi pe cei cu experienţa tristă a închisorilor, cât de târziu s-a
ajuns la generalizarea acestui mod de comunicare.
Aşa că eram la curent
cu fel de fel de ştiri, ori externe, aduse de noii veniţi şi comunicate de la
cei care le-au auzit, ori interne, din viaţa noastră, veniri, plecări,
îmbolnăviri, scoateri la anchete, ori conveniri de transmiteri de obiecte, cu
ocazia scoaterilor la program. Mai târziu a apărut şi caracterul de
tele-şcoală, transmiţându-se cuvinte străine, pentru poligloţi, ori poezii,
pentru amatorii de literatură. Căci astea formau viaţa noastră culturală, care
începuse tacit să se organizeze, în ciuda restricţiilor de secret la care am
fost supuşi.
Desigur că toate
astea se făceau cu risc, dacă erai prins erai băgat la izolare, la
început la „neagra ", camerele oarbe, tară ferestre de pe colţul
interior, dintre „scurta" şi „lunga'', nu prea rea, căci
avea duşumea de scândură, dar erai lipsit de aer, te înăbuşeai, mai ales dacă
erau băgaţi mai mulţi odată. Mâncare primeai odată la trei zile, dar turtoiul
era zilnic. Mai târziu - peste un an-doi - s-au construit celulele speciale
de izolare, care au ocupat o latură întreagă de la Secţia veche, de
vizavi de Celularul mare. Noul izolator a devenit curând celebru, căci a
îmbolnăvit foarte mulţi oameni. Voi reveni.
Prin morse încă,
tot mai târziu, ne-au intrat şi dezinformări, cu scop de intoxicare ori de
provocare, pentru creşterea sau crearea unor anumite stări de spirit,
bineînţeles când Securitatea a mai progresat de la bâtă şi glonţ. Nu
ştiai cine bate şi putea transmite pe fir orice.
,, Scurtele''
aveau 10 celule - deci 20 de metri - plus grosimea zidurilor dintre ele. „Lunga"
era dublu de lungă, -20 de celule, ori 2 m plus „primezii" cum
se spune în Banat la zidurile dintre camere, deci peste 45 de metri. în
unghiurile dintre aceste laturi s-au construit nişte curţi de plimbare. Un
duo-decagon cu toate diagonalele trase ca pereţi despărţitori între 12 curţi de
plimbare, de formă trapezoidală, cu laturile mult mai mari decât bazele, la
baza mică fiind o uşă de intrare, căci în mijloc se realiza alt duo-decagon,
mărginit de aceste uşi, iar în interiorul acestuia se ridica un foişor - noi îi
spuneam prepeleac - de unde ne supraveghea un miliţian învârtindu-se mereu cu
ochii de la o curte la alta. Nu aveam voie să vorbim în timpul plimbării, dar
mai ales nu aveam voie să vorbim cu cei din celulele mai apropiate de aceste
curţi, la baza lor mare, nici să facem semne la cei din camere. Unii dintre noi
învăţaseră alfabetul surdomuţilor şi doamne fereşte, se putea sparge şi aşa
secretul. Nimic de zis, erau obloane la ferestre, dar se făcuseră găuri prin
ele ca şi la Gherla. Oamenii se uitau de sus, cei de la etajele superioare, mai
ales şi cel mai adesea se mulţumeau să-şi salute prietenii ori cunoscuţii. Mai
riscau şi făceau asta mai des macedonenii noştri, mulţi şi risipiţi în toată
închisoarea, rude ori consăteni, ori prieteni, erau puternic legaţi sufleteşte
între ei şi nu se puteau abţine măcar să se salute : "să băndez Teghia
" ori Gula, cum îl chema pe acela. Adică să trăieşti. Şi vorbind în
dialect, miliţianul din prepeleac chiar dacă auzea nu înţelegea ce-şi
transmiteau ei încât a fost şi acesta un mijloc de comunicare, mai ales între
părţile opuse ori mai îndepărtate ale Celularului, până unde nu mai
bătea ,,morsele".
Curând ani aflat că pe aceeaşi latură cu mine, dar la parter, în camera de
pe colţ, era fratele meu. Când ieşeam la plimbare treceam chiar pe sub
fereastra lui şi abia apucam din trecere să-1 salut, ori să-1 întreb ce face.
Vizavi de Celularul mare, adică în faţa celor două "scurte",
era o clădire lungă, numai cu parter, cu camere mari, numită „Secţie".
Şi aici erau deţinuţi, carantine ori alte categorii politice decât noi.
Seara, când nu mai era nimeni prin curte, auzeam cum vorbesc cei din Celular
cu cei de pe "Seccţie" Gheorghe, fratele meu, era activ şi
auzeam adesea cum îl strigau cei de dincolo. îşi luase, puţin inspirat,
pseudonimul Oraviţa. Trebuia să îl strige cu alt nume, altfel pricepeau
ascultătorii nedoriţi. Dar acest gen de pseudonim-nume conspirativ nu-ţi
acoperea total identitatea, căci erai urmărit după origine.
Aşa se face că, nu după multă vreme, colonelul Iacob, unul dintre politruci,
iritat de prea deasa activitate a lui „ Oraviţa" a venit într-o
zi în celula mea reproşându-mi activităţile extracelulare, mai bine zis
intercelulare. Mi-a făcut semn cu degetul îndoit, ca de ciocăneală. Eu am
negat, de fapt la ora aceea puteam să mă jur că nu bat la ţeava, numai ascultam
şi învăţam. El nu m-a crezut şi m-a ameninţat:
- Bine, dar daca te prind să ştii că te pedepsesc dublu, o dată că baţi
şi a doua oară că m-ai minţit. Nu m-a prins însă niciodată, nici mai
târziu, când am început şi eu să bat. Pe Gheorghe însă 1-a prins şi într-o zi
când am trecut la plimbare şi l-am salutat, altcineva din camera mi-a spus că
este la izolare.
De ziua lui, născut la 5 martie, i-am făcut un cadou. Cu aşa ceva nu te
lauzi, dar împrejurările şi cadoul erau deosebite. Şi anume, cadoul era un ac
de cusut, confecţionat de mine artizanal. Dintr-o bucată de sârmă, turtită la
un cap cu potcoava bocancului (bocancii cazoni purtau potcoave americane,
îngropate şi groase, cum nu mai poartă astăzi nimeni aşa ceva) prin câteva
izbituri puternice date pe capul patului luat drept nicovală. Treaba nu era
regulamentară (am uitat să spun că pentru noi nu era nici o activitate
regulamentară, de ne miram cum de era totuşi tolerată respiraţia şi existenţa)
şi aceste izbituri trebuiau făcute numai una-două odată, când miliţianul era
dus în capătul celălalt al Secţiei, ca să închidă vreo celulă scoasă la program.
Apoi cu un ac de oţel rupt şi rămas pitit prin cine ştie ce cută a
îmbrăcămintei, folosit ca dăltiţă, se zgâria partea turtită până se obţinea
gaura ce forma urechile acului. Vârful se obţinea mai simplu, dar tot cu
răbdare, frecai sârma cu o pietricică adusă din curtea de plimbare, care era
acoperită cu balast şi luată tot cu risc, să nu te prindă miliţianul. Noi, politicii
încă spuneam aşa gardienilor, abia mai târziu, prin 1960 a început să
prindă termenul de caraliu, luat din argoul celor de drept comun, care
îl luaseră la rândul lor din ţigănească. După introducerea radiatoarelor de
fontă, se puteau ascuţi acele frecându-le de suprafaţa acestora, care era
destul de grunzuroasă. Când am trecut la plimbare, i-am aruncat fratelui
printre paletele oblonului, marele meu cadou, înfipt într-o cârpă. Şi pentru
confecţie şi pentru înmânare era riscul pedepsei cu izolarea. Pentru un
ac pe care un miliţian a bănuit că l-am ascuns, altădată m-a trimis la .,neagra".
A fost ultimul cadou care ni l-am făcut până după eliberare. Şi vorba lui
Valeriu Gafencu, a fost „ mai mult ca un gând".
Pe primăvară, ne-a mutat pe partea opusă a aceleiaşi ,,scurte", cu
vedere spre curţile de plimbare. Am uitat să spun că plimbarea era prevăzută în
regulament a se face zilnic: deţinuţii au dreptul la o plimbare zilnică de 20
-30 de minute, în limita posibilităţilor. Noi înţelegeam prin această ,, limită
a posibilităţilor" durata plimbării - 20 sau 30 de minute. Dar administraţia
înţelegea că se referea la frecvenţa zilnică şi când nu-i convenea, nu ne mai
scotea cu săptămânile. Doar regulamentul spunea zilnic nu? Dar şi dacă se
poate. Aşa că nici amărâtele alea de douăzeci de minute de lumină şi soare
zilnice, nu ne erau asigurate.
În stânga aveam vecini de cameră pe căpitanul Gheorghe
Capotă, cel judecat în lotul nostru şi care primise aceeaşi pedeapsă ca şi
mine, pe un învăţător, Vasile Popa, din Neamţ, tot cu 15 ani, şi pe nea
Gheorghe Băieş, un ţăran de la noi, din părţile Oraviţei, de la Ruşova Nouă,
unde consătenii îi ziceau Gheorghe Bobolan, dar aici toată lumea îl cunoştea
sub numele de Moş Albină, de la marea lui dragoste pentru apicultura şi
pentru răspândirea ei.
Vorbeam cu ei "la perete ". Cum se poate face asta? Bine.
Pereţii dintre celule erau făcuţi dintr-o cărămidă arsă pusă pe lungime, deci
realiza 30 de cm. grosime. Dacă puneai capul pe perete, cu urechea lipită
pentru ascultare şi cu gura către zid, cu mâna făcută pâlnie acoperind-o, iar
cel din camera vecină făcea la fel, vorbeai perfect inteligibil, clar, chiar
dacă încet, cu o tonalitate obişnuită. Bineînţeles că sub riscul aceleiaşi izolări.
Pentru a nu se introduce ascultători, ori emiţători piraţi, se stabilea
între cele două camere o, parolă morse, o literă sau două. Toate astea
se făceau sub acelaşi risc al izolării, în cazul când erai prins.
Căpitanul Capotă îşi păstrase în pomeţi roşeaţa deosebită pe care o avusese, deşi
trecuseră ani de privaţiuni. Pentru faţa sa blândă şi rumenă de copil cuminte,
a fost poreclit de prietenii cu care a lucrat la Baia Sprie, Ionathan (după
ispititoarele mere). Avea un glas cald. catifelat, chiar prin filtrul
peretului, iar cei care au trăit cu el la mină îşi aduceau cu drag anunţe
candoarea cu care le-a cântat la un Crăciun colindul moţesc „Pe sub dumbra
mărului, hop şi şe ''. La Crăciunul care a venit şi pe care l-am făcut
alături, l-au întrebat unii la fereastră de acele clipe, iar eu rugându-1, m-a
învăţat şi pe mine la perete colindul copilăriei sale. De atunci până
acum, la bătrâneţea mea, în repertoriul meu de colinde face parte şi cel pe
care el mi 1-a transmis, dar niciodată nu-1 pot cânta fără lacrima amintirii,
căci Ghiţă Capotă, cu care am fost arestat în aceeaşi noapte şi ne-am eliberat
în aceeaşi zi, la capătul celor 15 ani, a murit foarte curând după eliberare.
El era moţ, de la
Margău, din inima Apusenilor, satul lui fiind capitala sticlarilor, a
geamgiilor ambulanţi sau cu prăvălie, din România de altădată.
Fratele său, Aurel,
şef de promoţie, apoi asistent universitar la Medicină veterinară din
Bucureşti, fusese angajat în lupta antitotalitară alături de tineretul
naţional-ţărănist. Se retrăsese în regiunea lor şi chiar în sat şi a trăit ani
de zile deghizat păzind caprele. Nu s-a găsit nimeni să-1 denunţe, din tot
Mărgăul. Cu el împreună era un medicinist de la Cluj, Alexandru Dejeu, pe care
îl cunoscusem de afară. Acesta, la rândul său, era un om hotărât, îmi amintesc
cum la adunarea studenţească de la Colegiul Academic din Cluj, cu ocazia
istoricei greve studenţeşti din mai-iunie 1946, el s-a suit la tribună
afirmându-şi opţiunea categorică pentru grevă şi motivând-o:
-Acum, în
preajma alegerilor generale (care au urmat la 19 noiembrie 1946) 5.000
de studenţi români risipiţi în ţară fac mai mult decât 5.000 de studenţi în
Cluj. Pentru greva, domnilor!
Apoi a fost urmărit
şi a venit lângă doctorul Capotă. Au căzut prin imprudenţa unui colaborator.
Defectându-li-sc aparatul de radio-emisie pe care îl aveau, dr. Capotă a trimis
un om de încredere la Oradea, după o lampă. Dar negustorii de electronice, ca
şi giuvaergii la vremea aceea, erau toţi în legătură cu Securitatea. Omul
acela a fost luat în urmărire şi deşi s-a mai dus şi până la Cluj, pentru
derutarea eventualelor umbre, i-au ţinut totuşi urma până au dat de fugari. A
fost un proces în care au fost implicaţi şi primarul şi şeful de post pentru
lipsă de vigilenţă, doar trăiseră sub nasul lor ani de zile. Capotă şi Dejeu au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Le evoc figura căci au fost fraţii noştri.
Căpitanului Capotă i-a fost frate bun de sânge, iar celorlalţi de luptă. Deşi
în armate diferite, ne găseam în aceeaşi tranşee.
Ghiţă Capotă mi-a
spus la perete povestea fratelui său drag, dar fără să-i tremure vocea.
Poate că o fi lăcrimat, căci om era, dar nu l-am văzut. După eliberare noastră,
ne-am despărţit în poarta închisorii. El a mers la Timişoara, unde credea că-1
mai aştepta soţia sa, Dodi, dar a trebuit să-şi caute altă dragoste, căci unii
ochi care nu ne-au mai văzut, ne-au uitat. Curând apoi aveam să aflu în 1967,
de la o prietenă a noii sale soţii, că a aplecat capul într-o parte, la birou,
străfulgerat de un infact. Săraca inimă omenească, duce, duce, până când?
Povestea lui Moş
Albină am s-o deapăn mai încolo, când vom sta împreună, iar a lui Vasile
Popa de asemenea mai târziu, când aveam să-mi împart zilele cu el la Zarcă, înainte
de eliberare.
La noi în celulă,
venise în locul lui Neagu, după greva acestuia, Ilie (Lică) Nedea, licenţiat în
A.S.E., originar din Vârtoapele -Teleorman.
El fusese arestat mai
târziu, cu a treia regrupare a organizaţiei noastre din Bucureşti. Trăise (când
mergea la ai săi la ţară) atmosfera instalată de dubele care veneau după oameni
şi-i ridicau. îmi povestea că până şi un nepoţel de câţiva anişori, pe care îl avea
de la un frate mai mare, dacă vedea intrând în sat sinistrul vehicul, de pe
ulucă ori printre ulucile gardului, de unde privea pe furiş mişcarea străzii,
fugea în ogradă ţipând şi alarmând pe ceilalţi: „Fugiţi, fugiţi!" Se
începuse colectivizarea.
Lică mai stătuse prin
celule cu alţi aiudeni mai vechi şi aflase de la ei diferite întâmplări
istorice, trăite de persoane mai implicate din generaţii puţin mai vechi.
Aşa aflase de la
Dumitru Staicovici (nea Mitică, după cum îi spunea el), un economist bucureştean,
că acesta fiind pe front în Rusia, ca furier teterist la un regiment, a ajuns
să cunoască un ordin secret al Marelui Stat Major care îndruma unităţile
combatante să trimită legionarii cunoscuţi, în incursiuni la inamic, ori în
misiuni periculoase, bineînţeles că în scopul de a fi lichidaţi. A copiat
ordinul respectiv cu numărul oficial cu tot şi 1-a trimis în ţară la
Comandamentul clandestin al organizaţiei (legionare) din care făcea parte.
Curierul folosit a fost chiar curierul regimentului, care făcuse şi el parte în
'40 din Corpul muncitoresc. îl chema Marin Liu şi am spus că l-am
cunoscut la Gherla, unde fusese şeful atelierului de ajustară. Liu a plecat în
ţară cu plicul acesta amestecat printre celelalte din corespondenţa
regimentului. în gară la Tiraspol, trenul staţionând mai multă vreme, curierul
a coborât pentru aprovizionare, apă, mâncare. Pe neaşteptate trenul a plecat,
Liu a rămas pe peron şi geanta cu corespondenţă în compartiment, pe seama unui
camarad de drum, un ostaş din altă unitate. Acesta, odată ajuns în Bucureşti, a
dus la adresă şi geanta lui Liu, căci îi ştia unitatea. Curierul însă nu s-a
mai prezentat de frică, ştiind că are şi un plic cu altă adresă. După câteva
zile de aşteptare, conform regulamentului interior, se desface geanta şi
stupoare, se dă şi peste plicul cu ordinul M.St.M. trimis în copie către
Comandamentul legionar clandestin din Capitală.
Au fost căutaţi şi
găsiţi cei doi, apoi condamnaţi la ani mulţi, dar a venit 23 august şi printre
puţinii legionari eliberaţi au fost şi ei. Staicovici a ajuns de 1-a cununat pe
Liu, care lucra pe atunci la Malaxa. Iar în 1948 au intrat iar amândoi în
închisoare.
Dar ordinul mârşav al
militarilor de la Marele Stat Major antonescian a funcţionat, iar
autorii unui astfel de ordin s-au bucurat în continuare de onorurile cuvenite
gradului lor, nimeni nu i-a învinovăţit niciodată că victimele lor nu au avut
decât dreptul de a muri, deşi numai victimele au fost acuzate de violenţe şi
nedreptăţi. Istoria o scriu numai învingătorii, chiar dacă au biruit prin
mârşăvii.
De la un profesor
Iorgulescu, din Tulcea, fost la viaţa lui şi căpitan de vas, a aflat un
eveniment petrecut pe timpul când funcţiona la Interne Teohari Georgescu.
Lipovenii din Deltă, probabil instigaţi de iridenta slavă şi sovietică
prin 1946-47, au început să se mişte, cu revendicări de autodeterminare, vizând
alipirea Deltei la U.R.S.S. Ministrul de Interne a venit în capitala judeţului
şi a strâns şi notabilităţile locale, politice şi culturale şi le-a vorbit
despre treburile astea. Iorgulescu era pe atunci în corpul profesoral al
Liceului tulcean şi a fost şi el de faţă. Se dorea tot o acţiune de
contracarare. N-am înţeles cum de a devenit Teohari „bun român ". Am
luat întâmplarea sub beneficiu de inventar, dar dacă am stat să mă gândesc şi
la acţiunile rutenilor maramureşeni, dejucate de cei doi fraţi Riţiu despre
care am scris la începutul amintirilor, apoi mai că îmi vine să cred plauzibilă
şi întâmplarea asta. Problema Deltei era mai delicată şi numai cei care au trăit
acolo şi-au putut da seama că este un punct nevralgic al României, privită sub
aspect etnic şi sub cel al lăcomiei ruseşti de totdeauna. Până acum nu s-a mai
pus această problemă, s-a mai schimbat puţin şi structura populaţiei, fără să
ne dea certitudinea apartenenţei cu care ne-am obişnuit. în ultimul secol,
interesele europene au fost consonante cu ale noastre.
Cu Lică m-am înţeles
foarte bine. Numai Piringiu a chemat odată ofiţerul politic, reclamându-mă de
pe poziţie de clasă că l-am jignit, făcându-1 prost fiindcă el este muncitor
iar eu intelectual. Ofiţerul însă s-a orientat repede, văzând că reclamantul nu
vorbeşte cu nimeni din cameră, dintre colocatari, doar cu mine având ultimile
relaţii. L-a mutat înainte de asta însă, cât era, şi el în cameră cu noi, a
avut loc marea grevă a foamei din Aiud. Auzisem discuţii pe la ferestre, apoi
surprinsesem şi convorbiri la calorifer, dar până în ajunul declanşării vecinii
nu ne-au pus clar în temă, deşi mulţi dintre cei care au intrat în această
acţiune şi-au făcut ceva rezerve de pâine.
Greva era
demonstrativă, declarată pe 5 zile şi avea ca obiectiv principal acordarea
legăturilor cu familia, în conformitate cu regulamentul penitenciar. Unii au
asociat şi alte revendicări, dreptul la literatură, la Biblie, la
rugăciune colectivă prin redeschiderea paraclisului care fusese în închisoare.
Camera noastră a
intrat în grevă pe nepregătite, când a venit miliţianul cu plantoanele cu masa,
i-am spus la vizetă că nu o primim. Dejun, prânz, cină, la fel. A doua zi iar, până
când au venit politrucii şi ne-au scos unul câte unul să dăm declaraţie.
Eu am declarat aşa: „
După ce am epuizat toate căile legale şi ierarhice de raport cerând întâi
comandantului închisorii dreptul la corespondenţă (lucru care-1 făcusem
într-adevăr când ne deschisese odată Colier uşa celulei) după ce am raportat
procurorului venit în inspecţie acelaşi lucru, iar dânsul mi-a răspuns că
pentru noi cei din Aiud asta este situaţia şi a făcut semnul crucii ca peste un
mormânt, nu-mi rămâne altă cale ca să aduc la cunoştinţă organelor superioare
şi a guvernului situaţia abuzivă în care sunt ţinut, decât greva foamei".
Mai înainte avusesem
o discuţie cu un procuror, locotenent-major, care venise în inspecţie, de
formă, pe la fieşcare celulă. I-am raportat că la alte închisori - Galaţi - s-a
dat legătura cu familia conform noului regulament penitenciar, despre care
aflasem. Acela mi-a spus că „ aia este altă închisoare"... I-am
răspuns că şi cei de acolo ca şi cei de aici, suntem condamnaţi pe baza
aceloraşi legi, aceleaşi articole, la aceleaşi pedepse. Nu este specificat în
sentinţa de 15 ani de muncă silnică legionară sau ţărănistă,
discriminarea făcută la executarea pedepsei calcă în picioare un drept
fundamental al omului, egalitatea în faţa legii. Brunetul procuror galonat
(căci brunet tare era, ca pakistanezii) mi-a răspuns că este o excepţie.
- Păi bine, domnule procuror, am zis
eu, până şi Constituţia are excepţii, doar egalitatea este un drept
constituţional?
- Trebuie să
înţelegeţi că pentru voi asta este situaţia. A făcut semn, cum
pecetluieşte preotul mormântul - la slujba cea de pe urmă - şi a închis uşa. Deci astea le-am scris pe
scurt în declaraţie.
Din motive de
tactică, am socotit eu, ca să nu fiu implicat într-un proces de organizare în
închisoare, până acum putând invoca intrarea în grevă odată cu alţii, prin
coincidenţă, eu reclamând doar unicul meu motiv, la sfârşitul zilei a patra, la
cină, când gardianul a deschis de formă uşiţa vizetei, să ne întrebe dacă
primim masa, căci se învăţase să fie refuzat, am spus că mănânc. Renunţarea cu
o zi în avans, socoteam că mă separă de grup. în definitiv nu trădam pe nimeni,
căci nici nouă nu ne spuseseră înainte, ca să ne facem rezerve de pâine. Cei
din camera noastră, am răbdat în mod real patru zile de nemâncare, doar am băut
apa.
În loc să ne aducă
cina, căci toţi din cameră făcuseră ca şi mine, ne trezim că ne aduc nişte
bunătăţi pregătite pentru alimentarea forţată. Mai văzusem eu la Gherla, cât am
lucrat 6 luni la cabinet, cum rezolva serg. major sanitar Avrincea această
alimentare. Ducea protestatarul la biroul şefului de Secţie, ori la
cabinetul medical, alt miliţian îl lega de speteaza scaunului cu o cămaşă de
forţă. Avrincea îi forţa maxilarul cu o spatulă şi îi vâra un furtun pe gât - sonda
Fouchet - legată la capătul opus cu o cutie de irigator sau cu o sticlă de
un litru, cu fundul tăiat. Turna apoi ceaiuri foarte îndulcite, cu riscul de a
fi introdus sonda intra-traheal. Era foarte riscant, căci omul deschidea gura
ca să ţipe şi atunci i se deschidea şi orificiul glotic, permiţând inundarea
traheală şi bronşică prin lichidul turnat.
Bunătăţile care ni
le-au adus erau ouă bătute în lapte (o fi fost un singur ou, dar gustul de ou
îl avea) şi îndulcite să aibă ceva conţinut nu numai caloric, dar şi valoric.
Dacă venea cu furtunul lui Avrincea, pierdeam bunătate de gust de ou cu lapte
şi zahăr. Aşa că acesta a fost singurul ou pe care l-am mâncat în 15 ani şi-1
plătisem cu patru zile de răbdare totală. Ce nu face omul pentru drepturile
lui. Acum glumesc, dar situaţia de-atunci a fost foarte serioasă şi a marcat un
moment de vârf în istoria detenţiei din Aiud. Cel puţin aşa mi s-a părut mie şi
am participat discret, fără surle, aşa cum am crezut eu că-mi sade bine după
trecutul meu nu prea îndepărtat.
Colocatarul mai
vechi, cu care venisem de pe Est, nea Vasile Ciobanu, era un ţăran analfabet,
din Dobrogea. Cu el ne-am împăcat foarte bine (mai puţin Piringiu care-1
dispreţuia, ca un orăşean mahalagiu, pe ţăranul care-1 duce în spate). Nea
Vasile avea un bun simţ ţărănesc înăscut. Vorbea puţin, era curios să afle, iar
când nu înţelegea discuţiile un pic mai pretenţioase care le purtam cu Nedea mi
se băga, aştepta întotdeauna lămuririle pe care i le dădeam şi neîntrebaţi.
Nici eu, nici Lică nu proveneam din medii familiare elevate. Lică era chiar
mândru de originea lui de ţăran teleormănean, care a scăpat ţara de foame, când
cu seceta din '46. Zicea că a fost şi un cântec pe la ei cu vorbele astea : „ Teleormane,
Teleormane/Ai scăpat ţara de foame". Aşa că ne găseam pe multe locuri
comune.
Condamnarea de 15
ani, pe care o avea Ciobanu, a primit-o pentru că împreună cu un consătean,
Petre Degeratu, au dat nişte cereale preotului care fusese la ei în sat, şi
care zicea că le duce la armata generalului Dragalina, care s-ar afla în munţii
Dobrogei. Cum nea Vasile era un militarist convins şi un ţăran pornit împotriva
de-al de ăstora de umblă să le ia pământul pe care abia-1 avea de nişte ani
când a fost adus din Olt, colonist în stepa dobrogeană, s-a lăsat lesne convins
de preot. Acesta era tânăr şi într-adevăr avea legături cu partizanii
dobrogeni. Dacă ţin minte numele preotului, se chema Mihăilescu, nume pe care
l-am citit mai târziu între împuşcaţii fără sentinţă din numerosul lot de
dobrogeni închişi. Preotul însă, în tinereţea şi mai de demult, fusese legionar
şi iată-1 pe nea Vasile, care habar n-avea de legionarism, băgat într-o oală
care nu era a lui.
Povestea cum 1-a
arestat. El dormea noaptea pe prispa casei. Copilul de 12 ani şi fetiţa de 7
ani, dormeau în casă. Cei veniţi după el, au sărit gardul, noaptea, în curtea
casei şi l-au luat la bătaie din somn. Surprins, a început să dea şi el (căci
agresorii nu s-au prezentat), dar muteşte, cum se bat bărbaţii. Olteanca lui,
s-a sculat de lângă el şi a început să ţipe către bătăuşi:
- Ce-aveţi, ma, cu omu' meu, că... -m-aş în
gura voastră, de golani! Nu ştia săraca, ce golani îi călcaseră ograda şi-i
siluiau soţul. Copiii s-au trezit şi băiatul a început să strige la fratele
tatălui, care sta cu casa în vecini:
- Neică, sai, că-l
omoară golanii pe tata.
Securiştii împingeau
obloanele, dar acestea aveau închizătorul pe dinăuntru şi băiatul, dârz, le
împingea iar în afară, deschizându-le, fără să se teamă de agresorii tatălui
său. Nea Vasile era mândru de el, aşa îl crescuse, să nu-i fie frică de nimic,
îl trimitea noaptea singur să meargă pe câmp, unde erau oile, ori caii şi
flăcăiaşul, cu boata petrecută pe sub coate, înfrunta întunericul şi
necunoscutul nopţii.
Până la urmă, cu
pistolul în piept, l-au luat şi l-au dus.
Până acum, în viaţă
fusese şi el cum voia să-1 crească pe fiul său. în război i-au murit alături
doi încărcători la mitralieră, el fiind trăgător şi trăgea până se înroşea
ţeava „propriu-zisei". Făcuse tot războiul şi 1-a terminat tot cu „gradul"
de soldat, cum zicea el, căci nu ştia nici să se iscălească. A fost bun
numai pentru luptă şi moarte.
Îl frământa însă un
gând care îl şi rodea ca un sfredel. La una din anchete, securistul care-1
ancheta, 1-a înjurat şi i-a spus (redau naturalist şi popular şantajul
aceluia):
- Tu nu vrei să
spui, mă, f...te-n cur pe mă-ta, dar la tine acasă îi rău, mă, îi rău, ţi-a
murit fata.
Vasile Ciobanu era şi
acum cu sufletul îndoit, o fi zis călăul numai aşa, ca să-i facă frică şi să-1
facă să spună cum voiau ei, ori micuţa s-a prăpădit aievea. De unde să ştie?
Când a fost luat el de acasă, cea mică era de mers la şcoală, dar copiii
sătenilor erau duşi la cules de vii. Cum ei erau lângă Basarabi (viile
Murfatlarului), copiii culegeau ziua întreagă şi seara le da o masă la fermă.
Până să le vină rândul să mănânce, îi apuca întunericul şi el ca părinte,
mergea înaintea fetiţei că erau şi câini mulţi pe drum şi nici prea aproape nu
era satul. îşi făcea omul şi acum fel de fel de gânduri, dar dacă o fi apucat-o
vreo ploaie şi o li răcit, că era plăpândă, ca un copil ce era, ori poate o fi
muşcat-o vreun câine ciobănesc fără stăpân ori poate într-o joacă de copii i
s-o fi întâmplat ceva. Gânduri de părinte, care i se învârteau prin cap şi
câteodată nu-i dădeau pace nici să doarmă noaptea. îl vedeam adesea îngândurat
şi nu-1 tulburam în nesiguranţa lui dureroasă. Şi nici o veste de acasă, de la
arestare, de atunci, de când i-a lăsat pe toţi ai lui speriaţi şi plângând.
Poate că de eram în altă lume, ne-ar fi găsit şi pe noi vreo Cruce Roşie, dar
astea nu mai funcţionau pentru deţinuţii politici din Republica Populară
Română. Au murit umanitariştii de peste tot şi cei de la Geneva.
Cu legionarii alături
de care era închis acuma, el nu avusese nimic. Ba dimpotrivă, a tras în ei.
Povestea că la 20 ianuarie 1941 se găsea în armată, în Regimentul 2 de
grăniceri de la Cernavodă. Comandantul regimentului era prieten cu generalul
Antonescu şi a venit cu unitatea în subordine la Bucureşti, probabil că pe baza
prieteniei între cei doi comandanţi. Toată noaptea, într-o remiză de tramvai au
încărcat la benzi de mitraliere, iar a doua zi i-a scos în stradă şi au tras în
coloanele de manifestanţi, care până atunci nu erau înarmaţi.
- Să fi
văzut, mă Munteanui, cum cădea' ca bostanii.
- Păi
ce-aveai, nea Vasile, cu ei, de ce trăgeai în ei?
- Asa mă,
ce-avea' ei de se punea' cu armata?
Conştiinţa lui
politică era redusă la disciplina oarbă, cazonă şi ambiţia tot aşa de oarbă de
combatant de dragul luptei, nu pentru un ţel. Din ataşamentul lui la ideea
militară a fost şi baniţa de bucate pe care a dat-o preotului Mihăilescu,
pentru armata lui Dragalina. Pentru armată. Că veni vorba de generalul
Antonescu şi de felul cum s-a descotorosit de legionari, mi-am adus şi eu
aminte de o carte pe care o citisem în vara lui 1942, când ajunsese aceasta şi
în România, carte în care era vădită o faţă necunoscută a generalului aliat de
circumstanţă cu legionarii. Le-am povestit-o şi lor precum am mai spus de ea şi
în alte camere, când a fost vorba. I-am povestit-o mai mult lui Nedea, căci
ne-a Vasile rămăsese cum am spus, militarist.
Cartea o scriseseră
doi celebri la vremea aceea glob-trotter-i francezi, fraţii Jean şi
Jerome Tharaud. Apăruse în editura Mason & Cie din Paris, în iunie 1940 şi
se intitula L'envoaye de l'Archange (poate că după atâţia ani să nu fi
reţinut dacă a fost vorba de l'archange ori de l'ange). Cei doi ziarişti
petrecuseră mai mult timp în România, pentru documentare, stătuseră de vorbă cu
oameni din toate taberele politice, culeseseră păreri şi de bine şi de rău, îmi
amintesc că A.C. Cuza le-a vorbit despre Corneliu Codreanu cu toată
maliţiozitatea care-1 caracteriza. Interesante însă mi s-au părut cele scrise
în carte despre gen. Antonescu. Se afirma acolo că regele Carol al II-lea, după
alegerile din decembrie 1937, văzând epuizată formula guvernării liberale, dar
nevoind să apeleze nici la Maniu, care ieşise din alegeri ca cel mai puternic
opozant, însă punea problema guvernării constituţionale, nici la legionari care
erau în continuă ascensiune, s-a gândit la generalul Antonescu. Acesta însă a
pus două condiţii: să fie un guvern de mână forte pur militar şi să-i dea voie
să-i aresteze imediat pe Maniu şi pe Codreanu.
Cartea a apărut în
iunie 1940, repet, deci cu doi ani înainte de colaborarea generalului cu
legionarii, în guvernarea de după 6 septembrie, Antonescu accepta Mişcarea
Legionară, dar fără Codreanu, fapt care explica afirmaţia lui Horia Sima,
de mai târziu, că în septembrie-octombrie '40 generalul a vrut să preia el şefia
Mişcării, după cum şi Carol îi propusese lui Codreanu ca el să fie şef,
iar Căpitanul să ia conducerea guvernării. Refuzul unuia 1-a costat
viaţa, cum a prezis imediat după întrevederea cu suveranul, iar pe celălalt alungarea
umilitoare şi surghiunul după aşa-zisa rebeliune care a urmat refuzului
predării comenzii.
Până una alta însă,
neascultând nici condiţiile generalului. Carol a ales altă formulă, un pic mai
civilă, prin numirea lui Miron Cristea ca premier şi cu Armând Călinescu la
Interne. Nu s-a dispensat nici de Antonescu, pe care 1-a menţinut ca ministru
al Armatei.
Coloneii au înlocuit
în prima fază prefecţii civili (cine i-a dat, nu conducerea Armatei?), asta nu
au mai spus-o autorii cărţii, o spun eu după istoria acelor zile care le-am
trăit. Cei trei, Carol, Călinescu şi Antonescu au desfiinţat în România, pentru
prima dată, viaţa parlamentară pluripartită. De teamă să nu ajungă dreapta la
putere, era bună şi dictatura care desfiinţa bruma de democraţie ce-o aveam. Nu
prevedeam atunci când discutam această carte că şi Armând Călinescu şi
Antonescu aveau să fie consideraţi "campioni ai democraţiei" fiindcă
i-au ucis pe legionari!
De când cu mutarea
noastră pe Vest, i-am pierdut urma şi fratelui meu, căci îl mutase şi pe el.
Nici n-am ştiut că între timp fusese dus la Bucureşti, la o anchetă. într-o
noapte am visat că se făcea că el străbătea un cimitir, printre cruci, iar eu
mergeam pe lângă gardul din afară, dar tot în aceeaşi direcţie. La un moment
dat s-a auzit o voce care-1 striga:
- Gheorghe,
Gheorghe!
Eu de dincolo de gard
i-am strigat mai tare:
- Nu răspunde,
seamănă cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept înainte şi ne întâlnim dincolo
de gard.
Era de fapt povestea
noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză
grea. N-am reţinut data visului, dar curând a fost adus înapoi şi se afla în
carantină, la parter, într-o cameră de pe colţ, căci l-am auzit vorbind cu
alţii despre călătoria sa. Şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când
ne-am eliberat, în 1963. Nici astăzi nu cred că a fost un vis de refulare, mai
degrabă unul premonitor.
După plecarea lui
Piringiu ne-a venit în celulă alt om, Dan Gheorghiu. Fusese coleg la Academia
Comercială cu fratele meu. Era orfan de tată. Mama 1-a crescut cu greu şi
abia aştepta să termine fiul şcoala, să se mai odihnească şi ea, căci după cum
spunea dânsa i s-a urât tot muncind cu acul. Dar Dan s-a căsătorit încă din
ultimul an de facultate, cu o frumoasă brăileancă, Geta, colegă cu el. Aveau şi
un copil, Mihnea. în 1948 Geta fusese arestată pentru puţini ani. S-a eliberat
şi acum i-a venit rândul lui Dan să fie închis. Mama sa nu o prea simpatiza pe
noră căci, potrivit mentalităţii soacrelor, i se părea că nora i-a răpit
copilul. Această poveste, de fapt o intimitate familiară, este preambulul
poveştii care urmează.
Într-o zi ne plimbam
în ţarcul numit curte de plimbare şi s-a nimerit să intrăm într-unui care era
mai apropiat de o fereastră de la parter, a unei celule ce servea de carantină.
Un cunoscut de-al prietenului nostru, ce se găsea acolo, 1-a văzut de după
oblon şi de fiecare dată când ajungeam în dreptul lui, i-a şoptit câte un
fragment de ştire până când s-a reconstituit povestea întreagă. La fiecare grup
de cuvinte Dan dădea din cap, semn că a înţeles. Ce-i spunea? Că a fost la
Bucureşti, la un proces, martor pentru un cunoscut comun al lor. Că în sală era
şi Geta. Şi mama lui. Şi Mihnea. Era în poală când la una, când la alta.
Când ne-am întors în
celulă, Dan a sărit să ne îmbrăţişeze şi a izbucnit:
- Măi fraţilor,
măi, n-aveţi idee cât sunt de fericit. Măcar prin suferinţa mea, cele două
femei pe care le-am iubit în viaţă, mama si soţia, sunt împreună.
Am reţinut explozia
şi am citat-o adeseori când am întâlnit prieteni în aceeaşi dilemă ca Dan
Gheorghiu. Iar femeile care le iubim, nici ele nu înţeleg de multe ori,
alternativa în care ne aruncă.
Dan era o fire
deschisă, se aprindea repede, curând aveam să-1 văd în vâlvătaie.
În închisoare era o
oarecare relaxare. Aveam voie să stăm ziua pe paturi, chiar culcaţi. De pe
patul de sus se vedea prin oblon până departe în oraş. De sus, de la etajul
nostru, vedeam şi târgoveţii, mergând în ale lor. Curtea închisorii, unde erau
ţarcurile de plimbare pe care le-am descris, era împrejmuită cu un zid înalt de
patru metri, peste care mai era un gard des de sârmă ghimpată, înalt de încă un
metru şi aplecat înspre interior. La colţurile zidului exterior precum şi la
mijlocul intervalului erau foişoare de pază cu soldaţi înarmaţi care
supravegheau în permanenţă, cu vigilenţă sporită, interiorul şi exteriorul
zidului. La un metru şi jumătate de zid, către noi, era încă un gard des de
sârmă ghimpată înalt cam de 2 metri, delimitând o zonă permanent greblată, cu
inscripţii: „Zonă interzisă. împuşcare fără somaţie".
Am spus că era vigilenţă
sporită căci avuseseră loc evenimentele din Ungaria. în acele zile paza de pe
prepeleacuri s-a dublat, s-au instalat şi mitraliere puse în bătaie, îndreptate
cu ţevile către ferestrele noastre. Atunci am aflat destul de repede ce se
întâmplase. Un miliţian cu numele de familie Alexa, a şoptit unor deţinuţi: Studenţii,
studenţii de la Pesta au făcut revoluţie. Bietul om bun a fost turnat şi
zvârlit alături de noi în închisoare, dar lui i s-au dat condiţii care l-au
omorât în scurt vreme.
Regret că nu i-am
ştiut niciodată numele întreg acestui om.
Dincolo de zidul
acesta împrejmuitor, puţin mai la dreapta decât geamurile noastre, era o
clădire cu etaj unde locuia o parte din conducerea închisorii. Le vedeam
nevestele trebăluind prin curte şi copiii lor jucându-se şi zburdând de trai
bun. Trai bun câştigat însă din deţinerea celor care îi priveau acum de după
obloane şi gratii şi nu ştiau nimic de atâţia ani de mamele, soţiile şi copiii
lor. Fericirea familiilor lor era câştigată cu nefericirea familiilor noastre.
Ba într-o noapte,
până târziu către dimineaţă, au chefuit şi au cântat, cu urlete de oameni beţi,
sfidând mai mult decât austeritatea la care ne obligaseră.
În acest decor,
într-o dimineaţă, pe la zece, când funcţionau curţile de plimbare şi miliţienii
se găseau în foişoarele de supraveghere din mijlocul acestora, auzim cum se
înteţeşte un strigăt de după mai multe obloane:
- Nu trage, nu
trage!
Am sărit şi noi la
fereastră şi am văzut cum în capătul „lungii" Celularului un
deţinut de pe Nord, care se întorcea de la plimbare din curţile de pe partea
aceea, în loc să intre prin uşa din capătul lungii, pe unde aveau ei accesul,
s-a apropiat de gardul de sârmă ghimpată care delimita „Zona interzisă"
cu vădită intenţie de a se căţăra şi a-1 escalada.
Miliţianul de la
parter, când să închidă uşa după oamenii întorşi de la plimbare, a văzut că
lipseşte unul, a tras zăvorul după cei intraţi şi s-a repezit afară, căutându-1
pe omul ce ajunsese la gard. A strigat şi el la soldatul din prepeleac să nu
tragă. Miliţianul care supraveghea plimbarea, a văzut şi el scena şi a strigat
şi el, făcând şi semne, să nu tragă. Soldatul s-a pus în genunchi să fie mai
sigur, a luat poziţie de tragere cu arma la ochi şi făcea semne ca de
ameninţare pe deasupra fâşiei. Deţinutul, imperturbabil, a tras pe ochi căciula
„pas montagne" ca să nu vadă nimic şi încet, sârmă cu sârmă, urca
pe gard.
De după toate
obloanele s-au auzit voci îngrozite şi disperate:
- Nu trage! Nu
trage! E nebun, nu trage!
Dar nu era nebun,
sărmanul Ion T. Popa din Teiuş, poreclit Tetea. L-au recunoscut unii chiar aşa
cu capul acoperit.
Făcea închisoare de
16 ani, de pe timpul lui Antonescu. Nici o graţiere, nici o amnistie sau
reducere de pedeapsă. Mai avea de făcut încă 9. Tâlhar de codru să fi fost şi tot
se îndura cineva de tinereţea lui. Dar el nu omorâse pe nimeni, se duşmănise
numai cu Antonescu, pe care actualii stăpânitori şi deţinători ai săi l-au şi
ucis chiar. Era bolnav cu stomacul, de-atâta turtoi şi varză şi
de-atâtea încordări sufleteşti. înainte cu câteva zile fusese la infirmerie şi
a solicitat medicamente şi regim alimentar pentru boala lui. în dimineaţa aceea
nu le-a spus nimic deosebit colegilor de cameră. S-a îmbrăcat cu o cămaşă
curată şi pe sub bonetă şi-a pus pe cap o căciulită „pas montagne ",
confecţionată artizanal, căci suferea şi de dureri de cap. Dar acum şi-a pus
această căciulită şi pentru a-şi acoperi vederea. Când să intre în Celular, de
la plimbare, a rămas ultimul, fără ca ceilalţi din cameră să observe că este
mai în urma lor cu' câţiva paşi şi a plecat să treacă sârma şi hotarul acestei
lumi.
Noi urlam disperaţi,
miliţianul de lângă el îl trăgea, dar el a ajuns deja pe ultima sârmă, a sărit
în fâşie, s-a întors cu pieptul către soldat, a ridicat braţele răsfirate şi a
strigat aşteptând glonţul izbăvitor: TRAGE!
Şi acela a tras.
Tetea s-a mai îndoit odată pe spate, apoi s-a frânt, îndoindu-se la pământ...
în ţărâna care acum se înroşea, a mai dat odată din mâna adusă către faţă, ca
dintr-o aripă neputincioasă să mai zboare. Eu am ţipat doar: Canaliilor!
Dan se zbătea
neputincios de la fereastră la uşă şi de la uşă la fereastră, se înroşise,
bătea la uşă, se urca şi striga Ia fereastră, de mai multe ori şi parcă tot mai
tare.
Un vuiet din sute de
piepturi disperate şi îndurerate, neputincioase a cuprins închisoarea. Cei de
pe Nord ori de pe Est, care nu văzuseră întâmplarea, strigau cu toţii, căci
ştiau că ceilalţi nu strigau fără motiv. Zgomotul se întinsese peste oraş, era
zi de târg în Aiud şi de sus am văzut cum se strânge lumea mai aproape, să
privească şi să afle. Voci mai puternice strigau peste gratii, şi peste ziduri:
- Muncitorul Ion T.Popa din Teiuş a fost
împuşcat după 16 ani de robie... Popa fusese muncitor. Până seara s-a auzit
vestea în Teiuş.
În prepeleac au apărut
mulţi soldaţi şi ofiţeri. Armele s-au pus toate în bătaie către Celular. Asasinul
fusese luat, să se calmeze. Asasin era, căci ziua în amiaza mare, un om nu
poate escalada cu mâinile goale un zid de 4+1 metri în văzul a doi miliţieni.
Ofiţerii închisorii
se învârteau şi ei pe lângă zidul clădirii. Familiile lor, din clădirea de
peste zid, stăteau alarmate pe la ferestrele lor şi pe scări.
Şi voci de după
gratii, care strigau cu repetiţie:
-Asasinilor,
v-aţi vândut ţara la ruşi şi acum vă ucideţi fraţii!
În Secţia de
peste drum de Celular, se găsea un transport de deţinuţi frontierişti.
Solidari cu Celularul şi mai mult decât noi - ei de fapt nu ştiau ce s-a
întâmplat, doar auzeau strigătele noastre, au dat jos un oblon şi când au
trecut ofiţerii cu miliţienii care duceau targa cu „evadatul" din
această lume, au azvârlit cu ocări şi cu calupuri de săpun, din raţia lunară.
Alte obiecte nu aveau.
Frământarea asta a
durat cam două ore, dacă nu şi mai bine.
Pe Secţie, miliţianul
a venit târziu cu masa de amiază. Dar n-am primit-o nici unul, cel puţin cât
ştiu din camera noastră. I-am spus că:
- În semn de
protest şi doliu pentru omul care a fost asasinat.
Toată ziua am stat
trist şi tulburat.
Mă rodeau două
probleme. Cea a lui Popa, creştin convins şi practicant, cum mi-a confirmat mai
târziu un coleg de-al lui de cameră. în dimineaţa aceea se rugase parcă mai
mult ca altădată, se primenise să meargă curat la cealaltă judecată, riscând şi
asumându-şi osânda pentru păcatul ce-1 săvârşea împotriva propriei sale persoane.
Şi disperarea este un păcat. Dar ce să te- faci, dacă „ Dumnezeu de sus/ în
inimi ne-a pus/ Numai lacrimi grele."
Problema soldatului
ucigaş. Era pus să apere un zid, să nu-1 treacă nimeni, nici încolo, nici
încoace. Dar Tetea nu avea nimic cu zidul. Soldatul avea consemn să nu treacă
nimeni nici în zona interzisă, care era o zonă de Siguranţă, tot pentru
zid. Dar Tetea tocmai „zona de împuşcare fără somaţie" o căuta. El
aici îşi căuta alinare prin moarte, nu voia şi nici nu putea evada cu miliţianul
lângă el şi cu soldatul la post, ziua pe lumină. Şi totuşi acela a tras,
ucigând un om care nu voia decât să moară. Fapta soldatului era acoperită de
consemnul postului în care se afla. Ce se întâmpla dacă nu trăgea? Pe Tetea
l-ar fi scos de acolo miliţianul Secţiei, iar soldatul primea o pedeapsă
pentru călcare de consemn. Dar nu a vrut-o şi a tras. A acceptat cu bună
ştiinţă să omoare un om care asta voia. Sunt convins însă că soldatul nu a
gândit nimic. Era robotizat. El nu avea nici minte, nici inimă, numai programarea
înscrisă în memorie. Ca atâţia pseudo-oameni care executau orbeşte ce-i
învăţau alţii. Biata fiinţă umană, cum s-a dezumanizat!
A venit mai târziu
miliţianul şi ne-a scris pe cei care nu primisem mâncarea. Probabil că politrucul
îi dase iarăşi înţeles politic, dar nu a fost decât o expresie umană a
durerii noastre.
Treptat, vuietul s-a
stins, cel din acele clipe şi cel din sufletele noastre. Manifestarea de la
ferestre, auzită şi ascultată de lumea adunată, a fost poate printre puţinele
proteste publice în cei atâţia ani de opresiune. Chiar dacă o făceau nişte
deţinuţi. Arătau că spiritul protestatar nu a fost adormit de lanţuri, gratii
şi obloane. Alarmată, stăpânirea avea să declanşeze în curând o anchetă de
proporţii, care a cuprins între cei interogaţi o bună parte din deţinuţi. N-au
venit s-o facă după grevă, căci pentru ei, acţiunea noastră de autoprivaţiune
de cinci zile a fost ca o furtună într-un pahar cu apă. Dar acum aveau s-o facă
în curând, pentru ecoul care-i tulbura, căci străbătuse zidurile.
Până la această
anchetă, mai prezint un suflet din cutia noastră, pe nea Gheorghe Băieş,
cunoscutul de aici Moş Albină.
Am spus despre el că
era de pe la noi. Am avut fericirea să convieţuiesc o vreme cu el şi să
schimbăm împreună amintiri de pe meleagurile noastre. Era condamnat la 12 ani temniţă
grea, în legătură cu organizaţia cunoscutului de la noi „Comisar
Doran", despre care am mai vorbit. Fuseseră mai mulţi din satul lor
arestaţi şi condamnaţi. înainte de a-1 prinde a stat o vreme fugar, ascuns pe
lângă satul lor, Ruşova Nouă, mai la urmă apropiindu-se până la podul unei case
din vecini de unde privea în grădina lui. Cu dida Viorica (aşa cum aveam să-i
spun de-acum încolo soţiei sale, pe care am cunoscut-o fără a o vedea până după
eliberare) se întâlnea adesea şi se sfătuiau asupra treburilor gospodăriei.
Numai ea îl ştia şi bătrânii casei lor. încă nu se înăsprise pânda gonaşilor.
Acasă lăsase un băiat
de 12 ani şi o fiică elevă la liceu la Oraviţa. Mai avea o fată mai mare,
dintr-altă căsătorie, măritată în alt sat. Toate ni le povesteam şi parcă era
mai uşor când ni le destăinuiam unul altuia.
Avea un complex faţă
de oamenii care aveau diplome. Râvnea la prestigiul care ţi-1 dă şcoala. Era
mândru că şi-a dat fiica la şcoală şi aspira pentru băiat un viitor luminos.
Era un ţăran luminat,
urmase cursurile de la „Academia ţărănească" organizate de ASTRA
şi la Oraviţa. învăţase şi practica o apicultura ştiinţifică. îl avusese
profesor acolo pe renumitul Atanasiu-A/6/na, cunoscut la noi în ţară, între
cele două războaie ca un pătimaş răspânditor al apiculturii.